ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1094/2014

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față: Prin cererea înregistrată la data de 29 iunie 2007 pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, secția civilă, reclamantul G.S.

a chemat în judecată pe pârâtul Circul Globus București, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului să-i permită accesul, în calitatea sa de proprietar, pe terenurile în suprafață de 3.198,2 mp situat în București, sector 2 și în suprafață de 9.126 mp situat în București, sector 2, obligarea pârâtului să desființeze toate construcțiile provizorii ridicate fără autorizație și să ridice toate obiectele aflate pe terenurile sus menționate, obligarea pârâtei la plata către reclamant a sumei de 197.184 lei/lună reprezentând beneficiu nerealizat de la data de 08 iunie 2007 până la data eliberării terenurilor și la plata daunelor cominatorii în sumă de 10.000 lei/zi, calculate de la data rămânerii definitive a hotărârii pronunțate în prezenta cauză și până la data executării efective a obligațiilor de către pârâtă.

Totodată reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. La termenul de judecată din 24 octombrie 2007 reclamantul a precizat primul capăt de cerere, arătând că solicită obligarea pârâtului să lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenurile menționate în petitul acțiunii, terenuri evaluate la 4.157.457,318 lei. Prin sentința civilă nr. 8421 din 24 octombrie 2007, s-a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 2 București și a fost declinată competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului București. Cauza a fost astfel înregistrată la data de 28 noiembrie 2007 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 42319/3/2007.

Prin cererea formulată la data de 06 aprilie 2009, reclamantul a precizat că înțelege să se judece cu Circul Globus București și cu Consiliul general al municipiului București în calitate de pârâți. Prin sentința civilă nr. 988 din 12 iulie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte acțiunea, astfel cum a fost precizată, a obligat pârâtul Circul Globus București să lase reclamantului în deplină coproprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 3.029 mp situat în București, și terenul în suprafață de 8.264 mp situat în București, sectorul 2, așa cum au fost identificate prin raportul de expertiză întocmit în cauză de exp. D.M.D.

Pârâtul Circul Globus a fost obligat la plata sumei de 56.465 euro pe lună în echivalent în lei la data plății reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenurilor începând cu luna iunie 2007 și până la data eliberării efective a terenurilor precum și la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 474.531,5 lei. Prin încheierea pronunțată în camera de consiliu la data de 28 iulie 2011, instanța a dispus îndreptarea erorii materiale strecurată în dispozitivul sentinței în sensul obligării pârâtei să ridice toate construcțiile provizorii executate fără autorizație de construire de pe cele două terenuri.

Prin Decizia civilă nr. 146 din 14 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a anulat, ca netimbrat, apelul declarat de pârât împotriva sentinței civile de mai sus însă, prin Decizia civilă nr. 42319 din 20 octombrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a casat decizia instanței de apel și a dispus trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului pârâtului Circ & Varieté Globus București, continuator al Circului Globus. În rejudecare, la termenul de judecată de la 30 aprilie 2012, instanța a admis în principiu cererea de intervenție în interesul apelantului pârât formulată de municipiul București, prin primarul general.

Soluționând în fond apelul formulat de pârâtul Circ & Varieté Globus București, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia nr. 221/A din 7 octombrie 2013 a admis calea de atac, a schimbat în parte sentința în sensul că a obligat pârâta la plata sumei de 804.626 euro, echivalentul în lei reprezentând suma de 3.664.107 lei și anume contravaloarea lipsei de folosință a celor două terenuri pentru perioada 08 iunie 2007 și până la data preluării 27 mai 2011 și respectiv 31 mai 2011, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței, pentru considerentele ce urmează. Titlul de proprietate al reclamantului a fost obiect de dispută între părți.

