ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2093/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de 20.05.1997, reclamanții A., B., C. și D. au contestat hotărârea nr. 427/1997 a Comisiei Județene Argeș pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 în contradictoriu cu pârâții Consiliul Județean Argeș, I.C.C.C. Mărăcineni, RA APPS și Primăria Mărăcineni.

Reclamanții au solicitat restituirea în natură a imobilelor ce au aparținut autorului lor A. și au susținut că, de vreme ce Comisia Județeană Argeș le-a respins cererea pentru că nu s-a făcut dovada titlului în baza căruia Statul Român a preluat imobilele menționate, reclamanții au posibilitatea să formuleze o acțiune în revendicare. Ei și-au întemeiat cererea pe dispozițiile Legii nr. 112/1995 și pe dispozițiile art. 480 C. civ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București ca urmare a admiterii unei cereri de strămutare a dosarului.

Pe parcursul procesului reclamanții și-au precizat cererea arătând că au formulat o acțiune în revendicare a imobilului, ceea ce a impus declinarea competenței pentru soluționarea cauzei la Tribunalul București, având în vedere valoarea bunului.

Pârâta RA APPS a chemat în judecată Ministerul Finanțelor, în baza art. 57 C. proc. civ. și a formulat cerere reconvențională solicitând contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului revendicat.

Prin sentința civilă nr. 967/2000, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins acțiunea principală ca inadmisibilă, iar apelul declarat de reclamanți împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat.

Prin decizia civilă nr. 4220 din 26.11.2002, Curtea Supremă de Justiție a trimis dosarul spre rejudecare la Tribunalul București. Instanța de recurs a calificat cererea reclamanților ca fiind o revendicare imobiliară.

Prin sentința nr. 951/2004 Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins cererea reclamanților cu motivarea că, potrivit H.G. nr. 533/2002 anexa 3 poziția 24, Complexul x, Județul Argeș alcătuit din casă de oaspeți, castel de vânătoare, popicărie, casă țărănească, bazin de înot și terenul aferent în suprafață de 131.099 m.p. face parte din domeniul public al statului, însă aspectul este irelevant în raport de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998. În final, instanța a constatat inexistența datelor necesare pentru identificarea imobilelor revendicate.

Prin decizia nr. 855/2008 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelurile formulate de reclamanți și a schimbat în parte sentința în sensul că a admis acțiunea în revendicare și cererea reconvențională formulată de pârâta RA APPS cu consecința obligării reclamanților la plata valorii de circulație a lucrărilor de construcții efectuate în perioada 1965 - 1989, în sumă de 135.700 de Euro, echivalent în RON.

Prin decizia civilă nr. 5300/2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de pârâta R.A. - APPS, referitor la cererea reconvențională, a casat decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în faza apelului, numai sub aspectul cererii reconvenționale, și a trimis dosarul spre rejudecare la aceeași instanță de apel pentru rejudecarea cererii reconvenționale formulată de R.A. - APPS, cu motivarea că este necesară stabilirea distinctă a cheltuielilor necesare și utile efectuate de R.A. - APPS după anul 1990 pentru întreținerea imobilelor revendicate și, de asemenea, stabilirea cheltuielilor necesare și utile efectuate anterior anului 1990, precum și existența sau inexistența unor cheltuieli cu caracter voluptoriu.

