ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2228/2018

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 17.12.2003, sub nr. 4441/2003, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta Societatea Națională a Petrolului C. S.A. București, solicitând:

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că autoarea lor a fost proprietara imobilului preluat de stat fără despăgubire, în temeiul Legii nr. 119/1948, compus din exploatarea petrolieră care reprezintă 1/5 din județ Prahova (în suprafață de 7027,37 m.p.) și 1/5 dintr-un punct de redevență (contract de concesiune minieră) asupra terenului situat în județ Prahova.

De asemenea, au arătat că respingerea de către pârâtă a notificării lor, pe considerentul că cererea de acordare a măsurilor reparatorii nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, este nelegală datorită, în esență, următoarelor argumente: Legea nr. 119/1948 este inclusă de art. 2 alin. (1) lit. a) al Legii nr. 10/2001 între actele de preluare abuzivă a imobilelor de către stat, devenind incidente, în speță, dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998; neretroactivitatea și inaplicabilitatea, în speță, a dispozițiilor art. 2 pct. 2.1 al HGR nr. 498/2003; temeiurile de drept invocate de pârâtă la respingerea notificării - respectiv, art. 135 alin. (3), (4), (5) din Constituție și art. 136 alin. (3), (4) din Constituția republicată - nu au relevanță în raport cu preluarea abuzivă, fără titlu și fără despăgubiri; sunt ignorate dispozițiile art. 136 alin. (5) din Constituție privind inviolabilitatea proprietății private, dar și obligația prevăzută de legea specială de reparație, de compensare a proprietarilor deposedați.

La termenele din 28.01.2004 și 25.02.2004, reclamanții au depus la dosar precizări privind capătul al doilea de cerere, arătând că solicită obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii prin care să le acorde măsuri reparatorii în echivalent sub formă de acțiuni la C. S.A., cu precizarea numărului acțiunilor și a valorii lor nominale.

Prin întâmpinarea formulată, pârâta a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, față de faptul că obiectul acesteia este un bun proprietate publică (producția de țiței), precum și excepția lipsei calității procesuale pasive, deoarece bunul revendicat (producția de țiței) nu a fost exploatat de pe terenul pe care reclamanții susțin a fi proprietari.

Prin încheierea din 25.02.2004, tribunalul a respins, ca neîntemeiate, excepțiile inadmisibilității acțiunii și lipsei calității procesuale pasive pentru primul capăt de cerere și a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale pasive pentru al doilea capăt de cerere.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin primul capăt de cerere al acțiunii se solicită anularea Deciziei nr. 58/27.11.2003 și cum această decizie este emisă de către pârâtă, aceasta are calitate procesuală pasivă pe primul capăt de cerere. Luând în considerare obiectul contestației precizate, constând în anularea unei decizii emise în temeiul Legii nr. 10/2001 și obligarea pârâtei să emită o nouă decizie, tribunalul a constatat neîntemeiată excepția inadmisibilității, motivele invocate în susținerea acesteia ținând, de altfel, de fondul cauzei. Având în vedere că pentru analizarea calității procesuale pasive a pârâtei de a emite o decizie prin care să fie acordate măsuri reparatorii prin echivalent este necesară administrarea de probe în legătură cu dezlegarea în fond a pricinii, tribunalul a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale pasive pentru al doilea capăt de cerere.

Prin sentința civilă nr. 394/12.05.2004, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive și a respins, ca nefondată, contestația precizată, pentru următoarele considerente:

Excepția lipsei calității procesuale pasive pentru al doilea capăt de cerere - emiterea unei noi decizii, respectiv stabilirea de către instanță a despăgubirilor - este neîntemeiată, față de faptul că nu a fost dovedită existența unui alt deținător al imobilului, iar emiterea de către pârâtă a unei decizii asupra notificării atrage recunoașterea acestei calități.

Contestația precizată este nefondată.

Astfel, imobilul ce a făcut obiectul notificării reclamanților, respinsă prin Decizia pârâtei nr. 58 din 27 noiembrie 2003, este compus din exploatarea petrolieră care reprezintă 1/5 din județ Prahova (în suprafață de 7.027,37 mp) și 1/5 dintr-un punct de redevență (contract de concesiune minieră) asupra terenului situat în județ Prahova.

Potrivit susținerii reclamanților, imobilul a fost preluat de către stat de la autoarea acestora, fără despăgubire, în temeiul Legii nr. 119/1948.

Conform dispozițiilor art. 2 pct. 2.1 din H.G. nr. 498/2003 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, preluările de imobile efectuate în baza Legii nr. 119/1948 (pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări miniere și de transporturi, cu modificările ulterioare) sunt prezumate a fi făcute cu titlu valabil. Nu poate fi vorba despre o retroactivitate a acestor dispoziții legale, raportată la data formulării notificării, câtă vreme la data soluționării acesteia, Normele metodologice venite să lămurească dispoziții anterioare ale Legii nr. 10/2001 se aflau în vigoare.

Ca atare, nerăsturnarea prezumției de preluare cu titlu valabil, dar și natura bunului preluat de stat (exploatare petrolieră și minieră), mențin imobilul în categoria celor aparținând domeniului public al statului, astfel cum este definită în art. 3 alin. (2) al Legii nr. 213/1998 (privind proprietatea publică și regimul acesteia), coroborat cu art. I al anexei la această lege, art. 135 din Constituția revizuită și art. 5 din Legea nr. 18/1991, republicată (privind fondul funciar). Toate aceste texte stabilesc cuprinderea domeniului public al statului, incluzând și bogățiile de orice natură ale subsolului, în stare de zăcământ, categorie de bunuri inalienabile, insesizabile și imprescriptibile, conform art. 11 din Legea nr. 213/1998, art. 5 alin. (2) al Legii nr. 18/1991 și art. 135 alin. (4) din Constituția revizuită.

Prin urmare, fără a nega principiile fundamentale privind inviolabilitatea proprietății private și compensarea proprietarilor deposedați abuziv de către stat, tribunalul a reținut ca întemeiată respingerea notificării și lipsa unei oferte de restituire prin echivalent (prevăzute de art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001), cu motivarea că nu a fost făcută dovada preluării imobilului de către stat, fără titlu valabil, printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții.

