ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2082/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2082/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursurilor

civile de față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor cauzei constată următoarele:

Prin Sentința nr. 1900 din 14 decembrie 2001,

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins excepția lipsei calității

procesuale pasive a SC T.M. INC SA, a SC I. SA și a Autorității Feroviare

Române, a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și a

respins acțiunea promovată de aceasta ca fiind introdusă de o persoană fără

calitate procesuală activă.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că reclamanta nu a făcut dovada calității de

proprietară neposesoare a imobilului revendicat, în suprafață de 200.000 m.p.,

deoarece terenul a fost dobândit de defunctul N.B., iar în urma decesului

acestuia proprietatea s-a transferat fiului său, A.B. și soției

supraviețuitoare, V.B.

Reclamanta nu are

calitate procesuală activă pentru că nu a depus la dosar testamentul olograf,

făcut în luna iunie 1944 de V.B. și inventarul succesoral din 20 februarie

1945, în care era menționată averea rămasă de pe urma defunctei V.B.

Cu privire la

excepțiile lipsei calității procesuale pasive, tribunalul a constatat că cele

trei societăți pârâte posedă terenul revendicat de reclamantă.

Prin Decizia nr. 1419

din 30 iunie 2004, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis

apelul declarat de reclamantă și a schimbat în tot sentința, în sensul că a

admis în parte acțiunea formulată de reclamantă, iar pârâtele au fost obligate

să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie suprafețele de 23.588

m.p. teren aflat în posesia SC Compania Națională de Cai Ferate "CFR",

25.867 m.p. teren aflat în posesia SC I. SA și 6.204 m.p. teren aflat în

posesia pârâtei Autoritatea Feroviară Română, astfel cum au fost identificate

și în limitele consemnate în raportul de expertiză întocmit de expert A.V.

A admis excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor A.P.A.P.S. și M.L.P.T.L. și, în

consecință, a respins acțiunea față de aceste pârâte.

A respins acțiunea ca

nefondată față de celelalte pârâte.

Curtea de apel a

constatat că, prin înscrisurile depuse la dosar, reclamanta și-a dovedit

calitatea procesuală activă.

Astfel, terenul în

litigiu a fost dobândit în proprietate de N.B. prin contractul de

vânzare-cumpărare transcris la data de 18 iunie 1893 la Tribunalul Ilfov.

După decesul

cumpărătorului, întreaga avere succesorală a revenit în proprietate fiului său,

A.B., așa cum rezultă din actul de partaj voluntar din 8 decembrie 1938,

autentificat la Tribunalul Ilfov prin procesul-verbal nr. 44066.

Reclamanta, în

calitate de legatar universal al defunctei V.B., la 5 decembrie 1949, în baza

testamentului olograf din 26 iunie 1944, a fost pusă în posesia averii rămase

de pe urma defunctei V.B.

A mai constatat

instanța de apel, că nu s-a făcut dovada că Statul Român a preluat terenul în

litigiu în baza unui titlu legal.

Trecând în mod abuziv

la stat, imobilul a fost abandonat o lungă perioadă de timp, primele dovezi

privitoare la exercitarea unor acte de dispoziție regăsindu-se într-o serie de

decizii ale fostului consiliu popular al capitalei și cel al sectorului 1, prin

care se dădeau în administrare, pentru amenajarea unor spații de agrement, unor

întreprinderi de stat. Aceste acte au caracter abuziv, deoarece imobilul

aparținea unor persoane fizice care au fost deposedate ilegal.

Instanța de apel a

constatat că certificatele de atestare a dreptului de proprietate nu reprezintă

un titlu de proprietate în favoarea societăților pârâte, deoarece acestea

folosesc un teren care nu a fost niciodată proprietate de stat și niciunul

dintre pârâți nu a făcut dovada modului în care terenul a ajuns în patrimoniul

lor.

Art. 27 din Legea nr.

10/2001 nu este aplicabil, deoarece textul de lege vizează imobile preluate cu

titlu valabil.

Chiar dacă s-ar

accepta că Decretul nr. 465/1970 reprezintă titlul de trecere a terenurilor în

litigiu la stat, în anexa acestui decret nu figurează niciunul din membrii

familiei B., singurii titulari ai dreptului de proprietate.

