ÎCCJ, Decizia nr. 24/2018

La data de 4 octombrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a fost învestită să se pronunțe asupra problemei de drept mai sus menționate de către Colegiul de conducere al Curții de Apel Constanța, în temeiul art. 514 din Codul de procedură civilă. Autorul sesizării a apreciat că sunt îndeplinite condițiile pentru declanșarea procedurii prevăzute de art. 515 din Codul de procedură civilă, arătând că, în practica instanțelor judecătorești, problema de drept menționată a fost soluționată neunitar prin pronunțarea unor hotărâri judecătorești definitive diferite.

Potrivit art. 514 din Codul de procedură civilă, pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, colegiile de conducere ale curților de apel, precum și Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra problemelor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești.

Văzând că autorul sesizării este colegiul de conducere al unei curți de apel și că obiectul acesteia este asigurarea interpretării și aplicării unitare a legii, Completul competent să judece recursurile în interesul legii din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție constată că este legal sesizat. II. Problema de drept care a generat practica neunitară

Constă în interpretarea și aplicarea prevederilor art. 26 alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările și completările ulterioare, în cazul absolvenților care, la încadrarea ca procurori imediat după terminarea studiilor superioare juridice sau, după caz, a Institutului Național al Magistraturii, în unități din altă localitate decât cea de domiciliu, au beneficiat de o indemnizație de instalare egală cu indemnizația de încadrare brută lunară corespunzătoare funcției în care au fost încadrați, iar, ulterior, în executarea obligației prevăzute de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, s-au prezentat la examenul de capacitate, au promovat examenul și au fost numiți judecători sau, după caz, procurori, în unități din altă localitate decât cea în care au efectuat perioada de stagiu.

Problema rezultă din împrejurarea că, potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, durata stagiului este de 1 an 1 , pe când, potrivit art. 26 alin. (4) teza ultimă din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările și completările ulterioare, cel care a beneficiat de indemnizație este obligat să își exercite funcția în care a fost numit în unitate pentru o perioadă de cel puțin 2 ani, în caz contrar fiind obligat să o restituie. 1 Pentru întreaga perioadă în care practica judiciară este neunitară; în urma modificărilor aduse Legii nr. 303/2004 prin Legea nr. 242/2018, perioada de stagiu a fost mărită la 2 ani. Fiind sesizate cu cereri de restituire a indemnizației formulate de către parchete de pe lângă tribunale în circumscripția cărora se află unitățile în care procurorii au desfășurat perioada de stagiu, unele instanțe au admis acțiunile, iar altele le-au respins. III. Dispozițiile legale relevante în cauză

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările și completările ulterioare (denumită în continuare Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006) : "Art. 26. - (1) Absolvenții, la încadrarea ca judecători, procurori sau personal asimilat acestora, imediat după terminarea studiilor superioare juridice sau, după caz, a Institutului Național al Magistraturii, în unități din altă localitate decât cea de domiciliu, beneficiază de o indemnizație de instalare egală cu indemnizația de încadrare brută lunară corespunzătoare funcției în care sunt încadrați. (2) În cazul în care absolventul este încadrat într-o unitate din mediul rural, indemnizația va fi egală cu două indemnizații de încadrare brute lunare. (3) Prin ordin al ministrului justiției sau al procurorului general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, după caz, se poate aproba acordarea indemnizației prevăzute la alin. (2) și în cazul încadrării în localități în care atragerea juriștilor se face cu dificultate. (4) Cel care a beneficiat de acordarea indemnizațiilor prevăzute la alin. (1)-(3) este obligat să își exercite funcția în care a fost numit în unitate pentru o perioadă de cel puțin 2 ani. În cazul nerespectării acestei obligații, drepturile acordate potrivit alin. (1)-(3) se restituie."

Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 303/2004 (forma în vigoare în perioada în care au fost pronunțate hotărârile judecătorești atașate actului de sesizare) : Art. 21 alin. (1): "Judecătorii stagiari și procurorii stagiari sunt numiți în funcție de către Consiliul Superior al Magistraturii, pe baza mediei generale, obținută prin însumarea celor trei medii de la sfârșitul fiecărui an de studiu și de la examenul de absolvire a Institutului Național al Magistraturii 2 ". 2 În urma modificărilor aduse prin Legea nr. 242/2018, art. 21 alin. (1) are următorul conținut: "Auditorii de justiție optează pentru locurile de judecători stagiari și procurori stagiari scoase la concurs, iar repartizarea acestora se face pe baza notei finale de absolvire a Institutului Național al Magistraturii, prevăzută la art. 19 alin. (7). Opțiunile se fac în fața Institutului Național al Magistraturii, care va înainta tabelul cu propunerile de repartizare, făcute în acest mod, secțiilor corespunzătoare ale Consiliului Superior al Magistraturii, în vederea numirii în funcție". Art. 22 alin. (1): "Durata stagiului este de 1 an 3 [...]". 3 În urma modificărilor aduse prin Legea nr. 242/2018, art. 22 alin. (1) are următorul conținut: "Durata stagiului este de 2 ani". Art. 25 alin. (1): "După încheierea perioadei de stagiu, judecătorii și procurorii stagiari sunt obligați să se prezinte la examenul de capacitate. În cazul în care judecătorul stagiar sau procurorul stagiar este respins la examenul de capacitate, el este obligat să se prezinte la sesiunea următoare". Art. 30 alin. (1) și alin. (5): "După validarea examenului de capacitate, lista tuturor posturilor vacante de la judecătorii și parchetele de pe lângă aceste instanțe se publică de îndată, separat pentru judecători și procurori, în Monitorul Oficial al României, Partea a III-a, și se afișează la sediile instanțelor și parchetelor, prin grija Consiliului Superior al Magistraturii. (...) Repartizarea pe posturi se afișează la sediul Consiliului Superior al Magistraturii, al instanțelor și al parchetelor, se comunică persoanelor interesate și se publică pe pagina de Internet a Consiliului Superior al Magistraturii 4 ". 4 Art. 30 a fost abrogat prin Legea nr. 242/2018. IV. Examen jurisprudențial - principalele coordonate ale divergenței de jurisprudență

Din cuprinsul hotărârilor judecătorești atașate sesizării rezultă că soluțiile jurisprudențiale divergente au fost pronunțate în cauze în care unitatea de parchet l-a chemat în judecată pe procurorul care și-a efectuat perioada de stagiu, reclamanta apreciind că nerespectarea, în acest context, a duratei minime de doi ani de activitate în același parchet atrage incidența dispozițiilor art. 26 alin. (4) teza ultimă din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006, cu consecința restituirii indemnizației de instalare.

Așadar, orientările jurisprudențiale existente au pornit de la interpretarea diferită a textului art. 26 alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006, care se referă la obligația de exercitare a funcției pentru care a fost numit în unitate procurorul (sau judecătorul) stagiar, pentru o perioadă de cel puțin 2 ani.