Rejudecând cererea reconvențională formulată de R.A. - APPS, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă a pronunțat decizia civilă nr. 754/2011 prin care a obligat pe reclamanții-pârâți în cererea reconvențională la plata sumei de 910.685,75 RON, reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului vechi, situat în comuna Mărăcineni, în perioada septembrie 1994 - septembrie 2002.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea de Apel București a reținut că art. 997 C. civ. nu este aplicabil în litigiul dedus judecății, întrucât el se referă la obligații ale solvensului și nu ale accipiensului, astfel că restituirea cheltuielilor urmează a se face prin prisma invocării îmbogățirii fără justă cauză. În speță sunt întrunite atât condițiile materiale cât și condițiile juridice ale intentării acțiunii în restituire. Astfel, pârâta reclamantă R.A. - APPS a efectuat lucrările de îmbunătățire la imobilul proprietatea reclamanților pârâți, care au condus la mărirea valorii patrimoniului acestora din urmă, și ca o consecință, la micșorarea patrimoniului R.A. - APPS. Lucrările efectuate, îmbunătățirile aduse la imobile care au fost pretinse și menționate de către R.A.- APPS, au avut un caracter necesar și util, ele făcând să crească valoarea imobilelor, aspect reliefat de către expert în raportul efectuat. Referitor la perioada pentru care trebuie acordată contravaloarea acestor cheltuieli necesare și utile instanța a reținut că aceasta se întinde între septembrie 1994 - septembrie 2002 și ating suma totală de 910.685,75 RON potrivit raportului de expertiză tehnică judiciară întocmit. Instanța a considerat că despăgubirile privind cheltuielile necesare și utile ca și întindere în timp, trebuie acordate până la momentul la care instanța a dispus restituirea imobilului revendicat, acesta fiind momentul când în patrimoniul reclamanților apare un dezechilibru prin mărirea patrimoniului acestora, în detrimentul celui al lui R.A. - APPS.

Prin decizia nr. 6431/18.10.2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamanții D., A., B. și E. împotriva deciziei civile nr. 754/2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel, reținând că, deși în speță nu pot fi aplicabile dispozițiile art. 997 C. civ. anterior, totuși s-a admis cererea reconvențională pe temeiul îmbogățirii fără justă cauză care, ar opera în favoarea pârâtei - reclamante.

Or, se arată, invocarea unui alt temei de drept, fără a fi pus în discuția părților, încalcă principiul contradictorialității și dreptul la apărare.

Rejudecând, prin decizia civilă nr. 218 A/14.06.2013, Curtea de Apel București a respins cererea reconvențională formulată de R.A. - APPS, cerere având ca obiect plata contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului în litigiu.

Instanța de trimitere a constatat că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului în mod abuziv, fără niciun titlu și că revendicarea acestuia a fost cerută instanței sub imperiul legilor de restituire a imobilelor preluate abuziv, respectiv Legea nr. 112/1995 și apoi Legea nr. 10/2001. În consecință a apreciat că, în speță, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 997 C. civ.

Aplicarea în cauză a legii speciale de restituire, se conchide, sub aspectul soluționării cererii reconvenționale, cu excluderea dreptului comun, se impune, în primul rând, din rațiuni de echitate, deoarece pe parcursul procesului a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001, prin care legiuitorul a stabilit în art. 49 alin. (3) că în cazul în care imobilul care se restituie a fost preluat fără titlu valabil, obligația de despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor, prin îmbunătățirile necesare și utile, revine statului sau unității deținătoare.

Recursul declarat de pârâta-reclamantă R.A. - APPS împotriva acestei ultime hotărâri, a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă care, prin decizia nr. 582 din 19 februarie 2014 a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare, Curții de Apel București.

S-a reținut în esență că, prin decizia de casare s-a trimis cauza spre rejudecarea apelului, întrucât instanța a încălcat principiul contradictorialității și dreptul la apărare deoarece, după ce a constatat că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 997 C. proc. civ., a soluționat cererea reconvențională pe un nou temei juridic, respectiv îmbogățirea fără justă cauză, fără a-l pune în discuția părților.

În rejudecare însă, curtea de apel, în loc să respecte îndrumarea instanței superioare, a respins cererea reconvențională în temeiul dispozițiilor art. 49 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, din rațiuni de echitate, în condițiile în care acesta nu a fost invocat de RAAPPS, care și-a întemeiat cererea pe dispozițiile dreptului comun. Mai mult, acest text legal, existent în forma inițială a Legii nr. 10/2001 este abrogat, iar echitatea nu constituie izvor de drept în sistemul național.

Or, față de cele statuate prin decizia de casare, instanța de rejudecare era abilitată să soluționeze capătul de cerere, din cererea reconvențională, privind îmbunătățirile aduse la construcțiile vechi și să verifice dacă sunt sau nu aplicabile dispozițiile art. 997 C. civ.