Prin decizia nr. 446 A/05.06.2008, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 394/12.05.2004 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că: a admis contestația; a anulat Decizia nr. 58 din 27 noiembrie 2003 a Societății Naționale a Petrolului C. S.A.; a obligat pe pârâtă la plata către reclamanți a sumei de 50.610.644,97 RON (Ron), cu titlu de redevență, pe perioada arătată de expert și în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a constatat că, în condițiile în care, de la bun început, apelantul a cerut măsuri reparatorii în echivalent, precizând că este vorba de acțiuni stabilite pe bază de expertiză, în mod greșit prima instanță a respins contestația, apreciind că apelantul-reclamant nu poate beneficia de măsuri reparatorii în echivalent, cu motivarea că nu sunt întrunite cerințele art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, deoarece nu a fost răsturnată prezumția de preluare cu titlu valabil de către unitatea deținătoare, dar și natura bunului (exploatare petrolieră și minieră), atâta timp cât bunurile au fost preluate de stat în mod abuziv.

De altfel, sintagma,,cu titlu valabil" sau,,fără titlu" are altă semnificație decât cea dată anterior modificării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005.

În cauză, la cererea apelantului, la termenul din 14.09.2006 s-a admis proba cu expertiză contabilă, prorogându-se discutarea necesității efectuării unei expertize geologice.

După numeroase termene acordate pentru a se prezenta actele necesare expertizei de către părți, la 10 ianuarie 2008 s-a efectuat expertiza, împotriva căreia s-au formulat obiecțiuni, în sensul că este pur ipotetică, neavând la bază acte pe care să facă calcule corecte, arătându-se, totodată, că nu mai este necesară efectuarea unei expertize geologice, care ar fi secret de stat.

Ca atare, nu s-a mai dispus efectuarea unei expertize geologice și s-a reținut că se poate soluționa cauza pe baza probatoriului existent la dosar, iar obiecțiunile au fost respinse, față de faptul că s-au acordat peste șaisprezece termene pentru soluționarea cauzei (multe și la solicitarea părților, pentru a prezenta acte pentru efectuarea expertizei contabile, acte care nu au fost prezentate), astfel încât, pe baza probelor administrate până la 15 mai 2008 (cauza fiind înregistrată la curte la 20 septembrie 2004), s-a trecut la soluționarea cauzei.

Culpa pârâtei în efectuarea expertizei contabile este evidentă, deoarece, deși afirmase că deține acte pe care le va prezenta expertului, cu toate insistențele acestuia, actele nu i-au fost prezentate, iar expertul a efectuat lucrarea numai pe baza materialului probator obținut, în timp ce obiecțiunile formulate au fost generale, practic au privit faptul că nu poate fi acceptată expertiza (deși nu s-a pus în discuție revenirea asupra probei).

Curtea a reținut ca juste concluziile expertului contabil, cu precizările ulterioare, în sensul că reclamanții sunt îndreptățiți la plata sumei de 50.610.644,97 RON (Ron), cu titlu de redevență, pe perioada arătată de expert.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții și pârâta.

Prin decizia nr. 319/25.01.2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală a respins, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanți și de pârâtă.

Pentru a decide astfel, s-a apreciat că, față de actele anexate de reclamanți la notificările depuse, de dispozițiile legale evocate, instanța de apel a făcut o legală apreciere a raporturilor juridice dintre părți, prin raportare și la art. 2 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 10/2001.

Susținerea recurentei S.C. C. S.A., legată de nemotivarea hotărârii instanței de apel și de existența unor motive străine de cauză, a fost, de asemenea, găsită nefondată.

Motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de conținut, iar din această perspectivă, instanța de apel s-a conformat dispozițiilor art. 261 C. proc. civ.

Condițiile procedurale privind motivarea hotărârii sunt îndeplinite chiar dacă nu s-a răspuns expres fiecărui argument invocat de părți, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că s-a răspuns tuturor argumentelor în mod implicit.

Motivarea înseamnă de fapt încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul procedurilor generale și abstracte ale unei legi, iar scopul ei este acela de a explica măsurile adoptate de instanță.

Expertiza efectuată în cauză a avut în vedere și procesul-verbal întocmit la 9 octombrie 2007 și semnat de reprezentanții exploatării petroliere x, județul Prahova, reprezentantul Primăriei și al reclamanților, prin care s-au reidentificat sondele cu x și y.

De altfel, din procesul-verbal sus menționat rezultă că o identificare faptică a mai fost efectuată și la 24 octombrie 2002, când s-a și încheiat un proces-verbal între aceleași părți.

Expertiza efectuată în cauză, de către expert D., clarifică situația redevenței de 1/5, care, așa cum este explicată de expert, se calculează anual și nu trimestrial și care a fost calculată de expert la suma de 50.610.644,97 Ron.

Or, față de concluziile expertizei finalizate prin actul depus, susținerile recurenților-reclamanți sunt nefondate.

Împotriva acestei din urmă decizii, pârâta a formulat contestație în anulare, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2010

Prin decizia nr. 7239/18.10.2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis contestația în anulare formulată de S.C. E. S.A., a anulat decizia nr. 319/25.01.2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală și a fixat un termen de judecată pentru soluționarea recursurilor declarate împotriva deciziei nr. 446 A din 5.06.2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Pentru a admite contestația în anulare, Înalta Curte a reținut că, soluționând recursul pârâtei S.C. E. S.A., instanța de recurs nu a răspuns niciuneia dintre criticile invocate în susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., regăsite în recursul pârâtei, astfel încât este incident motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 318 teza a doua C. proc. civ., constând în necercetarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

După admiterea contestației în anulare, cauza a fost reînregistrată la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, sub nr. x/2011.