Autoritățile

vechiului regim nu au dat terenurile în proprietate pârâtelor, iar Legea nr.

15/1990 a vizat bunuri aflate în patrimoniul societăților la momentul intrării

în vigoare a legii.

Instanța de apel a

constatat că temeiul juridic al cererii de chemare în judecată este art. 480 C.

civ., deoarece cererea a fost înregistrată înainte de intrarea în vigoare a

Legii nr. 10/2001, iar reclamanta are dreptul la restituirea în natură doar

pentru o parte de teren, pentru cea ocupată de construcții urmând a beneficia

de măsuri reparatorii, conform art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește

pârâtele A.P.A.P.S. și M.L.P.T.L., instanța de apel a reținut că nu dețin în

folosință nicio suprafață de teren din cea revendicată de reclamantă.

Prin Decizia nr. 6315

din 27 iunie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, a admis recursurile declarate de reclamantă și

pârâtele Compania Națională de Căi Ferate "C.F.R", Autoritatea

Feroviară Română și SC I. SA, a casat decizia recurată și a trimis cauza la

aceeași instanță de apel pentru rejudecarea apelului declarat de reclamantă.

Instanța de recurs a

reținut că acțiunea reclamantei, introdusă anterior datei de 14 februarie 2001,

este admisibilă, dar că, în soluționarea acțiunii în revendicare, întemeiată pe

dispozițiile art. 480 C. civ., nu se poate face abstracție de dispozițiile de

drept material ale Legii nr. 10/2001, în acest fiind și dispozițiile art. 47

din legea specială.

Instanța supremă a

mai reținut că, prin adoptarea Legii nr. 10/2001, intenția legiuitorului a fost

aceea de a da eficiență dispozițiilor noii legi și în cazul acțiunilor în curs

de judecată și să permită persoanei îndreptățite să decidă, în funcție de

împrejurările concrete ale cauzei, fie să continue judecata, fie să recurgă la

procedura de restituire prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Înalta Curte a mai

reținut că reclamanta are calitate procesuală activă, deoarece a dovedit

calitatea de proprietar a autorului său, iar terenul a fost preluat de stat

fără titlu, situație în care nu sunt aplicabile dispozițiile art. 27 din Legea

nr. 10/2001.

Instanța supremă a

mai reținut că poziția exprimată de recurenta-reclamantă prin cererea de

renunțare la dreptul pretins față de pârâtele SC L. SA și Compania Națională de

Căi Ferate "C.F.R." SA, căreia nu i s-a dat eficiență, reprezintă din

partea acesteia o recunoaștere a faptului că nu este îndreptățită să revendice

suprafețele de teren deținute de aceste pârâte.

A mai reținut

instanța supremă că instanța de apel, admițând acțiunea împotriva tuturor

pârâților, nu a stabilit ce suprafață din cea revendicată ocupă fiecare din

pârâți și care este amplasamentul.

În rejudecare, în

raport de îndrumările instanței de recurs, Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, prin Decizia nr. 221 din 24 martie 2009, a respins excepția

inadmisibilității acțiunii în revendicare.

A admis excepția

lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Transporturilor și

Infrastructurii.

A admis apelul

declarat de reclamantă împotriva sentinței, pe care a schimbat-o în parte, în

sensul că a admis în parte acțiunea restrânsă.

A luat act de

renunțarea reclamantei la suprafețele de teren de 9.374 m.p., 8.705 m.p. și

4.253 m.p., menționate la punctele E, I, N în expertiza efectuată de expert

Ș.I.

A obligat S.C

Compania Națională "C.F.R." să lase reclamantei în deplină

proprietate și liniștită posesie suprafața de teren de 21.606 m.p., menționat

la pct. C al raportului de expertiză, pe SC I. SA pentru suprafața de teren de

9.570,5 m.p., menționat la pct. F, pe Autoritatea Feroviară Romană pentru

12.420 m.p. teren menționat la pct. G, pe SC S. SA pentru 68.844 m.p. teren,

menționat la pct. 1 +J, pe SC L. SA pentru 24.665 m.p. teren menționat la pct.