În astfel de cazuri, unele instanțe (Tribunalul Constanța, Tribunalul Târgu Mureș, Curtea de Apel Târgu Mureș) au admis acțiunile promovate de parchetele de pe lângă tribunalele în care foștii procurori stagiari (deveniți între timp procurori sau judecători "definitivi") și-au desfășurat activitatea și au obligat la restituirea indemnizației. Pentru a hotărî astfel au interpretat literal dispozițiile art. 26 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 și s-au bazat pe regula de interpretare ubi lex non distiguit nec nos distinguere debemus și au arătat că necorelarea de texte nu poate fi înlăturată pe cale de interpretare, deoarece instanțele judecătorești nu au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative (conform deciziilor Curții Constituționale nr. 818, 819, 820, 821 și 1.325 din 2008). Nerespectarea obligației de a exercita funcția în care a fost numit la unitate pentru o perioadă de cel puțin doi ani, acceptate la momentul primirii indemnizației de instalare, atrage incidența în cauză a prevederilor art. 26 alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006, magistratul putând opta să nu solicite acordarea acesteia. Obligația de restituire a indemnizației de instalare s-a născut la momentul mutării la o altă unitate de parchet, textul legal făcând referire la numirea în unitate, înlăturându-se astfel susținerile potrivit cărora art. 26 alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 se aplică doar în situația părăsirii funcției de magistrat; prevederile articolului anterior menționat sunt imperative, iar condițiile impuse (funcția, unitatea și perioada) sunt cumulative, actul normativ incident prevăzând desfășurarea activității pentru o perioadă de minimum doi ani în aceeași unitate. Totodată, s-a apreciat ca fiind îndeplinită condiția vinovăției, ca element al răspunderii civile, magistratul având posibilitatea de a opta pentru unitatea la care a fost numit ca procuror stagiar după susținerea examenului de capacitate.

Alte instanțe (Curtea de Apel Galați și Curtea de Apel Constanța) au respins astfel de acțiuni, cu motivarea că interpretarea corectă este cea sistematică, trăgând concluzia că voința legiuitorului a fost ca restituirea indemnizației să se facă doar în cazul în care obligația prevăzută de art. 26 alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 a fost încălcată cu vinovăție. În motivarea acestor soluții s-a arătat că nu există culpă în cazul optării pentru exercitarea funcției de procuror la o altă unitate după susținerea examenului de capacitate, iar magistratul nu poate fi obligat la restituirea indemnizației de instalare în considerarea opțiunii făcute după susținerea examenului de capacitate.

Este de menționat că, într-o speță similară aflată pe rolul Tribunalului Galați, s-a dispus, prin Încheierea pronunțată la 11 septembrie 2018 în Dosarul nr. 3.890/90/2017, sesizarea Curții Constituționale în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 26 alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 în raport cu prevederile art. 1 alin. (3) și (5) din Constituția României, republicată 5 . 5 Până la data redactării prezentei decizii, excepția de neconstituționalitate nu a fost soluționată. V. Punctul de vedere al autorului sesizării

Sub aspectul admisibilității prezentului recurs în interesul legii, titularul sesizării a învederat că practica judiciară identificată este relevantă în ceea ce privește problema ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii, iar asigurarea interpretării și aplicării unitare a art. 26 alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 justifică demersul întreprins.

Pe fondul cauzei, Colegiul de conducere al Curții de Apel Constanța a arătat că practica la nivelul acestei instanțe este în sensul respingerii acțiunii având ca obiect obligarea magistratului la restituirea indemnizației de instalare. VI. Punctul de vedere al Ministerului Public

Ministerul Public a învederat că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 515 din Codul de procedură civilă, arătând că cele trei hotărâri judecătorești anexate sesizării de recurs în interesul legii nu pot fi apreciate ca reprezentând o divergență de jurisprudență profundă și persistentă, motiv pentru care recursul în interesul legii promovat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Constanța este inadmisibil. În măsura în care se va aprecia că recursul în interesul legii este admisibil, sub aspectul soluționării problemei de drept sesizate de Colegiul de conducere al Curții de Apel Constanța, s-a considerat că cea de-a doua opinie conturată în practica instanțelor de judecată este în litera și spiritul legii, astfel încât, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (4) teza ultimă din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006, obligația de restituire a indemnizației subzistă doar în cazul culpei în neexecutarea obligației de a exercita funcția în care a fost numit magistratul în unitate pentru o perioadă de cel puțin 2 ani, iar participarea la examenul de capacitate nu poate fi interpretată ca intrând în sfera culpei - cu atât mai mult cu cât art. 25 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 instituie obligația judecătorului sau procurorului stagiar de a se prezenta la acest examen de capacitate. Nu se poate deci imputa procurorului sau judecătorului stagiar care a beneficiat de indemnizația de instalare "culpa" de a nu fi optat pentru un post la unitatea de parchet sau instanță la care a fost numit pentru stagiatură, câtă vreme și-a exercitat în condițiile legii un drept. VII. Jurisprudența Curții Constituționale

