ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 571/2018

Analizând recursul în condițiile art. 496 C. proc. civ., cu aplicarea dispozițiilor art. 499 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins, Înalta Curte reține următoarele:

Prin Decizia civilă nr. 363 din 31 mai 2017, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins apelul declarat de către apelanta-pârâtă Compania Națională Administrația Porturilor Maritime S.A. Constanța împotriva sentinței civile nr. 509 din 29 martie 2016 pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul nr. x/88/2014, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. A. S.A., ca nefondat.

A obligat apelanta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 24.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâta Compania Națională Administrația Porturilor Maritime S.A. Constanța.

Criticile de recurs vizează nelegalitatea hotărârii atacate, din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., și se referă, în esență, la următoarele:

a) Dezlegarea dată în considerentele hotărârii atacate asupra faptului că platformele maritime în litigiu, fiind finalizate, ar fi trebuit evidențiate distinct și nu să rezulte prin deducții din interpretarea altor documente corelative.

Se susține, în acest sens, că o eroare a instanței, în soluționarea speței, o reprezintă omisiunea faptului că obiectul procesului-verbal încheiat la data de 20 februarie 1991, de care se prevalează reclamanta, îl reprezintă predarea-primirea obiectelor de investiții aflate în curs de execuție la data de 31 ianuarie 1991 din cadrul obiectivului "Construcția portului Constanța sud - zona de acces a navelor pe Canalul Dunăre-Marea Neagră (...)", iar platformele ce formează obiectul litigiului erau finalizate abia în cursul anului 1998. În acest context procesul-verbal menționat nu poate face referire la bunuri finalizate, ci la mijloace fixe în curs de execuție.

Se mai arată că, în prezent, intimata-reclamantă se află în deplina posesie a platformelor ce formează obiectul cererii de chemare în judecată, posesie dovedită prin procesul-verbal nr. x/11.10.1999 și contractul de închiriere nr. x din 01.01.2005.

Pentru stabilirea suprafețelor revendicate, intimata-reclamantă a prezentat procesul-verbal din 20.02.1991 prin care s-a împărțit patrimoniul între Compania Națională Administrația Porturilor Maritime S.A. și S.C. A. S.A., în urma identificării la teren, a confruntării planurilor și a actelor prezentate. Reprezentanții Companiei Naționale Administrația Porturilor Maritime S.A. și S.C. A. S.A. au încheiat la data de 11.10.1999 procesul-verbal (înregistrat la Compania Națională Administrația Porturilor Maritime S.A. cu nr. x din 11.10.1999 sigla S.C. A. S.A. cu nr. x din 25.10.1999) prin care s-au stabilit ce suprafețe sunt ocupate cu elemente de suprastructură ce aparțin S.C. A. S.A. și ce suprafețe sunt ocupate cu elemente de suprastructură ce aparțin Companiei Naționale Administrația Porturilor Maritime S.A. (cele 3 platforme revendicate de SC A. S.A.). Deci, prin acest proces-verbal și prin contractul de închiriere încheiat între părți, S.C. A. S.A. a recunoscut că cele trei platforme sunt în proprietatea Companiei Naționale Administrația Porturilor Maritime S.A.

În consecință, nefiind întrunite condițiile prevăzute de legislația în vigoare pentru admiterea unei acțiuni în revendicare imobiliară îndreptată împotriva proprietarului imobilelor, instanțele de fond trebuiau să admită excepția invocată și să respingă cererea în revendicare, ca fiind inadmisibilă.

În ceea ce privește dovedirea dreptului de proprietate se arată că instanța a interpretat eronat probele din dosar, în sensul că a preluat doar câteva concluzii (scoase din context) ale raportului de expertiză tehnică, fără a le corela cu celelalte documente aflate la dosar și, în special, fără a le corobora cu concluziile expertizei contabile, expertiză care concluzionează fără nici un fel de dubiu că bunurile aflate în litigiu nu au intrat în componența capitalului social în natură, nici în anul 1991 și nici în anul 2014, bunurile ce formează obiectul litigiului nefiind evidențiate în actul constitutiv al S.C. A. S.A. Constanța.

b) O altă critică de recurs vizează dezlegarea dată în considerentele hotărârii judecătorești atacate, asupra faptului că bunurile ce formează obiectul cererii în revendicare nu se regăsesc în capitalul social în natură al societății reclamante.

Invocând jurisprudența în materie, S.C. A. S.A. omite faptul că pentru a deveni proprietara bunurilor incluse în patrimoniul său trebuie să facă dovada primirii acelor bunuri prin procese-verbale de predare-primire, conform art. 5 din H.G. nr. 19/1991.

Capitalul social al S.C. A. S.A. înregistrat la O.R.C. este cel stabilit prin H.G. nr. 19/1991, fără nicio detaliere.

