ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1768/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 13 noiembrie 2012, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 43574/3/2012, reclamantul D.A.D. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin M.F.P., solicitând instanței pronunțarea unei sentințe prin care să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 525.000 lei, reprezentând diferența dintre valoarea creanței garantate asupra statului, în valoare de 1.500.000 lei, conferită de Titlul de despăgubire emis conform Deciziei nr. 4334 din 23 aprilie 2009 a C.C.S.D. și valoarea maximă de tranzacționare a unui număr de 1.500.000 de acțiuni la Fondul Proprietatea, conferite conform Titlului de conversie din 14 iulie 2009 emis de A.N.R.P.

Prin sentința civilă nr. 398 din 26 februarie 2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, a admis excepția inadmisibilității acțiunii și a respins acțiunea reclamantului, ca fiind inadmisibilă. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin M.F.P. este neîntemeiată, deoarece, în speță, reclamantul invocă existența unui drept de creanță împotriva Statului Român, creanță, în legătură cu care susține că nu s-a stins decât parțial prin conversia în acțiuni a titlului său de despăgubiri.

Reclamantul și-a întemeiat aserțiunea pe prevederile art. 3 lit. a) și i) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, conform cărora atât titlurile de despăgubire cât și cele de conversie sunt „certificate emise în numele și pe seama Statului Român, care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra Statului Român, corespunzător despăgubirilor acordate”. Prin urmare, câtă vreme se afirmă existența unui raport obligațional întemeiat pe textul legal de mai sus, tribunalul a apreciat că Statul, nominalizat de text ca atare, are calitate procesuală pasivă.

În ceea ce privește apărarea formulată de pârât în susținerea aceleiași excepții, întemeiată pe dispozițiile obligatorii ale Deciziei nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, instanța de fond a apreciat că este neîntemeiată, decizia făcând referire expresă la acțiunile în despăgubiri întemeiate pe art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, și nu la orice acțiune în pretenții formulată împotriva Statului. Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii, întemeiată de pârât tot pe prevederile obligatorii ale deciziei mai sus menționate, tribunalul a apreciat că este întemeiată, pentru următoarele considerente: În motivarea Deciziei nr. 27/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut, cu putere obligatorie pentru celelalte instanțe, că acțiunile directe, îndreptate împotriva Statului Român prin M.F.P., prin care s-au solicitat despăgubiri bănești în temeiul art. 480 și urm. C. civ.

și al art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant, raționamentul instanței supreme fiind identic cu cel expus și în Decizia nr. 33/2008. În prezenta cauză, se analizează posibilitatea pe care o au persoanele îndreptățite de a beneficia de despăgubiri în alte condiții și în altă procedură decât cea instituită de legea specială, tribunalul apreciind că este evidentă similitudinea problemei de drept în discuție, singura deosebire constând în natura măsurii reparatorii solicitate de către reclamant. S-a apreciat că situația reclamantului nu diferă în mod substanțial de cea a persoanelor indicate în decizia în interesul legii menționată.

Astfel, dacă această decizie are în vedere persoane care nu au obținut nicio despăgubire și caută să o obțină conform dreptului comun și art. 1 din protocolul 1 din C.E.D.O., reclamantul urmărește ca să dobândească o diferență de despăgubiri, acționând în mod direct în judecată statul, pe temeiul dreptului comun și art. 1 din protocolul 1 din C.E.D.O., deși a beneficiat de prevederile legii speciale de reparație. Prin urmare, pentru aceleași considerente ca cele expuse în decizia Înalta Curte de Casație și Justiție, tribunalul a apreciat că se impune constatarea inadmisibilității acțiunii reclamantului. Împotriva sentinței instanței de fond a declarat apel reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate.

Prin motivele de apel a susținut că instanța de fond a soluționat excepția inadmisibilității acțiunii cu interpretarea și aplicarea greșită a legii, întrucât Decizia nr. 27/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii privește acele situații în care se urmărește obținerea de despăgubiri direct de la Statul Român, fără parcurgerea procedurilor reglementate de legile speciale în materie, în condițiile în care reclamantul a parcurs în integralitate aceste proceduri. A mai susținut că prin admiterea excepției, instanța de fond a limitat accesul efectiv al reclamantului la judecarea cauzei sale de către o instanță independentă, aspect de natură să încalce grav dispozițiile art. 6 din C.E.D.O.

