ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 502/2019

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 21 mai 2015, sub nr. x/2015, reclamanta Comuna Mogoșoaia a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A. SA, anularea Hotărârii arbitrale nr. 28 din 18 martie 2015 pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României pronunțată în Dosarul nr. x/2012 și, pe fond, să se dispună respingerea acțiunii arbitrale promovate de A. SA, ca neîntemeiată.

Prin cererea înregistrată la 12 iunie 2015, reclamanta Comuna Mogoșoaia a solicitat suspendarea executării silite pornite la cererea pârâtei-creditoare A. SA, în baza titlului executoriu reprezentat de Hotărârea arbitrală nr. 28 din 18 martie 2015, pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României în Dosarul nr. x/2012, până la soluționarea acțiunii în anulare.

Prin Sentința civilă nr. 2496 din 6 octombrie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiate, atât cererea de suspendare, cât și acțiunea în anulare, formulate de reclamantă.

Împotriva sentinței menționate la pct. 1.2, a declarat recurs reclamanta Comuna Mogoșoaia, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 și art. 304

1

C. proc. civ. de la 1865, solicitând casarea sentinței atacate, implicit a Hotărârii arbitrale nr. 28 din 18 martie 2015, și trimiterea cauzei la Curtea de Apel București pentru rejudecare.

În cadrul primului motiv de recurs invocat, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. de la 1865, recurenta susține următoarele:

Potrivit prevederilor art. 286 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006, în forma în vigoare la data încheierii contractului părților nr. 1151 din 29 ianuarie 2008, pentru soluționarea litigiilor privind acordarea de despăgubiri, este competentă numai instanța de judecată. Ca atare, prin expresia "este competentă numai instanța de judecată", legiuitorul a înțeles să atribuie competență de soluționare a litigiilor ce izvorăsc din contractele de achiziții publice numai instanțelor statale.

Este adevărat că alin. (3) al art. 286, în forma în vigoare la data de 29 ianuarie 2008, prevedea că pentru soluționarea litigiilor apărute după încheierea contractului de achiziție publică, altele decât cele referitoare la despăgubiri, este competentă numai instanța de judecată. Faptul că legiuitorul a inserat în text sintagma "altele decât cele referitoare la despăgubiri" nu este de natură a acredita ideea că, după încheierea contractelor de achiziții publice, litigiile referitoare la despăgubiri ar putea fi date și în competența arbitrajului.

În privința despăgubirilor, recurenta consideră că legiuitorul a stabilit competența instanțelor statale prin alin. (1) al art. 286 din O.U.G. nr. 34/2006. În niciun caz nu poate fi primită interpretarea dată de Curtea de apel alin. (3) al art. 286 din O.U.G. nr. 34/2006, potrivit căreia prin sintagma "altele decât cele referitoare la despăgubiri" s-ar înțelege că s-ar acorda competență de soluționare și tribunalelor arbitrale.

Conform modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 76/2010, alin. (1) al art. 286 din O.U.G. nr. 34/2006 a fost modificat în sensul că procesele și cererile privind acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire precum și cele privind executarea, nulitatea, anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractelor de achiziție publică se soluționează în primă instanță de către secția comercială a tribunalului în circumscripția căruia se află sediul autorității contractante.

Or, în condițiile în care fostul alin. (3) al art. 286 a fost abrogat, iar textul acestuia a fost preluat cu modificări în alin. (1) al aceluiași articol, recurenta consideră că, și de această dată, legiuitorul a înțeles să acorde competență de soluționare pentru litigiile ce izvorăsc din contractele de achiziții publice numai instanțelor statale.

Mai mult, prevederile art. 286 sunt dispoziții de procedură și sunt de imediată aplicabilitate. Ca atare, la data sesizării instanței arbitrale, competența de soluționare a tuturor litigiilor ce aveau ca izvor contractele de achiziții publice revenea exclusiv secției comerciale a tribunalului.

Opinia Curții de apel, potrivit căreia, prin calificarea litigiilor ce au ca obiect contracte de achiziții publice ca fiind de natură comercială, s-ar fi acordat competență materială alternativă, adică atât instanțelor judecătorești cât și celor arbitrale, excede normei juridice imperative cuprinse în art. 286 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006, cu modificările ulterioare.