Prin Decizia nr. 342 din 3 aprilie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 308 din 9 mai 2007, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 27/2006. VIII. Raportul asupra recursului în interesul legii

Prin raportul întocmit de judecătorii-raportori desemnați, conform art. 516 alin. (5) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a recursului în interesul legii, față de prevederile art. 514 coroborate cu cele ale art. 515 din același act normativ, iar pe fondul problemei de drept supuse dezbaterii, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 26 alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006, în cazul absolvenților care, la încadrarea ca procurori imediat după terminarea studiilor superioare juridice sau, după caz, a Institutului Național al Magistraturii, în unități din altă localitate decât cea de domiciliu, au beneficiat de o indemnizație de instalare egală cu indemnizația de încadrare brută lunară corespunzătoare funcției în care au fost încadrați, iar, ulterior, în executarea obligației prevăzute de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, s-au prezentat la examenul de capacitate, au promovat examenul și au fost numiți judecători sau, după caz, procurori, în unități din altă localitate decât cea în care au efectuat perioada de stagiu, indemnizația de instalare nu se restituie. IX. Înalta Curte de Casație și Justiție A. Cu privire la admisibilitatea recursului în interesul legii

Verificarea regularității învestirii Înaltei Curți de Casație și Justiție impune analizarea condițiilor de admisibilitate a recursului în interesul legii în conformitate cu dispozițiile art. 515 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive, care se anexează cererii, precum și ale art. 514 din același cod, referitoare la obiectul recursului și la titularul dreptului de sesizare.

Analiza implică, așadar, mai multe aspecte: - cel al cerinței de ordin formal, prevăzută de dispozițiile art. 515 din Codul de procedură civilă - dovada că problemele de drept care formează obiectul sesizării au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive, care se anexează cererii; această cerință de admisibilitate se constată a fi îndeplinită, având în vedere jurisprudența anexată sesizării, ilustrată prin hotărâri judecătorești definitive, din care rezultă că practica neunitară se identifică la nivelul a trei curți de apel din țară; - sub aspectul obiectului recursului în interesul legii, în sensul că acesta trebuie să se circumscrie dispozițiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, respectiv să privească probleme de drept soluționate diferit de instanțele judecătorești, întrucât finalitatea acestei instituții juridice o constituie asigurarea interpretării și aplicării unitare a legii, condiție care se constată a fi, de asemenea, îndeplinită; - sub aspectul titularului dreptului de a formula recursul în interesul legii, se constată că autorul sesizării, Colegiul de conducere al Curții de Apel Constanța, se regăsește printre titularii dreptului de sesizare prevăzuți de art. 514 din Codul de procedură civilă. Așadar, recursul în interesul legii este admisibil. B. Cu privire la fondul recursului în interesul legii

Clarificări privind problema de drept Așa cum rezultă din cuprinsul actului de sesizare, Colegiul de conducere al Curții de Apel Constanța consideră că problema de drept constă în aplicarea unui text legal, respectiv art. 26 alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006, la cazul reglementat de un alt text legal, art. 30 alin. (1) și (5) din Legea nr. 303/2004. Astfel formulată, problema este lipsită de precizie și de acuratețe nu numai datorită împrejurării că, într-o exprimare uzuală, prevederile legale se aplică stărilor de fapt, și nu unor cazuri reglementate de alte dispoziții legale, ci mai ales faptului că din lectura acestora nu rezultă nicio dificultate de interpretare și/sau aplicare a legii, ipotezele normelor juridice fiind distincte și independente. Se observă că art. 26 alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 reglementează obligația beneficiarilor indemnizațiilor de instalare (judecători și procurori stagiari și personal asimilat acestora) prevăzute de alin. (1) - (3), pe când art. 30 alin. (1) și (5) din Legea nr. 303/2004 se referă la publicarea listei tuturor posturilor vacante de la judecătorii și parchetele de pe lângă aceste instanțe, după validarea examenului de capacitate și, respectiv, la repartizarea pe posturi.