K și pe SC E. SA pentru 12.866 m.p. teren, menționat la pct. L.

A respins ca

neîntemeiată acțiunea în revendicare a suprafețelor menționate la punctele A,

B, H, D, O, M din raportul de expertiză.

A respins ca

neîntemeiat capătul de cerere privind ridicarea construcțiilor.

A respins acțiunea în

contradictoriu cu Ministerul Transporturilor și Infrastructurii ca fiind

formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A respins cererea de

arătare a titularului dreptului, formulată de SC L. SA. față de S.C T.M. INC,

ca nefondată.

A respins cererea de

chemare în garanție formulată de S.C T.M. INC, față de Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului.

A menținut celelalte

dispoziții ale sentinței.

Instanța de

rejudecare în apel a reținut că acțiunea promovată de reclamantă la data de 8

februarie 2001 este admisibilă, iar faptul că ulterior a intrat în vigoare

Legea nr. 10/2001 nu o poate priva pe reclamantă de procedura privind recunoașterea

și redobândirea dreptului de proprietate asupra imobilelor solicitate.

Ministerul

Transporturilor și Infrastructurii nu are calitate procesuală pasivă deoarece

nu deține vreo suprafață de teren din cel solicitat de reclamantă.

În ceea ce privește

valabilitatea titlului statului, instanța de rejudecare a constatat că această

problemă nu mai poate fi pusă în discuție, deoarece a fost soluționată în mod

irevocabil prin decizia instanței de casare.

Instanța de

rejudecare, după efectuarea expertizei, conform îndrumărilor date de instanța

de recurs, a constatat că suprafața de 11.0961 m.p. este ocupată de Lacul

Grivița, iar suprafața de 8.285 m.p. reprezintă zona de protecție a acestui

lac.

Potrivit art. 1 pct.

3 din Legea nr. 213/1998, domeniul public al statului este alcătuit din apele

de suprafață, cu albiile lor minore, malurile și cuvetele lacurilor, apele

subterane, apele maritime interioare, faleza și plaja mării, cu bogățiile lor

naturale și cu potențialul energetic valorificabil.

Prin urmare, terenul

în suprafață de 119.246 m.p. face parte din domeniul public al statului și nu

poate face obiectul restituirii în natură, potrivit art. 10 din Normele

metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Suprafețele de teren

identificate la punctele D și O din raportul de expertiză se află în posesia

Administrației Domeniului Statului, care nu a fost chemată în judecată, iar pe

terenul identificat la pct. O în raportul de expertiză se află străzile Fabrica

de Cărămidă și Greșoaia, care constituie domeniu public, potrivit art. III pct.

1 din Anexa 1 la Legea nr. 213/1998.

Terenurile în

suprafață de 21.606 m.p., 9.570,5 m.p., 12.420 m.p., 68.844 m.p., 24.665 m.p.

și 12.866 m.p. se află în posesia Companiei Naționale Căi Ferate

"C.F.R.", SC I. SA, Autoritatea Feroviară Romană, SC S. S.A, SC L. SA

și SC E. SA sunt nefolosite, neîngrijite, libere de construcții și pot fi

restituite în natură.

Terenurile de tenis

amenajate pe terenul ocupat de SC L. SA nu se încadrează în categoria

construcțiilor definitive, ele fiind construcții ușoare ce ar putea fi

ridicate.

Cât privește

suprafața de teren de 36.965 m.p., aflată în posesia S.C C. SA, instanța de

rejudecare a constatat că acest teren este ocupat de un ansamblu de blocuri de

locuințe construit de A.N.L., în care locuiesc persoane fizice. În aceeași

situație este și terenul în suprafață de 2.055 m.p., identificat prin pct. M în

raportul de expertiză.

Cum persoanele fizice

nu au fost chemate în judecată, aceste terenuri nu pot fi restituite.

Dreptul de

proprietate al reclamantei asupra terenului poate fi valorificat în temeiul

dispozițiilor art. 494 C. civ., cu respectarea principiului

contradictorialității, motiv pentru care cererea privind ridicarea

construcțiilor a fost respinsă.