Astfel, în mod eronat, instanța de apel a stabilit că "în raport de modul de dobândire de către intimata-reclamantă a dreptului de proprietate, și anume prin efectul legii, aspectul neînregistrării bunurilor în contabilitatea sa nu lipsește de eficiență titlul acesteia de proprietate", în contextul în care, nu s-a invocat lipsa evidențierii acestor bunuri în contabilitate, ci s-a invocat faptul că aceste bunuri nu se regăsesc în capitalul social în natură, de la înființare, iar dacă acest drept ar fi fost constituit prin efectul legii, tot prin efectul legii, trebuia să se regăsească în capitalul social al societății.

Față de argumentele expuse se solicită admiterea recursului formulat de pârâtă, casarea cu reținere spre rejudecare a Deciziei civile nr. 363 din 31.05.2017 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, cu consecința respingerii cererii de revendicare imobiliară formulată de societatea SC A. S.A., ca neîntemeiată.

În temeiul art. 489 alin. (3) C. proc. civ., la termenul la care s-a judecat pricina, 22 februarie 2018, instanța de recurs, din oficiu, a pus în discuția părților, cu respectarea principiului dreptului de apărare și a principiului contradictorialității, motivul de ordine publică reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit cu care:

"Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Motivul șase din configurația art. 488 C. proc. civ. privește nelegalitatea pentru nemotivarea hotărârii judecătorești, deoarece, astfel trebuie calificată și o hotărâre care nu este deloc motivată și una care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine pricinii.

În speța de față, considerentele, deși prezente și legate de natura cauzei, vor fi găsite contradictorii de către Înalta Curte, în sensul celor ce urmează în continuare.

Așadar, având a clarifica chestiunea admisibilității acțiunii în revendicare imobiliară, prin prisma calității reclamantei de posesor deplin al bunurilor revendicate în cauză, Curtea de apel a reținut că " obiectul cauzei constă în obligarea pârâtei Compania Națională Administrația Porturilor Maritime S.A. Constanța de a-i lăsa reclamantei S.C. A. S.A. în deplină proprietate și posesie următoarele bunuri imobile: platformă de beton situată în spatele cheului depozit minereu - nr. inventar x, PIF din 12.01.1998, suprafață 17.618 mp, DO 6.2.1, platformă de beton situată în spatele cheului depozit minereu (macadam) - nr. inventar x, PIF din 12.01.1998, suprafață 21.611 mp, DO 6.2.1 și platforma montaj la danele de minereu (macadam) - nr. inventar x, PIF din 12.01.1998, suprafață 10.000 mp, DO 6.2.1, așadar o acțiune în revendicare.

În ceea ce privește dispozițiile de drept material aplicabile în cauză, Curtea a reținut incidența art. 563 alin. (1) C. civ., potrivit cărora "Proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deține fără drept. El are, de asemenea, dreptul la despăgubiri, dacă este cazul. (…)."

Prin urmare, câtă vreme textul de lege desemnează drept titular al acțiunii în revendicare pe proprietarul bunului, rezultă că și în ipoteza în care acesta are stăpânirea materială a bunului, însă nu în exercitarea prerogativelor de proprietar, ci în temeiul unor contracte de închiriere, poate să ceară apărarea dreptului său de proprietate de la pârâtul care se comportă ca un proprietar.

De altfel, chiar apelanta susține, în cadrul acestui motiv de apel, faptul că reclamanta nu este proprietar al platformelor, însă are deplina lor posesie.

Contrar acestei susțineri, Curtea observă că posesia reclamantei asupra menționatelor platforme nu este una pentru sine, reclamanta fiind un detentor precar în relația cu pârâta, calitate conferită prin contractele de închiriere încheiate între părți.

Or, această calitate nu poate bloca accesul reclamantei la acțiunea în apărarea dreptului său de proprietate, câtă vreme aceasta se legitimează procesual ca proprietar al platformelor, context în care dezlegarea dată de prima instanță excepției inadmisibilității acțiunii este corectă".

În contextul acestor considerente, Înalta Curte amintește că, acțiunea în revendicare este acea acțiune în justiție prin care reclamantul, care pretinde că este proprietarul unui bun individual determinat cu privire la care a pierdut posesia, solicită obligarea pârâtului, care stăpânește bunul respectiv, să îi recunoască dreptul de proprietate și să îi restituie bunul.

Cu o formulă consacrată în practică se spune că acțiunea în revendicare este acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar, însă această afirmație nu este riguros exactă, deoarece, așa cum rezultă în mod expres din art. 563 alin. (1) C. civ., acțiunea în revendicare poate să fie exercitată împotriva posesorului sau a oricărei alte persoane care deține bunul fără drept (de ex. detentorul care refuză restituirea bunului).

Așadar, acțiunea în revendicare este o acțiune reală, deoarece urmărește bunul, iar nu o anumită persoană, dar și o acțiune petitorie, deoarece tinde să stabilească direct existența dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului.

