Decizia nr. 24 din 26 noiembrie 2018

La data de 4 octombrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost învestită să se pronunţe asupra problemei de drept mai sus menţionate de către Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa, în temeiul art. 514 din Codul de procedură civilă. Autorul sesizării a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile pentru declanşarea procedurii prevăzute de art. 515 din Codul de procedură civilă, arătând că, în practica instanţelor judecătoreşti, problema de drept menţionată a fost soluţionată neunitar prin pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti definitive diferite.

Potrivit art. 514 din Codul de procedură civilă, pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti.

Văzând că autorul sesizării este colegiul de conducere al unei curţi de apel şi că obiectul acesteia este asigurarea interpretării şi aplicării unitare a legii, Completul competent să judece recursurile în interesul legii din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie constată că este legal sesizat. II. Problema de drept care a generat practica neunitară

Constă în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 26 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul absolvenţilor care, la încadrarea ca procurori imediat după terminarea studiilor superioare juridice sau, după caz, a Institutului Naţional al Magistraturii, în unităţi din altă localitate decât cea de domiciliu, au beneficiat de o indemnizaţie de instalare egală cu indemnizaţia de încadrare brută lunară corespunzătoare funcţiei în care au fost încadraţi, iar, ulterior, în executarea obligaţiei prevăzute de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, s-au prezentat la examenul de capacitate, au promovat examenul şi au fost numiţi judecători sau, după caz, procurori, în unităţi din altă localitate decât cea în care au efectuat perioada de stagiu.

Problema rezultă din împrejurarea că, potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, durata stagiului este de 1 an 1 , pe când, potrivit art. 26 alin. (4) teza ultimă din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare, cel care a beneficiat de indemnizaţie este obligat să îşi exercite funcţia în care a fost numit în unitate pentru o perioadă de cel puţin 2 ani, în caz contrar fiind obligat să o restituie. 1 Pentru întreaga perioadă în care practica judiciară este neunitară; în urma modificărilor aduse Legii nr. 303/2004 prin Legea nr. 242/2018, perioada de stagiu a fost mărită la 2 ani. Fiind sesizate cu cereri de restituire a indemnizaţiei formulate de către parchete de pe lângă tribunale în circumscripţia cărora se află unităţile în care procurorii au desfăşurat perioada de stagiu, unele instanţe au admis acţiunile, iar altele le-au respins. III. Dispoziţiile legale relevante în cauză

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare (denumită în continuare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006) : „Art. 26. – (1) Absolvenţii, la încadrarea ca judecători, procurori sau personal asimilat acestora, imediat după terminarea studiilor superioare juridice sau, după caz, a Institutului Naţional al Magistraturii, în unităţi din altă localitate decât cea de domiciliu, beneficiază de o indemnizaţie de instalare egală cu indemnizaţia de încadrare brută lunară corespunzătoare funcţiei în care sunt încadraţi. (2) În cazul în care absolventul este încadrat într-o unitate din mediul rural, indemnizaţia va fi egală cu două indemnizaţii de încadrare brute lunare. (3) Prin ordin al ministrului justiţiei sau al procurorului general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după caz, se poate aproba acordarea indemnizaţiei prevăzute la alin. (2) şi în cazul încadrării în localităţi în care atragerea juriştilor se face cu dificultate. (4) Cel care a beneficiat de acordarea indemnizaţiilor prevăzute la alin. (1)-(3) este obligat să îşi exercite funcţia în care a fost numit în unitate pentru o perioadă de cel puţin 2 ani. În cazul nerespectării acestei obligaţii, drepturile acordate potrivit alin. (1)-(3) se restituie.”

Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 303/2004 (forma în vigoare în perioada în care au fost pronunţate hotărârile judecătoreşti ataşate actului de sesizare) : Art. 21 alin. (1): „Judecătorii stagiari şi procurorii stagiari sunt numiţi în funcţie de către Consiliul Superior al Magistraturii, pe baza mediei generale, obţinută prin însumarea celor trei medii de la sfârşitul fiecărui an de studiu şi de la examenul de absolvire a Institutului Naţional al Magistraturii 2 „. 2 În urma modificărilor aduse prin Legea nr. 242/2018, art. 21 alin. (1) are următorul conţinut: „Auditorii de justiţie optează pentru locurile de judecători stagiari şi procurori stagiari scoase la concurs, iar repartizarea acestora se face pe baza notei finale de absolvire a Institutului Naţional al Magistraturii, prevăzută la art. 19 alin. (7). Opţiunile se fac în faţa Institutului Naţional al Magistraturii, care va înainta tabelul cu propunerile de repartizare, făcute în acest mod, secţiilor corespunzătoare ale Consiliului Superior al Magistraturii, în vederea numirii în funcţie”. Art. 22 alin. (1): „Durata stagiului este de 1 an 3 […]”. 3 În urma modificărilor aduse prin Legea nr. 242/2018, art. 22 alin. (1) are următorul conţinut: „Durata stagiului este de 2 ani”. Art. 25 alin. (1): „După încheierea perioadei de stagiu, judecătorii şi procurorii stagiari sunt obligaţi să se prezinte la examenul de capacitate. În cazul în care judecătorul stagiar sau procurorul stagiar este respins la examenul de capacitate, el este obligat să se prezinte la sesiunea următoare”. Art. 30 alin. (1) şi alin. (5): „După validarea examenului de capacitate, lista tuturor posturilor vacante de la judecătorii şi parchetele de pe lângă aceste instanţe se publică de îndată, separat pentru judecători şi procurori, în Monitorul Oficial al României, Partea a III-a, şi se afişează la sediile instanţelor şi parchetelor, prin grija Consiliului Superior al Magistraturii. (…) Repartizarea pe posturi se afişează la sediul Consiliului Superior al Magistraturii, al instanţelor şi al parchetelor, se comunică persoanelor interesate şi se publică pe pagina de Internet a Consiliului Superior al Magistraturii 4 „. 4 Art. 30 a fost abrogat prin Legea nr. 242/2018. IV. Examen jurisprudenţial – principalele coordonate ale divergenţei de jurisprudenţă

Din cuprinsul hotărârilor judecătoreşti ataşate sesizării rezultă că soluţiile jurisprudenţiale divergente au fost pronunţate în cauze în care unitatea de parchet l-a chemat în judecată pe procurorul care şi-a efectuat perioada de stagiu, reclamanta apreciind că nerespectarea, în acest context, a duratei minime de doi ani de activitate în acelaşi parchet atrage incidenţa dispoziţiilor art. 26 alin. (4) teza ultimă din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, cu consecinţa restituirii indemnizaţiei de instalare.

Aşadar, orientările jurisprudenţiale existente au pornit de la interpretarea diferită a textului art. 26 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, care se referă la obligaţia de exercitare a funcţiei pentru care a fost numit în unitate procurorul (sau judecătorul) stagiar, pentru o perioadă de cel puţin 2 ani.

În astfel de cazuri, unele instanţe (Tribunalul Constanţa, Tribunalul Târgu Mureş, Curtea de Apel Târgu Mureş) au admis acţiunile promovate de parchetele de pe lângă tribunalele în care foştii procurori stagiari (deveniţi între timp procurori sau judecători „definitivi”) şi-au desfăşurat activitatea şi au obligat la restituirea indemnizaţiei. Pentru a hotărî astfel au interpretat literal dispoziţiile art. 26 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 şi s-au bazat pe regula de interpretare ubi lex non distiguit nec nos distinguere debemus şi au arătat că necorelarea de texte nu poate fi înlăturată pe cale de interpretare, deoarece instanţele judecătoreşti nu au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative (conform deciziilor Curţii Constituţionale nr. 818, 819, 820, 821 şi 1.325 din 2008). Nerespectarea obligaţiei de a exercita funcţia în care a fost numit la unitate pentru o perioadă de cel puţin doi ani, acceptate la momentul primirii indemnizaţiei de instalare, atrage incidenţa în cauză a prevederilor art. 26 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, magistratul putând opta să nu solicite acordarea acesteia. Obligaţia de restituire a indemnizaţiei de instalare s-a născut la momentul mutării la o altă unitate de parchet, textul legal făcând referire la numirea în unitate, înlăturându-se astfel susţinerile potrivit cărora art. 26 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 se aplică doar în situaţia părăsirii funcţiei de magistrat; prevederile articolului anterior menţionat sunt imperative, iar condiţiile impuse (funcţia, unitatea şi perioada) sunt cumulative, actul normativ incident prevăzând desfăşurarea activităţii pentru o perioadă de minimum doi ani în aceeaşi unitate. Totodată, s-a apreciat ca fiind îndeplinită condiţia vinovăţiei, ca element al răspunderii civile, magistratul având posibilitatea de a opta pentru unitatea la care a fost numit ca procuror stagiar după susţinerea examenului de capacitate.

