ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1768/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1768/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 13

noiembrie 2012, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 43574/3/2012,

reclamantul D.A.D. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin M.F.P.,

solicitând instanței pronunțarea unei sentințe prin care să se dispună

obligarea pârâtului la plata sumei de 525.000 lei, reprezentând diferența

dintre valoarea creanței garantate asupra statului, în valoare de 1.500.000

lei, conferită de Titlul de despăgubire emis conform Deciziei nr. 4334 din 23

aprilie 2009 a C.C.S.D. și valoarea maximă de tranzacționare a unui număr de 1.500.000

de acțiuni la Fondul Proprietatea, conferite conform Titlului de conversie din 14

iulie 2009 emis de A.N.R.P.

Prin sentința civilă nr.

398 din 26 februarie 2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins

excepția lipsei calității procesuale pasive, a admis excepția inadmisibilității

acțiunii și a respins acțiunea reclamantului, ca fiind inadmisibilă.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că excepția lipsei calității procesuale

pasive a pârâtului Statul Român, prin M.F.P. este neîntemeiată, deoarece, în

speță, reclamantul invocă existența unui drept de creanță împotriva Statului

Român, creanță, în legătură cu care susține că nu s-a stins decât parțial prin

conversia în acțiuni a titlului său de despăgubiri. Reclamantul și-a întemeiat

aserțiunea pe prevederile art. 3 lit. a) și i) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005,

conform cărora atât titlurile de despăgubire cât și cele de conversie sunt

„certificate emise în numele și pe seama Statului Român, care încorporează

drepturile de creanță ale deținătorilor asupra Statului Român, corespunzător

despăgubirilor acordate”.

Prin urmare, câtă

vreme se afirmă existența unui raport obligațional întemeiat pe textul legal de

mai sus, tribunalul a apreciat că Statul, nominalizat de text ca atare, are

calitate procesuală pasivă.

În ceea ce privește

apărarea formulată de pârât în susținerea aceleiași excepții, întemeiată pe

dispozițiile obligatorii ale Deciziei nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, instanța

de fond a apreciat că este neîntemeiată, decizia făcând referire expresă la

acțiunile în despăgubiri întemeiate pe art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

și nu la orice acțiune în pretenții formulată împotriva Statului.

Cu privire la

excepția inadmisibilității acțiunii, întemeiată de pârât tot pe prevederile

obligatorii ale deciziei mai sus menționate, tribunalul a apreciat că este

întemeiată, pentru următoarele considerente:

În motivarea Deciziei

nr. 27/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut, cu putere

obligatorie pentru celelalte instanțe, că acțiunile directe, îndreptate

împotriva Statului Român prin M.F.P., prin care s-au solicitat despăgubiri

bănești în temeiul art. 480 și urm. C. civ. și al art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenție, nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul specialia

generalibus derogant, raționamentul instanței supreme fiind identic cu cel

expus și în Decizia nr. 33/2008.

În prezenta cauză, se

analizează posibilitatea pe care o au persoanele îndreptățite de a beneficia de

despăgubiri în alte condiții și în altă procedură decât cea instituită de legea

specială, tribunalul apreciind că este evidentă similitudinea problemei de

drept în discuție, singura deosebire constând în natura măsurii reparatorii

solicitate de către reclamant.

S-a apreciat că

situația reclamantului nu diferă în mod substanțial de cea a persoanelor

indicate în decizia în interesul legii menționată. Astfel, dacă această decizie

are în vedere persoane care nu au obținut nicio despăgubire și caută să o

obțină conform dreptului comun și art. 1 din protocolul 1 din C.E.D.O.,

reclamantul urmărește ca să dobândească o diferență de despăgubiri, acționând

în mod direct în judecată statul, pe temeiul dreptului comun și art. 1 din

protocolul 1 din C.E.D.O., deși a beneficiat de prevederile legii speciale de

reparație.

Prin urmare, pentru

aceleași considerente ca cele expuse în decizia Înalta Curte de Casație

și Justiție, tribunalul a apreciat că se impune constatarea

inadmisibilității acțiunii reclamantului.