Înalta Curte constată că instanța de apel, deși a stabilit corect obiectul și limitele învestirii în cauză, a reținut, în mod contradictoriu, în considerente, că acțiunea în revendicare imobiliară aparține titularului dreptului de proprietate, care are și stăpânirea materială a bunului revendicat.

În acest sens a reținut, în mod expres, că posesia reclamantei asupra menționatelor platforme nu este una pentru sine, reclamanta fiind un detentor precar în relația cu pârâta, calitate conferită prin contractele de închiriere încheiate între părți.

Reținând că reclamanta are proprietatea, dar și deplina posesie asupra bunurilor revendicate, considerente care, în raport cu textul de lege invocat, doctrina de specialitate, dar și cu jurisprudența constantă în materie, ar conduce la soluția respingerii acțiunii în revendicare, instanța de apel a constatat că acțiunea pendinte este nu numai admisibilă, dar și întemeiată.

Cum în cazul acțiunii în revendicare, reclamantul dobândește posesia asupra bunului revendicat, ca efect accesoriu al admiterii acesteia, Înalta Curte apreciază ca fiind contradictorii considerentele prin care Curtea de apel, reținând calitatea reclamantei de titular al dreptului de proprietate, dar și de posesor/detentor în relația cu pârâta, a constatat că această calitate nu poate bloca accesul reclamantei la acțiunea în apărarea dreptului său de proprietate, îndreptată împotriva pârâtei, care nu este nici proprietar, nici posesor sau detentor al bunului revendicat.

Tocmai datorită specificului său, acțiunea în revendicare nu trebuie confundată cu acțiunea posesorie, care este acțiunea prin care reclamantul urmărește să păstreze ori să redobândească posesia, ca simplă stare de fapt, fără însă a pune în discuție existența dreptului de proprietate asupra bunului.

Instanța de apel nu a făcut o delimitare a acțiunii în revendicare de acțiunea posesorie, în condițiile în care a reținut că reclamanta se legitimează ca titular al dreptului de proprietate asupra imobilelor revendicate în baza Hotărârii Guvernului României nr. 19 din 10.01.1991 și procesului-verbal de predare-primire din 20.02.1991, probațiunea administrată atât în primă instanță, cât și în apel relevând fără dubiu că bunurile în litigiu au fost predate reclamantei, fiind destinate activității de minereu, așadar, deservind din punct de vedere tehnic și funcțional terminalul societății reclamante SC A. S.A.

Pe de altă parte, reținând temeinicia acțiunii în revendicare, de esența căreia este analiza titlurilor de proprietate evocate de părți, instanța de apel nu face nicio referire în considerentele hotărârii pronunțate cu privire la titlul pârâtei, în condițiile în care, prin motivele de apel aceasta a invocat că cele trei platforme maritime revendicate sunt în proprietatea Companiei Naționale Administrația Porturilor Maritime S.A., că prin încheierea între părți a procesului-verbal nr. x din 11.10.1999 aceasta are un titlu suficient pentru dobândirea dreptului de proprietate și că, prin încheierea acestui proces-verbal și a contractului de închiriere nr. x din 01.01.2005 reclamanta nu este proprietară a bunurilor revendicate, ci doar posesoare a acestora.

Instanța de apel nu a procedat la compararea titlurilor de proprietate care, așa cum s-a arătat în precedent, este de esența revendicării, mărginindu-se la a relata situația de fapt astfel cum rezultă din probele dosarului.

Concluzionând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre judecătorească care cuprinde motive contradictorii, eliptice, ce au generat nelămurirea aspectelor legate de revendicarea imobilelor în litigiu, Înalta Curte constată că nu este lămurită situația de fapt sub aspectele relevate și nu se poate verifica aplicarea corectă a legii în cauză.

Neputând exercita un control de legalitate asupra acestor chestiuni, care nu au fost lămurite de instanțele de fond și, de asemenea, neputând priva părțile de un grad de jurisdicție prin rezolvarea lor direct în recurs, Înalta Curte, coroborând art. 488 alin. (1) pct. 6 cu dispozițiile art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtă, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare la aceiași curte de apel, pentru ca în baza efectului devolutiv al apelului, să stabilească pe deplin care este regimul juridic aplicabil acțiunii în revendicare pendinte, astfel cum a fost formulată de reclamantă, pe de o parte, iar pe de altă parte, care este situația titlurilor aflate în conflict, cu trimitere la probatoriile și la dispozițiile legale apreciate a fi relevante în cauză.

Totodată, în rejudecare, instanța de trimitere va avea în vedere examinarea tuturor celorlalte aspecte invocate prin motivele de recurs și care sunt într-o strânsă legătură cu petitul de revendicare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Compania Națională Administrația Porturilor Maritime S.A. împotriva Deciziei civile nr. 363 din data de 31 mai 2017 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 februarie 2018.