Alte instanţe (Curtea de Apel Galaţi şi Curtea de Apel Constanţa) au respins astfel de acţiuni, cu motivarea că interpretarea corectă este cea sistematică, trăgând concluzia că voinţa legiuitorului a fost ca restituirea indemnizaţiei să se facă doar în cazul în care obligaţia prevăzută de art. 26 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 a fost încălcată cu vinovăţie. În motivarea acestor soluţii s-a arătat că nu există culpă în cazul optării pentru exercitarea funcţiei de procuror la o altă unitate după susţinerea examenului de capacitate, iar magistratul nu poate fi obligat la restituirea indemnizaţiei de instalare în considerarea opţiunii făcute după susţinerea examenului de capacitate.

Este de menţionat că, într-o speţă similară aflată pe rolul Tribunalului Galaţi, s-a dispus, prin Încheierea pronunţată la 11 septembrie 2018 în Dosarul nr. 3.890/90/2017, sesizarea Curţii Constituţionale în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 26 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 în raport cu prevederile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţia României, republicată 5 . 5 Până la data redactării prezentei decizii, excepţia de neconstituţionalitate nu a fost soluţionată. V. Punctul de vedere al autorului sesizării

Sub aspectul admisibilităţii prezentului recurs în interesul legii, titularul sesizării a învederat că practica judiciară identificată este relevantă în ceea ce priveşte problema ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii, iar asigurarea interpretării şi aplicării unitare a art. 26 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 justifică demersul întreprins.

Pe fondul cauzei, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa a arătat că practica la nivelul acestei instanţe este în sensul respingerii acţiunii având ca obiect obligarea magistratului la restituirea indemnizaţiei de instalare. VI. Punctul de vedere al Ministerului Public

Ministerul Public a învederat că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 515 din Codul de procedură civilă, arătând că cele trei hotărâri judecătoreşti anexate sesizării de recurs în interesul legii nu pot fi apreciate ca reprezentând o divergenţă de jurisprudenţă profundă şi persistentă, motiv pentru care recursul în interesul legii promovat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa este inadmisibil. În măsura în care se va aprecia că recursul în interesul legii este admisibil, sub aspectul soluţionării problemei de drept sesizate de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa, s-a considerat că cea de-a doua opinie conturată în practica instanţelor de judecată este în litera şi spiritul legii, astfel încât, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (4) teza ultimă din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, obligaţia de restituire a indemnizaţiei subzistă doar în cazul culpei în neexecutarea obligaţiei de a exercita funcţia în care a fost numit magistratul în unitate pentru o perioadă de cel puţin 2 ani, iar participarea la examenul de capacitate nu poate fi interpretată ca intrând în sfera culpei – cu atât mai mult cu cât art. 25 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 instituie obligaţia judecătorului sau procurorului stagiar de a se prezenta la acest examen de capacitate. Nu se poate deci imputa procurorului sau judecătorului stagiar care a beneficiat de indemnizaţia de instalare „culpa” de a nu fi optat pentru un post la unitatea de parchet sau instanţă la care a fost numit pentru stagiatură, câtă vreme şi-a exercitat în condiţiile legii un drept. VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Prin Decizia nr. 342 din 3 aprilie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 308 din 9 mai 2007, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006. VIII. Raportul asupra recursului în interesul legii