Împotriva sentinței

instanței de fond a declarat apel reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate.

Prin motivele de apel

a susținut că instanța de fond a soluționat excepția inadmisibilității acțiunii

cu interpretarea și aplicarea greșită a legii, întrucât Decizia nr. 27/2011

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii privește

acele situații în care se urmărește obținerea de despăgubiri direct de la

Statul Român, fără parcurgerea procedurilor reglementate de legile speciale în

materie, în condițiile în care reclamantul a parcurs în integralitate aceste

proceduri.

A mai susținut că

prin admiterea excepției, instanța de fond a limitat accesul efectiv al

reclamantului la judecarea cauzei sale de către o instanță independentă, aspect

de natură să încalce grav dispozițiile art. 6 din C.E.D.O.

S-a subliniat de către

apelantul reclamant că acțiunea adresată instanței de fond se întemeiază,

contrar celor reținute de prima instanță, pe răspunderea civilă delictuală a

pârâtului, răspundere ce rezultă din încălcarea de către Statul Român a

dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O. Dreptul de

creanță născut în favoarea apelantului reclamant prin emiterea Deciziei nr. 4334

din 23 aprilie 2009 și a Deciziei nr. 759 din 14 iulie 2009 reprezintă o

valoare patrimonială și are caracteristicile unui bun, în sensul primei fraze a

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., iar nesatisfacerea în

integralitate a acestei creanțe de către stat reprezintă încălcarea dreptului

reclamantului la respectarea bunurilor sale.

Calea de atac

exercitată de reclamant împotriva sentinței instanței de fond a fost

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie ca recurs, iar la termenul de judecată din data

de 4 noiembrie 2013, instanța a calificat calea de atac exercitată de acesta ca

fiind apel, și nu recurs, cum din eroare a fost înregistrat.

Prin Decizia nr. 261/A

din 4 noiembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a admis apelul reclamantului, a anulat sentința

și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de apel a reținut că, prin acțiune, reclamantul

a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin M.F.P., la plata sumei de

525.000 lei, reprezentând diferența dintre valoarea creanței garantate asupra

statului, în valoare de 1.500.000 lei, conferită de Titlul de despăgubire emis

conform Deciziei nr. 4334 din 23 aprilie 2009 a C.C.S.D. și valoarea maximă de

tranzacționare a unui număr de 1.500.000 de acțiuni la Fondul Proprietatea,

conferite conform Titlului de conversie din 14 iulie 2009 emis de A.N.R.P.

Prin sentința

apelată, instanța de fond a respins acțiunea ca inadmisibilă,

reținând că aceasta nu se întemeiază pe răspunderea civilă delictuală a

pârâtului, ci pe existența între părți a unui raport

obligațional în baza căruia se solicită obligarea pârâtului la satisfacerea

integrală a creanței de despăgubiri acordate reclamantului în

condițiile Legii nr. 10/2001. S-a apreciat că situația reclamantului

nu diferă în mod substanțial de cea a persoanelor indicate în Decizia nr. 27

din 14 noiembrie 2011 a Înalta Curte de Casație și Justiție,

motiv pentru care acțiunea prin care reclamantul urmărește să dobândească

o diferență de despăgubiri, acționând în mod direct în judecată statul, pe

temeiul dreptului comun și art. 1 din protocolul 1 din C.E.D.O., deși a

beneficiat de prevederile legii speciale de reparație, este inadmisibilă.

Potrivit doctrinei de

specialitate, inadmisibilitatea reprezintă o sancțiune procesuală care

intervine în situația în care partea formulează o acțiune sau o cale de atac la

care nu are acces (care nu este prevăzută de lege) sau la care nu poate recurge

decât după îndeplinirea unei proceduri prealabile.

Pornind de la această

definiție, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit

prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pronunțată în recurs în interesul

legii, că: în acțiunile întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr.