Acesta a fost și motivul pentru care, față de specificul acțiunii, instanța de fond a suspendat judecata la data de 17 martie 2008 în temeiul dispoziției art. 244 pct. 1 C. proc. civ. până la soluționarea irevocabilă a cauzei care formează obiectul Dosarului nr. 10278/300/2007 aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București. Soluția pronunțată în acel dosar, respectiv, sentința civilă nr. 8813 din 05 noiembrie 2007, prin care s-a respins acțiunea formulată de reclamantul Circul Globus în contradictoriu cu C.J.S.D.P. asupra terenurilor și cu pârâții T. și G.S. în constarea nulității absolute a titlului de proprietate din 2006 precum și a actelor juridice consecvente, respectiv, a contractelor de vânzare cumpărare din 2007 pentru lipsa calității procesuale active, a fost menținută prin Decizia civilă nr. 2245/R din 17 decembrie 2008 de Tribunalul București, secția a V-a civilă.

În motivarea acestei soluții s-a reținut, cu putere de lucru, judecat că din actele dosarului rezultă că nu reiese o suprapunere a terenurilor litigioase peste suprafața aflată în administrarea reclamantului. Aceiași situație rezultă și din raportul de expertiză având ca obiectiv identificarea imobilelor din litigiu, ce a fost administrat în fața instanței de fond și din care rezultă că din actele depuse de apelantul pârât: Decretul nr. 295/1954, autorizația din august 1959, Decizia nr. 1629/1972, cerere de transfer mijloace fixe, protocol privind transferul unui teren aparținând domeniului public nu există alte dovezi care să demonstreze suprapunerea de terenuri la care face referire pârâtul.

Având în vedere aceste înscrisuri precum și Hotărârea nr. 854/2006 potrivit cu care pârâtul se află în subordinea Consiliul general al municipiului București și este finanțat din bugetul acestuia, reclamantul a solicitat introducerea în cauză a Consiliului general al municipiului București în scopul soluționării capătului de cerere având ca obiect contravaloarea lipsei de folosință pretinsă. Pe parcursul judecății în fața primei instanțe, acest pârât nu a considerat că este lipsit de calitate procesuală pasivă și nici instanța de apel, având de soluționat această excepție invocată pe cale intervenției accesorii formulată în apel, nu a considerat că se impune a fi admisă o asemenea apărare.

Curtea a avut în vedere la soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasivă invocată, atât înscrisurile la care s-a făcut referire în cele ce au preces, cât și poziția procesuală a apelantului și a intervenientului accesoriu, în sensul de a se afirma calitatea pârâtului de administrator al bunurilor din litigiu, context în care, prin construcțiile necesare desfășurării activității sale a ocupat terenurile în discuție. Curtea a observat că prin sentința civilă nr. 7162 din 09 octombrie 2009 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2668 din 07 octombrie 2011, a fost respinsă acțiunea reclamantului municipiul București în contradictoriu și cu intimatul reclamant din prezenta cauză, acțiune prin care se solicita constatarea nulității titlului de proprietate și a actelor de înstrăinare subsecvente.

Și această instanță a stabilit cu putere de lucru judecat că prin Hotărârea nr. 920 din 27 iulie 2006 Comisia municipiului București de aplicare a Legii nr. 18/1991 repub. și a Legii nr. 1/2000 a validat propunerea înaintată cu adresa din 24 iulie 2006 de către Subcomisia de aplicare a Legilor fondului funciar de pe lângă Consiliul local Sector 2, propunere vizând reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 20.645,76 mp pe numele pârâților T.B., T.C. și T.D. Ca urmare a validării acestei propuneri, a fost eliberat titlul de proprietate din 16 august 2006 pe numele celor trei pârâți, fiind încheiat și procesul-verbal de punere în posesie din 04 august 2006. Prin contractele de vânzare-cumpărare autentificate din 29 ianuarie 2007, de către B.N.P.