La termenul de judecată din 2.10.2012, Înalta Curte a constatat că este învestită exclusiv cu soluționarea recursului declarat de către pârâta S.C. E. S.A. împotriva deciziei nr. 446/5.06.2008 a Curții de Apel București, în limitele admiterii contestației în anulare formulate de S.C. E. S.A. împotriva deciziei nr. 319/25.01.2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin decizia nr. 6265/16.10.2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins excepția nulității recursului declarat de pârâta S.C. E. S.A.; a admis recursul declarat de pârâta S.C. E. S.A. împotriva deciziei nr. 446/A din 05 iunie 2008 a Curții de Apel București, secția III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie; a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reținut următoarele:

Excepția nulității recursului, invocată de intimați, este nefondată, recursul pârâtei fiind motivat în termenul legal, raportat la data comunicării deciziei recurate.

Depunerea înscrisurilor noi, în faza rejudecării recursului după anularea deciziei inițiale de recurs printr-o contestație în anulare, este admisibilă, în măsura în care prin aceste înscrisuri nu se tinde la extinderea cadrului procesual fixat în urma admiterii contestației în anulare, dimpotrivă, sunt de natură a susține motivele inițiale de recurs, iar proba a fost solicitată cu respectarea normelor de procedură incidente, respectiv, în cazul recurentului, prin însăși cererea de recurs.

Motivele de recurs formulate la termenul de judecată din 29.05.2012 au fost depuse tardiv.

Astfel, prin aceste motive, recurenta a invocat, în fapt, lipsa calității reclamanților de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, precum și nelegalitatea deciziei prin prisma întinderii despăgubirilor acordate, ambele susțineri fiind formulate în considerarea situației de fapt relevate de conținutul înscrisurilor noi.

Niciunul dintre aceste motive nu are caracter de ordine publică, deoarece nu vizează apărări ce ar putea forma obiectul unor excepții procesuale absolute, posibil a fi invocate în orice stadiu al procesului.

În cadrul contestației în baza art. 26 din Legea nr. 10/2001, legitimarea procesuală activă este întrunită în persoana notificatorului, respectiv reclamanții din cauză, iar neîndeplinirea condițiilor legale pentru recunoașterea vocației la măsuri reparatorii constituie un aspect de fond, a cărui dezlegare necorespunzătoare de către instanța de apel ar fi trebuit contestată prin motivele de recurs, formulate în termenul prevăzut de art. 303 cu referire la art. 301 C. proc. civ.

Critica referitoare la modul de calcul al despăgubirilor vizează același aspect al îndreptățirii reclamanților la măsuri reparatorii, din perspectiva întinderii dreptului, astfel încât ar fi trebuit formulată, de asemenea, înlăuntrul termenului legal pentru depunerea motivelor de recurs.

În aceste condiții, în aplicarea art. 306 alin. (1) C. proc. civ., aceste critici nu au fost luate în considerare în analiza motivelor de recurs, ele rămânând, de altfel, fără obiect, față de dezlegarea dată motivelor inițiale, pentru considerentele ce vor fi expuse.

În ceea ce privește motivele inițiale de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru necercetarea cărora s-a admis contestația în anulare, Înalta Curte a reținut faptul că se critică, în esență, aprecierile instanței de apel referitoare la: calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/200, cota de 1/5 dintr-un punct de redevență nerelevând un "imobil" în sensul legii, în patrimoniul autoarei; calitatea recurentei-pârâte de unitate deținătoare; caracterul preluării operate de stat în baza Legii nr. 119/1948; sarcina probei depunerii înscrisurilor necesare efectuării expertizelor tehnice dispuse în faza apelului.

Prin notificarea nr. 227 din 13 august 2001, modificată prin notificarea nr. 27 din 11 februarie 2002, reclamanții B. și A. au solicitat, în baza Legii nr. 10/2001, măsuri reparatorii în echivalent pentru "imobilul" constituit dintr-o exploatare petrolieră, ce a aparținut conform actului dotal autentificat sub nr. x/1938 de către Tribunalul Prahova, secția Notariat și transcris sub nr. x/1938 la Tribunalul Prahova, secția I - a, de care a beneficiat mama reclamanților, F.

Conform reclamanților, "imobilul" reprezintă 1/5 din județul Prahova, cu întinderea de 7027,37 mp și 1/5 dintr-un punct de redevență asupra terenului situat în aceeași localitate, concesionat către Societatea H.

Reclamanții au evaluat suprafața de 7027,37 mp la suma de 7.027.370 USD și, distinct, cota de 1/5 dintr-un punct de redevență la 7.027.370 USD, solicitând ca măsurile reparatorii să fie acordate în acțiuni la C. S.A., la nivelul acestor sume de bani.

Prin concluziile scrise depuse în faza apelului, pe baza expertizei contabile efectuate și ca urmare a imposibilității efectuării expertizei geologice - din culpa pretinsă a pârâtei -, reclamanții și-au restrâns pretențiile la valoarea despăgubirilor cuvenite pentru cota de 1/5 dintr-un punct de redevență, astfel cum au fost calculate de către expertul contabil, renunțând la administrarea expertizei geologice.

Instanța de apel, anulând decizia nr. 58/27.11.2003 emisă de către C. S.A. în procedura Legii nr. 10/2001, a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamanți, în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, a sumei de 50.610.644,97 RON, cu titlu de redevență pentru perioada arătată de expert.

Din cele expuse, rezultă, în primul rând, că reclamanții nu au renunțat la înseși măsurile reparatorii la care au pretins că sunt îndreptățiți pentru cota de 1/5 din dreptul de proprietate asupra subsolului dealului x, astfel cum a susținut recurenta-pârâtă, în condițiile în care restrângerea pretențiilor în apel a vizat doar întinderea despăgubirilor, prin excluderea contravalorii suprafeței de teren și limitarea la contravaloarea redevenței calculate de expert.

Pe de altă parte, reclamanții au susținut, chiar prin notificare, că redevența menționată în actul dotal ca aparținând autoarei lor în cotă de 1/5 ar fi, alături de subsolul dealului, o componentă a imobilului constituind o exploatare petrolieră, ce ar fi fost preluat de către stat în baza Legii nr. 119/1948. Dacă reclamanții ar fi renunțat la una dintre pretinsele componente ale imobilului, ar fi însemnat că aceștia renunță la măsuri reparatorii pentru întregul imobil, or nu s-a relevat vreun act de dispoziție procesuală de natura celor prevăzute de art. 246 sau 247 C. proc. civ., iar decizia recurată nu s-a pronunțat în consecință.