Instanța de

rejudecare a mai reținut că reclamanta a formulat cererea de renunțare la

judecată pentru terenurile identificate prin pct. E, I și N în raportul de

expertiză.

Cererea de arătare a

titularului dreptului, formulată de SC L. SA a fost respinsă, având în vedere

că societatea comercială este, potrivit legii, persoană juridică, patrimoniul

fiind unul dintre elementele constitutive ale personalității juridice.

În ceea ce privește

cererea de chemare în garanție a AVAS., curtea de apel a reținut că această

cerere are caracter incident față de cererea de arătare a titularului

dreptului, iar soluționarea sa depinde de soluționarea celei dintâi.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanta B. (G.) N.C.M.L. și

pârâții SC L. SA, S.C S. SA, SC Institutul de Cercetări și Transporturi I. SA,

SC Compania Națională de Căi Ferate "C.F.R" SA și Autoritatea

Feroviară Romană - A.F.E.R.

Invocând dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta a arătat că în mod nelegal a fost

respinsă cererea față de SC C. SA., deoarece, deși acțiunea a fost respinsă ca

nefondată față de această pârâtă, a constatat că terțe persoane dețin

construcțiile edificate.

Consecința practică a

acestei greșeli constă în faptul că s-ar putea reține autoritatea de lucru

judecat față de acest teren, o nouă cerere fiind inadmisibilă.

Cea mai mare parte a

terenului este și în prezent în proprietatea SC C. SRL, motiv pentru care

acțiunea în revendicare față de această pârâtă trebuia admisă.

Recurenta a mai

arătat că respingerea cererii de restituire a terenurilor ocupate de Lacul

Grivița și de zona de protecție a acestora a încălcat dispozițiile art. 315 C.

proc. civ. și art. 6 din Legea nr. 213/1998, deoarece instanța supremă a

constatat că preluarea imobilului a avut loc fără titlu.

Nelegală este și respingerea

suprafeței ce se pretinde că este deținută de Administrația Domeniului Public,

deoarece terenul a fost preluat fără titlu. Terenul făcând parte din domeniul

public, calitate de parte în proces are unitatea administrativ-teritorială. A

mai arătat recurenta că deținerea terenului de către Administrația Domeniului

Public nu a fost dovedită, instanța preluând doar susținerea expertului.

Pârâta SC L. SA a

invocat dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și a arătat că instanța

de rejudecare nu a ținut cont, la soluționarea acțiunii în revendicare, de

dispozițiile de drept material ale Legii nr. 10/2001, așa cum a dat îndrumări

instanța supremă.

Potrivit

dispozițiilor de drept material ale Legii nr. 10/2001, respectiv ale art. 10

alin. (2) și art. 21, terenul deținut de SC L. SA nu poate fi restituit în

natură, deoarece este ocupat de construcții din zidărie, alei betonate,

amenajări ample.

Curtea de apel a

reținut că lucrările de construcție sunt "ușoare", fără a exista

nicio probă în acest sens, iar soluția este ușor aberantă, pentru că a respins

cererea de ridicare a construcțiilor, deși a constatat că lucrările sunt ușor

demontabile.

Recurenta a arătat

că, deși a solicitat aplicarea dispozițiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, instanța de rejudecare a omis să analizeze această apărare, pe care a

reiterat-o în recurs.

A mai arătat că în

cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

deoarece SC L. SA este integral privatizată.

A mai arătat

recurenta, că nu are calitate procesuală pasivă pentru suprafața de 2.000 m.p.

din terenul solicitat de reclamantă, deoarece, deși are certificat de atestare

a dreptului de proprietate și pentru această suprafață, numitul A.F. deține, de

asemenea, titlu de proprietate, acțiunea pârâtei pentru constatarea nulității

acestui titlu fiindu-i respinsă în instanță.

Pârâta SC S. SA a

arătat că reclamanta nu are calitate procesuală activă, deoarece a pierdut

calitatea de proprietar încă din anul 1948.

Curtea de apel a

constatat greșit că această problemă a fost soluționată irevocabil de Înalta

Curte de Casație și Justiție, deoarece, la momentul la care instanța supremă

s-a pronunțat asupra calității procesuale a reclamantei, la dosar nu existau

dovezi privind naționalizarea Fabricii de Cărămidă.