M., pârâții T.B., T.D. și T.C. au vândut pârâtului G.S. imobilele teren în suprafață de 3.198,2 m.p. situat în București, sector 2 și în suprafață de 9.126,14 mp situat în București, sector 2, terenuri asupra cărora li se reconstituise dreptul de proprietate prin Hotărârea nr. 920 din 27 iulie 2006. Pârâților nu le poate fi imputată nicio culpă atât timp cât cauzele care conduc la nulitatea titlurilor de proprietate incumbă statului și sunt instituite de acesta. Astfel, C.E.D.O.

a apreciat ca anularea de către instanțele judecătorești a titlurilor de proprietate prin care s-a reconstituit dreptul de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, motivată de fapte imputabile exclusiv autorităților, fără a se reține vreo culpă în sarcina beneficiarilor și fără a li se acorda alte terenuri sau despăgubiri, constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, chiar și în cazurile în care s-ar dovedi existența unor cauze de interes public care să justifice anularea (cauza Toșcuță și alții c. României pronunțată la data de 28 noiembrie 2008). În cel de-al doilea litigiu, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 02 august 20111 sub nr. 55662/3/2011, reclamantul municipiul București, prin primar general, a chemat în judecată pe pârâții Statul român, prin M.F.P., în calitate de titular al dreptului de proprietate, T.D.

și T.B., T.C. și G.S., solicitând, în principal, obligarea pârâților să lase statului în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul teren situat în București, sector 2 și imobilul teren situat în București sector 2, urmare comparării titlurilor de proprietate opuse în cauză, iar în subsidiar, obligarea pârâților, în solidar, la restituirea valorii de piață a imobilului situat în București, sector 2 și imobilului teren situat în București, sector 2. Prin sentința civilă nr. 458 din 08 martie 2013, și această instanță a respins acțiunea în revendicare reținând că, în ceea ce privește analizarea acțiunii în revendicare formulată de Statul român, prin M.F.P.

în contradictoriu cu pârâtul G.S., motivele invocate în cuprinsul acțiunii introductive, formulată inițial de către municipiul București, nu vizează o analiză comparativă a titlurilor de proprietate și reținerea ca preferabil al titlului intervenientului, ci se aduc argumente în ceea ce privește nelegalitatea titlului autorilor pârâtului emis în baza Legii nr. 18/1991, aspecte care nu pot fi analizate fără a fi învestită cu o acțiune în anulare. Sub acest aspect, Tribunalul a reținut că municipiul București a formulat o acțiune în anularea titlului de proprietate emis pe numele pârâților T.B., și T.D., invocând aspecte de nelegalitate identice cu cele din acțiunea principală și respinsă în mod irevocabil, confirmându-se valabilitatea titlul de proprietate din 2006. Sub acest aspect, Tribunalul a arătat că actul jurisdicțional produce pe lângă efecte obligatorii între părți, întemeiate pe principiul relativității, și efecte de opozabilitate față de terți.

Ca element nou apărut în ordinea juridică și în cea socială, hotărârea nu poate fi ignorată de către terți, sub motiv că nu au participat în procesul finalizat prin adoptarea ei. Față de aceștia însă, hotărârea se va opune cu valoarea unui fapt juridic și cu valoarea unui mijloc de probă, respectiv de prezumție. Față de dispozițiile art. 1200 pct. 4 C. civ. statuările unor hotărâri irevocabile, cu valoare de prezumții legale, se răsfrâng în mod indirect și asupra terților.

În același timp, pentru că terțul, în speță, reclamantul Statul român, nu a participat la dezbaterea judiciară finalizată prin hotărârea judecătorească ce i se opune și astfel, nu și-a putut face propriile apărări, are posibilitatea ca în cadrul procesului ulterior, prin administrare de probe, să răstoarne prezumția invocată de parte și care față de el are doar valoare relativă, caracterul absolut al prezumției legale funcționând, în condițiile art. 1202 alin. (2) C. civ., doar în relațiile dintre părți. Aceasta însemnă, raportat la datele speței, ca reclamantul să demonstreze că respingându-se cererea în anulare formulată de municipiul București împotriva pârâților T., soluția nu a privit și titlul de proprietate a acestuia, pentru a justifica interesul în ceea ce privește preferabilitatea titlului de proprietate în detrimentul celui prezentat de pârâtul G.S.