Prin raportul întocmit de judecătorii-raportori desemnaţi, conform art. 516 alin. (5) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a recursului în interesul legii, faţă de prevederile art. 514 coroborate cu cele ale art. 515 din acelaşi act normativ, iar pe fondul problemei de drept supuse dezbaterii, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 26 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, în cazul absolvenţilor care, la încadrarea ca procurori imediat după terminarea studiilor superioare juridice sau, după caz, a Institutului Naţional al Magistraturii, în unităţi din altă localitate decât cea de domiciliu, au beneficiat de o indemnizaţie de instalare egală cu indemnizaţia de încadrare brută lunară corespunzătoare funcţiei în care au fost încadraţi, iar, ulterior, în executarea obligaţiei prevăzute de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, s-au prezentat la examenul de capacitate, au promovat examenul şi au fost numiţi judecători sau, după caz, procurori, în unităţi din altă localitate decât cea în care au efectuat perioada de stagiu, indemnizaţia de instalare nu se restituie. IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie A. Cu privire la admisibilitatea recursului în interesul legii

Verificarea regularităţii învestirii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie impune analizarea condiţiilor de admisibilitate a recursului în interesul legii în conformitate cu dispoziţiile art. 515 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii, precum şi ale art. 514 din acelaşi cod, referitoare la obiectul recursului şi la titularul dreptului de sesizare.

Analiza implică, aşadar, mai multe aspecte: – cel al cerinţei de ordin formal, prevăzută de dispoziţiile art. 515 din Codul de procedură civilă – dovada că problemele de drept care formează obiectul sesizării au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii; această cerinţă de admisibilitate se constată a fi îndeplinită, având în vedere jurisprudenţa anexată sesizării, ilustrată prin hotărâri judecătoreşti definitive, din care rezultă că practica neunitară se identifică la nivelul a trei curţi de apel din ţară; – sub aspectul obiectului recursului în interesul legii, în sensul că acesta trebuie să se circumscrie dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, respectiv să privească probleme de drept soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti, întrucât finalitatea acestei instituţii juridice o constituie asigurarea interpretării şi aplicării unitare a legii, condiţie care se constată a fi, de asemenea, îndeplinită; – sub aspectul titularului dreptului de a formula recursul în interesul legii, se constată că autorul sesizării, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa, se regăseşte printre titularii dreptului de sesizare prevăzuţi de art. 514 din Codul de procedură civilă. Aşadar, recursul în interesul legii este admisibil. B. Cu privire la fondul recursului în interesul legii

Clarificări privind problema de drept Aşa cum rezultă din cuprinsul actului de sesizare, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa consideră că problema de drept constă în aplicarea unui text legal, respectiv art. 26 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, la cazul reglementat de un alt text legal, art. 30 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 303/2004. Astfel formulată, problema este lipsită de precizie şi de acurateţe nu numai datorită împrejurării că, într-o exprimare uzuală, prevederile legale se aplică stărilor de fapt, şi nu unor cazuri reglementate de alte dispoziţii legale, ci mai ales faptului că din lectura acestora nu rezultă nicio dificultate de interpretare şi/sau aplicare a legii, ipotezele normelor juridice fiind distincte şi independente. Se observă că art. 26 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 reglementează obligaţia beneficiarilor indemnizaţiilor de instalare (judecători şi procurori stagiari şi personal asimilat acestora) prevăzute de alin. (1) – (3), pe când art. 30 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 303/2004 se referă la publicarea listei tuturor posturilor vacante de la judecătorii şi parchetele de pe lângă aceste instanţe, după validarea examenului de capacitate şi, respectiv, la repartizarea pe posturi.