10/2001, republicată, prin care se solicită obligarea statului român de a

acorda despăgubiri bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv, statul

român nu are calitate procesuală pasivă, iar în acțiunile în acordarea de

despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în

natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr.

247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe

dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13

din această convenție, sunt inadmisibile.

Pentru a decide astfel,

Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că, în cadrul

contestației întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

republicată, decizia sau dispoziția motivată de respingere a notificării ori a

cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde a

fi îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se

află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu

soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare.

Prin urmare, raportul

juridic prevăzut în textul de lege invocat se naște prin transmiterea

notificării și este stabilit între persoana îndreptățită care a transmis

notificarea și entitatea juridică care, conform legii speciale, a soluționat notificarea

sau avea obligația de a o soluționa.

În plan procesual

civil acest raport juridic stabilit de lege oferă calitate procesuală activă

persoanei îndreptățite care a transmis notificarea, iar calitate procesuală

pasivă entității juridice care, potrivit legii, a soluționat notificarea sau

are competența de a o soluționa, și nu Statului Român prin M.F.P.

S-a reținut,

totodată că, atâta vreme cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în

perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care

prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii

prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susține, fără a încălca

principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu

prioritate sau în concurs cu legea specială, iar acțiunile îndreptate

direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun,

ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13

din această convenție, sunt inadmisibile.

Dispozițiile

obligatorii ale acestei decizii nu erau însă incidente în cauză, deoarece, prin

acțiune, reclamantul nu a invocat dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001, republicată și implicit, refuzul entității învestită cu

soluționarea notificării de a emite decizia/dispoziția prevăzută de

legea specială și nici nu solicită acordarea de despăgubiri pentru

imobilul preluat abuziv de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001,

în baza dispozițiilor dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale și ale art. 13 din această convenție, cu eludarea, practic, a

dispozițiile legii speciale.

Din probele administrate

în cauză și chiar din motivele de fapt ale acțiunii rezultă că

reclamantul a parcurs procedura administrativă prevăzută de legea specială,

respectiv Legea nr. 10/2001, a obținut în baza acestei legi titlu de

despăgubire, iar prin acțiune nu contestă acest titlu, ci solicită

satisfacerea integrală de către pârât a despăgubirilor acordate, invocând

răspunderea civilă delictuală a acestuia.

O astfel de

acțiune nu poate fi asimilată celor analizate de Înalta Curte de

Casație și Justiție în Decizia nr. 27/2011, iar instanța de

fond, soluționând cauza în sensul respingerii cererii reclamantului ca

inadmisibilă, l-a lipsit pe acesta de posibilitatea de a-și valorifica în mod

efectiv pretenția sa în această privință, aspect condamnat de atâtea ori de

către instanța de contencios european.

Dreptul pe care îl

are o parte de a se adresa unei instanțe de judecată trebuie sa fie unul

concret și real, ceea ce înseamnă în termenii ordinii juridice europene,

efectivitatea dreptului la un proces echitabil, așa cum prevede art. 6 din

Convenția Europeana a Drepturilor Omului, drept ce presupune în conținutul sau

intrinsec, un examen atent al tuturor argumentelor și cererilor parților,

(relevante pentru clarificarea atât a aspectelor de ordin procedural, cât și de

fond), al solicitărilor de probe, obligația de a motiva soluțiile pronunțate,

indicarea cu suficientă claritate a temeiurilor de fapt și de drept care au

condus instanța spre o anumită soluție, dezvoltarea punctelor de vedere ale

tuturor parților aflate în conflict judiciar, cele referitoare la angajarea

unui anumit text de lege, prezentarea structurată a argumentelor, termen

rezonabil de soluționare a cauzei în funcție de circumstanțele spetei, etc.

În raport de

considerentele de fapt si de drept prezentate anterior, Curtea a apreciat că

instanța de fond trebuia să valorifice în interesul tuturor parților din

proces, dispozițiile legale care deschideau calea de acces la instanța de

judecată și nicidecum pe acelea care interziceau de plano intervenția efectivă

a instanței de judecată, prin soluția strict formală de respingere a acțiunii

reclamanților ca inadmisibilă.