În plus, în speță, reclamanții nu au promovat recurs împotriva deciziei nr. 855/2008 a Curții de Apel București, care a intrat în puterea lucrului judecat, iar soluția adoptată nu era permisă în cadrul judecării cererii reconvenționale a pârâtei reclamante, întrucât este contrară principiului non reformatio in peius, consacrat prin dispozițiile art. 296 partea finală C. proc. civ. potrivit cărora părții nu i se poate crea în propria cale de atac o situație mai grea decât aceea din hotărârea atacată.

Principiul non reformatio in peius, se conchide, trebuie respectat atât la judecarea căii de atac, cât și la rejudecarea pricinii, în urma anulării sau casării hotărârii, deoarece rejudecarea cauzei este consecința exercitării căii de atac, iar partea trebuie să aibă certitudinea că nu își va înrăutăți situația, nu numai în calea de atac pe care a promovat-o, ci și în etapele procesuale subsecvente admiterii acestei căi de atac.

Rejudecând, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, prin decizia nr. 179/A din 16 februarie 2018, a admis apelul pârâtei-reclamante Regia Autonomă - Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat și în consecință, a schimbat în parte sentința nr. 951 din 29 octombrie 2004 dată de Tribunalul București, secția a III-a civilă.

A admis în parte cererea reconvențională formulată de R.A. - APPS.

A obligat intimatele-reclamante să plătească apelantei-pârâte, suma de 410.568 RON, cheltuieli necesare și utile pentru perioada 1994-2002, aduse imobilului Complexul x, din județul Argeș.

Le-a obligat pe aceleași reclamante, la plata sumei de 12.277,56 RON, cheltuieli de judecată reduse, către apelanta-pârâtă.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de control judiciar a reținut în esență că, potrivit noii expertize evaluatorii în construcții, efectuată în rejudecarea apelului, valoarea lucrărilor necesare și utile raportate per total, la întregul complex, se ridică la suma de 492.178 RON, iar valoarea lucrărilor voluptorii, la 144.234 RON.

Cât privește temeiul juridic al cererii reconvenționale, s-a luat act că la dezbateri apelanta a arătat că își întemeiază pretențiile, atât pe prevederile art. 997 C. civ., cât și pe dispozițiile art. 494 C. civ., dar în concluziile orale și concluziile scrise a argumentat acordarea despăgubirilor pe principiul îmbogățirii fără justă cauză, în raport de care au pus concluzii și o parte dintre reclamanții intimați prezenți, prin apărător.

Astfel, intimatele reclamante au arătat că dispozițiile art. 997 C. civ. nu sunt incidente speței, aspect clarificat prin hotărârile judecătorești deja pronunțate deja în cauză, dar că reclamații nu datorează despăgubiri nici în baza celorlalte temeiuri juridice invocate, întrucât prevederile art. 494 C. civ. se referă la o altă situație juridică, iar principiul îmbogățirii fără justă cauză nu are temei juridic, fiind o creație a practicii judiciare.

Toate reclamantele au mai arătat că pârâta apelantă a schimbat destinația imobilului fără acordul adevăraților proprietari, au distrus componente care aveau caracter artistic, inclusiv sobele de teracotă din încăperi și s-au folosit de amenajările edificate, imobilul nefiind restituit nici până în prezent.

S-a reținut că prin deciziile de casare cu trimitere spre rejudecarea apelului, Înalta Curte de Casație și Justiție a cerut ca instanța de apel să clarifice în baza discuției contradictorii a părților temeiul juridic al pretențiilor formulate de către pârâta apelantă, indicând prevederile ar. 997, dar și principiul îmbogățirii fără justă cauză, pentru care nedezbaterea în discuția contradictorie a părților a determinat una din casările cu trimitere.

În acest sens, Curtea a constatat că prin art. 997 C. civ. se stipulează că acela căruia i se face restituțiunea trebuie să despăgubească pe posesorul chiar de rea credință de toate cheltuielile făcute pentru conservarea lucrului sau care au crescut prețul bunului restituit.

Prevederea legală susmenționată reglementează plata nedatorată, ale cărei condiții nu sunt îndeplinite în cauză deoarece o plată nedatorată presupune existența unei plăți făcută din eroare. Or, în speță, au fost efectuate îmbunătățiri asupra unui imobil aflat în detenția pârâtei, iar aceasta nu solicită contravaloarea lor cu titlu de preț, ci pentru pierderea suferită datorită faptului că a efectuat niște cheltuieli pentru investiții de care profită, în accepțiunea sa, reclamanții, cărora li s-a restituit imobilul.