Astfel, prin Decizia civilă nr. 2668 din 07 octombrie 2001 pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. 11479/300/2008, s-a respins, ca tardiv formulat, recursul declarat de municipiul București, în condițiile în care a fost contestată legalitatea titlului de proprietate obținut de pârâții Tonolla. În considerentele sentinței de fond au fost analizate pe larg aspectele legate de modul în care s-a eliberat titlul de proprietate al pârâților, data dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului, precum și corecta aplicare a Legii nr. 18/1991 de către comisiile de fond funciar. Procedând la o analiză comparativă a titlurilor de proprietate, Tribunalul a apreciat că titlul pârâtului G.S.

este preferabil atâta timp cât acest titlu nu a fost anulat în mod irevocabil de o instanță judecătorească, iar statul prin organele sale autonome a înțeles să reconstituie dreptul de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, apreciind că la momentul respectiv moștenitorii defunctului M.T. întrunesc condițiile legale în vederea dobândirii dreptului. Faptul că reclamantul invocă Decizia nr. 39862/208 din 29 martie 1946, înscrierea dreptului în cartea funciară și încadrarea terenului în categoria proprietății publice nu poate conduce la o preferabilitate a titlului statului, în condițiile în care titlul pârâților emis de reclamant e valabil, în acest mod renunțând practic la dreptul său în favoarea reparării prejudiciului persoanelor fizice.

Curtea a mai arătat că susținerile relative la domenialitatea celor două imobile sunt nefondate și nu mai pot fi puse în discuție în acest litigiu cu atât mai mult cu cât, nici până la momentul pronunțării prezentei, apelantul ori intervenientul accesoriu, nu au fost în măsură să producă dovezi cu privire la faptul că cele două terenuri sunt incluse în patrimoniul public al vreunei unități administrativ teritoriale sau al statului. Curtea a constatat că, în mod corect, prima instanță a analizat titlurile de proprietate exhibate și, pe cale de consecință, a constatat că singurul care face dovada unui titlu de proprietate asupra imobilelor din litigiu este intimatul-reclamant, apelantul-pârât fiind cel care a deținut fără drept imobilele pe care le-a afectat desfășurării activității sale.

În privința cuantumului despăgubirilor solicitate de reclamant cu titlu de contravaloare a lipsei de folosință a celor două imobile, Curtea a schimbat soluția primei instanțe având în vedere concluziile raportului de expertiză efectuat în apel și care urmează a fi omologat. Prin raportare cele două criterii temporale și anume, data notificării apelantului pârât ca fiind data de 08 iunie 2007- dată la care s-a primit notificarea, precum și data predării silite a celor două imobile, respectiv, 27 mai 2011 și 31 mai 2011, această valoare urmează a fi reținută pe seama metodei comparației directe, în funcție de ofertele concrete de înstrăinare care vizează zonele din litigiu, de categoria de folosință și grupa de destinație ca fiind valoarea de 804.626 euro echivalentul a 3.664.107 lei.

Întrucât soluția privind obligația de ridicare a construcțiilor nu a fost criticată și, în această modalitate aceasta a dobândit putere de lucru judecat, Curtea a apreciat că susținerile formulate cu ocazia dezbaterii fondului cauzei, relativ la caracterul acestor construcții, nu pot fi primite. Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea căii extraordinare de atac și casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare pentru administrarea de probe noi, respectiv un nou raport de expertiză exclusiv în ceea ce privește capătul trei al cererii de chemare în judecată, respectiv contravaloarea lipsei de folosință, pentru următoarele considerente.