Tot pentru

considerente ce definesc caracterul echitabil al procedurii judiciare, Curtea a

apreciat că se impune, pentru valorificarea judicioasă a aspectelor menționate

anterior, în condiții de contradictorialitate, respectarea principului dublului

grad de jurisdicție și aceasta din perspectiva unui drept la judecată concret

și efectiv.

În consecință, în

temeiul art. 297 C. proc. civ., Curtea a admis apelul, a anulat sentința civilă

apelată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Împotriva Deciziei

nr. 261/A din 4 noiembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs

pârâtul Statul Român,

prin M.F.P., reprezentat de D.G.R.F.P. București, invocând motivele de recurs

prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În susținerea acestor

motive de recurs, care nu sunt dezvoltate în mod separat, se arată că hotărârea

instanței este netemeinică și nelegală, întrucât nu cuprinde motivele pe care

se sprijină.

Recurentul consideră

că hotărârea instanței de apel este nelegală și netemeinică, întrucât în mod

greșit instanța de apel a admis apelul reclamantului, limitându-se astfel doar

la a reține în considerentele deciziei atacate „că instanța de fond trebuia să

valorifice în interesul tuturor părților din proces, dispozițiile legale care

deschideau calea de acces la instanța de judecată și nicidecum pe acelea care

interziceau de plano intervenția efectivă a instanței de judecată, prin soluția

strict formală de respingere a acțiunii reclamanților ca inadmisibilă”.

Instanța nu a avut în

vedere faptul că art. 137 alin. (1) C. proc. civ. dispune că: „instanța se va

pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de

fond, care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii”.

Excepțiile procesuale

sunt definite ca mijloacele procesuale prin care, în condițiile legii, partea

interesată, procurorul sau instanța din oficiu, invocă în cadrul procesului

civil și fără a pune în discuție fondul dreptului, neregularități procedurale

privitoare la compunerea și constituirea instanței, competenta acesteia, ori la

procedura de judecată sau lipsuri referitoare la exercițiul dreptului la

acțiune, ori, dimpotrivă, aplicarea normelor legale referitoare la acestea, urmărind,

după caz, declinarea competentei, amânarea judecații, refacerea unor acte,

anularea, perimarea, respingerea cererii ca urmare a admiterii excepției, în alți

termeni, întârzierea sau împiedicarea judecații.

Prin urmare, dispozițiile

procedurale de mai sus obligă instanța ca, o dată invocată o excepție, să o

soluționeze. De regulă, aceasta trebuie rezolvată cu prioritate, înainte de a

se intra în fondul cauzei sau imediat după invocarea ei.

De asemenea, este

știut faptul că excepțiile se invocă, în primul rând, de către pârât prin

întâmpinare (art. 115) sau, în mod excepțional în condițiile art. 118 alin. (2).

Faptul că pârâtului, de obicei, îi revine sarcina de a invoca o excepție, apare

ca firesc luând în considerare finalitățile specifice admiterii excepției care,

de cele mai multe ori, sunt în deplină concordanță cu interesul procesual al

pârâtului (întârzierea, împiedicarea judecații, anularea cererii, respingerea

acesteia, perimarea etc.).

Totodată, prin

intermediul excepțiilor de fond, cum este excepția inadmisibilității care a

fost invocată în prezenta speță, se învederează lipsuri sau încălcarea unor

norme privitoare la exercițiul dreptului la acțiune.

Nici excepțiile de

procedura și nici cele de fond nu pun în discuție fondul cauzei iar admiterea

excepțiilor de fond conduce la respingerea acțiunii pe cale de consecință.

Prin urmare,

dispozițiile procedurale de mai sus, obligă instanța ca, o dată invocată o

excepție, să o soluționeze.

Consideră recurentul

că, în mod corect, instanța de fond a soluționat excepția lipsei calității

procesuale pasive, cat și excepția inadmisibilității acțiunii, cu prioritate,

nefiind necesară soluționarea cauzei pe fond, deoarece, potrivit art. 137 alin.

