ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 609/2019

Obiectul cererii Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2015, reclamanta SC A. SA a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței anularea, în parte, a Deciziei nr. 39 emisă în data de 14 septembrie 2015 de către Plenul Consiliului Concurenței, în ceea ce privește sancționarea reclamantei cu amenda în cuantum de 64.187 RON - reprezentând 0,40% din cifra de afaceri totală aferentă anului 2014 și, pe cale de consecința, exonerarea reclamantei de la plata acestei amenzi.

Soluția instanței de fond Prin Sentința nr. 2064 din data de 14 iunie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă acțiunea, ca neîntemeiată.

Recursul Împotriva sentinței a formulat recurs reclamanta SC A. SA, prin care a solicitat în principal, admiterea recursului formulat, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe; în subsidiar, admiterea recursului formulat, casarea sentinței, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată. 3.1. În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele: 3.1.1. Instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale - art. 488 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. Recurenta a invocat prev. art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., art. 43 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ., art. 43 alin. (2) C. proc. civ., art. 43 alin. (3) C. proc. civ., art. 44 alin. (2) C. proc. civ. Recurenta a arătat că, la începutul lunii august 2016, prin reprezentantul convențional, a luat la cunoștință despre faptul că anterior, la data de 17 mai 2016, judecătorul fondului s-a pronunțat cu privire la anularea Deciziei nr. 39 din 14 septembrie 2015 cu prilejul soluționării dosarului Dosarul nr. x/2015, având ca părți pe reclamanta B. SRL și pârâtul Consiliul Concurenței în prezenta cauză, dezbaterile și susținerile părților au avut loc în ședința publică din data de 7 iunie 2016, așadar la aproximativ 3 săptămâni după momentul la care judecătorul fondului își exprimase părerea cu privire la o parte din apărările aduse și de recurentă în susținerea cauzei, considerându-le neîntemeiate. Apărările comune iterate în cele două dosare privesc caracterul de adeziune al contractelor încheiate de reclamanta cu C. SA, nematerializate în acte sau fapte de comerț neloiale. În considerentele celor două sentințe pronunțate, se pot observa același argumente privind netemeinicia apărărilor societăților reclamante, argumentele din Sentința civilă nr. 1634 din 17 mai 2016 pronunțată în Dosarul nr. x/2015 fiind copiate întocmai în cuprinsul Sentinței civile nr. 2064 din 14 iunie 2016 pronunțată în Dosarul nr. x/2015. Incompatibilitatea judecătorului era vădită, derivând din suspiciunea de parțialitate care ar fi planat/planează asupra acesteia urmare a reținerii acelorași considerente în ambele hotărâri pronunțate și care fac dovada că aceasta își formase anterior opinia cu privire la soluția pe care urma a o pronunța în prezenta cauză, opinie exprimată anterior conform sentinței pronunțate la data de 17 mai 2015. Prin judecător imparțial trebuie să se înțeleagă un judecător lipsit de idei anteformate, preconcepute, favorizatoare către una dintre părțile litigiului. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că imparțialitatea poate fi apreciată în diferite moduri, distingând între ceea ce gândește un anumit judecător în forumul său interior, într-o anumită împrejurare și un demers obiectiv, care încearcă să stabilească dacă el oferă garanții suficiente, pentru a exclude orice îndoială legitimă. Oricum s-ar analiza imparțialitatea judecătorului fondului - obiectivă sau subiectivă - faptul că aceasta a analizat într-o altă cauză aceleași apărări, înlăturate pentru aceleași considerente, preluate întocmai în sentința recurată, îndreptățește recurenta să aibă o suspiciune rezonabilă asupra parțialității d-nei judecător. În situația expusă, a judecătorul fondului trebuia să formuleze de îndată o declarație de abținere, întemeiată fie pe prevederile art. 43 alin. (1) pct. 1 sau pct. 13 din C. proc. civ., îndeplinindu-și astfel obligația prevăzută de art. 43 alin. (2) C. proc. civ. Recurenta nu a putut formula o cerere de recuzare, întrucât nu a cunoscut faptul că judecătorul fondului a soluționat anterior Dosarul nr. x/2015, acest fapt fiind aflat abia la începutul lunii august 2016. La acest moment, formularea unei cereri de recuzare ar fi fost lipsită de obiect, sentința fiind redactată și comunicată la data de 28 iulie 2016. În concluzie, constatând că instanța de fond nu a fost legal compusă, la judecarea cauzei participând un judecător incompatibil care avea obligația legală de a se abține de la judecată - obligație neîndeplinită și având drept consecință o legitimă suspiciune asupra imparțialității sale, s-a solicitat casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. 3.1.2. Hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea dreptului la un proces echitabil, de către o instanță imparțială, garantat conform art. 6 din C. proc. civ. În cadrul acestui motiv, se reiterează apărările mai sus expuse privind parțialitatea judecătorului fondului, de această dată având drept consecință încălcarea dreptului la un proces echitabil, de către o instanță imparțială. Față de cele arătate, s-a solicitat casarea hotărârii atacate și retrimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. 3.1.3. Hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, în conformitate cu art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. Apărările învederate instanței de fond au privit: a) lipsa acordului de voință privind încheierea Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 21 aprilie 2008 și implicit lipsa acordului de voință privind clauza prevăzută de art. 11 din acest contract; b) caracterul de recomandare al prevederilor art. 11 din Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 21 aprilie 2008; c) voința reală a părților; d) recunoașterea practicii anticoncurențiale cu precizarea constantă a apărării privind neîncheierea Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 21 aprilie 2008; e) desfășurarea investigației Consiliului Concurenței cu încălcarea principiului termenului rezonabil; individualizarea greșită a amenzii aplicate. În ceea ce privește acordul de voință la încheierea Contractului nr. x din 21 aprilie 2008, prima instanță a reținut că "este evident că a fost considerat contractul valabil încheiat prin acceptarea în mod tacit a obiecțiunilor A.", fără a justifica de ce înlătură apărările aduse și ce anume din conduita C. a reprezentat acceptare tacită. De asemenea, celelalte apărări aduse sunt înlăturate fără o motivare temeinică, care să permită cunoașterea considerentelor avute în vedere de instanță la pronunțarea soluției, iar pe de altă parte să permită instanței de control judiciar să aprecieze asupra legalității și temeiniciei hotărârii, prin analiza considerentelor expuse. Or, motivarea hotărârii trebuie să se refere la probele administrate în cauza, să fie în concordanță cu acestea, să răspundă în fapt și în drept la toate susținerile și apărările formulate, conducând astfel în mod logic și convingător la soluția pronunțată. Mai mult, apărarea sa privind încălcarea principiului termenului rezonabil al investigației Consiliului Concurenței nu a făcut deloc obiect al analizei instanței de fond. Față de lipsa acestor elemente din cuprinsul hotărârii, care determină imposibilitatea exercitării unui control judiciar efectiv asupra legalității și temeiniciei hotărârii, s-a solicitat casarea hotărârii atacate și retrimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. 3.1.

Hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea principiului egalității de arme, consacrat de art. 8 din C. proc. civ. Egalitatea armelor, element inerent dreptului la un proces echitabil, implică obligația de a oferi fiecărei părți o posibilitate rezonabilă de a-și prezenta cauza în condiții care să nu o plaseze într-o situație de dezavantaj în comparație cu adversarul său. Orice dispoziție a instanței care pune una între părțile litigiului într-o poziție defavorizantă contravine principiului egalității și interesului de înfăptuire a justiției, care trebuie să primeze. Or, prima instanță a reținut în considerentele expuse că "nu poate fi ignorată nici împrejurarea că reclamanta a recunoscut fapta și caracterul anticoncurențial al acesteia, neputând fi reținute susținerile acesteia în sensul că a procedat în acest fel doar pentru a beneficia de o pedeapsă mai blândă". Prima instanță a omis să se pronunțe asupra solicitării privind încuviințarea în probațiune a înregistrărilor audio de la momentul desfășurării audierilor la sediul Consiliului Concurenței, proba care ar fi dovedit susținerile sale, potrivit cărora la acel moment s-a indus reprezentanților săi ideea că vor fi sancționați cert și că singura cale pe care o pot urma este aceea a beneficiului unei pedepse reduse urmare a recunoașterii faptei. De asemenea, instanța a respins o parte din înscrisurile solicitate a fi încuviințate în probațiune, deținute de partea adversă în litigiu, respectiv de Consiliul Concurenței, precum întreaga corespondență purtată între recurentă și Consiliul Concurenței de la momentul declanșării investigației și până la pronunțarea Deciziei nr. 39 din 14 septembrie 2015, întreaga corespondență purtată între C. SA și Consiliul Concurenței și privind relația comercială desfășurată între reclamanta și C. SA în perioada investigată, precum și procesul-verbal și oricare documente întocmite de către reprezentanții Consiliului Concurenței la momentul desfășurării audierilor la sediul său. Toate probele solicitate, coroborate cu celelalte probe administrate în cauza și la care instanța de fond nu face nicio trimitere (cu titlu exemplificativ, înscrisurile administrate în dosarul penal soluționat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgu Secuiesc), ar fi creat un echilibru procesual și ar fi permis o egalitate de arme în apărare. Față de cele mai sus arătate, s-a solicitat încuviințarea probelor învederate și neîncuviințate de instanța de fond și rejudecând, să fie admisă cererea de chemare în judecată. 3.1.

Considerente privind netemeinicia sentinței 3.1.5.1. În mod netemeinic, s-a reținut un acord valabil al părților la încheierea Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 21 aprilie 2008 Înscrisurile obținute din Dosarul penal nr. x/2015 soluționat definitiv de Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgu Secuiesc arată că se află în prezența unui contract care s-a dorit a fi încheiat la distanță prin mecanismul ofertei de contractare-acceptare de ofertă. Astfel, în perioada negocierilor, C. SA a transmis către A. SA un contract-cadru, utilizat de societatea vânzătoare în activitatea sa comercială, neștampilat și nesemnat de către reprezentantul său legal. Se poate conferi acestui înscris valoarea unei oferte de a contracta, cu toate că acest înscris nu purta semnătura și ștampila vânzătoarei. Ca urmare a analizării acestui contract de către reprezentanții reclamantei, aceștia au completat olograf rubricile privind datele societății cumpărătoare, l-au semnat și l-au ștampilat la fila x, dar au formulat diferite obiecțiuni la clauzele contractuale conform Adresei nr. x din 10 aprilie 2008. Acest înscris împreună cu obiecțiunile formulate a fost trimis prin poștă către C. SA la data de 14 aprilie 2008 - înscrisuri înregistrate în Registrul de intrări al C. SA în data de 21 aprilie 2008. Astfel, conform Adresei nr. x din 10 aprilie 2008, recurenta-reclamantă a arătat că nu este de acord cu clauzele cuprinse la art. 7, art. 8, art. 9, art. 14 și art. 17 alin. (2) din contract, având următoarele solicitări: radierea art. 7, art. 8, art. 17 alin. (2); modificarea art. 9 și art. 14. S-a menționat în cuprinsul aceleiași adrese ca "prezentele obiecțiuni se consideră acceptate de către SC C. S.A, în cazul în care în termen de 7 zile de la primirea lor, nu se comunică un alt punct de vedere, urmând să ne transmiteți contractul de vânzare-cumpărare în original, cu modificările solicitate". SC C. SA nu a mai trimis niciodată contractul cu modificările solicitate, purtând semnătura reprezentantului său legal și ștampila societății, considerent pentru care, dată fiind și poziția dominantă a vânzătoarei pe această piață, recurenta-reclamantă a considerat că negocierile au eșuat, obiecțiunile sale nefiind acceptate și astfel contractul nu se va mai încheia. Aplicând regulile juridice privind încheierea contractului la distanță, reiese fără echivoc că oferta de a contracta - contractul-cadru comunicat de C. SA nu a fost acceptată necondiționat de către recurenta-reclamantă, aceasta formulând obiecțiuni valorând a contraoferta de a contracta, comunicată către C. și neacceptată niciodată de către aceasta. Acest fapt care reiese din necomunicarea contractului modificat către recurenta-reclamantă, purtând ștampila societății vânzătoare și semnătura reprezentantului său legal; în extrasul din Registrul de ieșiri al C. SA, înscris aflat la dosarul cauzei și xerocopiat din Dosarul penal nr. x/2015, nu apare înscrisă această operațiune. Așadar, consimțământul părților la încheierea Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 21 aprilie 2008 nu s-a perfectat, contraoferta recurentei-reclamante nefiind acceptată de vânzătoare, aspect rezultând din necomunicarea contractului modificat, semnat și ștampilat. Nu se poate reține nici o acceptare tacită a contraofertei de a contracta, întrucât niciodată relațiile comerciale care s-au derulat ulterior între părți nu au respectat termenii contractuali, nici în ceea ce privește durata, valoarea achizițiilor, și