Dincolo de imprecizia formulării rezultă însă din motivarea actului de sesizare şi din cuprinsul hotărârilor judecătoreşti ataşate că problema de drept este una reală, rezultată dintr-o posibilă neconcordanţă de texte care are drept consecinţă că, în interpretarea urmată de către unele instanţe, judecătorii şi procurorii stagiari care au beneficiat de indemnizaţiile prevăzute de art. 26 alin. (1) – (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 nu pot să îndeplinească ambele obligaţii stabilite în sarcina lor de art. 26 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 şi de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 303/2004. Astfel, pe de o parte, după încheierea perioadei de stagiu, care este de 1 an, potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 (varianta în vigoare în perioada de referinţă în care s-a născut problema de drept), aceştia sunt obligaţi să participe la examenul de capacitate, potrivit art. 25 alin. (1) din aceeaşi lege, iar pe de altă parte, potrivit art. 26 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, sunt obligaţi să îşi exercite funcţia în care au fost numiţi în unitate pentru o perioadă de cel puţin 2 ani. Acestea sunt textele legale a căror interpretare coroborată a dat naştere problemei de drept. În exercitarea misiunii de unificare a practicii judiciare revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sarcina să extragă dintr-o exprimare imperfect formulată, în baza documentaţiei ataşate şi în limitele actului de sesizare, ceea ce este necesar pentru a rezolva problema soluţionată diferit de către instanţele judecătoreşti.

Aşa fiind, problema de drept la care se va răspunde constă în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 în cazul absolvenţilor care, la încadrarea ca procurori imediat după terminarea studiilor superioare juridice sau, după caz, a Institutului Naţional al Magistraturii, în unităţi din altă localitate decât cea de domiciliu, au beneficiat de o indemnizaţie de instalare egală cu indemnizaţia de încadrare brută lunară corespunzătoare funcţiei în care au fost încadraţi, iar ulterior, în executarea obligaţiei prevăzute de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, s-au prezentat la examenul de capacitate, au promovat examenul şi au fost numiţi judecători sau, după caz, procurori, în unităţi din altă localitate decât cea în care au efectuat perioada de stagiu; într-o astfel de ipoteză, urmează să se stabilească dacă indemnizaţia de instalare prevăzută de art. 26 alin. (1) – (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 se va restitui sau nu.

În astfel de cazuri, unele instanţe (Tribunalul Constanţa, Tribunalul Târgu Mureş, Curtea de Apel Târgu Mureş) au admis acţiunile promovate de parchetele de pe lângă tribunalele în care foştii procurori stagiari (deveniţi între timp procurori sau judecători „definitivi”) şi-au desfăşurat activitatea şi au obligat la restituirea indemnizaţiei. Pentru a hotărî astfel au interpretat literal dispoziţiile art. 26 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 şi s-au bazat pe regula de interpretare ubi lex non distignit nec nos distinguere debemus. De asemenea, au considerat că necorelarea de texte nu poate fi înlăturată pe cale de interpretare, deoarece instanţele judecătoreşti nu au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, în acest sens fiind deciziile Curţii Constituţionale nr. 818, 819, 820, 821 şi 1.325 din 2008.

Alte instanţe (Curtea de Apel Galaţi şi Curtea de Apel Constanţa) au respins astfel de acţiuni cu motivarea că interpretarea corectă este cea sistematică, trăgând concluzia că voinţa legiuitorului a fost ca restituirea indemnizaţiei să se facă doar în cazul în care obligaţia prevăzută de art. 26 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 a fost încălcată cu vinovăţie. Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect legea, în limitele şi pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie porneşte de la observaţia că atunci când mai multe dispoziţii legale, din acelaşi act normativ sau din acte normative diferite, reglementează un anumit regim juridic, interpretarea sistematică a dispoziţiilor normative este de preferat. Fiecare dispoziţie va trebui interpretată prin raportare la celelalte care reglementează respectivul regim, dându-se întregului un înţeles coerent, armonios şi unitar.