(1) C. proc. civ., instanța este obligată să se pronunțe mai întâi asupra

excepțiilor de procedura, precum și asupra celor de fond, care fac de prisos,

în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.

Prin urmare, în mod

temeinic și legal instanța de fond a admis excepția inadmisibilității acțiunii și

a respins acțiunea ca atare „întrucât acțiunea formulată de reclamant nu se

întemeiază pe răspunderea civilă delictuală a pârâtului, ci pe existenta între

părți a unui raport obligațional în baza căruia se solicita obligarea pârâtului

la satisfacerea integrală a creanței de despăgubiri acordate reclamantului în

condițiile Legii nr. 10/2001”.

Mai arată recurentul

că situația reclamantului nu diferă în mod substanțial de cea a persoanelor

indicate în Decizia 27/2011 a Înaltei Curții de Casație și Justiție,

motiv pentru care acțiunea prin care reclamantul urmărește sa dobândească o

diferența de despăgubiri, acționând în mod direct în judecata statul, pe

temeiul dreptului comun și art. 1 din Protocolul 1 din C.E.D.O., deși a

beneficiat de prevederile legii speciale de reparație, este inadmisibilă.

Prin admiterea acestei

excepții de inadmisibilitate nu este încălcat dreptul liberului acces la

instanța, reglementat de art. 21 din Constituția României, întrucât Legea nr. 10/2001

instituie atât o procedura administrativa prealabila, cât și anumite termene și

sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în

legătura cu imobilele preluate abuziv de stat.

În mod corect tribunalul

a respins acțiunea ca inadmisibilă, întrucât reclamantul urmărește să

dobândească o diferență de despăgubiri, acționând în mod direct statul, pe

temeiul dreptului comun și art. 1 din protocolul 1 din C.E.D.O., deși a

beneficiat de prevederile legii speciale de reparație.

Pe fondul cauzei, recurentul

arată că titlul în baza căruia s-au acordat despăgubiri reprezentând acțiuni la

Fondul Proprietatea a căror valoare se contesta în prezenta speța este Decizia (titlu

de conversie) nr. 4334 din 23 aprilie 2009 emisa de Guvernul României, prin C.C.S.D.

Potrivit art. 2 din

decizia menționată, aceasta poate fi atacata în condițiile Legii contenciosului

administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, la secția

de contencios administrativ și fiscal, a Curții de Apel în a cărei raza

teritoriala își are domiciliul reclamantul. Aceleași prevederi privind instanța

competentă să soluționeze un astfel de litigiu se regăsesc și în Decizia nr. 4334

din 23 aprilie 2009.

Astfel, în condițiile

în care reclamantul era nemulțumit de despăgubirile acordate prin Decizia nr. 4334

din 23 aprilie 2009 trebuia să se adreseze instanței de contencios

administrativ, fiind inadmisibila o acțiune promovată pe calea dreptului comun.

Procedura de

stabilire și plata a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv

este reglementată în mod expres de dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005

privind reforma în domeniile proprietății și justiției.

Astfel, ulterior

emiterii titlului de despăgubire, reclamantul avea posibilitatea valorificării

acestuia potrivit procedurii speciale prevăzute de dispozițiile Capitolului V

1

,,Valorificarea titlurilor de despăgubire. Stabilirea algoritmului de

atribuire a acțiunilor emise de Fondul Proprietatea” din Titlul VII al Legii nr.

247/2005.

În vederea

valorificării titlurilor de despăgubire, potrivit Normelor Metodologice de

punere în aplicare a acestui capitol din Titlul VII ,,persoana îndreptățită va

depune o cerere la Direcția pentru acordarea despăgubirilor în numerar din

cadrul A.N.R.P.”

În continuare, recurentul

redă dispozițiile art. 18

3

și art. 18

4

, susținând că

Legea nr. 247/2005 nu prevede obligarea directa a Statului Roman, prin M.F.P.,

la despăgubiri, ceea ce ar presupune, pe lângă schimbarea debitorului

obligației de plata, schimbarea mecanismul de achitare a despăgubirilor

stabilite conform Titlului VII.