S-a subliniat de către apelantul reclamant că acțiunea adresată instanței de fond se întemeiază, contrar celor reținute de prima instanță, pe răspunderea civilă delictuală a pârâtului, răspundere ce rezultă din încălcarea de către Statul Român a dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O. Dreptul de creanță născut în favoarea apelantului reclamant prin emiterea Deciziei nr. 4334 din 23 aprilie 2009 și a Deciziei nr. 759 din 14 iulie 2009 reprezintă o valoare patrimonială și are caracteristicile unui bun, în sensul primei fraze a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., iar nesatisfacerea în integralitate a acestei creanțe de către stat reprezintă încălcarea dreptului reclamantului la respectarea bunurilor sale.

Calea de atac exercitată de reclamant împotriva sentinței instanței de fond a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie ca recurs, iar la termenul de judecată din data de 4 noiembrie 2013, instanța a calificat calea de atac exercitată de acesta ca fiind apel, și nu recurs, cum din eroare a fost înregistrat. Prin Decizia nr. 261/A din 4 noiembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul reclamantului, a anulat sentința și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut că, prin acțiune, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin M.F.P., la plata sumei de 525.000 lei, reprezentând diferența dintre valoarea creanței garantate asupra statului, în valoare de 1.500.000 lei, conferită de Titlul de despăgubire emis conform Deciziei nr. 4334 din 23 aprilie 2009 a C.C.S.D. și valoarea maximă de tranzacționare a unui număr de 1.500.000 de acțiuni la Fondul Proprietatea, conferite conform Titlului de conversie din 14 iulie 2009 emis de A.N.R.P. Prin sentința apelată, instanța de fond a respins acțiunea ca inadmisibilă, reținând că aceasta nu se întemeiază pe răspunderea civilă delictuală a pârâtului, ci pe existența între părți a unui raport obligațional în baza căruia se solicită obligarea pârâtului la satisfacerea integrală a creanței de despăgubiri acordate reclamantului în condițiile Legii nr. 10/2001.

S-a apreciat că situația reclamantului nu diferă în mod substanțial de cea a persoanelor indicate în Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a Înalta Curte de Casație și Justiție, motiv pentru care acțiunea prin care reclamantul urmărește să dobândească o diferență de despăgubiri, acționând în mod direct în judecată statul, pe temeiul dreptului comun și art. 1 din protocolul 1 din C.E.D.O., deși a beneficiat de prevederile legii speciale de reparație, este inadmisibilă. Potrivit doctrinei de specialitate, inadmisibilitatea reprezintă o sancțiune procesuală care intervine în situația în care partea formulează o acțiune sau o cale de atac la care nu are acces (care nu este prevăzută de lege) sau la care nu poate recurge decât după îndeplinirea unei proceduri prealabile.

Pornind de la această definiție, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pronunțată în recurs în interesul legii, că: în acțiunile întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, prin care se solicită obligarea statului român de a acorda despăgubiri bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv, statul român nu are calitate procesuală pasivă, iar în acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că, în cadrul contestației întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, decizia sau dispoziția motivată de respingere a notificării ori a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde a fi îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. Prin urmare, raportul juridic prevăzut în textul de lege invocat se naște prin transmiterea notificării și este stabilit între persoana îndreptățită care a transmis notificarea și entitatea juridică care, conform legii speciale, a soluționat notificarea sau avea obligația de a o soluționa.

În plan procesual civil acest raport juridic stabilit de lege oferă calitate procesuală activă persoanei îndreptățite care a transmis notificarea, iar calitate procesuală pasivă entității juridice care, potrivit legii, a soluționat notificarea sau are competența de a o soluționa, și nu Statului Român prin M.F.P.

S-a reținut, totodată că, atâta vreme cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susține, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială, iar acțiunile îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile.