Ca urmare, aceste prevederi legale nu sunt aplicabile raportului juridic dedus judecății.

Curtea a reținut de asemenea că nici prevederile art. 494 C. civ. nu sunt incidente cauzei.

Astfel, conform art. 494 alin. (1) C. civ. dacă plantațiile, construcțiile și lucrările au fost făcute de către o a treia persoană cu materialele ei, proprietarul pământului are dreptul de a le ține pentru dânsul, sau de a îndatora pe acea persoană să le ridice.

Sfera de aplicare a dispozițiilor art. 494 C. civ. este delimitată pe baza a două criterii. Primul este cel al lucrărilor, iar al doilea se referă la persoanele care intră sub incidența acestor dispoziții legale.

Noțiunea de lucrare, se arată, trebuie să fie înțeleasă în sensul de lucrare nouă iar "lucrarea nouă" implică autonomia în raport cu fondul și deci posibilitatea ridicării lucrării de pe teren, spre deosebire de simplele îmbunătățiri, care fac corp comun cu o lucrare preexistentă. Așadar, dacă există deja o lucrare pe teren la care se fac reparații sau îmbunătățiri, situația juridică rezultată iese din sfera de aplicare a dispozițiilor art. 494 C. civ.

În asemenea cazuri devine incident principiul îmbogățirii fără justă cauză, care este aplicabil raportului juridic dedus judecății și care a fost dezvoltat în concluziile orale și scrise de către apelanta pârâtă și cu privire la care au avut posibilitatea să depună concluzii și părțile adverse.

Faptul că principiul îmbogățirii fără justă cauză nu a fost indicat în mod expres în precizarea inițială este irelevant, căci în raport de situația de fapt prezentată și de dezvoltările care antamează raportul juridic de drept, instanța este cea care trebuie să dea o calificare juridică corectă acțiunii.

Tot astfel, în cazul lucrărilor de reparații, de îmbunătățiri sau de întreținere care se cuvin fostului posesor, de la proprietarul care și-a redobândit bunul, nu mai operează distincția dintre autorul de bună credință și cel de rea-credință, proprietarul fondului nu-l mai poate obliga pe autor să ridice lucrarea, iar restituirea valorii lucrărilor depinde de calificarea acestora.

Ca urmare, se conchide, faptul că o parte dintre lucrări au fost efectuate după intentarea acțiunii în revendicare, este irelevant.

Împotriva acestei ultime hotărâri au declarat recurs în termen legal, reclamantele D. și F. care, invocând temeiurile juridice prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 din C. proc. civ. de la 1865, aplicabil cauzei, critică decizia dată în rejudecarea apelului, după cum urmează:

- instanța de trimitere a încălcat prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra administrării unor probe, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Or, prin decizia de casare anterioară s-a reținut că instanța de apel nu s-a conformat îndrumărilor date prin decizia nr. 6341 din 18 octombrie 2012, în sensul de a se verifica susținerile R.A. - APPS referitoare la aplicabilitatea în speță a temeiului juridic invocat de pârâta-reclamantă pentru a obține contravaloarea îmbunătățirilor, respectiv art. 997 C. civ.

Tot astfel s-a indicat ca aplicabilitatea principiului îmbogățirii fără justă cauză să fie pusă obligatoriu, în discuția părților.

Or, decizia recurată nu respectă aceste indicații obligatorii, întrucât nu a analizat incidența acestor texte din perspectiva cererii precizatoare formulate la 5 septembrie 2009, prin care pârâta-reclamantă a învederat în mod expres faptul că temeiul juridic al cererii reconvenționale îl constituie art. 494 raportat la art. 997 C. civ.

Se arată că temeiul juridic nu a fost pus în discuția părților, conform indicațiilor instanței supreme, împrejurarea reținerii că acesta a fost dezvoltat de către pârâta-apelantă în concluziile orale, cu privire la care părțile adverse aveau posibilitatea să depună concluzii scrise, neputând reprezenta o reală "punere în discuție" în condiții de contradictorialitate a acestei instituții de drept.

- instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Or, reținerea ca temei al admiterii cererii reconvenționale a principiului îmbogățirii fără justă cauză, este în contradicție chiar cu temeiul indicat de pârâta-reclamantă în cererea precizatoare, modificat din 2014, până la data pronunțării ultimei decizii din apel.

- s-a încălcat principiul disponibilității consfințit prin dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. potrivit căruia, în toate cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii.

Or, se arată, orice cerere adresată instanței trebuie în mod obligatoriu să menționeze temeiul de drept pe care se întemeiază, ceea ce în speță, nu s-a realizat, instanța reținând o altă "încadrare" juridică, fără a o pune în discuție, în condiții de contradictorialitate.

Tot astfel, se arată, cum de peste 60 de ani statul comunist a deținut și exploatat nelegal bunul și i-au cules fructele, opunându-se mai apoi restituirii acestuia, se conchide că deținătorul abuziv nu poate și nu trebuie să fie apărat de vreo dispoziție legală sau de vreun principiu de drept.

- cât privește natura cheltuielilor efectuate de R.A. - APPS se impunea a fi examinată destinația inițială a imobilului care, la data preluării era o casă de locuit familială iar ulterior, în 1994, fără consultarea moștenitorilor fostului proprietar, care ceruseră restituirea imobilului, a fost transformat în unitate hotelieră și de alimentație publică.

În acest condiții, toate lucrările făcute de R.A. - APPS, pentru a schimba destinația imobilului trebuiau privite ca lucrări voluptorii care, nu puteau fi "imputate" reclamanților.

Mai mult, se conchide, toate expertizele efectuate în cauză au concluzionat asupra modului "dezastruos" în care se găsește imobilul din cauza transformărilor efectuate de R.A. - APPS, fără autorizație de construcție, cei care trebuiau să fie despăgubiți, fiind reclamanții.

Recursurile se privesc ca nefondate, urmând a fi respinse, în considerarea argumentelor ce succed.

Este important de subliniat, dintru început, că imobilul în litigiu, cunoscut sub denumirea de "Complexul x", situat în județul Argeș (compus din teren în suprafață de 131,099 m.p., castel de vânătoare, vilă P+1, cabană, chioșc,cabină poartă și construcții noi: casă de serviciu P+1, popicărie, centrală termică, piscină, stație de control și cabină de pompe, astfel cum au fost identificate prin raportul de expertiză G.) a fost restituit în deplină proprietate și posesie reclamanților prin decizia nr. 855 din 18 noiembrie 2008, a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, soluția dată asupra acțiunii în revendicare, rămânând irevocabilă prin decizia nr. 5300 din 15 octombrie 2010, pronunțată în dosarul nr. x/2005 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală.

În februarie 2018, hotărârea vizând retrocedarea nemișcătorului a fost pusă în executare, reclamantele intrând în posesia imobilelor.

Ca atare, casările ulterioare și obiectul analizei de față, poartă asupra modului în care instanța de apel a soluționat cererea reconvențională, formulată de R.A. - APPS având ca obiect obligarea reclamantelor la plata contravalorii investițiilor efectuate de către Statul român, prin administratorii săi legali, constând în lucrări noi de construcție efectuate în perioada 1965-1989 și îmbunătățirile aduse vechii proprietăți.

Prin ultima decizie de casare - nr. 582 din 19 februarie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă - s-a reținut că, în mod greșit a fost respins capătul din cererea reconvențională vizând obligarea reclamanților la plata îmbunătățirilor și investițiilor efectuate la construcțiile vechi, pe temeiul prevederilor art. 49 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, dispoziție neinvocată de către pârâtă, instanța de trimitere fiind îndrumată să se conformeze statuărilor deciziei nr. 6341 din 18 octombrie 2012, dată în recurs și să pună în discuția părților temeiul juridic pe care s-au fondat pretențiile pârâtei reclamante, în acord cu principiul contradictorialității și dreptului la apărare.

În rejudecare, la interpelarea instanței, reclamanta reconvențională și-a precizat temeiul juridic al cererii invocând atât prevederile art. 494 coroborat cu art. 997 din C. civ. dar și principiul îmbogățirii fără justă cauză a reclamantelor, în considerarea îmbunătățirilor importante aduse imobilului retrocedat.