implicit nici în ceea ce privește clauza anticoncurențială, necomunicându-se niciodată între părți preturile practicate de acestea pe piață, recurenta-reclamantă fixându-și prețurile conform propriei politici de marketing - aspect care reiese din înscrisul întocmit de Consiliul Concurenței în cadrul investigației, care arată prețurile diferite practicate de C. SA și recurenta-reclamantă pentru pantalonii din stofă, și aspect recunoscut de intimatul-pârât chiar în Decizia de sancționare. În concluzie, recurenta-reclamantă a comunicat permanent intimatului pârâtul această poziție de neîncheiere a Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 21 aprilie 2008, care nu corespunde în integralitate ca și conținut cu contractul de vânzare comunicate vânzătoarei C. în data de 14 aprilie 2008 și despre care a luat cunoștință numai în anul 2015, în cadrul investigației desfășurate. Or, lipsa consimțământul atrage nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 21 aprilie 2008, iar un contract nul absolut nu poate reprezenta temei al sancționării sale. Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 21 aprilie 2008 nu a fost încheiat de către recurentă și reprezintă rezultatul unor manopere ilicite realizate de către reprezentanții SC C. SA. Societatea C. SA a păstrat din cele două exemplare ale contractului de vânzare-cumpărare transmis acesteia numai ultima pagină conținând ștampila și semnătura reprezentantului recurentei, pe care a alăturat-o altor două pagini contractuale, completate unilateral de către reprezentanții SC C. SA - înscris pe care nu i l-a comunicat niciodată și care nu a reprezentat niciodată temei al relației comerciale derulate între părți în perioada 2007 - 2009. Martorii audiați în cadrul Dosarului penal nr. x/2015 - dl. D., în calitate de director comercial al C. SA, și dl. E., în calitate de șef birou vânzări, aduc lămuriri cu privire la practica societății C. SA în încheierea contractelor comerciale. Astfel, aceștia arată că se utiliza un contract-cadru deținut de vânzătoare, de regulă contractele erau comunicate cumpărătorilor nepurtând semnătura și ștampila vânzătoarei, erau semnate și ștampilate de cumpărători și comunicate vânzătoarei prin poștă sau prin agenții de vânzări - ieșirea și intrarea acestor contracte fiind înregistrate în registrul de intrări, respectiv în registrul de ieșiri al societății. Contractul semnat și ștampilat ajungea prima oară la director, care semna contractul, și apoi la contabilitate. Un exemplar al contractului era trimis cumpărătorului, prin agent sau prin poștă; de comunicarea contractului se ocupă registratorul. În situația în care se formulau obiecțiuni, acestea erau înaintate compartimentului juridic, erau discutate cu directorul societății vânzătoare, iar în cazul în care obiecțiunile erau acceptate, acestea se alăturau contractului. În toate cazurile, contractul semnat și ștampilat era transmis cumpărătoarei, spre realizarea acordului de voințe. Nici unul dintre acești martori nu își explică existența celor două contracte de vânzare-cumpărare diferite ca și conținut în evidențele celor două societăți, nu știu dacă acest contract de vânzare-cumpărare deținut de C. SA a fost transmis recurentei-reclamantei semnat și ștampilat, societatea neavând nicio dovadă în acest sens și nu pot explica scrisul olograf diferit din cuprinsul celor două contracte. Mai mult, martorul E. declara că nu își amintește dacă a văzut contractul de vânzare-cumpărare înregistrat sub nr. x din 21 aprilie 2008 semnat și ștampilat de ambele părți, iar martorul D. nu își explică de ce contractul înregistrat de C. SA poartă o dată anterioară - 10 aprilie 2008 - celei din adresă privind obiecțiunile recurentei-reclamantei -14 aprilie 2008. Or, toate aceste aspecte și neconcordante nu fac decât să întărească susținerile recurentei-reclamantei, potrivit cărora nu a încheiat Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 21 aprilie 2008 și nu a cunoscut existența acestuia până în anul 2015. 3.1.5.2. În mod netemeinic, prima instanță a înlăturat apărările sale privind caracterul de recomandare al prevederilor art. 11 din Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 21 aprilie 2008 și privind voința reală a părților contractului de vânzare-cumpărare pretins a fi încheiat. Prima instanță a reținut că înțelegerea privind prețul de revânzare face parte din categoria restricțiilor prin obiect, existând o prezumție absolută a potențialului de a afecta concurența, chiar și în situația în care o astfel de înțelegere n-ar fi fost implementată și fără a fi necesar a se arăta efectele anticoncurențiale produse în concret. Înțelegerea având ca obiect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenței nu mai impune examinarea efectelor acestei înțelegeri. La momentul analizării contractului propus spre încheiere de către C. SA, art. 11 a fost interpretat de către reclamantă ca având un caracter de recomandare. Recurenta-reclamantă nu a înțeles și nu a intenționat niciun moment să agreeze o înțelegere anticoncurențială cu SC C. SA și nu a conferit niciun moment eficiență juridică clauzei contractuale prevăzută la art. 11 din contract, apreciind că aceste prevederi sunt lipsite de caracterul imperativ datorită lipsei unei sancțiuni contractuale. Astfel cum au reținut și instanțele europene în practica lor referitoare la aplicarea art. 101 alin. (1) din Tratatul de funcționare a Uniunii Europene, al cărui echivalent în legislația națională este reprezentat de art. 5 alin. (1) din Legea concurentei nr. 21/1996, republicată, pentru a exista o înțelegere, în sensul normelor de concurență, este necesar și suficient ca părțile să își fi exprimat intenția comună de a se comporta pe piață într-un anumit mod. Conceptul de înțelegere se centrează pe concursul de voință al cel puțin două părți, forma în care aceasta se manifestă nefiind importantă atât cât constituie expresia fidelă a voinței, reale a părților. Recurenta a solicitat interpretarea art. 11 din contractul de vânzare-cumpărare în conformitate cu