Prin Decizia nr. 4334

din 23 aprilie 2009 emisa de Guvernul României, prin C.C.S.D., reclamantul din

prezenta cauză a obținut titlul de despăgubire. Astfel, acesta, urmând

procedura specială, a fost despăgubit.

Or, în urma

realizării procedurii speciale prevăzută de lege, este practic imposibil de

realizat condiția dispusă de către instanța de fond, reclamantul neputând

restitui Statului Român, prin M.F.P., acțiunile primite cu titlu de

despăgubire, atâta timp cât acesta nu este emitentul acestui titlu.

Conform dispozițiilor

Legii nr. 247/2007, M.F.P. nu are atribuții în emiterea titlurilor de

despăgubire (acestea se emit de C.C.S.D., aflată în subordinea Cancelariei

Primului Ministru). În speță, așa cum rezultă din actele de la dosar, Decizia

nr. 4013 din 04 decembrie 2008, care reprezintă titlu de despăgubire, a fost

emisă de C.C.S.D.

Potrivit prevederilor

art. 18 alin. (1) din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile

proprietății și justiției, precum și unele masuri adiacente, cu modificările și

completările ulterioare, „după emiterea titlurilor de despăgubire aferente, A.N.R.P.

va emite, pe baza acestora și a opțiunilor persoanelor îndreptățite, un titlu

de conversie și/sau un titlu de plată (...)”.

Prin urmare, legea

stabilește în mod expres că emiterea titlului de conversie se face strict pe

baza titlului de despăgubire emis de C.C.S.D. și pe baza opțiunii persoanei

îndreptățite. Astfel, titlul de conversie se va emite strict pentru suma

stabilită în titlul de despăgubire, respectiv pentru o sumă mai mică, în

situația în care se solicită emiterea unui titlu de conversie și parțial

emiterea unui titlu de plată.

Prin Decizia nr. 816

din 05 august 2009 ce reprezintă titlul de conversie, intimatului i-au fost

emise acțiuni, la valoarea nominală de 1 leu/acțiune, în conformitate cu

dispozițiile art. 3 alin. (3) din Actul constitutiv al Fondului Proprietatea.

Prin emiterea

titlului de conversie, instituțiile statului și-au îndeplinit atribuțiile

conferite de lege, și astfel, orice solicitare intervenită după listarea

acțiunilor la bursă, referitoare la cursul sau valoarea acțiunilor este

inadmisibilă, în condițiile în care excede competențelor conferite de lege A.N.R.P.

și, implicit, a tuturor instituțiilor statului.

Potrivit

dispozițiilor art. 18 alin. (1) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 „după

emiterea titlurilor de despăgubire aferente, A.N.R.P. va emite pe baza acestora

și a opțiunilor persoanelor îndreptățite, un titlu de conversie și/sau un titlu

de plată. Titlul de conversie va fi înaintat Depozitarului Central în termen de

30 de zile calendaristice calculate de la data emiterii, în vederea conversiei

în acțiuni, iar titlurile de plată vor fi remise D.A.D.N. în vederea efectuării

operațiunilor de plată.”

Față de

considerentele expuse mai sus, recurentul solicită admiterea recursului,

modificarea Deciziei civile nr. 261/A din 04 noiembrie 2013 pronunțată de instanța

de apel și respingerea apelului formulat de reclamant.

Examinând decizia

recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține

următoarele:

Afirmația

recurentului, în sensul că hotărârea instanței de apel nu cuprinde motivele pe

care se sprijină, poate fi încadrată în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.

7 C. proc. civ., însă nu poate fi examinată de instanța de recurs, deoarece nu

este dezvoltată. Pentru ca recursul să poată fi considerat motivat, nu este

suficientă doar enunțarea motivului de recurs, ci și dezvoltarea acestuia, în

sensul expunerii argumentelor logico-juridice de natură a contura critica de

nelegalitate care să justifice exercitarea de către instanța de recurs a

controlului judiciar. Or, simpla afirmație că hotărârea nu este motivată,

neînsoțită de argumente care să o susțină, nu întrunește exigențele unei

critici de nelegalitate.

