ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1561/2006

Asupra recursului de față, Examinând actele dosarului constată următoarele: Prin sentința penală nr. 206 din 4 octombrie 2005, Tribunalul Buzău, secția penală, în baza art. 211 alin. (2) lit. b) și alin. (2 1 ) lit. a) și ) C. pen., a condamnat, printre alții, pe inculpatul Z.F.S., la pedeapsa de 7 ani și 6 luni închisoare, pentru infracțiunea de tâlhărie comisă la 11 ianuarie 2005 asupra părții vătămate R.L. S-au aplicat prevederile art. 71 și 64 C. pen. În baza art. 88 C. pen., a fost dedusă din pedeapsă perioada arestării preventive de la 12 ianuarie 2005 la zi, menținându-se starea de arest. Inculpatul Z.F.S. a fost obligat, în solidar cu ceilalți doi inculpați condamnați în aceeași cauză, la plata sumei de 12.072.676 ROL către C.A.S.

Buzău. S-a luat act că partea vătămată R.L. nu s-a constituit parte civilă. Instanța a reținut că, în seara zilei de 11 ianuarie 2005, în timp ce partea vătămată R.L. se deplasa, trecând prin magazia de mărfuri a stației, spre Stația C.F.R. Buzău, intenționând să plece cu trenul spre localitatea Ziduri unde domiciliază, inculpatul Z.F.S., după o înțelegere prealabilă cu ceilalți inculpați în compania cărora se afla, a lovit-o cu pumnii și picioarele până aceasta a căzut jos și apoi i-a sustras verigheta și ceasul de mână, obiecte pe care le-a dat martorului B.V. Ulterior și ceilalți doi inculpați au lovit cu picioarele partea vătămată aflată la pământ, sustrăgându-i din buzunare portofelul și suma de 300.000 lei.

I-au mai sustras cartele telefonice, un card, alimente și alte obiecte pe care le-au împărțit cu martorii oculari. A doua zi inculpatul Z.F.S. împreună cu martorul B.V. a amanetat verigheta pentru suma de 300.000 lei din care suma de 200.000 lei a fost cheltuită împreună pentru cumpărarea alimentelor, băuturilor și pentru țigări. În urma agresiunii, partea vătămată a suferit leziuni ce au necesitat 90-110 zile de îngrijiri medicale. Prin decizia penală nr. 444 din 18 noiembrie 2005, Curtea de Apel Ploiești, secția penală, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de cei trei inculpați (Z.F.S., B.R.I. și I.G.) împotriva sentinței menționate. Apelul declarat de inculpatul Z.F.S. a vizat greșita individualizare a pedepsei.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs inculpatul Z.F.S. Motivarea recursului a fost făcută oral de apărătoarea inculpatului invocându-se cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 17 1 C. proc. pen. (când hotărârea este contrară legii), în sensul că nu i s-a respectat inculpatului dreptul la apărare, fiind apărat de același avocat desemnat din oficiu și pentru ceilalți doi inculpați, cu care avea interese contradictorii. S-a solicitat casarea deciziei și trimiterea cauzei la instanța de apel. În ultimul cuvânt inculpatul a susținut că numai l-a lovit pe partea vătămată, dar nu i-a sustras bunuri.

Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Examinând practicaua deciziei atacate, Înalta Curte constată că apelanții inculpați au fost, într-adevăr, apărați de același avocat desemnat din oficiu, care, însă, a susținut, pentru fiecare apelant, motivele de casare distincte, motive care nu sunt de natură a dovedi că între inculpatul Z.F.S. și ceilalți doi inculpați există interese contrare. Astfel, inculpatul Z.F.S. a recunoscut săvârșirea faptei, iar apărătoarea sa din instanța de apel a solicitat reducerea pedepsei, așa cum, de altfel, a cerut și inculpatul Z.F.S. în apelul declarat. Împrejurarea că apelantul Z.F.S. a minimalizat fapta sa, considerând că nu ar constitui o infracțiune, nu este de natură a demonstra necesitatea apărării sale de către un alt avocat decât acela desemnat pentru toți inculpații.

Inculpatul Z.F.S. a recunoscut încă din primele declarații date în faza de urmărire penală nu numai că a lovit-o pe partea vătămată, dar și împrejurarea că a doua zi l-a însoțit pe unul din martori la o casă de amanet pentru valorificarea verighetei sustrase și că din suma obținută a beneficiat și el. Or, în condițiile în care inculpatul Z.F.S. a recunoscut fapta, martorii oculari au confirmat participarea acestuia la săvârșirea tâlhăriei, iar apărătoarea sa din instanța de apel a solicitat reducerea pedepsei, (conform apelului declarat de inculpatul Z.F.S.), nu se poate vorbi despre o încălcare a dreptului său la apărare. De altfel, însuși inculpatul Z.F.S. nu a considerat că ar avea interese contradictorii față de ceilalți inculpați pentru că nu a cerut Curții de apel să-i desemneze un alt apărător din oficiu, acceptând apărarea făcută de același avocat.

Sub aspectul individualizării pedepsei aplicate recurentului, Înalta Curte constată că s-a făcut corect, cu respectarea criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen., în esență, ținându-se seama, atât de gravitatea faptei (tâlhărie, care a avut consecințe grave asupra sănătății părții vătămate, spitalizată și aflată în îngrijiri medicale circa 110 zile), cât și de persoana inculpatului Z.F.S., infractor primar. Pedeapsa de 7 ani și 6 luni se situează în apropierea minimului special de 7 ani închisoare prevăzută de art. 211 alin. (2) 1 C. pen. În consecință, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpat. În baza art. 88 C. pen., se va scade din durata pedepsei perioada arestării preventive începând de la data de 12 ianuarie 2005, la zi.

Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de 220 RON, din care onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 100 RON, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul Z.F.S. împotriva deciziei penale nr. 444 din 18 noiembrie 2005 a Curții de Apel Ploiești. Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul arestării preventive de la 12 ianuarie 2005 la 10 martie 2006. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 220 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 10 martie 2006.