Dincolo de imprecizia formulării rezultă însă din motivarea actului de sesizare și din cuprinsul hotărârilor judecătorești atașate că problema de drept este una reală, rezultată dintr-o posibilă neconcordanță de texte care are drept consecință că, în interpretarea urmată de către unele instanțe, judecătorii și procurorii stagiari care au beneficiat de indemnizațiile prevăzute de art. 26 alin. (1) - (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 nu pot să îndeplinească ambele obligații stabilite în sarcina lor de art. 26 alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 și de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 303/2004. Astfel, pe de o parte, după încheierea perioadei de stagiu, care este de 1 an, potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 (varianta în vigoare în perioada de referință în care s-a născut problema de drept), aceștia sunt obligați să participe la examenul de capacitate, potrivit art. 25 alin. (1) din aceeași lege, iar pe de altă parte, potrivit art. 26 alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006, sunt obligați să își exercite funcția în care au fost numiți în unitate pentru o perioadă de cel puțin 2 ani. Acestea sunt textele legale a căror interpretare coroborată a dat naștere problemei de drept. În exercitarea misiunii de unificare a practicii judiciare revine Înaltei Curți de Casație și Justiție sarcina să extragă dintr-o exprimare imperfect formulată, în baza documentației atașate și în limitele actului de sesizare, ceea ce este necesar pentru a rezolva problema soluționată diferit de către instanțele judecătorești.

Așa fiind, problema de drept la care se va răspunde constă în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 în cazul absolvenților care, la încadrarea ca procurori imediat după terminarea studiilor superioare juridice sau, după caz, a Institutului Național al Magistraturii, în unități din altă localitate decât cea de domiciliu, au beneficiat de o indemnizație de instalare egală cu indemnizația de încadrare brută lunară corespunzătoare funcției în care au fost încadrați, iar ulterior, în executarea obligației prevăzute de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, s-au prezentat la examenul de capacitate, au promovat examenul și au fost numiți judecători sau, după caz, procurori, în unități din altă localitate decât cea în care au efectuat perioada de stagiu; într-o astfel de ipoteză, urmează să se stabilească dacă indemnizația de instalare prevăzută de art. 26 alin. (1) - (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 se va restitui sau nu.

În astfel de cazuri, unele instanțe (Tribunalul Constanța, Tribunalul Târgu Mureș, Curtea de Apel Târgu Mureș) au admis acțiunile promovate de parchetele de pe lângă tribunalele în care foștii procurori stagiari (deveniți între timp procurori sau judecători "definitivi") și-au desfășurat activitatea și au obligat la restituirea indemnizației. Pentru a hotărî astfel au interpretat literal dispozițiile art. 26 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 și s-au bazat pe regula de interpretare ubi lex non distignit nec nos distinguere debemus. De asemenea, au considerat că necorelarea de texte nu poate fi înlăturată pe cale de interpretare, deoarece instanțele judecătorești nu au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, în acest sens fiind deciziile Curții Constituționale nr. 818, 819, 820, 821 și 1.325 din 2008.

Alte instanțe (Curtea de Apel Galați și Curtea de Apel Constanța) au respins astfel de acțiuni cu motivarea că interpretarea corectă este cea sistematică, trăgând concluzia că voința legiuitorului a fost ca restituirea indemnizației să se facă doar în cazul în care obligația prevăzută de art. 26 alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 a fost încălcată cu vinovăție. Aceste din urmă instanțe au interpretat și au aplicat corect legea, în limitele și pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Înalta Curte de Casație și Justiție pornește de la observația că atunci când mai multe dispoziții legale, din același act normativ sau din acte normative diferite, reglementează un anumit regim juridic, interpretarea sistematică a dispozițiilor normative este de preferat. Fiecare dispoziție va trebui interpretată prin raportare la celelalte care reglementează respectivul regim, dându-se întregului un înțeles coerent, armonios și unitar.