prevederile art. 977 C. civ. în vigoare la data nașterii raporturilor contractuale, respectiv să se dea eficiență juridică voinței reale a părților și nicidecum sensului literar al termenilor. Astfel, potrivit art. 977 vechiul C. civ., interpretarea contractelor se face după intenția comună a părților contractante, iar nu după sensul literar al termenilor. Or, clauza art. 11 este însăși improprie de a produce efecte anticoncurențiale, întrucât nu poate fi pusă în aplicare decât însoțită de o listă de prețuri practicate de C. SA. Clauza art. 11 care prevede ca prețul de revânzare al produselor să nu fie mai mic decât prețul minim de vânzare cu amănuntul practicat în magazinele C. nu a fost niciodată completată de o listă de prețuri, libera concurență pe piața aferentă nefiind nicicum atinsă. În aceste condiții, pentru a se afla în prezența unei înțelegeri anticoncurențiale, nu se dovedește potențialul de a afecta concurența în lipsa unei liste a prețurilor practicate, și nici restrângerile, împiedicările și denaturările concurenței în lipsa comunicării acestor prețuri. Niciodată recurenta nu a conferit eficiență juridică prevederilor art. 11 din contract, aplicând bunurilor achiziționate de la SC C. SA propriile politici de preț. Aceste afirmații sunt susținute prin documentele comunicate Consiliului Concurenței, din care reiese faptul că adaosul comercial a fost stabilit unilateral de către recurentă, iar prețurile bunurilor revândute au fost diferite de cele stabilite de către SC C. S.A în propriile magazine. De altfel, nici SC C. SA nu a înțeles să confere eficiență juridică acestei clauze, întrucât niciodată nu a comunicat o listă de prețuri recomandate, niciodată nu a efectuat verificări privind prețul de revânzare al bunurilor achiziționate de la aceasta, niciodată nu a solicitat date și informații privind prețurile practicate. Așadar, reiese fără dubiu că niciuna dintre părțile contractante nu a înțeles să agreeze o practică anticoncurențială, această clauză fiind conținută de un contract standard propus de C. SA. Recurenta a arătat că înțelege că simpla înscriere într-o convenție a unor asemenea clauze neconcurențiale da drept organului competent la sancționare, independent de punerea lor în aplicare, dar solicită analizarea în concret a manifestării reale de voința a părților. 3.1.5.3. Recunoașterea în mod expres a practicii anticoncurențiale nu s-a realizat pur și simplu, ci ca urmare a presiunilor realizate de reprezentanții Consiliului Concurenței și cu reiterarea permanenta a apărărilor privind neîncheierea Contractului nr. x din 21 aprilie 2008 Recunoașterea în mod expres a practicii anticoncurențiale s-a realizat de către apelanta-reclamantă la momentul desfășurării audierilor în cadrul investigației (luna iulie 2015), numai ca urmare a faptului că i s-a sugerat că vinovăția acesteia este stabilită la acel moment și aceasta reprezintă singura cale pentru a beneficia de o pedeapsă mai mică. Chiar și la acel moment, recunoașterea realizată nu a fost una pură și simplă, aceasta reiterând permanent apărările privind neîncheierea unui contract de vânzare-cumpărare, implicit neagrearea unei clauze anticoncurențiale. Se invocă, astfel, poziția constantă în apărare formulată de recurenta-reclamantă pe perioada investigației, conform adreselor aflate la dosarul cauzei la filele x. Reprezentanții săi au cântărit avantajele acestei proceduri raportat la situația economică a societății și posibilitatea afectării grave a activității sale comerciale prin sancțiunea dispusă și au recurs la această procedură, însă cu reiterarea acelorași apărări privind neîncheierea unui contract de vânzare-cumpărare cu SC C. SA și neagrearea unei practici anticoncurențiale. 3.1.5.4. Prima instanță nu a răspuns apărărilor sale privind desfășurarea investigației cu încălcarea termenului rezonabil Recurenta a invocat Cauza T-235/07 Bavaria NV împotriva Comisiei Europene - Hotărârea Tribunalului (camera a șasea extinsă) din 16 iunie 2011, menținută prin hotărârea Curții privind respingerea recursului formulat, prin care s-a reținut că respectarea unui termen rezonabil în desfășurarea procedurilor administrative în domeniul politicii concurenței constituie un principiu general de drept al Uniunii, a cărui respectare este asigurată de instanțele Uniunii în scopul aplicării acestui principiu; este necesar să se opereze o distincție între cele două etape ale procedurii administrative, respectiv etapa de investigare anterioară comunicării privind obiecțiunile și cea corespunzătoare restului procedurii. Prima perioadă, care durează până la comunicarea privind obiecțiunile, are ca punct de plecare data la care Comisia adoptă măsuri care implică acuzația de a fi săvârșit o încălcare și trebuie să îi permită acesteia să adopte o poziție cu privire la orientarea procedurii. În ceea ce privește a două perioadă, aceasta este cuprinsă între comunicarea privind obiecțiunile și adoptarea deciziei finale. Ea trebuie să îi permită Comisiei să se pronunțe definitiv cu privire la încălcarea imputată. O durată de 65 de luni a primei faze a procedurii, în lipsa unei informații sau a unei justificări suplimentare din partea Comisiei cu privire la actele de investigare desfășurate în această perioadă, trebuie considerată excesivă. Investigația desfășurată de Consiliul Concurenței urmare a Ordinului nr. 379 din 15 octombrie 2009 s-a realizat pe o perioada de aproximativ 71 de luni (15 octombrie 2009 - 14 septembrie 2015), perioada investigației propriu-zise fiind de 69 de luni, iar de la data audierilor până la data pronunțării deciziei de sancționare trecând mai puțin de 3 luni. Chiar daca, potrivit aceleiași instanțe, "constatarea unei încălcări a principiului termenului rezonabil nu poate conduce la anularea unei decizii prin care se constată o încălcare decât dacă durata procedurii a avut efecte asupra rezultatului procedurii", o neregularitate procedurală, chiar dacă nu poate conduce la anularea unei decizii adoptate de Comisie în privința unei societăți pentru încălcarea normelor de