Recurentul arată că

instanța de apel s-a limitat la a reține în considerentele deciziei atacate „că

instanța de fond trebuia să valorifice în interesul tuturor părților din

proces, dispozițiile legale care deschideau calea de acces la instanța de

judecată și nicidecum pe acelea care interziceau de plano intervenția efectivă

a instanței de judecată, prin soluția strict formală de respingere a acțiunii

reclamanților ca inadmisibilă”. Or, din expunerea considerentelor deciziei

recurate reiese fără dubiu că fragmentul reprodus de recurent în memoriul de recurs

reprezintă concluzia la care a ajuns instanța de apel, după expunerea pe larg a

argumentelor pe care s-a bazat soluția. Ca atare, chiar dacă s-ar considera că

recurentul și-a motivat recursul din perspectiva motivului de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., această critică nu este fondată, deoarece instanța

de apel a arătat în considerentele deciziei care sunt motivele de fapt și de

drept care au condus la soluția pronunțată, în acord cu prevederile art. 261 alin.

(1) pct. 5 C. proc. civ.

Critica recurentului

referitoare la încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 137 alin.

(1) C. proc. civ. este nefondată. Potrivit acestor prevederi legale, „instanța

se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra

celor de fond, care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a

pricinii”.

Contrar celor

susținute de recurent, instanța de apel nu a nesocotit această regulă

procedurală, în faza apelului nefiind invocată vreo excepție care să se impună

a fi analizată cu prioritate. Instanța de apel a fost sesizată cu verificarea

legalității soluției date de prima instanță cu privire la excepția

inadmisibilității acțiunii, excepție invocată în fața primei instanțe.

Soluționând apelul, în sensul admiterii căii de atac, anulării sentinței și

trimiterii cauzei spre rejudecare, instanța de apel nu a încălcat prevederile art.

137 alin. (1) C. proc. civ., așa cum pretinde recurentul, ci a făcut aplicarea art.

297 C. proc. civ., care stabilește soluțiile pe care le poate adopta instanța

de apel în situația în care prima instanță în mod greșit a soluționat procesul

fără a intra în judecata fondului.

De aceea, toate

considerațiile teoretice ale recurentului referitoare la definirea excepțiilor

procesuale și regimul lor juridic sunt lipsite de utilitate în contextul

soluției pronunțate de instanța de apel.

Împrejurarea că

instanța de apel a considerat, motivat, că excepția inadmisibilității a fost

greșit admisă de prima instanță, ceea ce a determinat anularea sentinței și

trimiterea cauzei spre rejudecare, nu intră în câmpul de aplicare a

prevederilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., aceasta fiind o normă de

procedură care reglementează ordinea de soluționare a excepțiilor, nu modul de

soluționare a unei anumite excepții.

În ceea ce privește

legalitatea soluției date de instanța de apel excepției inadmisibilității

acțiunii, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanța de apel a reținut

că cele statuate prin decizia în interesul Legii nr. 27/2011 nu sunt incidente

în prezenta cauză.

În speță, reclamantul

a parcurs procedura administrativă prevăzută de legea specială de reparație,

obținând titlul de despăgubire și titlul de conversie, iar ceea ce se urmărește

în prezenta cauză nu este contestarea acestor titluri sau obținerea unor

despăgubiri pe calea dreptului comun cu eludarea procedurilor speciale, ci

satisfacerea integrală de către pârât a despăgubirilor în cuantumul stabilit

prin titlurile menționate.

Păstrarea soluției de

respingere a acțiunii ca inadmisibilă este de natură să încalce reclamantului

dreptul de acces la justiție, în condițiile în care legea specială pe care o

invocă recurentul nu conține prevederi care să reglementeze din punct de vedere

procedural modul de soluționare a litigiilor prin care se reclamă de către titularii

dreptului la despăgubire (stabilit deja ca întindere prin titlul de despăgubire

și titlul de conversie) o creanță împotriva Statului român, constând în

diferența dintre valoarea despăgubirii stabilită prin titlu și valoarea efectivă

a despăgubirii încasate ca urmare a vânzării acțiunilor obținute prin procedura

de conversie a titlului de despăgubire.