Recurenta arată că, într-o speță similară cu care a fost sesizat tribunalul arbitral, la o dată ulterioară celei la care a fost sesizat de intimata-reclamantă, prin sentința arbitrală nr. 74 din 23 aprilie 2013, tribunalul arbitral a invocat din oficiu necompetența sa materială [excepție de ordine publică, în raport de prevederile art. 286 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006] și și-a declinat competența în favoarea instanței statale.

Prin urmare, în raport de prevederile art. 286 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006 cu modificările ulterioare, hotărârea curții de apel este nelegală, fiind pronunțată cu interpretarea greșită a prevederilor legale imperative privind competența materială de soluționare a litigiilor izvorâte din contracte de achiziții publice, schimbând prin modul de interpretare a prevederilor legale înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestora, în condițiile în care litigiul nu era susceptibil de soluționare pe calea arbitrajului.

În ceea ce privește al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, recurenta susține următoarele:

Instanța de fond a făcut abstracție de faptul că, potrivit art. 969 C. civ. (1864), sub imperiul căruia a fost încheiat contractul, convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante. În consecință, a apreciat că încălcarea prevederilor art. 10.2 din contract nu ar reprezenta o încălcare a ordinii publice. Potrivit prevederilor contractuale menționate, intimata avea obligația să prezinte recurentei, înainte de începerea executării lucrărilor, graficul de execuție a acestora în ordinea tehnologică, sub sancțiunea neefectuării plății ratelor contractuale, obligație nerespectată. Expertul tehnic a menționat în raportul său că situațiile de lucrări întocmite de intimată nu au fost acceptate la plată de către recurentă (pag. 5 din raport). Totodată, a conchis că documentația tehnică denumită Revizia II/2010 era strict necesară pentru aducerea instalației de iluminat public în parametri tehnici, fiind esențial diferită de celelalte două documentații tehnice (pag. 10 și 15 din raport).

În acest context, clauzele contractuale nerespectate de către A. SA fac parte din categoria normelor legale de drept privat și, implicit,din ordinea publică. Nerespectarea acestora - fără justificare - de către oricare dintre părțile contractante, are drept efect încălcarea ordinii publice.

De asemenea, instanța a trecut și peste prevederile art. 1, 12 și 31 din H.G. nr. 273/1994 cu modificările ulterioare, referitoare la Regulamentul de recepție a lucrărilor de construcții și instalații.

Procesul-verbal de recepție la finalizarea lucrărilor este documentul pe baza căruia executantul (în speță, intimata) este îndreptățit să pretindă și să primească plata prețului contractului, dacă recepția a fost efectuată fără rezerve.

Or, în condițiile în care nu a fost încheiat un proces-verbal de recepție, intimata - dacă pretindea că și-a îndeplinit integral obligațiile contractuale - avea obligația să procedeze potrivit prevederilor art. 12 din H.G. nr. 273/1994 și dacă instanța aprecia că aceasta și-a îndeplinit întocmai obligațiile contractuale, obliga beneficiarul la efectuarea recepției. Abia din acel moment era îndreptățită intimata să pretindă plata prețului contractului.

În ceea ce privește încălcarea prevederilor legale referitoare la autorizarea lucrărilor de construcții, deși Curtea de apel a admis că "este adevărat că dispozițiile relative la disciplina în construcții au caracter imperativ", a omis să constate că intimata nu și-a îndeplinit întocmai și integral obligațiile contractuale asumate, aspect care rezultă din sentința arbitrală a cărei anulare s-a solicitat.

În concluzie, Curtea de apel nu a constatat încălcarea ordinii publice și nici încălcarea prevederilor imperative ale actelor normative incidente în cauză, deși este evidentă neîndeplinirea tuturor obligațiilor contractuale de către intimata-reclamantă, precum și necesitatea refacerii unei părți importante din lucrările executate pentru ca sistemul public de iluminat să fie adus în parametri tehnici.