Nu poate fi primită orientarea acelor instanţe care, confruntate cu alegerea între interpretarea literală a normei şi interpretarea ei sistematică, aleg prima variantă, cu motivarea că altfel riscă să se substituie legiuitorului şi să încalce dispoziţiile obligatorii ale Curţii Constituţionale. Este adevărat că, prin mai multe decizii pronunţate în anul 2008, corect identificate de instanţe, Curtea Constituţională a constatat că „prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative”. Totuşi, refuzul de aplicare a unor acte normative cu putere de lege şi înlocuirea lor cu norme create pe cale judiciară nu se confundă cu interpretarea sistematică a legii care, după cum s-a arătat mai sus (paragraful 25), are cu totul alt înţeles.

De asemenea, atunci când consecinţele unei anumite interpretări sunt contrare sentimentului de echitate care trebuie să rezulte din lege (spre exemplu, în cazul în care, datorită metodelor folosite de interpret, o obligaţie legală este imposibil sau foarte dificil de executat), cercetarea intenţiei reale a legiuitorului devine necesară. Într-adevăr, echitatea este un principiu în mod constant recunoscut şi protejat de către instanţele judecătoreşti deoarece reprezintă principalul fundament al supunerii faţă de lege. În cazul unor interpretări concurente, ambele bazate pe textul de lege (aşa cum sunt atât interpretarea literală, cât şi cea sistematică), cea echitabilă este de preferat.

În acest context se observă că interpretarea literală a dispoziţiilor art. 26 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 are următoarele consecinţe: În cazul în care beneficiarul indemnizaţiei reglementate de art. 26 alin. (1) – (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 execută obligaţia prevăzută de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, se prezintă la examenul de capacitate (după împlinirea termenului de stagiatură de 1 an), promovează examenul şi, drept urmare, este numit judecător sau procuror, se va afla în imposibilitatea să execute ad litteram obligaţia instituită de art. 26 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 chiar şi în ipoteza în care şi-ar continua activitatea în aceeaşi unitate în care a efectuat perioada de stagiu, deoarece a pierdut calitatea de stagiar; or, art. 26 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 se referă expressis verbis la obligaţia „să îşi exercite funcţia în care a fost numit în unitate pentru o perioadă de cel puţin 2 ani”. Această din urmă obligaţie poate fi executată doar dacă nu se prezintă la examen, încălcând astfel cealaltă obligaţie, instituită de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, sau nu promovează examenul ori examenul nu este validat. Aşadar, per a contrario, consecinţa este aceea că, interpretând literal dispoziţiile art. 26 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, va trebui trasă concluzia că intenţia legiuitorului a fost să acorde indemnizaţia doar celor dispuşi să încalce obligaţia prevăzută de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 sau care nu promovează examenul ori numai dacă examenul nu a fost validat.

Se observă că la aceeaşi concluzie se ajunge şi urmând regula ubi lex non distiguit nec nos distinguere debemus, aplicată de acele instanţe care au apreciat intenţia legiuitorului prin raportare exclusivă la prevederile art. 26 alin (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006. Într-adevăr, în cuprinsul acestui alineat nu se face nicio distincţie între diferitele situaţii în care se poate afla un judecător sau procuror stagiar.

Această intenţie nu poate fi cea reală, deoarece, pe de o parte, este de neacceptat că legiuitorul a urmărit ca indemnizaţia să fie acordată doar judecătorilor şi procurorilor aflaţi în situaţiile de mai sus, respectiv nu se prezintă la examen, nu promovează examenul sau acesta nu este validat. Pe de altă parte, rezultă din interpretarea coroborată a alin. (1) – (3) din art. 26 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 că indemnizaţia este acordată absolvenţilor „la încadrarea ca judecători, procurori sau personal asimilat acestora, imediat după terminarea studiilor superioare juridice sau, după caz, a Institutului Naţional al Magistraturii, în unităţi din altă localitate decât cea de domiciliu” [alin. (1) ] sau „într-o unitate din mediul rural [alin. (2) ]” sau „în cazul încadrării în localităţi în care atragerea juriştilor se face cu dificultate”, stabilite prin ordin al ministrului justiţiei sau al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după caz [alin. (3) ].