Actele depuse

ulterior dovedesc caracterul legal al preluării.

Recurenta a mai

arătat că este o societate comercială integral privatizată, iar reclamanta are

dreptul doar la măsuri reparatorii prin echivalent.

Un argument în sensul

acordării măsurilor reparatorii prin echivalent este și faptul că terenul a

suferit transformări, fiind un teren nou, deoarece gropile de argilă au fost

astupate și nivelate.

SC Institutul de

Cercetări și Transporturi I. SA a invocat dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C.

proc. civ. și a arătat că hotărârea este sumară și confuză, ceea ce echivalează

cu nemotivarea.

Instanța de

rejudecare menționează lacunar și eronat constatarea Înaltei Curți că

reclamanta a dovedit calitatea de moștenitor și proprietar al terenului, dar

instanța supremă nu a reținut decât că reclamanta este moștenitoarea autorilor

săi.

Instanța de judecată

nu a dat dovadă de rol activ pentru a stabili pe deplin circumstanțele cauzei

legate de preluarea imobilului de către stat și titlul care este deținut de

pârâți.

După ce a prezentat

pe larg probele pe baza cărora își susține apărarea, recurenta a arătat că în

mod greșit a constatat curtea de apel că nu se mai poate repune în discuție

titlul statului, deoarece Înalta Curte nu a judecat fondul cauzei și a dat

îndrumări instanței de rejudecare să aibă în vedere și celelalte apărări

formulate de părți.

Instanța de

rejudecare trebuia nu doar să efectueze o nouă expertiză, ci trebuia să

analizeze toate criticile părților, alături de înscrisurile invocate de părți.

SC Compania Națională

de Căi Ferate "C.F.R." SA a invocat dispozițiile art. 304 pct. 6 C.

proc. civ. și a arătat că instanța a dat mai mult decât s-a cerut.

Astfel, deși instanța

supremă a constatat că reclamanta a renunțat la judecată pentru o parte din

teren și, deși a îndrumat instanța de rejudecare să individualizeze

amplasamentul parcelelor de teren, acest lucru nu a fost luat în considerare.

În prezent, din

totalul de 23.000 m.p., compania mai deține doar 15.288 m.p., restul fiind

cedat după anul 1989 Cimitirului Bucureștii Noi.

Din suprafața de

15.288 m.p. teren rămasă după cedarea către cimitir, reclamanta a renunțat la

judecată pentru suprafața de teren de 9.374 m.p.

Recurenta a mai

arătat că terenul nu este liber, nefolosit și neîngrijit, așa cum a reținut

instanța de rejudecare, ci este ocupat de construcții și amenajări cu caracter

de utilitate publică.

Instanța nu a ținut

cont de faptul că din actele depuse a rezultat că terenul solicitat a fost

afectat de ipoteci. Statul a preluat imobilul în mod legal, iar reclamanta a

pierdut proprietatea imobilului din anul 1948, motiv pentru care nu se poate

proceda la compararea titlurilor.

Instanța de apel nu

s-a pronunțat asupra dovezilor administrate de societate, iar dispozitivul

deciziei este neclar cu privire la respingerea capătului de cerere privind

ridicarea construcțiilor. Societatea a fost de bună-credință atunci când a

edificat construcțiile, motiv pentru care instanța a reținut în mod greșit că

dreptul de proprietate al reclamantei poate fi valorificat în temeiul

dispozițiilor art. 494 C. civ.

A mai arătat

recurenta, că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra tuturor criticilor, așa

cum a dat îndrumări instanța de recurs.

Autoritatea Feroviară

Română - A.F.E.R. a invocat, la rândul său, dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. și a arătat că nu are calitate procesuală pasivă, deoarece este

posesoare neproprietar al suprafeței de teren revendicate, care aparține

reprezentantului Statului Român și nu a opus nici un titlu.

Terenul în litigiu s-a

constituit ca parte a patrimoniului A.F.E.K prin preluarea în administrare a

activului și pasivului Regiei Autonome "Registrul Feroviar Român",

posesorul neproprietar fiind statul.