În al doilea rând, susținerile recurentei-pârâte, cu toate că sunt nefondate în ceea ce privește dreptul de proprietate asupra subsolului dealului, sunt întemeiate în legătură cu greșita raportare a instanței de apel la redevența menționată în actul dotal, în acordarea măsurilor reparatorii cuvenite în baza Legii nr. 10/2001.

Din art. 1 și 3 ale Legii nr. 10/2001, rezultă că dreptul la măsurile reparatorii prevăzute de acest act normativ cu caracter reparator poate fi recunoscut în patrimoniul persoanei care a formulat o notificare dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: să fi fost preluat de către stat un imobil, în mod abuziv, în perioada de referință a legii (art. 1 alin. (1); notificatorul sau, după caz, autorul său să fi deținut un drept de proprietate asupra acestui imobil ori să fi fost asociat al persoanei juridice care deținea imobilul și alte active în proprietate la data preluării abuzive (art. 3 alin. (1) lit. a) și b).

Reclamanții au susținut, din momentul inițierii procedurii Legii nr. 10/2001, că redevența menționată la pct. 9 din actul dotal autentificat sub nr. x/1938, deși rezulta dintr-un act de concesiune întocmit cu referire la un teren din localitatea Boldești, ar viza, în fapt, imobilul menționat la pct. 8 din actul dotal, anume subsolul dealului x.

Chiar în ipoteza susținută de către reclamanți, redevența (cuvenită în baza actului de concesiune în cotă de 1/5 dintr-un punct de redevență) nu interesează însuși terenul concesionat în scop de exploatare.

Noțiunea de "imobil", în sensul Legii nr. 10/2001, este definită în art. 6 alin. (1) ca vizând "terenurile, cu sau fără construcții, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, precum și bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste construcții."

Așadar, în accepțiunea Legii nr. 10/2001, imobilul în legătură cu care fostul proprietar este îndreptățit la măsuri reparatorii poate fi reprezentat de un teren, de eventualele construcții aflate pe acesta la data preluării de către stat, precum și de bunurile încorporate în aceste construcții, mobile prin natura lor, însă imobile prin destinație.

La data încheierii actului de concesiune nr. x/1926 și a actului de cesiune de redevență nr. x/23.02.1928, ambele autentificate de către Tribunalul Județului Prahova, secția I și menționate în actul dotal invocat de către reclamanți drept titlu de proprietate în cauză, erau în vigoare Constituția adoptată în anul 1923 și Legea minelor nr. 162/1924, publicată în Monitorul Oficial nr. 143/1924.

În conformitate cu art. 19 din Constituția 1923, zăcămintele miniere, precum și bogățiile de orice natură ale subsolului sunt proprietatea Statului, cu excepția maselor de roci comune, a carierelor de materiale de construcție și a depozitelor de turbă, urmând ca, printr-o lege specială a minelor, să se determine normele și condițiile de punere în valoare a acestor bunuri, să se fixeze redevența proprietarului suprafeței, în măsura în care este posibil ca aceștia să participe la exploatarea acestor bogății. S-a prevăzut expres că se va ține seama de drepturile câștigate, întrucât ele corespund unei valorificări a subsolului, după distincțiile din legea specială.

Această lege a fost adoptată, reprezentată fiind de Legea minelor nr. 162/1924, conținând reglementări în sensul dispoziției constituționale. Prin art. 1, s-a stabilit că zăcămintele combustibilor minerali, bituminele și gazele naturale de orice fel sunt și rămân proprietatea statului, în categoria bituminelor intrând și petrolul.

Întrucât din actul dotal nu rezultă dacă redevența, în legătură cu care autoarea reclamanților a dobândit o cotă de 1/5 raportată la un punct de redevență, provenea dintr-un contract de concesiune încheiat de către stat, ca proprietar al substanțelor minerale (caz în care și proprietarul terenului putea beneficia de o anumită redevență) ori de către o altă persoană - autoarea reclamanților, F., dobândind o parte din redevență -, ar fi trebuit depus însuși actul de concesiune, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză până în această fază a rejudecării recursului.

Această instanță nu este în măsură să stabilească situația de fapt din cauză, atribuțiile sale fiind circumscrise modului de interpretare și de aplicare a legii de către instanța de apel.

Această împrejurare nu este, însă, de natură a atrage prin ea însăși casarea deciziei în condițiile art. 314 C. proc. civ., în vederea stabilirii certe a stării de fapt, deoarece, chiar în ipoteza cea mai favorabilă reclamanților, aceștia nu pot beneficia de măsuri reparatorii în considerarea redevenței în discuție.

Această ipoteză ar fi aceea în care dreptul asupra unui punct de redevență, cesionat prin actul autentificat sub nr. x/23.02.1928 și din care s-a transmis mamei reclamanților cota de 1/5, provine dintr-un act de concesiune întocmit de o persoană fizică, și nu de către stat.

În acest caz, ar fi vorba despre un drept câștigat, în termenii legii, respectiv despre un drept dobândit înainte de promulgarea Constituției, de care se preocupă Partea a III - a din Legea minelor nr. 162/1924.

Dreptul câștigat consta, cu condiția validării prin procedura din art. 253, în dreptul de utilizare a substanțelor care au fost considerate proprietatea statului prin Constituție. Așadar, titularul conserva dreptul de proprietate asupra subfeței, însă doar până la limita zăcământului minier, păstrând, totodată, dreptul de exploatare a acestuia, recunoscut prin reglementările anterioare Constituției. Acest drept presupunea prerogativa de a dispune și de a beneficia de substanța sa, inclusiv prin concesiune, în schimbul unei redevențe, ca preț al concesiunii.