Motivarea prin care a dispus schimbarea în parte a capătului 3, respectiv modificarea cuantumului despăgubirilor, nu întrunește condițiile imperative ale art. 261 alin. (1) C. proc. civ., instanța mulțumindu-se cu menționarea unui raport de expertiză dispus a fi efectuat de instanța de judecată, raport de expertiză care nu răspunde solicitării instanței de judecată de a indica care este metoda folosită de expert. Deși expertul a indicat două modalități de calcul în concluzii a copiat doar suma de 804.625 euro fără a da nicio explicație referitoare la modul în care s-a oprit asupra acestei valori și fără a face nicio referire la prima variantă de calcul.

Instanța a pus în vedere expertei să precizeze și dacă chiria stabilită este rezultatul unei medii prin raportare la perioada avută în vedere ca obiectiv al expertizei și de asemenea să anexeze lucrării ofertele pe seama cărora și-a întemeiat raportul de expertiză, respectiv oferte concrete care vizează zonele în litigiu. Prin lucrarea depusă, expertul nu a răspuns obiecțiunilor încuviințate de instanța de judecată, respectiv nu a indicat denumirea metodei pe care și-a fundamentat lucrarea ci doar un element - venitul potențial. Expertul s-a mulțumit să spună că: „ofertele de închiriere terenuri menționate (pe care le-a luat în considerare în fundamentarea expertizei) constituie anexa 2 la raportul de expertiză depus". Din răspunsul expertului se înțelege că nici părțile care au făcut obiecțiunile, dar nici instanța de judecată nu au fost atente să observe că există aceste oferte atașate.

În fapt, instanța de judecată a observat tocmai faptul că ofertele atașate acestui raport de expertiză nu vizează zonele în litigiu, acesta fiind considerentul pentru care a încuviințat obiecțiunile, respectiv nu se putea preciza o valoare referitoare la terenul în litigiu folosind terenuri din alte zone ale Bucureștiului. Prin încheierea de ședință din 22 aprilie 2013, instanța de judecată, observând că expertul nu a răspuns obiecțiunilor încuviințate anterior a admis din nou obiecțiunile formulate atât de intimatul reclamant G.S. cât și de intimatul intervenient municipiul București și a dispus revenirea la expert pentru a răspunde la aceste obiecțiuni care au fost depuse în scris la dosarul cauzei.

Expertul a completat singur raportul cu o altă opinie întemeiată pe metoda comparației directe - noua opinie a expertului fiind în sensul stabilirii contravalorii lipsei de folosință la suma de 741.956 euro. Ofertele ce au fost atașate acestui ultim răspuns depus la termenul din 10 iunie 2013 nu au reprezentat oferte similare terenurilor în litigiu situate în zona Circului de Stat, acestea fiind concretizate în teren sector 6, zona B-dul T., - A.F.I. Cotroceni; teren Străulești, șos. G.I.Ș.; teren sector 2, str. M.E.; teren sector 1, zona Aviației; teren, șos. M.B. ; teren 13 Septembrie - Trafic Greu.

Ofertele terenurilor menționate mai sus sunt oferte doar din anul 2013. Expertul a folosit corecții pentru toate aceste elemente, deși metoda comparației directe presupune tocmai folosirea ofertelor similare și această metodă nu poate fi aplicată decât în prezența unor elemente suficiente de comparație, respectiv metoda nu poate fi folosită decât dacă „piața oferă destule proprietăți comparabile”. Mai mult decât atât, nu există niciun element de control al corecțiilor expertului, acesta neprezentând nicio justificare pentru care a decis uneori sa aplice corecții de 5 % alteori de 10 % ajungând până la 40%. Și atunci se pune întrebarea de ce expertul nu a aplicat corecții de 2%, 4%, 70% și care sunt factorii la care s-a raportat în aplicarea acestor corecții, astfel încât atât părțile cât și instanța de judecată să poată verifica dacă raționamentul expertului este sau nu corect.