Aşadar, intenţia reală a legiuitorului rezultă expres din textul de lege considerat în ansamblul său şi nu este o adăugare a interpretului: indemnizaţia este un beneficiu legal care se acordă absolvenţilor la încadrarea pe post, în considerarea calităţii şi situaţiei lor speciale la început de carieră, şi nu poate fi interpretată ca reprezentând o premiere a celor care încalcă o altă obligaţie legală sau nu promovează examenul de definitivare în carieră sau, situaţie extrem de rară, un beneficiu acordat când examenul de promovare nu este validat.

Rezultă din cele ce precedă că interpretarea adecvată presupune în cazul dat combinarea metodei sistematice – rezultată din luarea în considerare a tuturor dispoziţiilor relevante pentru rezolvarea problemei de drept, din cele care reglementează regimul juridic al funcţiei de judecător sau procuror stagiar, respectiv art. 26 alin. (1) – (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, precum şi art. 22 alin. (1) şi art. 25 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 – cu intenţia reală a legiuitorului rezultată din interpretarea coroborată a prevederilor art. 26 alin. (1) – (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006.

Aşa fiind, se cuvine să se constate că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 26 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, în cazul absolvenţilor care, la încadrarea ca procurori imediat după terminarea studiilor superioare juridice sau, după caz, a Institutului Naţional al Magistraturii, în unităţi din altă localitate decât cea de domiciliu, au beneficiat de o indemnizaţie de instalare egală cu indemnizaţia de încadrare brută lunară corespunzătoare funcţiei în care au fost încadraţi, iar ulterior, în executarea obligaţiei prevăzute de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, s-au prezentat la examenul de capacitate, au promovat examenul şi au fost numiţi judecători sau, după caz, procurori, în unităţi din altă localitate decât cea în care au efectuat perioada de stagiu, indemnizaţia de instalare nu se restituie.

Această concluzie asigură atât coerenţa şi unitatea normelor care reglementează regimul juridic al judecătorilor şi procurorilor stagiari prin eliminarea oricăror contradicţii între dispoziţiile art. 26 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 şi ale art. 25 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, cât şi standardele de echitate în modalitatea de înţelegere a intenţiei legiuitorului.

De asemenea, se observă că nu este lipsită de efecte juridice obligaţia ca beneficiarul indemnizaţiei „să îşi exercite funcţia în care a fost numit în unitate pentru o perioadă de cel puţin 2 ani”, prevăzută de art. 26 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, care se va aplica în toate situaţiile în care nu interferează cu o altă obligaţie instituită prin lege în sarcina aceluiaşi beneficiar, spre exemplu, în cazul în care în interiorul termenului de 2 ani este transferat, detaşat sau delegat în altă unitate, nu participă la examenul de capacitate din orice considerente, nu promovează examenul sau acesta nu este validat. În toate aceste situaţii nu este relevantă vinovăţia sau nevinovăţia beneficiarului (de exemplu, în caz de transfer, detaşare sau delegare, vinovăţia lipseşte, beneficiarul având dreptul să le ceară şi vocaţia să le obţină), aşa cum greşit au motivat unele instanţe care, sub aspectul alegerii metodelor de interpretare şi al soluţiei pronunţate, au apreciat totuşi corect, ci împrejurarea că nu cad sub incidenţa îndeplinirii unor obligaţii legale. Altfel spus, ori de câte ori nu execută o obligaţie stabilită prin lege în sarcina sa, care să îl determine să îşi desfăşoare activitatea în altă unitate decât cea în care a fost încadrat, beneficiarul indemnizaţiei este ţinut să îşi exercite funcţia în care a fost numit (în speţă, cea de procuror stagiar) pentru întreg intervalul de cel puţin 2 ani, în caz contrar urmând să restituie indemnizaţia. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 517 cu referire la art. 514 din Codul de procedură civilă,