Erau, astfel, respectate concesiunile preexistente, însă și dreptul de utilizare al proprietarilor terenurilor care nu erau concesionate ori exploatate în anul 1923 dar care erau situate într-o comună pe teritoriul căreia, începând cu anul 1914, a fost o exploatare normală ori într-o comună învecinată, pe o rază de 1000 m de la ultima lucrare subterană sau sondă în exploatare (art. 256).

În conformitate cu art. 52 din Legea minelor nr. 162/1924, dreptul de exploatare avea caracterul unui drept real imobiliar, însă purta asupra zăcământului minier, care, potrivit aceleiași norme, reprezenta o proprietate imobiliară distinctă de aceea a suprafeței.

Dispoziții similare se regăsesc și în art. 39 din Legea minelor nr. 89/1937, precum și în art. 93 din Decretul-lege al petrolului nr. 2017/1942, publicat în Monitorul Oficial nr. 164/17.07.1942, ambele acte normative conținând prevederi referitoare la drepturile câștigate anterior Constituției din 1923, în termeni similari celor din Legea minelor nr. 162/1924.

Din acest regim juridic complex al minelor, potrivit legilor succesiv adoptate până în anul 1945, rezultă următoarele:

Zăcământul minier (sau mina, ambele denumiri regăsindu-se, cu semnificație egală, în textul legilor) constituia un imobil distinct de subsolul terenului în care se afla mina. Legiuitorul subliniază distincția față de suprafața terenului, în considerarea dreptului proprietarului unui teren atât asupra suprafeței, cât și a subfeței lui, în conformitate cu art. 489 C. civ.

Distincția se păstrează, însă, și în ipoteza în care proprietarul subsolului este diferit de cel al suprafeței - astfel cum s-a pretins în speță, reclamanții susținând că autoarea lor a fost titularul dreptului asupra subsolului terenului pe care se afla o mină petroliferă -, deoarece mina nu poate fi confundată cu solul ori subsolul unui teren:

"Minele de orice categorie…, deși încorporate în pământ și produse prin materialul conținut în pământ și prelucrat prin acțiunea sa, constituie, totuși, un bun deosebit de pământ prin aceea că substanța acestui bun, a cărui utilitate și valoare nu se manifestă decât prin extragerea lui din pământ, se epuizează și se absoarbe prin însăși această extragere". (I., "Elementele dreptului civil", Editura J., București, 1998, p. 143).

Ca atare, dreptul real de exploatare se raportează la un alt imobil decât terenul însuși, fiind vorba despre imobile distincte, cu titulari diferiți.

În condițiile în care a pornit de la premisa că a fost preluat un imobil reprezentând o exploatare minieră, se constată că instanța de apel a apreciat că imobilul preluat de către stat a fost însăși mina exploatată.

Or, față de dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, mina nu reprezintă un "imobil" în sensul legii, din moment ce compune un imobil distinct de terenuri, cu sau fără construcții, și nici nu are natura unui bun mobil încorporat într-o construcție.

În ceea ce privește "exploatarea minieră" la care se referă reclamanții, inclusiv prin notificare, această noțiune are un dublu sens, semnificând, pe de o parte, întreprinderea ce exploatează mina, iar, pe de altă parte, însăși mina astfel exploatată. Reclamanții se referă la cea de-a doua semnificație, din moment ce nu au pretins vreo legătură cu însăși societatea care a concesionat dreptul de exploatare, fiind, astfel, valabile considerentele expuse anterior.

Așadar, reclamanții nu pot beneficia de măsuri reparatorii în considerarea dreptului de exploatare recunoscut de Legea minelor prin raportare la vreun imobil în accepțiunea Legii nr. 10/2001.

Chiar dacă s-ar accepta premisa că autoarea reclamanților a fost proprietarul unui imobil, tot nu s-ar putea recunoaște acestora îndreptățirea la măsuri reparatorii în considerarea dreptului de exploatare de exercițiul căruia ar fi fost lipsiți prin preluarea abuzivă a imobilului de către stat.

Dreptul de exploatare nu intră în componența imobilului la care se raportează, ci ar fi, în acest caz, o prerogativă a dreptului de proprietate, imobilul reprezentând obiectul acestui drept.

Susținând că dreptul de proprietate, inclusiv prerogativa de a dispune de zăcământul subsolului, nu a putut fi exercitat din momentul preluării abuzive, reclamanții pretind, în fapt, daune-interese pentru imposibilitatea exercitării dreptului în perioada scursă de la momentul preluării abuzive a imobilului, constând în prețul concesiunii neîncasat în acest răstimp (prin această pretenție valorificându-se un drept de creanță, astfel cum, în mod corect, se arată prin motivele de recurs).

Or, Legea nr. 10/2001 nu prevede, printre măsurile reparatorii posibil a fi acordate, și despăgubiri pentru lipsirea proprietarului de exercițiul dreptului său, evaluarea acestor măsuri, indiferent de natura lor, realizându-se în funcție de valoarea imobilului (în acest sens, cu titlu exemplificativ, art. 10, 11, 12, 19 din lege).

De altfel, art. 2 alin. (2) - în vigoare la data pronunțării deciziei de apel, în condițiile în care a fost abrogat prin Legea nr. 1/2009 - prevede expres că, în situația preluării unui imobil fără titlu valabil (se va reveni asupra modului de preluare a imobilului din cauză, însă referirea la un asemenea mod de preluare are rostul de a sublinia lipsa de îndreptățire a reclamanților la despăgubiri, acceptând cea mai favorabilă ipoteză), persoanele ale căror imobile au fost preluate își păstrează calitatea de proprietar, pe care, cu toate acestea, o pot exercita doar după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire.

Ca atare, nu numai că reclamanții nu ar putea exercita prerogativele dreptului de proprietate decât după data expres arătată de către legiuitor și, evident, doar în măsura în care s-ar dispune restituirea în natură (ceea ce, oricum, nu este cazul în speță, reclamanții solicitând măsuri reparatorii în echivalent), însă legiuitorul nici nu a intenționat dezdăunarea pentru imposibilitatea proprietarului deposedat abuziv de exercitare a dreptului său în perioada dintre data preluării abuzive și data primirii deciziei de restituire emise în procedura Legii nr. 10/2001 sau, după caz, a hotărârii judecătorești de restituire.