Motivarea instanței este atât contradictorie cât și insuficientă întrucât este întemeiată pe date false. Astfel, Curtea de Apel a omologat un raport de expertiză reținând valoarea de 804.626 euro întemeiată pe metoda comparației directe în condițiile în care chiar expertul desemnat a răspuns că metoda reprezentând valoarea de 804.825 euro este „metoda mediei”. Cu alte cuvinte nici măcar instanța de judecată nu a știut denumirea metodei folosite de expert sens în care a omologat raportul de expertiză având falsa reprezentare că expertul a folosit metoda comparației directe. Decizia nu conține niciun fel de argumente pentru care instanța de judecată a înlăturat susținerile intimatului reclamant G.S.

privitoare la imposibilitatea omologării raportul de expertiză. Cu privire la acest aspect chiar C.E.D.O. (cauza Achina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României ) subliniază rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și arată că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de către instanța de judecată, aceasta având obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă sau cel puțin de a le aprecia. În cauză este incident și motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ întrucât Decizia nr. 221/A din 07 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București în privința cuantumului despăgubirilor este lipsită de o bază legală, convingerea instanței de judecată fiind formată eronat în baza unui raport de expertiză nelegal întocmit.

Raportul de expertiză este mijlocul de probă care are drept scop lămurirea unor împrejurări de fapt pentru care este necesară părerea unor specialiști. Acesta este sensul dispozițiilor art. 201 alin. (1) C. proc. civ. Pentru ca acest mijloc de probă să aibă valoare este absolut obligatoriu ca „concluziile expertului să se bazeze pe date și raționamente precise și nu pe o simplă apreciere subiectivă și de asemenea este absolut obligatoriu ca mijlocul de probă - raportul de expertiză să fie realizat conform legislației în materie respectiv O.G. nr. 24/2011”. În acest sens, art. 12 din O.G.

nr, 24/2011 - Ordonanța privind unele măsuri în domeniul evaluării bunurilor prevede că: - Activitatea de evaluare poate fi desfășurată numai de persoanele care au calitatea de evaluator autorizat dobândită în condițiile prezentei ordonanțe, care sunt înscrise în Tabloul Uniunii (…).” Cu privire la acest aspect, se arată faptul că expertul ce a realizat raportul de expertiză, nu deține calitatea de evaluator autorizat - așa cum rezultă din adresa din 16 aprilie 2013 eliberată de U.N.E.A.R., depusă la dosarul cauzei.

Neavând calitatea de evaluator autorizat, expertul numit de instanță a realizat un raport de expertiză fără a respecta exigențele impuse de legislația în materie, respectiv fără a aborda o metodă din cele expres indicate de standardele internaționale de evaluare, sens în care opinia referitoare la valoarea de 804.625 euro s-a întemeiat pe o metodă inventată de aceasta, stabilind lipsa de folosință a imobilului astfel : a adunat pe o coloana sumele ce reprezintă prețul ofertelor - suma totala de 21.580 euro pe cealaltă coloană a adunat suprafața totală ofertată de proprietari rezultând suma de 14.12 7 mp și apoi a împărțit cele două valori (pentru a avea o medie). Înalta Curte, analizând decizia prin raportare la criticile formulate, reține caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed.

Art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, obligă tribunalele să-și motiveze deciziile, dar nu se poate cere să se dea un răspuns detaliat la fiecare argument (Ruiz Torija contra Spaniei). Deasemenea, conform jurisprudenței C.E.D.O., noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse (Albina contra României). În cauză, problema esențială supusă dezbaterii a fost cea a valabilității titlului de proprietate exhibat de reclamant în cadrul acțiunii în revendicare imobiliară, chestiune minuțios analizată de instanța superioară de fond.