Dispozițiile obligatorii ale acestei decizii nu erau însă incidente în cauză, deoarece, prin acțiune, reclamantul nu a invocat dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată și implicit, refuzul entității învestită cu soluționarea notificării de a emite decizia/dispoziția prevăzută de legea specială și nici nu solicită acordarea de despăgubiri pentru imobilul preluat abuziv de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, în baza dispozițiilor dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție, cu eludarea, practic, a dispozițiile legii speciale.

Din probele administrate în cauză și chiar din motivele de fapt ale acțiunii rezultă că reclamantul a parcurs procedura administrativă prevăzută de legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, a obținut în baza acestei legi titlu de despăgubire, iar prin acțiune nu contestă acest titlu, ci solicită satisfacerea integrală de către pârât a despăgubirilor acordate, invocând răspunderea civilă delictuală a acestuia. O astfel de acțiune nu poate fi asimilată celor analizate de Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. 27/2011, iar instanța de fond, soluționând cauza în sensul respingerii cererii reclamantului ca inadmisibilă, l-a lipsit pe acesta de posibilitatea de a-și valorifica în mod efectiv pretenția sa în această privință, aspect condamnat de atâtea ori de către instanța de contencios european.

Dreptul pe care îl are o parte de a se adresa unei instanțe de judecată trebuie sa fie unul concret și real, ceea ce înseamnă în termenii ordinii juridice europene, efectivitatea dreptului la un proces echitabil, așa cum prevede art. 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, drept ce presupune în conținutul sau intrinsec, un examen atent al tuturor argumentelor și cererilor parților, (relevante pentru clarificarea atât a aspectelor de ordin procedural, cât și de fond), al solicitărilor de probe, obligația de a motiva soluțiile pronunțate, indicarea cu suficientă claritate a temeiurilor de fapt și de drept care au condus instanța spre o anumită soluție, dezvoltarea punctelor de vedere ale tuturor parților aflate în conflict judiciar, cele referitoare la angajarea unui anumit text de lege, prezentarea structurată a argumentelor, termen rezonabil de soluționare a cauzei în funcție de circumstanțele spetei, etc. În raport de considerentele de fapt si de drept prezentate anterior, Curtea a apreciat că instanța de fond trebuia să valorifice în interesul tuturor parților din proces, dispozițiile legale care deschideau calea de acces la instanța de judecată și nicidecum pe acelea care interziceau de plano intervenția efectivă a instanței de judecată, prin soluția strict formală de respingere a acțiunii reclamanților ca inadmisibilă.

Tot pentru considerente ce definesc caracterul echitabil al procedurii judiciare, Curtea a apreciat că se impune, pentru valorificarea judicioasă a aspectelor menționate anterior, în condiții de contradictorialitate, respectarea principului dublului grad de jurisdicție și aceasta din perspectiva unui drept la judecată concret și efectiv. În consecință, în temeiul art. 297 C. proc. civ., Curtea a admis apelul, a anulat sentința civilă apelată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Împotriva Deciziei nr. 261/A din 4 noiembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.R.F.P.

București, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. În susținerea acestor motive de recurs, care nu sunt dezvoltate în mod separat, se arată că hotărârea instanței este netemeinică și nelegală, întrucât nu cuprinde motivele pe care se sprijină. Recurentul consideră că hotărârea instanței de apel este nelegală și netemeinică, întrucât în mod greșit instanța de apel a admis apelul reclamantului, limitându-se astfel doar la a reține în considerentele deciziei atacate „că instanța de fond trebuia să valorifice în interesul tuturor părților din proces, dispozițiile legale care deschideau calea de acces la instanța de judecată și nicidecum pe acelea care interziceau de plano intervenția efectivă a instanței de judecată, prin soluția strict formală de respingere a acțiunii reclamanților ca inadmisibilă”.

Instanța nu a avut în vedere faptul că art. 137 alin. (1) C. proc. civ. dispune că: „instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond, care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii”. Excepțiile procesuale sunt definite ca mijloacele procesuale prin care, în condițiile legii, partea interesată, procurorul sau instanța din oficiu, invocă în cadrul procesului civil și fără a pune în discuție fondul dreptului, neregularități procedurale privitoare la compunerea și constituirea instanței, competenta acesteia, ori la procedura de judecată sau lipsuri referitoare la exercițiul dreptului la acțiune, ori, dimpotrivă, aplicarea normelor legale referitoare la acestea, urmărind, după caz, declinarea competentei, amânarea judecații, refacerea unor acte, anularea, perimarea, respingerea cererii ca urmare a admiterii excepției, în alți termeni, întârzierea sau împiedicarea judecații.