Față de cele expuse, s-a conchis în sensul că reclamanții nu sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 în considerarea dreptului de exploatare asupra zăcământului minier pretins a se afla în subsolul terenului proprietatea autoarei lor, fiind fondate motivele de recurs pe acest aspect.

În aceste condiții, în mod greșit, instanța de apel a constatat calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în raport de pretinsa exploatare minieră și a recunoscut dreptul acestora la măsuri reparatorii constând în contravaloarea despăgubirilor cuvenite pentru cota-parte de 1/5 dintr-un punct de redevență.

Cu toate acestea, nu se poate conchide în sensul greșitei admiteri a apelului și, în fond, a contestației reclamanților, cât timp instanța de apel a pornit de la premisa greșită că subsolul dealului x - imobil menționat la pct. 8 din actul dotal - și pretinsa mină exploatată aflată pe acesta ar constitui un singur imobil, când, în realitate, potrivit reglementărilor anterior arătate, era vorba despre imobile diferite.

În aceste condiții, se constată că nu s-a cercetat dacă reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii constând în contravaloarea imobilului menționat la pct. 8 din actul dotal, distinct de pretinsa exploatare minieră, în contextul în care această instanță de recurs a înlăturat susținerile recurentei-pârâte referitoare la renunțarea reclamanților la măsuri reparatorii pentru acest imobil.

În același timp, prin motivele de recurs a fost contestată aprecierea instanței de apel privind existența în subsolul dealului x, la data preluării de către stat, a unei mine de petrol exploatate de către societatea petroliferă "H.".

Chiar dacă această critică a fost formulată în contextul excepției lipsei calității procesuale pasive, ca urmare a neîntrunirii în persoana pârâtei a calității de unitate deținătoare, în fapt, este vizată situația de la momentul preluării operate de stat, și nu de la data formulării notificării, se constată, din dezvoltarea acestui motiv de recurs, că se invocă o aplicare greșită a normelor în materie de probațiune, cu consecința unei insuficiente stabiliri a situației de fapt.

Pentru a reține concluzia afectării subsolului dealului x de o exploatare minieră la data preluării, instanța de apel a aplicat mai multe prezumții. Astfel, a reținut că redevența menționată la pct. 9 din actul dotal vizează imobilul de la nr. 8, respectiv subsolul dealului x, stabilind, așadar, că imobilul de la nr. 8 în litigiu a fost concesionat prin actul autentificat sub nr. x/1926.

Pe baza acestei prezumții simple, a dedus că subsolul dealului x, concesionat societății petrolifere "H.", a fost preluat de către stat în conformitate cu art. 1 pct. 7 din Legea nr. 119/1948, prin care au fost naționalizate toate întreprinderile din domeniul industriei petrolifere și de gaze naturale, enumerate în lista anexă nr. IV la lege, din moment ce "H." figurează în listă la poziția 3.

Pornind de la această constatare și formulând o nouă prezumție, în sensul că pârâta S.C. E. S.A. se află în posesia contractului de concesiune autentificat sub nr. x/1926, în calitate de continuator al societății "H.", instanța a sancționat partea pentru nedepunerea înscrisului prin confirmarea prezumției inițiale, privind natura de exploatare petrolieră și minieră a bunului preluat.

Or, această succesiune de supoziții nu s-a fundamentat pe niciun indiciu concret al legăturii dintre bunurile menționate la pct. 8 și 9 din actul dotal, dimpotrivă, modul de redare al acestora inducea un dubiu în privința unei asemenea legături, întrucât imobilul de la pct. 8 era individualizat ca reprezentând o cotă de 1/5 din subsolul dealului x și prin vecinătăți, în timp ce cel de-al doilea bun era determinat ca fiind un drept de creanță, decurgând dintr-un contract de concesiune și un altul de cesiune.

De asemenea, împrejurarea că societatea "H." figurează în lista-anexă la Legea nr. 119/1948 ar fi fost relevantă doar dacă s-ar fi stabilit o legătură certă între această societate și imobilul de la pct. 8 din actul dotal, în sensul dovedirii unui contract de concesiune cu privire la acest imobil.

Nu era posibilă, în aceste condiții, formularea unei prezumții simple, fiind necesar ca, în virtutea sarcinii ce revenea reclamanților de probare a pretențiilor formulate, inclusiv prin depunerea tuturor actelor doveditoare prevăzute de art. 23 din Legea nr. 10/2001 și de norma corespondentă din Normele metodologice de aplicare a legii, reclamanții să depună la dosar contractul de concesiune autentificat sub nr. x/1926 și actul de cesiune de redevență autentificat sub nr. x/1928.

Or, prin ignorarea sarcinii probei și prin reținerea unor prezumții succesive care nu aveau aptitudinea de a demonstra faptele pretinse, mai mult, prin transferarea nejustificată a sarcinii probei de la reclamanți la pârâtă în privința înfățișării celor două înscrisuri, instanța de apel a făcut o aplicare nelegală a dispozițiilor art. 1169 și 1203 C. civ., nu mai puțin, a prevederilor art. 23 din Legea nr. 10/2001.

Nu s-ar putea susține faptul că impunerea depunerii înscrisurilor în sarcina pârâtei ar decurge din sarcina dovezii contrare, în condițiile respingerii de către prima instanță a excepției lipsei calității procesuale pasive, dispoziție ce ar fi intrat, potrivit susținerilor reclamanților, în puterea lucrului judecat, ca urmare a nedeclarării de către pârâtă a apelului împotriva sa.

Excepția în discuție a vizat calitatea pârâtei de unitate deținătoare, la data notificării, a imobilului ce face obiectul acestei notificări, astfel încât aprecierea instanței nu poate fi extinsă asupra circumstanțelor de la data preluării imobilului de către stat.

Concluzia la care a ajuns instanța de apel prin nerespectarea prevederilor legale în materie de probațiune este, astfel, lipsită de suport, atestând faptul că situația de fapt nu a fost suficient lămurită, în ceea ce privește preluarea subsolului dealului x de către stat odată cu bunurile societății petrolifere "H.", întreprindere naționalizată prin Legea nr. 119/1948, în considerarea exploatării miniere atestate de contractul de concesiune și cesiunea de redevență.

