ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1704/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 1469 din 13 mai 2014 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a stabilit competența de soluționare a cererii formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local Pantelimon, Primăria Orașului Pantelimon și Orașul Pantelimon, în favoarea Judecătoriei Cornetu.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut, în esență, că revine Judecătoriei competența de soluționare a cauzei, având în vedere că art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004 asimilează actului administrativ contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice.

Contractul de concesiune nu are natura juridică a unui contract administrativ, în sensul art. 2 din Legea nr. 554/2004, deoarece are ca obiect exploatarea unui bun ce aparține domeniului privat al comunității. Deci, primul capăt de cerere excede competenței materiale a instanței specializate de contencios administrativ.

În ceea ce privește înștiințarea de plată, Curtea de Apel a observat că aceasta se referă la redevența pretinsă în temeiul contractului de concesiune și prin urmare are valoarea juridică a unei puneri în întârziere pentru neexecutarea unei obligații contractuale. Așa fiind, s-a apreciat că actul respectiv nu are nicio legătură cu un act administrativ-fiscal ce poate fi contestat în fața instanței specializate.

Împotriva hotărârii instanței de fond a declarat recurs pârâtul Orașul Pantelimon.

În motivarea recursului se arată că obiectul cererii, astfel cum a fost precizată, îl constituie anularea actului administrativ intitulat Înștiințare de plată nr. 41580 din data de 09.11.2011 emisă de Consiliul Local Pantelimon - Serviciul de Impozite și Taxe, prin urmare se contestă un act administrativ de stabilire a unei taxe locale, astfel cum se prevede în art. 205 din O.G. nr. 92/2003.

Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale, la art. 26 alin. (10), arată care sunt veniturile bugetelor locale, fiind prevăzute în anexa nr. 1 din lege.

Recurentul consideră că suma cu titlu de redevență datorată Contractului de concesiune nr. 151/11.03.2004 constituie venit la bugetul local, iar contractul de concesiune este în sine un titlu de creanță, aspecte ce reies și din condițiile și termenele de plată stipulate în cuprinsul acestuia.

Este evident că titlul de creanță, în speță contractul de concesiune, a devenit titlul executoriu prin depășirea termenului stabilit de plată a sumelor datorate cu titlu de redevență.

Se mai susține că actul care se solicită a fi anulat de către instanță, în speță înștiințarea de plată, intră în categoria actelor administrative, astfel cum acestea sunt prevăzute la art. 2, lit. c) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, iar procesele și cererile în materie de contencios administrativ sunt soluționate de Tribunalul teritorial.

Examinând cauza și sentința recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cu cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Recurentul-pârât a învestit instanța cu o cerere ce vizează, în principal, obligarea pârâtului la respectarea contractului de concesiune și anularea înștiințării de plată emise ca urmare a nerespectării contractului de concesiune.

În raport cu obiectul cauzei, se reține că este corectă concluzia la care a ajuns Curtea de apel făcând o interpretare temeinică a situației de fapt expuse de reclamant, ceea ce a condus la o calificare corectă a obiectului cererii de chemare în judecată atunci când a considerat că demersul procesual inițiat de parte este de competența judecătoriei.

În cauză, se constată că limitele învestirii judecătoriei au fost date de incidența art. 1 pct. 1 din C. proc. civ. în raport cu împrejurarea potrivit căreia contractul de concesiune având ca obiect un bun proprietate privată nu a fost asimilat de legiuitor unui act administrativ, urmând a fi guvernat de normele de drept privat.

Astfel, contractul de concesiune are ca obiect un bun proprietate privată a unității administrativ-teritoriale situat în Comuna Pantelimon, motiv pentru care un asemenea contract nu este asimilat actului administrativ în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c) teza a doua din Legea nr. 554/2004, conform cărora sunt asimilate actelor administrative numai "contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică".

Fiind vorba de un bun proprietate privată a unității administrativ-teritoriale, contractul de concesiune a bunului respectiv este supus reglementărilor de drept comun, conform art. 553 alin. (1) și (4) din C. civ., iar nu unor reglementări speciale, cum este, spre exemplu, O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică (art. 66).

Prin urmare, întrucât litigiul dedus judecății are ca obiect un contract de concesiune a unui bun proprietate privată, supus în integralitatea sa dispozițiilor de drept comun, instanța competentă se determină potrivit art. 1 pct. 1 din C. proc. civ., conform cărora "judecătoriile judecă în primă instanță, toate procesele și cererile în afara de cele date de lege în competența altor instanțe".