Prin urmare, dispozițiile procedurale de mai sus obligă instanța ca, o dată invocată o excepție, să o soluționeze. De regulă, aceasta trebuie rezolvată cu prioritate, înainte de a se intra în fondul cauzei sau imediat după invocarea ei. De asemenea, este știut faptul că excepțiile se invocă, în primul rând, de către pârât prin întâmpinare (art. 115) sau, în mod excepțional în condițiile art. 118 alin. (2). Faptul că pârâtului, de obicei, îi revine sarcina de a invoca o excepție, apare ca firesc luând în considerare finalitățile specifice admiterii excepției care, de cele mai multe ori, sunt în deplină concordanță cu interesul procesual al pârâtului (întârzierea, împiedicarea judecații, anularea cererii, respingerea acesteia, perimarea etc.).

Totodată, prin intermediul excepțiilor de fond, cum este excepția inadmisibilității care a fost invocată în prezenta speță, se învederează lipsuri sau încălcarea unor norme privitoare la exercițiul dreptului la acțiune. Nici excepțiile de procedura și nici cele de fond nu pun în discuție fondul cauzei iar admiterea excepțiilor de fond conduce la respingerea acțiunii pe cale de consecință. Prin urmare, dispozițiile procedurale de mai sus, obligă instanța ca, o dată invocată o excepție, să o soluționeze. Consideră recurentul că, în mod corect, instanța de fond a soluționat excepția lipsei calității procesuale pasive, cat și excepția inadmisibilității acțiunii, cu prioritate, nefiind necesară soluționarea cauzei pe fond, deoarece, potrivit art. 137 alin. (1) C. proc.

civ., instanța este obligată să se pronunțe mai întâi asupra excepțiilor de procedura, precum și asupra celor de fond, care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii. Prin urmare, în mod temeinic și legal instanța de fond a admis excepția inadmisibilității acțiunii și a respins acțiunea ca atare „întrucât acțiunea formulată de reclamant nu se întemeiază pe răspunderea civilă delictuală a pârâtului, ci pe existenta între părți a unui raport obligațional în baza căruia se solicita obligarea pârâtului la satisfacerea integrală a creanței de despăgubiri acordate reclamantului în condițiile Legii nr. 10/2001”.

Mai arată recurentul că situația reclamantului nu diferă în mod substanțial de cea a persoanelor indicate în Decizia 27/2011 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, motiv pentru care acțiunea prin care reclamantul urmărește sa dobândească o diferența de despăgubiri, acționând în mod direct în judecata statul, pe temeiul dreptului comun și art. 1 din Protocolul 1 din C.E.D.O., deși a beneficiat de prevederile legii speciale de reparație, este inadmisibilă. Prin admiterea acestei excepții de inadmisibilitate nu este încălcat dreptul liberului acces la instanța, reglementat de art. 21 din Constituția României, întrucât Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedura administrativa prealabila, cât și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătura cu imobilele preluate abuziv de stat.

În mod corect tribunalul a respins acțiunea ca inadmisibilă, întrucât reclamantul urmărește să dobândească o diferență de despăgubiri, acționând în mod direct statul, pe temeiul dreptului comun și art. 1 din protocolul 1 din C.E.D.O., deși a beneficiat de prevederile legii speciale de reparație. Pe fondul cauzei, recurentul arată că titlul în baza căruia s-au acordat despăgubiri reprezentând acțiuni la Fondul Proprietatea a căror valoare se contesta în prezenta speța este Decizia (titlu de conversie) nr. 4334 din 23 aprilie 2009 emisa de Guvernul României, prin C.C.S.D. Potrivit art. 2 din decizia menționată, aceasta poate fi atacata în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, la secția de contencios administrativ și fiscal, a Curții de Apel în a cărei raza teritoriala își are domiciliul reclamantul.