Concluzia insuficientei clarificări a situației faptice - susținută, în mod corect, prin motivele de recurs -, este confirmată și de înscrisurile noi, depuse de către recurenta-pârâtă, în rejudecarea recursului după anularea deciziei inițiale de recurs, respectiv tocmai cele două înscrisuri în discuție, din care rezultă că dreptul de redevență menționat la pct. 9 din actul dotal nu se referă la imobilul de la pct. 8, ci la un alt imobil, aparținând unei alte persoane decât autoarea reclamanților.

Dacă actul de concesiune și cel de cesiune de redevență ar fi fost depuse la dosar, în cursul judecării apelului, cu respectarea regulilor în materie de probațiune, respectiv de către reclamanți, instanța de apel ar fi fost în măsură să stabilească situația de fapt certă din cauză, în sensul că bunurile menționate în notificare sunt diferite, dezlegând problema îndreptățirii la măsuri reparatorii în raport de fiecare bun în parte.

În contextul motivului de recurs vizând lipsa calității procesuale pasive, se reține că instanța de apel a considerat că pârâta este unitate deținătoare, în virtutea faptului că exploatează mina de petrol aflată în subsolul dealului x.

Pârâta a reiterat în faza apelului chestiunea calității procesuale pasive în ceea ce privește cel de-al doilea capăt de cerere (obligarea la emiterea unei decizii de măsuri reparatorii), iar instanța de apel, fără a se pronunța explicit asupra excepției, a înlăturat apărarea pârâtei pe temeiul unei prezumții desprinse din faptul nedepunerii de către pârâtă, în faza apelului, a înscrisurilor solicitate în vederea efectuării expertizei geologice încuviințate de către instanță la solicitarea reclamanților.

În ceea ce privește expertiza geologică încuviințată, pârâta a criticat în recurs faptul că nu este în culpă pentru nedepunerea înscrisurilor, atât timp cât nu i s-au furnizat toate informațiile necesare pentru identificarea terenului și nici nu s-a urmat procedura prevăzută de art. 172 C. proc. civ. Mai mult, a relevat instanței faptul că înscrisurile solicitate au caracter secret.

Se observă că instanța de apel nu a făcut uz de procedura descrisă de art. 172 sau 175 C. proc. civ. și nici nu a cercetat aspectul referitor la caracterul secret al documentelor solicitate de către expertul specialitatea geologie (eventual, în condițiile Legii nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate).

În aceste condiții, este nelegală sancționarea pârâtei prin respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive, câtă vreme culpa acesteia în modul de îndeplinire a obligațiilor ce i-au fost puse în sarcină nu a fost stabilită pe deplin, constatându-se o aplicare greșită a dispozițiilor art. 723 alin. (2) C. proc. civ.

Din cele expuse, rezultă că se impune stabilirea cu claritate a împrejurărilor de fapt relevante în cauză pe aspectul îndreptățirii reclamanților la măsuri reparatorii pentru imobilul de la pct. 8 din actul dotal, ceea ce nu se poate realiza decât în cadrul unei rejudecări a apelului, dat fiind faptul că Înalta Curte, în temeiul art. 314 C. proc. civ., se poate pronunța asupra modului de interpretare și aplicare a legii de către instanța de apel doar în măsura în care situația de fapt este pe deplin lămurită.

În cadrul rejudecării apelului, se va da eficiență, în mod corespunzător, chestiunilor de drept dezlegate prin prezenta decizie, în aplicarea art. 315 C. proc. civ. și se vor cerceta împrejurările de fapt relevante, luându-se în considerare actul de concesiune și cel de cesiune de redevență depuse în recurs, care ar fi putut fi înfățișate pentru prima dată chiar în etapa rejudecării apelului, ulterior prezentei decizii de casare.

Se va ține cont, în cercetarea îndreptățirii reclamanților la măsuri reparatorii, de principiul disponibilității, dat fiind atât obiectul, cât și conținutul notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, de condițiile în care reclamanții și-au restrâns pretențiile în faza apelului în ceea ce privește raportarea evaluării măsurilor reparatorii pretins cuvenite și, nu în ultimul rând, de finalitatea preconizată de către reclamanți prin inițierea procedurii Legii nr. 10/2001, aceștia urmând a confirma menținerea interesului în obținerea de măsuri reparatorii în circumstanțele expuse prin prezenta decizie.

Aceste aspecte nu ar fi putut fi cercetate de către această instanță, dată fiind rațiunea soluției adoptate pe temeiul art. 314 C. proc. civ.

Urmează a se stabili, după dezbaterea în contradictoriu, dacă imobilul de la pct. 8 din actul dotal reprezintă sau nu un "imobil" în sensul art. 6 din Legea nr. 10/2001.

De asemenea, urmează a se observa că, în cazul în care se va ajunge la evaluarea în fond a pretențiilor reclamanților din perspectiva arătată în prezenta decizie, situația juridică a subsolului poate fi clarificată prin raportare la situația juridică a suprafeței dealului x, parte a imobilului care, deși la data actului dotal, aparținea unei alte persoane decât autoarea reclamanților, ulterior preluării imobilului de către stat - în circumstanțe ce ar trebui clarificate - nu este exclus a se fi întregit cu subsolul, fiind relevante, din acest punct de vedere, prevederile art. 489 C. civ.

O asemenea abordare relevă, în mod evident, chestiunea calității procesuale pasive în ceea ce privește cel de-al doilea capăt de cerere (obligarea la emiterea unei decizii de măsuri reparatorii), pe care pârâta a reiterat-o în faza apelului și în legătură cu care reclamanții au susținut că a intrat în puterea lucrului judecat, instanța de apel înlăturând apărarea pârâtei în mod nejustificat - în circumstanțele expuse prin prezenta decizie - și fără să evalueze efectele asupra analizei raporturilor juridice din speță ale eventualei autorități de lucru judecat dobândite de dispoziția neapelată a primei instanțe.