O chestiune, subsidiară acțiunii în revendicare, a reprezentat-o contravaloarea lipsei de folosință a terenurilor revendicate, pentru perioada 8 iunie 2007 și până la data predării 27 mai 2011 și respectiv 31 mai 2011. Printr-un motiv de recurs se invocă incidența pct. 7 al art. 304 C. proc. civ. procedură civilă sub o dublă critică: nemotivarea hotărârii cât privește cuantumul daunelor acordate și existența unor considerente contradictorii referitoare la același capăt de cerere. Instanța de apel, omologând raportul de expertiză tehnică, a achiesat la argumentele avute în vedere de expert în cuprinsul probei repudiate prin recurs.

Astfel, prin expertiză se precizează că la stabilirea valorii despăgubirilor s-a avut în vedere situația concretă a celor două terenuri, respectiv a faptului că nu se pot realiza lucrări de construcție, că nu pot fi folosite în orice scop precum și a faptului că suprafețele de teren sunt foarte mari, ceea ce înlătură posibilitatea închirierii acestora, imobilele fiind lipsite de utilitate în prezent. Totodată, instanța arată că valoarea a fost reținută „pe seama comparației directe, în funcție de ofertele concrete de înstrăinare care vizează zonele din litigiu, de categoria de folosință și grupa de destinație”. Cu alte cuvinte, instanța a arătat criteriile avute în vedere la momentul analizării raportului de expertiză și, implicit a sumei de 804.626 euro.

Este real că inițial raportul de expertiză prin care s-a reținut suma de 804.626 euro, nu este folosită metoda comparației directe, metodă folosită însă în completarea raportului de expertiză tehnică depus la 10 iunie 2013, solicitată a fi efectuată de instanță. Folosind metoda solicitată de recurent, expertul a stabilit o sumă inferioară celei inițiale și anume 741.956 euro, adică cu 52.670 euro mai puțin. Cum în propria cale de atac nu se poate crea părții o situație mai grea decât cea din hotărârea atacată, conform dispozițiilor art. 316 C. proc. civ. cu referire la art. 296 C. proc. civ., criticile, deși întemeiate nu vor fi primite. Susține recurentul că expertiza efectuată în cauză este nulă întrucât expertul numit de instanță nu are calitatea de evaluator autorizat conform art. 12 din O.G.

nr. 24/2011, cu referire la adresa U.N.E.A.R., ce atestă această situație de fapt. Critica este vădit nefondată, câtă vreme legea aplicabilă este Ordonanța nr. 2/2000 privind organizarea activității de expertiză tehnică judiciară și extrajudiciară, iar nu Ordonanța nr. 24/2011 privind unele măsuri în domeniul evaluării bunurilor. Astfel, potrivit art. 1 alin. (2) din Ordonanța nr. 2/23000 „este expert tehnic judiciar orice persoană fizică care dobândește această calitate în condițiile prezentei ordonanțe și este înscrisă în tabelul nominal cuprinzând experții tehnici judiciari, întocmit pe specialități și pe județe, respectiv pe municipiul București”. Or, în cauză, expertul tehnic judiciar numit de instanță în condițiile art. 202 C. proc.

civ. procedură civilă, are calitatea de expert tehnic judiciar - legitimația, putând fi astfel numit de către instanța de judecată pentru efectuarea expertizei tehnice judiciare. Rezultă din cele mai sus expuse că ceea ce se pretinde a fi considerații contradictorii sunt în realitate argumentele folosite de instanță la darea soluției. Cât privește critica referitoare la refuzul instanței de a încuviința efectuarea unei noi expertize precum și la modalitatea de evaluare și de aplicare a corecțiilor de către expert, reprezintă critici de netemeinicie astfel că trebuie precizat că dispozițiile legale ce permiteau analiza criticilor de netemeinicie în calea extraordinară de atac a recursului au fost abrogate prin art. 1 pct. 111 1 și pct. 112 din O.U.G.

nr. 138/2000 aprobată prin Legea nr. 219/2000. Înalta Curte, pentru cele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. constatând că nu sunt incidente motivele de recurs prevăzute de pct. 7 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., va respinge recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul G.S. împotriva Deciziei nr. 221/A din data de 7 octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 1 aprilie 2014.