Aceleași prevederi privind instanța competentă să soluționeze un astfel de litigiu se regăsesc și în Decizia nr. 4334 din 23 aprilie 2009. Astfel, în condițiile în care reclamantul era nemulțumit de despăgubirile acordate prin Decizia nr. 4334 din 23 aprilie 2009 trebuia să se adreseze instanței de contencios administrativ, fiind inadmisibila o acțiune promovată pe calea dreptului comun. Procedura de stabilire și plata a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv este reglementată în mod expres de dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției. Astfel, ulterior emiterii titlului de despăgubire, reclamantul avea posibilitatea valorificării acestuia potrivit procedurii speciale prevăzute de dispozițiile Capitolului V 1 ,,Valorificarea titlurilor de despăgubire.

Stabilirea algoritmului de atribuire a acțiunilor emise de Fondul Proprietatea” din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. În vederea valorificării titlurilor de despăgubire, potrivit Normelor Metodologice de punere în aplicare a acestui capitol din Titlul VII ,,persoana îndreptățită va depune o cerere la Direcția pentru acordarea despăgubirilor în numerar din cadrul A.N.R.P.” În continuare, recurentul redă dispozițiile art. 18 3 și art. 18 4 , susținând că Legea nr. 247/2005 nu prevede obligarea directa a Statului Roman, prin M.F.P., la despăgubiri, ceea ce ar presupune, pe lângă schimbarea debitorului obligației de plata, schimbarea mecanismul de achitare a despăgubirilor stabilite conform Titlului VII.

Prin Decizia nr. 4334 din 23 aprilie 2009 emisa de Guvernul României, prin C.C.S.D., reclamantul din prezenta cauză a obținut titlul de despăgubire. Astfel, acesta, urmând procedura specială, a fost despăgubit. Or, în urma realizării procedurii speciale prevăzută de lege, este practic imposibil de realizat condiția dispusă de către instanța de fond, reclamantul neputând restitui Statului Român, prin M.F.P., acțiunile primite cu titlu de despăgubire, atâta timp cât acesta nu este emitentul acestui titlu. Conform dispozițiilor Legii nr. 247/2007, M.F.P. nu are atribuții în emiterea titlurilor de despăgubire (acestea se emit de C.C.S.D., aflată în subordinea Cancelariei Primului Ministru). În speță, așa cum rezultă din actele de la dosar, Decizia nr. 4013 din 04 decembrie 2008, care reprezintă titlu de despăgubire, a fost emisă de C.C.S.D.

Potrivit prevederilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele masuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare, „după emiterea titlurilor de despăgubire aferente, A.N.R.P. va emite, pe baza acestora și a opțiunilor persoanelor îndreptățite, un titlu de conversie și/sau un titlu de plată (...)”. Prin urmare, legea stabilește în mod expres că emiterea titlului de conversie se face strict pe baza titlului de despăgubire emis de C.C.S.D. și pe baza opțiunii persoanei îndreptățite. Astfel, titlul de conversie se va emite strict pentru suma stabilită în titlul de despăgubire, respectiv pentru o sumă mai mică, în situația în care se solicită emiterea unui titlu de conversie și parțial emiterea unui titlu de plată.

Prin Decizia nr. 816 din 05 august 2009 ce reprezintă titlul de conversie, intimatului i-au fost emise acțiuni, la valoarea nominală de 1 leu/acțiune, în conformitate cu dispozițiile art. 3 alin. (3) din Actul constitutiv al Fondului Proprietatea. Prin emiterea titlului de conversie, instituțiile statului și-au îndeplinit atribuțiile conferite de lege, și astfel, orice solicitare intervenită după listarea acțiunilor la bursă, referitoare la cursul sau valoarea acțiunilor este inadmisibilă, în condițiile în care excede competențelor conferite de lege A.N.R.P. și, implicit, a tuturor instituțiilor statului. Potrivit dispozițiilor art. 18 alin. (1) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 „după emiterea titlurilor de despăgubire aferente, A.N.R.P.