Este de precizat că aceste consecințe nu ar trebui ignorate, cât timp excepția a fost soluționată de către prima instanță în considerarea unui imobil (mina) în legătură cu care reclamanții nu sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii, urmând a se stabili, după dezbaterea în contradictoriu, în ce măsură dispoziția instanței produce efecte într-un alt context factual, de natura celui preconizat prin decizia de față și care se va stabili în cadrul rejudecării apelului.

În soluționarea cauzei, ar trebui să se aibă în vedere regimul juridic al minelor, în raport de dispozițiile art. 19 din Constituția din 1923 sau ale art. 17 din Constituția din 1938, pentru a se stabili, în cazul în care s-ar reține că imobilul conținea, totuși, anterior anului 1948, zăcământ minier, exploatat sau nu, dacă titularii drepturilor de proprietate asupra unor terenuri cu asemenea bogății ale subsolului au conservat acest drept ori doar dreptul de a exploata mina. Se va putea verifica, în acest caz, atât modul de preluare a bunului, precum și condiția desprinsă din art. 1 și 3 din Legea nr. 10/2001, aceea ca notificatorul sau autorul său să fi fost titularul dreptului de proprietate asupra imobilului ce face obiectul notificării, ținându-se cont și de faptul că drepturile miniere erau supuse înscrierii în registre speciale, în condițiile prevăzute de legile în materia minelor, succesiv adoptate.

Față de considerentele expuse, avându-se în vedere faptul că nu se impune cercetarea celorlalte motive de recurs, referitoare la expertiza contabilă efectuată în faza apelului, în condițiile în care acest mijloc de probă este lipsit de eficiență, Înalta Curte a admis recursul, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare, în aplicarea art. 314 C. proc. civ., constatând că nu poate fi exercitat controlul de legalitate din perspectiva aspectelor de fapt insuficient clarificate, în raport de cele arătate prin prezenta decizie.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 818A/13.10.2017, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de apelantul-reclamant B. împotriva deciziei civile nr. 446 din 05.06.2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și a modificat, în parte, sentința apelată, în sensul că: a admis, în parte, contestația; a anulat, în parte, Decizia nr. 58/27.11.2003 emisă de C. S.A.; a obligat pe pârâta E. să emită dispoziție de măsuri compensatorii pentru 1/5 din jud. Prahova în suprafață de 7027,37 mp, potrivit Legii nr. 165/2013; a menținut celelalte dispoziții ale Deciziei administrative nr. 58/2003 emise de C. S.A., cât și celelalte dispoziții ale sentinței apelate; a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată de către reclamanți.

Pentru a decide astfel, Curtea de Apel a reținut următoarele:

Prin notificarea nr. 227 din 13 august 2001, modificată prin notificarea nr. 27 din 11 februarie 2002, reclamanții B. și A. au solicitat, în baza Legii nr. 10/2001, măsuri reparatorii în echivalent pentru "imobilul" constituit dintr-o exploatare petrolieră, ce a aparținut conform actului dotal autentificat sub nr. x/1938 de către Tribunalul Prahova, secția Notariat și transcris sub nr. 25/1938 la Tribunalul Prahova, secția I-a, de care a beneficiat mama reclamanților, F.

La data de 14.03.2013, a decedat reclamantul A., rămânând ca unic moștenitor reclamantul B., conform certificatului de moștenitor nr. x/2013, emis de BNP K.

Conform reclamantului, imobilele obiect al notificării reprezintă 1/5 din județul Prahova, cu întinderea de 7027,37 mp și 1/5 dintr-un punct de redevență asupra terenului situat în aceeași localitate, concesionat către Societatea H.

Reclamantul a evaluat suprafața de 7027,37 mp la suma de 7.027.370 USD și, distinct, cota de 1/5 dintr-un punct de redevență la 7.027.370 USD, solicitând ca măsurile reparatorii să fie acordate în acțiuni la C. S.A., la nivelul acestor sume de bani.

Reclamantul și-a restrâns pretențiile la valoarea despăgubirilor cuvenite pentru cota de 1/5 dintr-un punct de redevență, astfel cum au fost calculate de către expertul contabil, renunțând la administrarea expertizei geologice.

Instanța de apel, anulând decizia nr. 58/27.11.2003 emisă de către C. S.A. în procedura Legii nr. 10/2001, a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamanți, în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, a sumei de 50.610.644,97 RON, cu titlu de redevență, pentru perioada arătată de expert.

Curtea nu a reținut apărarea intimatei privitoare la neîndreptățirea reclamantului la măsurile reparatorii, Înalta Curte de Casație și Justiție argumentând că "reclamanții nu au renunțat la înseși măsurile reparatorii la care au pretins că sunt îndreptățiți pentru cota de 1/5 din dreptul de proprietate asupra subsolului dealului x, astfel cum a susținut recurenta-pârâtă, în condițiile în care restrângerea pretențiilor în apel a vizat doar întinderea despăgubirilor, prin excluderea contravalorii suprafeței de teren și limitarea la contravaloarea redevenței calculate de expert. Pe de altă parte, reclamanții au susținut, chiar prin notificare, că redevența menționată în actul dotal ca aparținând autoarei lor în cotă de 1/5 ar fi, alături de subsolul dealului, o componentă a imobilului constituind o exploatare petrolieră, ce ar fi fost preluat de către stat în baza Legii nr. 119/1948. Dacă reclamanții ar fi renunțat la una dintre pretinsele componente ale imobilului, ar fi însemnat că aceștia renunță la măsuri reparatorii pentru întreg imobilul, ori nu s-a relevat vreun act de dispoziție procesuală de natura celor prevăzute de art. 246 sau 247 C. proc. civ., iar decizia recurată nu s-a pronunțat în consecință".

Cadrul juridic a fost stabilit de Înalta Curte de Casație și Justiție, care a arătat că reclamantul nu este îndreptățit la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, în considerarea dreptului de exploatare asupra zăcământului minier pretins a se afla în subsolul terenului proprietatea autoarei sale, respectiv pentru punctul 9 din actul dotal.

Cu privire la aspectul îndreptățirii reclamantului l