Prin întâmpinare, intimata-pârâta A. SA a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În motivare, arată că analiza pe care recurenta o face în ceea ce privește dispozițiile art. 286 alin. (1) și (3) din O.U.G. nr. 34/2006 în forma în vigoare la data încheierii contractului nr. x din 29 ianuarie 2008 este lipsită de relevanță juridică, pentru că ceea ce interesează pentru stabilirea caracterului operant al clauzei compromisorii este legea (norma de procedură) în vigoare la data nașterii litigiului. De aceea, în mod corect, instanța de fond a reținut că prin art. 286 alin. (2) din O.U.G. nr. 34/2006, așa cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 76/2010, adică în forma în vigoare la data introducerii acțiunii arbitrale, s-a consacrat caracterul comercial al raportului juridic privind executarea unui contract de achiziție publică.

Capacitatea părților de a recurge la arbitraj se analizează în raport de dispozițiile procesuale din legea specială aplicabilă contractului, la data promovării cererii de arbitrare.

De altfel, potrivit art. 55 alin. (2) din Normele metodologie de aplicare a O.U.G. nr. 34/2006 (neschimbat de la intrarea în vigoare a acestor norme în ianuarie 2007), părțile pot insera în contract clauza arbitrală sau compromisorie care atribuie competența de soluționare a litigiilor izvorâte din executarea contractului instanțelor arbitrale.

Rezultă, astfel, că în mod legal Curtea de apel a îndepărtat afirmațiile reclamantei cu privire la pronunțarea hotărârii arbitrale cu nerespectarea prevederilor imperative ale art. 268 din O.U.G. nr. 34/2006, în forma în vigoare la data semnării contractului.

Nefondat este și motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 raportat la art. 364 lit. i) C. proc. civ. de la 1865, prin care s-a invocat că hotărârea arbitrală ar încălca ordinea publică respectiv dispoziții imperative ale legii.

Instanța de fond a făcut o analiză riguroasă, în limitele impuse pentru procedura de soluționare a acțiunii în anulare de art. 364 vechiul C. proc. civ., a celor reținute de tribunalul arbitral cu privire la obiectul litigiului, la motivarea în fapt și în drept a cererii, poziția pârâtei, constituirea și competența tribunalului arbitral, soluționarea excepțiilor și a fondului, pe baza probatoriului administrat și a susținerilor părților.

În realitate, recurenta a adus exclusiv critici de netemeinicie a sentinței arbitrale, ceea ce este inadmisibil în calea de atac promovată.

Așa cum s-a arătat în sentința recurată, prin acțiunea arbitrală s-a solicitat atragerea răspunderii contractuale, iar nu efectuarea unui control de legalitate a modului de eliberare a autorizației de construire sau de efectuare a recepției parțiale a lucrării. Față de obiectul cererii, dispozițiile H.G. nr. 273/1994 nu au fost încălcate.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 28 februarie 2018, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin rezoluția completului învestit cu soluționarea dosarului din data de 9 octombrie 2018, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 23 ianuarie 2019, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) C. proc. civ., față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând recursul declarat de reclamanta Comuna Mogoșoaia, Înalta Curte îl constată nefondat.

Primul motiv de recurs invocat privește respingerea de către Curtea de apel a celui dintâi motiv al acțiunii în anularea sentinței arbitrale, întemeiat pe art. 364 lit. a) vechiul C. proc. civ. - litigiul nu era susceptibil de soluționare pe calea arbitrajului.

Deși formal criticile au fost subsumate prevederilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ. de la 1865, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs a fost greșit încadrat, el nereferindu-se la o interpretare greșită a actului juridic dedus judecății, ci la greșita interpretare și aplicare a prevederilor art. 364 lit. a) vechiul C. proc. civ., coroborat cu art. 286 din O.U.G. nr. 34/2006, referitor la competența de soluționare a litigiilor care izvorăsc din contractele de achiziții publice. Ambele texte legale fiind norme de procedură, criticile se încadrează în prevederile art. 304 pct. 5 vechiul C. proc. civ.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat. Dezlegarea problemei de drept a arbitrabilității litigiului trebuie să pornească de la forma articolului 286 din O.U.G. nr. 34/2006 în vigoare la data sesizării tribunalului arbitral - 19 noiembrie 2012, în aplicarea principiului potrivit căruia caracterul operant și eficace al clauzei compromisorii stabilite prin contractul părților și, pe cale de consecință, arbitrabilitatea litigiului, se analizează în funcție de norma de procedură în vigoare la data înregistrării cererii de arbitrare.