concurentă, poate justifica o reducere a amenzii. Depășirea termenului rezonabil poate constitui temeiul deciziei Comisiei de a reduce în temeiul principiului echității cuantumul unei amenzi, posibilitatea de a acorda o astfel de reducere înscriindu-se în cadrul exercitării prerogativelor acesteia. În prezenta cauza, încălcarea principiului respectării unui termen rezonabil este dovedită, iar singurul remediu - având în vedere toate circumstanțele faptei și conduita generală în activitatea comercială - este reducerea cuantumului sancțiunii aplicate, cel puțin pornind de la un nivel de bază al amenzii de 0,6% și nu 0,8% cum s-a raportat intimatul-pârât, dacă nu chiar înlocuirea sancțiunii amenzii cu cea a avertismentului - sancțiune aptă să atingă scopul unei pedepse și să atragă atenția sa asupra consecințelor unei conduite anticoncurențiale. Vătămarea produsă constă și în faptul că, la stabilirea nivelului de bază al amenzii, Consiliul Concurenței s-a raportat la cifra de afaceri totală realizată în anul financiar anterior sancționării. Or, dacă investigația nu ar fi durat atât de mult, nivelul de bază al amenzii putea fi mult mai mic raportat la cifra de afaceri realizată de recurentă în anii 2008 - 2009. 3.1.5.5. Instanța de fond reține că pedeapsa aplicată a fost în mod corect individualizată, fără însă a răspunde apărărilor formulate La momentul individualizării pedepsei, intimatul Consiliul Concurenței a arătat că fapta reținută este de gravitate mică, conform cap. II, secțiunea B, pct. 3, lit. a) din Instrucțiunile privind individualizarea sancțiunilor pentru contravențiile prevăzute la art. 51 din lege, pentru care se determină nivelul de bază al amenzii în cuantum de la 0,6% până la 2% din cifra de afaceri totală realizată în anul financiar anterior sancționării. Astfel, pârâtul a stabilit nivelul de bază al amenzii la 0,8% din cifra de afaceri totală realizată în anul financiar anterior sancționării. S-a reținut, totodată, că înțelegerea nu a fost pusă în practică, că prețurile practicate în magazinele proprii ale C. nu au fost comunicate recurentei, s-a reținut influența redusă în piață a faptei de natură a împiedica libera concurență, însă pârâtul nu se raportează în individualizarea sancțiunii la nivelul de bază minim prevăzut de lege. Recurenta a apreciat că, raportat la toate circumstanțele învederate și reținute în cursul investigației, Consiliul Concurenței, în situația în care a constatat practica neconcurențială a sa, trebuia să pornească de la nivelul minim de bază prevăzut de lege, respectiv de la 0,6 % din cifra de afaceri totală realizată în anul financiar anterior sancționării. Prima instanță nu a răspuns acestor apărări, ci a rezumat în sensul că sancțiunea a fost corect individualizată întrucât a beneficiat de reducerea cu 20% a nivelului de bază al amenzii. Recurenta a solicitat depunerea la dosar a întregii documentații care a reprezentat temei al aplicării sancțiunii contestate de către recurenta-reclamantă, respectiv întreaga corespondență purtată cu intimatul-pârât de la momentul declanșării investigației și până la pronunțarea Deciziei nr. 39 emisă în data de 14 septembrie 2015 de către Plenul Consiliului Concurenței; întreaga corespondență purtată între C. SA și intimatul-pârât și privind relația comercială desfășurată între recurenta-reclamantă și C. SA în perioada investigată; procesul-verbal și oricare documente întocmite de către reprezentanții Consiliului Concurenței la momentul desfășurării audierilor la sediul sau la care au participat atât reprezentanții săi, cât și reprezentanții C. SA; proba cu înregistrările audio realizate la momentul audierilor la sediul intimatului-pârât. S-a arătat că toate aceste probe fac dovada apărărilor constante aduse de către recurenta-reclamantă privind neîncheierea unui contract de vânzare între aceasta și C. SA, precum și dovada faptului că numai la momentul audierilor desfășurate la sediului Consiliului Concurenței reprezentanții săi au luat la cunoștință despre Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 21 aprilie 2008, opus de C. SA în cadrul investigației. Totodată, înregistrările audio fac proba susținerilor sale privind presiunile exercitate la momentul audierilor desfășurate la sediul Consiliului Concurenței. În drept, au fost invocate motivele de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 1, 6 și 8 din C. proc. civ. 3.2. Apărările intimatului Intimatul-pârât Consiliul Concurenței a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca neîntemeiat a recursului. În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele: 3.2.1. Instanța de fond nu a fost incompatibilă În primul rând, trebuie subliniat faptul că, în situația în care ar fi considerat că instanța de fond se află într-unul din cazurile de incompatibilitate menționate mai sus, A. avea posibilitatea să solicite recuzarea conform art. 44 din C. proc. civ. Este îndoielnică susținerea recurentei conform căreia a luat la cunoștință despre soluția pronunțată de același complet de judecată în cauza B. abia în luna august 2016, atât timp cât respectiva sentință datează din data de 17 mai 2016, iar A. a dovedit la termenul din data de 7 iunie 2016 că urmărește îndeaproape celelalte dosare care au ca obiect cereri de anulare a Deciziei C. civ., invocând hotărârea din Dosarul nr. x/2015. În al doilea rând, motivul de incompatibilitate prev. de art. 42 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. se referă la situația în care judecătorul și-ar fi exprimat opinia în legătură cu soluțiile ce pot fi pronunțate în chiar cauza concertă pe care o judecă, înainte de a se ajunge la deliberare și pronunțare. Așa cum s-a reținut în doctrină, nu există acest motiv atunci când judecătorul a soluționat anterior o cauză similară, în care s-a pus în discuție aceeași problemă de drept. În al treilea rând, jurisprudența constantă în materie este în sensul respingerii cererilor de abținere formulate de judecătorii care au mai soluționat și alte dosare având ca obiect anularea aceleiași decizii a autorității