Susținerile

recurentului privind posibilitatea reclamantului de a ataca titlul de conversie

în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 sunt străine de

obiectul litigiului, care nu vizează contestarea titlului de conversie. Tocmai

pornind de la cuantumul stabilit prin acest titlu, reclamantul pretinde

statului să-i asigure o reparație integrală și efectivă.

Procedura de

stabilire și plata a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv,

reglementată de dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și redată pe

larg în memoriul de recurs, nu are aplicabilitate în speță, deoarece această

procedură a fost deja epuizată. Reclamantul nu contestă actele emise în

aplicarea acestor dispoziții speciale, ci pretinde satisfacerea integrală a

creanței stabilite prin titlul de despăgubire, invocând împrejurări ulterioare

conversiei titlului de despăgubire în acțiuni emise de Fondul „Proprietatea”.

Instanța de apel nu a

schimbat debitorul obligației de plata și nici mecanismul de achitare a

despăgubirilor stabilite conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, așa cum

se susține în motivarea recursului. Soluționând excepția inadmisibilității

acțiunii, în sensul respingerii acesteia, instanța de apel a trimis cauza spre

rejudecare, urmând ca instanța de trimitere să analizeze pe fond dacă acțiunea

reclamantului este întemeiată, respectiv, dacă statului îi revine obligația de

a plăti despăgubirea pretinsă.

Afirmația

recurentului, în sensul că, prin Decizia nr. 4334 din 23 aprilie 2009 emisă de

Guvernul României, prin C.C.S.D., reclamantul a fost despăgubit, constituie o

apărare de fond, pe care instanța de rejudecare urmează să o aibă în vedere cu

ocazia soluționării fondului pricinii.

Susținerea aceluiași

recurent, în sensul că „este practic imposibil de realizat condiția dispusă de

către instanța de fond, reclamantul neputând restitui Statului Român, prin M.F.P.,

acțiunile primite cu titlu de despăgubire, atâta timp cât acesta nu este

emitentul acestui titlu”, este lipsită de logică, în condițiile în care prima

instanță a respins acțiunea ca inadmisibilă, nefiind impusă reclamantului vreo

obligație de a restitui statului acțiunile primite cu titlu de despăgubire.

În ceea ce privește

împrejurarea că M.F.P. nu are atribuții în emiterea titlurilor de despăgubire,

Înalta Curte constată că această critică nu are legătură cu excepția

inadmisibilității acțiunii, ci eventual putea fi luată în considerare ca fiind

îndreptată împotriva soluției date excepției lipsei calității procesuale pasive

a pârâtului. Or, această excepție a fost respinsă de prima instanță, iar

pârâtul nu a înțeles să exercite calea de atac a apelului împotriva sentinței

cu privire la această soluție. În acest context, critica formulată în recurs,

omisso medio, nu poate fi avută în vedere de instanța de recurs, care este

învestită cu analiza legalității soluției pronunțate în apel.

Referirile

recurentului la dispozițiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, în

legătură cu modul de emitere a titlului de conversie și afirmația acestuia, în

sensul că prin emiterea titlului de conversie, instituțiile statului și-au

îndeplinit atribuțiile conferite de lege, reprezintă, de asemenea, aspecte de

fond pe care instanța de rejudecare urmează a le examina în vederea stabilirii

dacă există raportul obligațional pretins prin acțiune și dacă, în cadrul

acestui raport juridic, pârâtului îi revine vreo obligație de dezdăunare, astfel

cum susține reclamantul.

Față de aceste

considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de

pârât a fost respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat

de D.G.R.F.P. București împotriva Deciziei nr. 261/A din 4 noiembrie 2013 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 iunie 2014.