Făcând o analiză judicioasă a temeiurilor indicate, instanța de trimitere a reținut corect că, în cauză, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 494 și 997 din C. civ. de la 1864 dar, devine incident raportului juridic dedus judecății, principiul îmbogățirii fără justă caută, dezvoltat atât în concluziile orale cât și scrise, ale pârâtei-reclamante.

S-a argumentat, pe larg, de către reclamanta-reconvențională, că principiul îmbogățirii fără justă caută instituie o obligație de restituire atunci când are loc mărirea patrimoniului unei persoane, în dauna alteia, chiar dacă vechiul C. civ. nu consacră acest principiu, ca izvor de obligații, de sine stătător.

Aceleași concluzii au fost susținute și oral în fața instanței și consemnate în încheierea de dezbateri din 9 februarie 2018, fiind lipsit de relevanță faptul că principiul îmbogățirii fără justă cauză nu a fost indicat în mod expres în precizarea inițială a cererii.

În acest context, nu se poate reține că instanța care, în acord cu precizările făcute de pârâta-reclamantă a dat o calificare juridică cererii, ar fi încălcat principiul disponibilității și nu ar fi pus în discuția părților, în condiții de contradictorialitate, această calificare.

Nu poate fi primită nici critica vizând nefundamentarea cererii reconvenționale pe un text expres de lege în condițiile în care, arată recurenții, instituția îmbogățirii fără justă cauză, este o creație a practicii judiciare și nu este consfințită expres în vreunul din textele C. civ. de la 1864, aplicabil cauzei, "teoria" neconstituind, prin ea însăși "un argument de înlăturare a unor dispoziții legale".

Astfel, atât doctrina cât și practica judiciară au statuat că, din faptul juridic al măririi patrimoniului unei persoane, în dauna patrimoniului unei alte persoane, se naște o obligație de restituire, în detrimentul celui "îmbogățit, fără justă cauză" și în beneficiul celui căruia i s-a diminuat patrimoniul, acestuia fiindu-i recunoscută, unanim, posibilitatea intentării unei acțiuni în justiție cunoscută ca actio de in rem verso.

Condițiile juridice ale intentării unei astfel de acțiuni, se regăsesc în cauza de față, respectiv inexistența unui temei al măririi unui patrimoniu și al micșorării celuilalt și absența oricărui alt mijloc pentru recuperarea, de către cel care și-a micșorat patrimoniul, a pierderii suferite.

În speță, probele administrate în rejudecare, au demonstrat că mare parte a lucrărilor efectuate de R.A. - APPS asupra corpului vechi al imobilului, sunt necesare și utile, ultimile mărind considerabil valoarea construcțiilor edificate în anii 1930 (instalații gaze naturale, construcție canal termic și instalații termice, etc.)

Se mai reține și faptul că la data efectuării acestor lucrări, anterior anului 2004, nu exista o legislație care să impună restricționarea lucrărilor de amenajări la anumite categorii de imobile, iar nemișcătorul în cauză nu era clasificat ca monument istoric.

În consecință, nu este justificată susținerea recurenților că toate lucrările efectuate de R.A. - APPS erau menite să asigure schimbarea destinației imobilului și trebuiau privite de instanță, ca lucrări "voluptorii" ce nu puteau fi "imputate" reclamanților, valoarea acestor din urmă lucrări (de 144.234 RON) fiind dedusă din valoarea totală actualizată, a tuturor lucrărilor realizate în perioada 1994-2002, la construcțiile vechi (vila mare și H.) care compun "Complexul x", din județul Argeș.

De altfel, așa cum se reține prin completarea la raportul de expertiză efectuat în etapa rejudecării apelului, chiar lucrările acceptate ca având caracter voluptoriu, sunt lucrări de construcții, finisaje și de instalații și dotări, ce au caracter definitiv și odată cu retrocedarea complexului, au fost transmise actualilor proprietari.

Așa fiind, față de cele ce preced, recursurile urmează a se respinge, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta D. și de reclamanta F. împotriva deciziei 179A din 16 februarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29.05.2018.