va emite pe baza acestora și a opțiunilor persoanelor îndreptățite, un titlu de conversie și/sau un titlu de plată. Titlul de conversie va fi înaintat Depozitarului Central în termen de 30 de zile calendaristice calculate de la data emiterii, în vederea conversiei în acțiuni, iar titlurile de plată vor fi remise D.A.D.N. în vederea efectuării operațiunilor de plată.” Față de considerentele expuse mai sus, recurentul solicită admiterea recursului, modificarea Deciziei civile nr. 261/A din 04 noiembrie 2013 pronunțată de instanța de apel și respingerea apelului formulat de reclamant. Examinând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține următoarele: Afirmația recurentului, în sensul că hotărârea instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină, poate fi încadrată în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., însă nu poate fi examinată de instanța de recurs, deoarece nu este dezvoltată. Pentru ca recursul să poată fi considerat motivat, nu este suficientă doar enunțarea motivului de recurs, ci și dezvoltarea acestuia, în sensul expunerii argumentelor logico-juridice de natură a contura critica de nelegalitate care să justifice exercitarea de către instanța de recurs a controlului judiciar. Or, simpla afirmație că hotărârea nu este motivată, neînsoțită de argumente care să o susțină, nu întrunește exigențele unei critici de nelegalitate. Recurentul arată că instanța de apel s-a limitat la a reține în considerentele deciziei atacate „că instanța de fond trebuia să valorifice în interesul tuturor părților din proces, dispozițiile legale care deschideau calea de acces la instanța de judecată și nicidecum pe acelea care interziceau de plano intervenția efectivă a instanței de judecată, prin soluția strict formală de respingere a acțiunii reclamanților ca inadmisibilă”.

Or, din expunerea considerentelor deciziei recurate reiese fără dubiu că fragmentul reprodus de recurent în memoriul de recurs reprezintă concluzia la care a ajuns instanța de apel, după expunerea pe larg a argumentelor pe care s-a bazat soluția. Ca atare, chiar dacă s-ar considera că recurentul și-a motivat recursul din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., această critică nu este fondată, deoarece instanța de apel a arătat în considerentele deciziei care sunt motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, în acord cu prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Critica recurentului referitoare la încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc.

civ. este nefondată. Potrivit acestor prevederi legale, „instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond, care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii”. Contrar celor susținute de recurent, instanța de apel nu a nesocotit această regulă procedurală, în faza apelului nefiind invocată vreo excepție care să se impună a fi analizată cu prioritate. Instanța de apel a fost sesizată cu verificarea legalității soluției date de prima instanță cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii, excepție invocată în fața primei instanțe. Soluționând apelul, în sensul admiterii căii de atac, anulării sentinței și trimiterii cauzei spre rejudecare, instanța de apel nu a încălcat prevederile art. 137 alin. (1) C. proc.

civ., așa cum pretinde recurentul, ci a făcut aplicarea art. 297 C. proc. civ., care stabilește soluțiile pe care le poate adopta instanța de apel în situația în care prima instanță în mod greșit a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului. De aceea, toate considerațiile teoretice ale recurentului referitoare la definirea excepțiilor procesuale și regimul lor juridic sunt lipsite de utilitate în contextul soluției pronunțate de instanța de apel. Împrejurarea că instanța de apel a considerat, motivat, că excepția inadmisibilității a fost greșit admisă de prima instanță, ceea ce a determinat anularea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, nu intră în câmpul de aplicare a prevederilor art. 137 alin. (1) C. proc.

civ., aceasta fiind o normă de procedură care reglementează ordinea de soluționare a excepțiilor, nu modul de soluționare a unei anumite excepții. În ceea ce privește legalitatea soluției date de instanța de apel excepției inadmisibilității acțiunii, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanța de apel a reținut că cele statuate prin decizia în interesul Legii nr. 27/2011 nu sunt incidente în prezenta cauză. În speță, reclamantul a parcurs procedura administrativă prevăzută de legea specială de reparație, obținând titlul de despăgubire și titlul de conversie, iar ceea ce se urmărește în prezenta cauză nu este contestarea acestor titluri sau obținerea unor despăgubiri pe calea dreptului comun cu eludarea procedurilor speciale, ci satisfacerea integrală de către pârât a despăgubirilor în cuantumul stabilit prin titlurile menționate.