de concurență, dat fiind că o astfel de soluționare nu echivalează cu o antepronunțare, răspunderea fiind personală pentru fiecare dintre societățile sancționate și, în ciuda elementelor comune, fiecare dosar având particularitățile sale. În al patrulea rând, prin prezentarea comparativă a Sentinței nr. 2064 din 14 iunie 2016 cu Sentința nr. 1634 din 17 mai 2016, A. nu reușește să arate decât că instanța de fond a reținut identic (cum era și firesc) aspecte precum: prevederile legale incidente; definiția unei înțelegeri verticale; considerații generale cu privire la faptele anticoncurențiale prin obiect (precum fixarea prețului de revânzare) și faptul că nu este necesară arătarea efectelor în astfel de spețe; existența unei clauze contractuale anticoncurențiale atât în contractul încheiat de B., cât și în cel încheiat de A. cu C.; distincția ce trebuie realizată între existența unei înțelegeri anticoncurențiale și implementarea acesteia. Prin urmare, extrăgând câteva paragrafe similare din cele două sentințe, recurenta concluzionează în mod neîntemeiat că instanța de fond a adoptat în prezenta cauză o soluție anterior formată. Or, atunci când a pronunțat cele două sentințe, instanța a avut de analizat și aspecte fundamental diferite (de exemplu, în dosarul A. s-au formulat apărări extinse cu privire la obiecțiunile la contractul incriminat și s-a invocat că acesta nu a fost legal încheiat; în dosarul B., societatea sancționată și-a fundamentat apărarea pe dispozițiile legale privind concurența neloială; A. a recunoscut în mod expres fapta pentru care a fost sancționată, în timp ce B. nu a făcut o astfel de recunoaștere etc). Cât privește apărările identice ale A. și B., instanța nu putea decât să le respingă pentru aceleași considerente, fără că aceasta să echivaleze cu o antepronunțare, având în vedere ansamblul problemelor discutate pe fiecare dintre cele două dosare. 3.2.2. Dreptul la judecarea cauzei în mod echitabil, de către o instanță imparțială, a fost respectat în cauză Față de cele arătate în prezenta întâmpinare, la motivul anterior, intimata a considerat că dreptul recurentei la un proces echitabil a fost pe deplin respectat în cauză și, prin urmare, această apărare a recurentei trebuie înlăturată, nefiind întemeiată solicitarea de casare și retrimitere a cauzei spre rejudecare nici pe acest temei. Astfel, instanța de fond, în judecarea Dosarelor nr. x/2015 și y/2015, deși a trebuit să analizeze și aspecte similare, pe care le-a tratat, în mod firesc, asemănător, atunci când a respins cererile de anulare a deciziei formulate de B. și A. a avut în vedere specificul fiecărei spețe și materialul probator din fiecare cauză. 3.2.3. Sentința cuprinde motivele pe care se întemeiază. Art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu este incident în cauză În ceea ce privește presupusa lipsă de motivare a respingerii apărărilor cu privire la neîncheierea valabilă a contractului cu C., recurenta invocă acest motiv de casare citând trunchiat din sentința. Astfel, instanța de fond, în contradicție cu cele susținute de recurentă, arată în mod expres motivele pentru care apreciază că A. și C. au încheiat un contract valabil, C. acceptând în mod tacit obiecțiunile formulate de A.. CAB reține în sentința atacată cu recurs că, atunci când a transmis obiecțiunile, recurenta a precizat că acestea "se consideră acceptate de către C. SA în cazul în care în termen de 7 zile de la primirea lor nu se comunică un alt punct de vedere, urmând să ne transmiteți contractul de vânzare-cumpărare în original, cu modificările cerute". De asemenea, Curtea a arătat: "Cum C. nu a avut nicio reacție cu privire la obiecțiunile formulate, este evident că a fost considerat contractul valabil încheiat prin acceptarea în mod tacit a obiectualilor A.". În plus, prima instanță a subliniat clauzele contractuale asupra cărora recurenta a formulat obiecțiuni și faptul că art. 11 nu a fost obiectul acestora. Prin urmare, instanța de fond a concluzionat, în mod corect, că respectiva clauză având obiect anticoncurențial a fost valabil acceptată de ambele părți așa cum a fost propusă în forma inițială a contractului transmis de C.. În ceea ce privește susținerea recurentei conform căreia instanța de fond nu ar fi analizat apărarea sa privind încălcarea termenului rezonabil, trebuie menționat că în sentința s-a reținut că individualizarea sancțiunii a fost efectuată în mod corect de către pârât. Concluzia instanței vine în mod firesc după examinarea aspectelor principale ce au făcut obiectul analizei Consiliului Concurenței, prin care s-a arătat că fapta sancționată este o încălcare prin obiect, respectiv fixarea prețurilor de revânzare. Nu este necesar ca instanța de judecată să analizeze în mod expres/distinct fiecare apărare a părților, atât timp cât hotărârea în ansamblul ei răspunde tuturor problemelor asupra cărora instanța a fost chemată să se pronunțe. Astfel, în contextul specificului pieței analizate, al numărului mare de întreprinderi investigate și al volumului substanțial de documente de analizat, investigația autorității de concurență s-a desfășurat într-un interval de timp necesar instrumentării adecvate a cazului. A. a invocat durata prea mare a procedurii, fără a arăta ce ar reprezenta o durată rezonabilă prin raportare la circumstanțele concrete ale cauzei (a indica o singură speță a instanțelor europene, fără a arăta similaritățile cu cazul de față, nu reprezintă un reper relevant) și fără a susține cu probe modalitatea în care a fost vătămată prin procedura derulată pe parcursul a aproximativ 71 de luni. Totodată, nu se poate aplica un șablon temporal unei investigații, aceasta întrucât fiecare investigație are propriul grad de complexitate, prin prisma faptelor analizate (durata acestora, gravitatea), a numărului de întreprinderi, a pieței analizate, a aspectelor procedurale care pot interveni în cauză etc. Consideră intimata că un agent economic se poate prevala de principiul termenului rezonabil doar în contextul în care probează existența unei vătămări