Or, potrivit art. 286 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006, așa cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 76/2010, aprobată cu modificări prin Legea nr. 278/2010, procesele și cererile privind acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum și cele privind executarea, nulitatea, anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractelor de achiziție publică se soluționează în primă instanță de către secția comercială a tribunalului în circumscripția căruia se află sediul autorității contractante.

Prin urmare, pe de o parte, recurenta se referă greșit la forma art. 286 din O.U.G. nr. 34/2006 în vigoare la data încheierii contractului părților (în cuprinsul căreia este stipulată clauza compromisorie) - 29 ianuarie 2008, iar pe de altă parte, fără temei, susține că forma art. 286 rezultată în urma modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 76/2010 aprobată cu modificări prin Legea nr. 278/2010 ar conduce la concluzia că legiuitorul a înțeles să acorde competență de soluționare pentru litigiile ce izvorăsc din contractele de achiziții publice numai instanțelor statale.

Înalta Curte constată că arbitrabilitatea litigiilor izvorâte din contracte de achiziții publice sub imperiul O.U.G. nr. 34/2006 în forma anterior menționată este indiscutabilă, în lipsa unei dispoziții exprese în sensul nearbitrabilității acestei categorii de litigii patrimoniale. În atare condiții, sunt aplicabile prevederile art. 340 vechiul C. proc. civ. și principiul libertății contractuale, potrivit cărora litigiile patrimoniale au vocația de a fi soluționate pe calea arbitrajului.

De altfel, potrivit art. 55 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 34/2006 adoptate la data de 24 ianuarie 2007 (text normativ rămas neschimbat de la data intrării în vigoare a Normelor), părțile pot insera în contractul de achiziție publică clauza arbitrală sau compromisorie care atribuie competența de soluționare a litigiilor izvorâte din executarea contractului instanțelor arbitrale.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, se critică hotărârea pronunțată de Curtea de apel cât privește soluția asupra motivului de anulare a hotărârii arbitrale prevăzut de art. 364 lit. i) C. proc. civ. - hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispozițiile imperative ale legii.

Arată recurenta că în mod greșit Curtea de apel a reținut că nerespectarea de către A. SA a clauzei din art. 10.2 din contract, conform căreia avea obligația de a prezenta Comunei Mogoșoaia, înainte de începerea lucrărilor, graficul de execuție a acestora, în ordinea tehnologică, nu ar reprezenta o încălcare a ordinii publice. Susține recurenta că această clauză contractuală face parte din categoria normelor legale de drept privat și, pe cale de consecință, din ordinea publică. Pe cale de consecință, nerespectarea clauzei contractuale are ca efect încălcarea ordinii publice.

Aceste susțineri sunt vădit nefondate întrucât o dispoziție contractuală referitoare la executarea lucrărilor care fac obiectul contractului nu este o normă de drept privat imperativă, și cu atât mai puțin de ordine publică, așa cum susține recurenta. Astfel cum a reținut instanța de fond, împrejurarea dacă executantul lucrărilor și-a îndeplinit sau nu corect obligațiile contractuale ține de răspunderea contractuală, și pe cale de consecință, de temeinicia hotărârii arbitrale, aspecte care nu pot fi verificate în acțiunea în anulare întemeiată pe art. 364 lit. i) C. proc. civ.

În aceeași ordine de idei, susține recurenta că în mod greșit Curtea de apel a trecut peste prevederile art. 1, art. 12 și art. 31 din H.G. nr. 273/1994 referitoare la Regulamentul de recepție a lucrărilor de construcții și instalații, respectiv peste lipsa procesului-verbal de recepție la finalizarea lucrărilor.

În mod evident, și acesta este un aspect care ține de temeinicia hotărârii arbitrale întrucât privește tot executarea contractului părților, iar nu aplicarea unor dispoziții cu caracter imperativ referitoare la disciplina în construcții. Așa cum a reținut și instanța de fond, nici tribunalul arbitral nu a fost chemat să efectueze un control de legalitate al modului de eliberare a autorizației de construire sau de efectuare a recepției lucrărilor, ci a fost investit cu analizarea îndeplinirii condițiilor răspunderii contractuale.

Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de Comuna Mogoșoaia, prin Primar, împotriva sentinței civile nr. 2496 din 6 octombrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Comuna Mogoșoaia, prin Primar împotriva Sentinței civile nr. 2496 din 6 octombrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 februarie 2019.

Procesat de GGC - CT