Păstrarea soluției de respingere a acțiunii ca inadmisibilă este de natură să încalce reclamantului dreptul de acces la justiție, în condițiile în care legea specială pe care o invocă recurentul nu conține prevederi care să reglementeze din punct de vedere procedural modul de soluționare a litigiilor prin care se reclamă de către titularii dreptului la despăgubire (stabilit deja ca întindere prin titlul de despăgubire și titlul de conversie) o creanță împotriva Statului român, constând în diferența dintre valoarea despăgubirii stabilită prin titlu și valoarea efectivă a despăgubirii încasate ca urmare a vânzării acțiunilor obținute prin procedura de conversie a titlului de despăgubire. Susținerile recurentului privind posibilitatea reclamantului de a ataca titlul de conversie în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 sunt străine de obiectul litigiului, care nu vizează contestarea titlului de conversie.

Tocmai pornind de la cuantumul stabilit prin acest titlu, reclamantul pretinde statului să-i asigure o reparație integrală și efectivă. Procedura de stabilire și plata a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, reglementată de dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și redată pe larg în memoriul de recurs, nu are aplicabilitate în speță, deoarece această procedură a fost deja epuizată. Reclamantul nu contestă actele emise în aplicarea acestor dispoziții speciale, ci pretinde satisfacerea integrală a creanței stabilite prin titlul de despăgubire, invocând împrejurări ulterioare conversiei titlului de despăgubire în acțiuni emise de Fondul „Proprietatea”. Instanța de apel nu a schimbat debitorul obligației de plata și nici mecanismul de achitare a despăgubirilor stabilite conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, așa cum se susține în motivarea recursului.

Soluționând excepția inadmisibilității acțiunii, în sensul respingerii acesteia, instanța de apel a trimis cauza spre rejudecare, urmând ca instanța de trimitere să analizeze pe fond dacă acțiunea reclamantului este întemeiată, respectiv, dacă statului îi revine obligația de a plăti despăgubirea pretinsă. Afirmația recurentului, în sensul că, prin Decizia nr. 4334 din 23 aprilie 2009 emisă de Guvernul României, prin C.C.S.D., reclamantul a fost despăgubit, constituie o apărare de fond, pe care instanța de rejudecare urmează să o aibă în vedere cu ocazia soluționării fondului pricinii.

Susținerea aceluiași recurent, în sensul că „este practic imposibil de realizat condiția dispusă de către instanța de fond, reclamantul neputând restitui Statului Român, prin M.F.P., acțiunile primite cu titlu de despăgubire, atâta timp cât acesta nu este emitentul acestui titlu”, este lipsită de logică, în condițiile în care prima instanță a respins acțiunea ca inadmisibilă, nefiind impusă reclamantului vreo obligație de a restitui statului acțiunile primite cu titlu de despăgubire. În ceea ce privește împrejurarea că M.F.P. nu are atribuții în emiterea titlurilor de despăgubire, Înalta Curte constată că această critică nu are legătură cu excepția inadmisibilității acțiunii, ci eventual putea fi luată în considerare ca fiind îndreptată împotriva soluției date excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului.

Or, această excepție a fost respinsă de prima instanță, iar pârâtul nu a înțeles să exercite calea de atac a apelului împotriva sentinței cu privire la această soluție. În acest context, critica formulată în recurs, omisso medio, nu poate fi avută în vedere de instanța de recurs, care este învestită cu analiza legalității soluției pronunțate în apel. Referirile recurentului la dispozițiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, în legătură cu modul de emitere a titlului de conversie și afirmația acestuia, în sensul că prin emiterea titlului de conversie, instituțiile statului și-au îndeplinit atribuțiile conferite de lege, reprezintă, de asemenea, aspecte de fond pe care instanța de rejudecare urmează a le examina în vederea stabilirii dacă există raportul obligațional pretins prin acțiune și dacă, în cadrul acestui raport juridic, pârâtului îi revine vreo obligație de dezdăunare, astfel cum susține reclamantul.

Față de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de pârât a fost respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.R.F.P. București împotriva Deciziei nr. 261/A din 4 noiembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 iunie 2014.