produse de durata în care a fost soluționată cauza sa. Or, A. nu a arătat motivele pentru care termenul în care s-a desfășurat investigația nu este unul rezonabil, raportat la complexitatea speței, numărul părților investigate, etc, și vătămarea ce i s-ar fi cauzat de desfășurarea în acest mod a investigației de către Consiliul Concurenței. Or, potrivit legislației naționale, termenul în care Consiliul Concurenței are obligația să-și exercite prerogativele de autoritate administrativă în domeniul concurenței este limitat de prescripția reglementată la art. 62 din Legea concurenței. Stingerea prin efectul legii a dreptului neexercitat în termenul de prescripție are o funcție sancționatorie față de pasivitatea deținătorului dreptului respectiv. Într-un raport de drept public, prescripția sancționează atitudinea pasivă a autorității în a interveni și a restabili ordinea legală, limitând, în acest mod, perioada în care aceasta poate acționa. În concret, chiar dacă Legea concurenței nu obligă Consiliul Concurenței la a-și finaliza investigațiile într-un termen predeterminat, aceasta impune ca limită superioară a perioadei de investigare momentul împlinirii prescripției speciale. Cu toate acestea, pentru legiuitor instituirea unui termen de finalizare a investigației nu a avut valoarea unei opțiuni eficiente din perspectiva principiului aflării adevărului, procedura derulându-se, de la caz la caz, pe perioada de timp necesară autorității de concurență pentru a-și structura concluziile pe baza unor probe temeinice pentru a susține măsurile luate și sancțiunile aplicate. 3.2.4. Sentința nu a fost emisă cu încălcarea principiului egalității de arme A. susține în mod neîntemeiat că, instanța de fond, nepronunțându-se asupra probei cu înregistrările audio de la momentul desfășurării audierilor și respingând proba cu înscrisurile reprezentând corespondența dintre C. și Consiliul Concurenței cu privire la relația comercială dintre C. și A., a creat un dezechilibru procesual și a încălcat principiul egalității de arme. Or, prima instanță, prin încheierea din ședința publică din data de 7 iunie 2016, înainte de a constata cauza în stare de judecată și de a da cuvântul părților pe fondul cauzei, a constatat că nu mai există alte cereri de formulat sau probe de administrat, respingând prin urmare și proba cu înregistrările audio. De asemenea, recurenta nu a insistat asupra administrării ca probă a înregistrărilor audio de la audieri (acestea neputând avea o astfel de calitate), precum rezultă din aceeași încheiere de ședință, fundamentându-și apărările doar pe alte elemente probatorii. De altfel, înregistrările audio, precum și procesul-verbal al audierilor solicitate de A., în realitate, nu pot fundamenta emiterea actului administrativ, analiza și concluziile deciziei atacate, reprezentând doar o garanție/probă a desfășurării etapei formale a audierilor, aspect pe care recurenta nu-l contestă. Totodată, procedura audierilor este facultativă și are rolul exclusiv de a asigura părților posibilitatea de a susține (și) oral observațiile formulate în scris cu privire la concluziile și propunerile raportului de investigație. Susținerile orale ale recurentei din data de 2 iulie 2015 nu pot reprezenta decât un rezumat al observațiilor scrise, în care sunt reiterate argumentele pe care A. a înțeles să le invoce în apărare și care au fost depuse deja la dosarul cauzei. În plus, recurenta susține, în mod inexplicabil, în recurs, că proba cu înregistrările audio ar fi dovedit susținerile sale potrivit cărora la momentul audierilor "s-a indus reprezentanților săi ideea că vor fi sancționați cert și că singura cale pe care o pot urma este aceea a beneficiului unei pedepse reduse urmare a recunoașterii faptei". Deliberările comisiei Consiliului Concurenței în urma cărora s-a stabilit vinovăția A. și s-a dispus sancționarea acesteia au avut loc în data de 11 august 2015, ulterior datei la care au avut loc audierile (i.e. 2 iulie 2015). Astfel, Consiliul Concurenței a respectat toate etapele procedurale stabilite de lege pentru a adopta decizia atacată, la momentul desfășurării audierilor nefiind stabilită vinovăția părților vizate de investigație. Recunoașterea reclamantei a fost realizată prin adresa nr. x din data de 29 iunie 2015, fiind anterioară datei la care au avut loc audierile, contrar susținerilor A. din cererea de chemare în judecată în care precizează că recunoașterea a avut loc la momentul desfășurării audierilor, susțineri reluate și în cererea de recurs. Cât privește solicitarea recurentei de a se depune la dosar corespondența dintre Consiliul Concurenței și C. în ceea ce o privește pe A., instanța de fond, în mod corect, a respins această probă prin încheierea de ședință din data de 5 aprilie 2015, având în vedere că autoritatea de concurență a depus la dosar toate înscrisurile care au fundamentat decizia atacată în ceea ce o privește pe A., neexistând corespondență suplimentară cu C. dedicată recurentei. De asemenea, înscrisurile din Dosarul penal nr. x/2015 de pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgu Secuiesc nu sunt de natură a releva lipsa consimțământului reclamantei cu privire la art. 11 din contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu C., având următorul conținut: "Cumpărătorul se obligă să comercializeze mărfurile cumpărate la un preț care să nu fie mai mic decât prețul minim de vânzare cu amănuntul practicat și în Magazinele C.". Recurenta dorește să probeze aspecte adiacente celor discutate în cauză, nerelevante în stabilirea încălcării sancționate și să le extindă în mod eronat asupra existenței acordului anticoncurențial. Obiecțiunile A. nu au privit art. 11 din contract, recurenta neprezentând niciun argument contrar acestei concluzii a Consiliului Concurenței nici pe parcursul investigației, nici în fața instanței de judecată. De altfel, prin Ordonanța din data de 5 aprilie 2016, Parchetul de pe lângă Tribunalul Covasna a clasat cauza având ca obiect infracțiunile de înșelăciune și fals în înscrisuri sub semnătură privată. 