Nu poate fi primită orientarea acelor instanțe care, confruntate cu alegerea între interpretarea literală a normei și interpretarea ei sistematică, aleg prima variantă, cu motivarea că altfel riscă să se substituie legiuitorului și să încalce dispozițiile obligatorii ale Curții Constituționale. Este adevărat că, prin mai multe decizii pronunțate în anul 2008, corect identificate de instanțe, Curtea Constituțională a constatat că "prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative". Totuși, refuzul de aplicare a unor acte normative cu putere de lege și înlocuirea lor cu norme create pe cale judiciară nu se confundă cu interpretarea sistematică a legii care, după cum s-a arătat mai sus (paragraful 25), are cu totul alt înțeles.

De asemenea, atunci când consecințele unei anumite interpretări sunt contrare sentimentului de echitate care trebuie să rezulte din lege (spre exemplu, în cazul în care, datorită metodelor folosite de interpret, o obligație legală este imposibil sau foarte dificil de executat), cercetarea intenției reale a legiuitorului devine necesară. Într-adevăr, echitatea este un principiu în mod constant recunoscut și protejat de către instanțele judecătorești deoarece reprezintă principalul fundament al supunerii față de lege. În cazul unor interpretări concurente, ambele bazate pe textul de lege (așa cum sunt atât interpretarea literală, cât și cea sistematică), cea echitabilă este de preferat.

În acest context se observă că interpretarea literală a dispozițiilor art. 26 alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 are următoarele consecințe: În cazul în care beneficiarul indemnizației reglementate de art. 26 alin. (1) - (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 execută obligația prevăzută de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, se prezintă la examenul de capacitate (după împlinirea termenului de stagiatură de 1 an), promovează examenul și, drept urmare, este numit judecător sau procuror, se va afla în imposibilitatea să execute ad litteram obligația instituită de art. 26 alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 chiar și în ipoteza în care și-ar continua activitatea în aceeași unitate în care a efectuat perioada de stagiu, deoarece a pierdut calitatea de stagiar; or, art. 26 alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 se referă expressis verbis la obligația "să își exercite funcția în care a fost numit în unitate pentru o perioadă de cel puțin 2 ani". Această din urmă obligație poate fi executată doar dacă nu se prezintă la examen, încălcând astfel cealaltă obligație, instituită de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, sau nu promovează examenul ori examenul nu este validat. Așadar, per a contrario, consecința este aceea că, interpretând literal dispozițiile art. 26 alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006, va trebui trasă concluzia că intenția legiuitorului a fost să acorde indemnizația doar celor dispuși să încalce obligația prevăzută de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 sau care nu promovează examenul ori numai dacă examenul nu a fost validat.

Se observă că la aceeași concluzie se ajunge și urmând regula ubi lex non distiguit nec nos distinguere debemus, aplicată de acele instanțe care au apreciat intenția legiuitorului prin raportare exclusivă la prevederile art. 26 alin (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006. Într-adevăr, în cuprinsul acestui alineat nu se face nicio distincție între diferitele situații în care se poate afla un judecător sau procuror stagiar.

Această intenție nu poate fi cea reală, deoarece, pe de o parte, este de neacceptat că legiuitorul a urmărit ca indemnizația să fie acordată doar judecătorilor și procurorilor aflați în situațiile de mai sus, respectiv nu se prezintă la examen, nu promovează examenul sau acesta nu este validat. Pe de altă parte, rezultă din interpretarea coroborată a alin. (1) - (3) din art. 26 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 că indemnizația este acordată absolvenților "la încadrarea ca judecători, procurori sau personal asimilat acestora, imediat după terminarea studiilor superioare juridice sau, după caz, a Institutului Național al Magistraturii, în unități din altă localitate decât cea de domiciliu" [alin. (1) ] sau "într-o unitate din mediul rural [alin. (2) ]" sau "în cazul încadrării în localități în care atragerea juriștilor se face cu dificultate", stabilite prin ordin al ministrului justiției sau al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, după caz [alin. (3) ].