Recurenta a mai

invocat și dispozițiile art. 304 pct. 10 C. proc. civ. și a arătat că instanța

de apel nu s-a pronunțat asupra unor mijloace de apărare.

Recursurile declarate

sunt nefondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare:

Cu privire la

recursul declarat de reclamanta

În esență, criticile

reclamantei se referă la faptul că instanța de rejudecare trebuia să dispună

restituirea în natură a unei suprafețe de teren mai mare decât cea restituită

prin hotărârea atacată.

Cu privire la

posibilitatea restituirii în natură a parcelelor de teren solicitate, trebuie

subliniat faptul că reclamanta a înțeles să-și realizeze pretențiile pe calea

acțiunii în revendicare.

Cauza a parcurs un

prim ciclu procesual, finalizat prin Decizia nr. 6315 din 27 iunie 2006 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală,

prin care instanța supremă a casat decizia dată în apel și a trimis cauza spre

rejudecarea apelului Curții de Apel București.

În decizia de casare,

obligatorie pentru instanța de rejudecare, conform dispozițiilor art. 315 C.

proc. civ., se arată că "deși acțiunea în justiție este pronunțată de

recurenta reclamantă anterior intrării în vigoare a Legi nr. 10/2001 (...) și

este întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., în soluționarea cauzei nu se

poate face abstracție de dispozițiile de drept material ale Legi nr. 10/2001

(...)".

De asemenea, în

decizia de casare, instanța de recurs a arătat că "(...) după lămurirea

situației de fapt, instanța, apelând la dispozițiile Legii nr. 10/2001, va

stabili dacă este posibilă restituirea în natură a terenului, așa cum a

solicitat reclamanta".

Prin urmare, instanța

de recurs a statuat că reclamanta a promovat o acțiune în revendicare, iar

instanțele de rejudecare vor trebui să aibă în vedere în analiza posibilității

de restituire în natură, dispozițiile de drept material ale Legii nr. 10/2001.

Ca atare, instanța de

apel nu putea dispune restituirea în natură a niciunei porțiuni de teren fără a

analiza dacă terenul este liber, în sensul art. 10 din Legea nr. 10/2001,

republicată.

De altfel, înainte de

a intra în analiza criticilor formulate de părți, curtea de apel, ca instanță

de rejudecare, a subliniat că rejudecarea a avut loc în limitele deciziei de

casare.

În ceea ce privește

cererea de respingere a restituirii în natură a terenului aflat în posesia SC

C. SA, este adevărat că instanța de rejudecare analizează faptul că terțe

persoane fizice s-ar afla în deținerea unei porțiuni de teren și a

construcțiilor.

Totuși, analiza

făcută, care pune accent pe ideea că nu se poate dispune restituirea unui

imobil cu încălcarea principiului disponibilității se circumscrie condițiilor

de restituire impuse de dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

conform cărora nu se poate dispune restituirea în natură a terenurilor ocupate

de construcții sau afectate de lucrări sau amenajări de utilitate publică.

Or, existența unor

locuințe și a unor zone special amenajate pentru a deservi aceste locuințe fac

imposibilă restituirea în natură, în sensul art. 10 din Legea nr. 10/2001,

republicată.

În ceea ce privește

terenul ocupat de Lacul Grivița și de zona de protecție, curtea de apel a

reținut că acesta nu poate face obiectul restituirii, față de incidența art. 10

din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, republicată.

Așa cum s-a arătat,

instanța de casare a impus instanței de rejudecare să verifice posibilitatea

restituirii în natură în funcție de dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar lacul

și zona de protecție reprezintă lucrări de amenajare publică, conform art. 10

alin. (2) din legea specială.

Faptul că imobilul a

trecut la stat fără titlu nu prezintă vreo importanță din punctul de vedere al

posibilității de restituire în natură, deoarece Legea nr. 10/2001, prin

articolele sale 10 și 11 nu distinge după cum imobilele au fost preluate cu

titlu, ci după cum lucrările ocupă funcțional sau nu întreaga suprafață de

teren solicitată.

Nefondată este și

critica referitoare la greșita respingere a cererii de restituire în natură a

suprafeței de teren ce se pretinde că este deținută de Administrația Domeniului

Public.