3.2.5. Instanța de fond a reținut în mod corect existența acordului de voință cu privire la încheierea contractului de vânzare-cumpărare dintre C. și A. În recurs, A. realizează o întreagă disertație cu privire la condițiile încheierii la distanță a contractelor. Or, premisa de la care pornește recurenta în acest demers este una fundamental eronată: analiza ce trebuie realizată în speța de față nu este pe tărâmul dreptului civil, ci pe cel al dreptului concurenței. Totuși, în adresa A. nr. x din 10 aprilie 2008 prin care s-au transmis obiecțiunile către C. este menționat că "prezentele obiecțiuni se consideră acceptate de către C. SA în cazul în care în termen de 7 zile de la primirea lor nu se comunică un alt punct de vedere, urmând să ne transmiteți contractul de vânzare-cumpărare în original, cu modificările cerute". Trebuie precizat că, în principal, obiecțiunile vizau modalitatea de plată stabilită prin contract. De asemenea, în Adresa A. nr. x din 18 august 2011 către Consiliul Concurenței, aflată la dosarul cauzei, se precizează că "relația comercială între parteneri s-a desfășurat prin acceptarea tacită a modalității de plată impuse de noi". Prin urmare, obiecțiunile A. au fost acceptate tacit de către C., iar contractul de vânzare-cumpărare a fost valabil încheiat, relațiile comerciale dintre părți desfășurându-se în baza acestuia. Recurenta, deși susține neîncheierea valabilă a contractului de vânzare-cumpărare, nu reușește să arate care sunt bazele relației comerciale cu C. având în vedere că, în fapt, A. a fost unul din distribuitorii C.. În plus, A. a transmis către C. contractul purtând semnătura reprezentantului său legal și ștampila societății, nu doar un proiect al acestuia ce urma să fie negociat în continuare. A invoca în apărare declarații ale unor martori din anul 2016 cu privire la fapte din anul 2008, precum cea a d-lui E., care susține că nu își amintește dacă a văzut contractul de vânzare-cumpărare înregistrat sub nr. x din data de 21 aprilie 2008 semnat și ștampilat de ambele părți, arată netemeinicia demersului recurentei. CJUE a stabilit încă din cazul Consten and Grundig vechiul Comisia faptul că, în scopul aplicării art. 101 alin. (1) din Tratat, nu trebuie demonstrate efectele unei înțelegeri, atunci când aceasta are ca obiect restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenței pe piață. Ca atare, dacă obiectul unei înțelegeri este anticoncurențial, nu mai este nevoie să se demonstreze efectele concrete pe piață, o astfel de înțelegere având aptitudinea de a produce efecte negative asupra concurenței. De asemenea, CJUE a reținut că nerespectarea prețurilor convenite nu schimbă faptul că societatea în cauză a participat la înțelegere ci, cel mult, poate indica faptul că aceasta nu a implementat înțelegerea. Analiza eventualelor efecte ale înțelegerii poate fi relevantă doar pentru a stabili gravitatea încălcării și, în acest fel, cuantumul amenzilor. De altfel, în stabilirea nivelului de bază al amenzii în funcție de gravitate, au fost avute în vedere elemente precum neimplementarea înțelegerii și influența redusă în piață a înțelegerii, date fiind și cotele de piață ale întreprinderilor implicate. În concluzie, prima instanță a reținut în mod întemeiat faptul că între C. și A. a fost încheiat un contract valabil și, în special, că art. 11 din contract nu a făcut obiectul negocierilor dintre părți, fiind agreat de A. în forma propusă de C. 3.2.

Prevederile art. 11 din Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 21 aprilie 2008 nu au caracter de recomandare. Prețurile de revânzare stabilite în contract sunt prețuri minime Din formularea art. 11 din contract, rezultă, dincolo de orice dubiu, că părțile au stabilit că produsele C. nu pot fi revândute de către A. cu un preț mai mic decât acela cu care sunt vândute în Magazinele C. Astfel, sintagma utilizată în contract este următoarea: "... să nu fie mai mic decât prețul minim de vânzare ...". Utilizarea unei astfel de formulări este aptă să susțină concluziile autorității de concurență, în condițiile în care contractul are conținut precis, profesional și este încheiat de către persoane cu atribuții specializate în această formă de comerț. Referitor la absența din contract a unor sancțiuni speciale pentru nerespectarea prețurilor minime stabilite de către părți, legislația concurenței permite, în cadrul acordurilor verticale, recomandarea unui preț sau a unui preț maxim, cu condiția ca acestea să nu conducă, în fapt, la practicarea unui preț fix sau minim, ca urmare a presiunii exercitate ori a stimulentelor oferite de oricare dintre părți (art. 4 lit. a) din Regulamentul nr. 330/2010 privind aplicarea articolului 101 alin. (3) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene categoriilor de acorduri verticale și practici concertate). Or, în cazul de față, având în vedere modul în care este formulată clauza anticoncurențială, nu se poate reține apărarea conform căreia prețurile de revânzare stabilite au caracter de recomandare. Prin urmare, lipsa unor mecanisme de sancționare și monitorizare a C. nu poate reprezenta o infirmare a înțelegerii de stabilire a unui preț de revânzare minim sau o probă a faptului că, în realitate, prețul stabilit în contract ar fi funcționat ca un preț recomandat. Totodată, în practica europeană s-a reținut că pentru a se proba existența unei înțelegeri anticoncurențiale, nu este necesar să fie stipulate sancțiuni contractuale sau prevăzute orice alte măsuri de implementare. Însuși art. 15 din contract arată caracterul imperativ al tuturor clauzelor contractuale agreate de către cele două părți. În al doilea rând, chestiunea transpunerii în practică nu prezintă relevanță pentru existența acordului de voință, A. făcând o confuzie între două noțiuni care nu pot fi juxtapuse artificial, respectiv existenta unei înțelegeri anticoncurențiale și implementarea acesteia. Implementarea unei înțelegeri este distinctă de existența acordului de voință care, în cauza de față, rezultă din clauza de restricționare a prețurilor de