Așadar, intenția reală a legiuitorului rezultă expres din textul de lege considerat în ansamblul său și nu este o adăugare a interpretului: indemnizația este un beneficiu legal care se acordă absolvenților la încadrarea pe post, în considerarea calității și situației lor speciale la început de carieră, și nu poate fi interpretată ca reprezentând o premiere a celor care încalcă o altă obligație legală sau nu promovează examenul de definitivare în carieră sau, situație extrem de rară, un beneficiu acordat când examenul de promovare nu este validat.

Rezultă din cele ce precedă că interpretarea adecvată presupune în cazul dat combinarea metodei sistematice - rezultată din luarea în considerare a tuturor dispozițiilor relevante pentru rezolvarea problemei de drept, din cele care reglementează regimul juridic al funcției de judecător sau procuror stagiar, respectiv art. 26 alin. (1) - (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006, precum și art. 22 alin. (1) și art. 25 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 - cu intenția reală a legiuitorului rezultată din interpretarea coroborată a prevederilor art. 26 alin. (1) - (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006.

Așa fiind, se cuvine să se constate că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 26 alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006, în cazul absolvenților care, la încadrarea ca procurori imediat după terminarea studiilor superioare juridice sau, după caz, a Institutului Național al Magistraturii, în unități din altă localitate decât cea de domiciliu, au beneficiat de o indemnizație de instalare egală cu indemnizația de încadrare brută lunară corespunzătoare funcției în care au fost încadrați, iar ulterior, în executarea obligației prevăzute de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, s-au prezentat la examenul de capacitate, au promovat examenul și au fost numiți judecători sau, după caz, procurori, în unități din altă localitate decât cea în care au efectuat perioada de stagiu, indemnizația de instalare nu se restituie.

Această concluzie asigură atât coerența și unitatea normelor care reglementează regimul juridic al judecătorilor și procurorilor stagiari prin eliminarea oricăror contradicții între dispozițiile art. 26 alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 și ale art. 25 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, cât și standardele de echitate în modalitatea de înțelegere a intenției legiuitorului.

De asemenea, se observă că nu este lipsită de efecte juridice obligația ca beneficiarul indemnizației "să își exercite funcția în care a fost numit în unitate pentru o perioadă de cel puțin 2 ani", prevăzută de art. 26 alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006, care se va aplica în toate situațiile în care nu interferează cu o altă obligație instituită prin lege în sarcina aceluiași beneficiar, spre exemplu, în cazul în care în interiorul termenului de 2 ani este transferat, detașat sau delegat în altă unitate, nu participă la examenul de capacitate din orice considerente, nu promovează examenul sau acesta nu este validat. În toate aceste situații nu este relevantă vinovăția sau nevinovăția beneficiarului (de exemplu, în caz de transfer, detașare sau delegare, vinovăția lipsește, beneficiarul având dreptul să le ceară și vocația să le obțină), așa cum greșit au motivat unele instanțe care, sub aspectul alegerii metodelor de interpretare și al soluției pronunțate, au apreciat totuși corect, ci împrejurarea că nu cad sub incidența îndeplinirii unor obligații legale. Altfel spus, ori de câte ori nu execută o obligație stabilită prin lege în sarcina sa, care să îl determine să își desfășoare activitatea în altă unitate decât cea în care a fost încadrat, beneficiarul indemnizației este ținut să își exercite funcția în care a fost numit (în speță, cea de procuror stagiar) pentru întreg intervalul de cel puțin 2 ani, în caz contrar urmând să restituie indemnizația. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 517 cu referire la art. 514 din Codul de procedură civilă,