Faptul că, prin cerere, reclamantul solicită, cu titlu subsidiar, și anularea înștiințării de plată referitoare la obligația de plată a redevenței ce îi incumbă în baza contractului de concesiune nu transformă litigiul de drept privat (de competența instanței de drept comun) într-un litigiu de drept public (de competența instanței de contencios administrativ și fiscal), întrucât diferendul judiciar vizează, în esența sa, executarea unei convenții civile (contractul de concesiune a unui bun proprietate privată).

A accepta teza contrară echivalează cu stabilirea competenței instanței de contencios administrativ de a soluționa litigii privind contracte civile, contrar dispozițiilor art. 10 alin. (1) coroborat cu art. 2 alin. (1) lit. c) teza a doua din Legea nr. 554/2004 și art. 66 din O.U.G. nr. 54/2006, care prevăd expres competența instanței de contencios administrativ numai în privința litigiilor referitoare la contracte administrative având ca obiect punerea în valoare a unor bunuri proprietate publică.

Susținerile recurentului referitoare la natura juridică a înștiințării de plată și la aplicabilitatea dispozițiilor Codului de procedură fiscală nu pot fi primite, întrucât prevederile Codul fiscal și ale Codului de procedură fiscală nu sunt aplicabile creanței bugetare rezultate din raporturile juridice născute în baza unui contract de concesiune a unui bun proprietate privată a unității administrativ-teritoriale.

Într-adevăr, redevența se circumscrie prevederilor art. 2 pct. 58 din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale, însă, pentru că redevența constituie un venit al bugetului local nu presupune în mod automat faptul că înștiințarea de plată reprezintă un act administrativ-fiscal în sensul dat de recurent.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, prin act administrativ se înțelege "actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice".

Or, raportul juridic dintre reclamant și pârât nu a luat naștere în baza unui contract de drept administrativ (în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) teza a doua din Legea nr. 554/2004), ci în baza unui contract de drept privat (contractul de concesiune a unui bun proprietate privată a unității administrativ-teritoriale), iar unul dintre elementele de conținut ale raportului juridic de drept privat este reprezentat de plata redevenței, care constituie, astfel, o obligație de drept civil ce incumbă concesionarului.

Atâta timp cât obligația de plată a redevenței a luat naștere în baza unui act de drept privat și reprezintă o obligație civilă, rezultă că înștiințarea de plată nu se circumscrie nici prevederilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, întrucât nu dă naștere obligației respective, și nici prevederilor art. 41 din C. proc. fisc. , întrucât nu stabilește o obligație fiscală. În partea referitoare la încunoștințarea concesionarului cu privire la plata redevenței, înștiințarea de plată are semnificația juridică a unei notificări de drept civil, căreia nu îi sunt aplicabile normele fiscale sau de procedură fiscală.

Diferența dintre obligația civilă ce derivă din contractul de concesiune de drept privat și obligația fiscală este dată și de faptul că în cazul unui contract de concesiune a unui teren sau a unei clădiri proprietate privată a unității administrativ-teritoriale, concesionarului îi incumbă, pe de o parte, obligația civilă de plată a redevenței născută în baza convenției civile, iar, pe de altă parte, obligația fiscală de plată a taxei pe teren/clădire, prevăzută de Codul fiscal și stabilită în condiții similare impozitului pe teren/clădiri, conform art. 249 alin. (3), respectiv art. 256 alin. (3) din C. fisc.

În același sens, sunt și dispozițiile art. 1 alin. (4) și ale art. 2 alin. (1) și (2) din C. proc. fisc.

Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 2 alin. (1) și art. 1 alin. (4) din C. proc. fisc. , rezultă că redevența datorată în baza contractului de concesiune a unui bun proprietate privată a unității administrativ-teritoriale nu se încadrează în excepțiile prevăzute de art. 1 alin. (4) din C. proc. fisc. (redevențe miniere; redevențe petroliere; redevențe rezultate din contracte de concesiune, arendă și alte contracte de exploatare eficientă a terenurilor cu destinație agricolă, încheiate de Agenția Domeniilor Statului) pentru a fi administrată potrivit dispozițiilor Codului de procedură fiscală, ale Codul fiscal, precum și ale altor reglementări date în aplicarea acestora, prin intermediul unor acte administrativ-fiscale.

Prin urmare, dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită Curtea de apel, reflectă, așadar, interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, constatând că nu există motive de reformare a sentinței, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, art. 304 pct. 9 sau art. 3041 din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Orașul Pantelimon împotriva Sentinței civile nr. 1469 din 13 mai 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 24 aprilie 2015.

Procesat de GGC - NN