Prin decizia de

casare, instanța supremă, a constatat că circumstanțele cauzei nu au fost pe

deplin clarificate, în sensul că nu s-a stabilit ce suprafață din cea

revendicată ocupă fiecare din părți și care este amplasamentul fiecărei

porțiuni de teren, motiv pentru care a trimis dosarul spre rejudecarea apelului

declarat de reclamantă la aceeași instanță de apel, pentru a se dispune

efectuarea unei noi expertize.

În urma efectuării

expertizei, s-a constatat că o parte din teren este deținută de Administrația

Domeniilor Publice.

Reclamanta a formulat

obiecțiuni la expertiză în acest sens, obiecțiunile sale au fost încuviințate

de instanță, iar refacerea expertizei nu a determinat expertul să constate o

altă situație de fapt.

După refacerea

expertizei, reclamanta nu a mai contestat constatările expertului sub acest

aspect.

Indiferent de modul

de preluare a terenului, cu titlu sau fără titlu, restituirea unui bun imobil,

ca efect juridic al acțiunii în revendicare nu poate fi admisă fără a chema în

judecată persoana care stăpânește bunul, deoarece proprietarul neposesor poate

cere restituirea bunului nu doar de la cel ce deține un titlu de proprietate,

ci și de la posesorul sau detentorul bunului.

De altfel, pe o parte

din terenul ce este în posesia Administrației Domeniului Public conform

constatărilor expertului, se află amplasate două străzi, care reprezintă

amenajări de utilitate publică și nu pot fi restituite în natură.

Cu privire

la recursul declarat de pârâta SC L. SA

Recurenta pretinde că

instanța de rejudecare nu a ținut cont, la soluționarea acțiunii în

revendicare, de dispozițiile de drept material ale Legii nr. 10/2001, așa cum a

dat îndrumări instanța supremă, dar critica este nefondată, deoarece curtea de

apel a analizat posibilitatea de restituire a tuturor parcelelor de teren prin

prisma art. 10 din Legea nr. 10/2001, republicată, iar, în ceea ce privește

această pârâtă a avut în vedere în analiza sa noțiunea de construcție ușoară și

demontabilă, care este tipică Legii nr. 10/2001.

Nici critica referitoare

la incidența dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001 nu este fondată,

deoarece acțiunea reclamantei este o acțiune în revendicare, care se judecă

potrivit dispozițiilor dreptului comun în ceea ce privește calitatea procesuală

și dreptul de a apela la instanța de judecată.

Instanța supremă a

hotărât prin decizia de casare că doar posibilitatea de restituire în natură a

imobilului va fi analizată prin raportare la dispozițiile de drept material ale

legii speciale.

Or, art. 21 din Legea

nr. 10/2001 nu este aplicabil, deoarece nu reprezintă o normă de drept

material, ci o normă cu caracter procedural.

Pentru aceleași

rațiuni nu sunt aplicabile nici dispozițiile art. 29 din legea specială de

restituire, deoarece și acest articol are caracter de normă de procedură,

deoarece reglementează cazul în care societățile implicate în privatizare au

competența de a soluționa notificarea și procedura de urmat.

Potrivit

constatărilor expertului, pe terenul aflat în posesia SC L. SA există doar

terenuri de sport, care, așa cum a constatat instanța de rejudecare, reprezintă

construcții ușoare, demontabile, în sensul pct. 10 din Normele metodologice de

aplicare a Legii nr. 10/2001.

Această soluție nu

este contrară soluției respingerii cererii de ridicare a construcțiilor,

deoarece această dispoziție a instanței nu se referă doar la eventuale

construcții ce s-ar afla pe terenul aflat în posesia acestei pârâte, ci la la

construcțiile aflate pe întreaga suprafață de teren solicitată.

În condițiile în care

s-a stabilit că restituirea în natură se face conform regulilor de drept

material ale Legii nr. 10/2001, restituirea terenului pe care se află

construcții ușoare, posibilă conform legii speciale, nu pare "ușor

aberantă", așa cum susține prin raportare la respingerea cererii de

ridicare a construcțiilor, întemeiată pe dreptul comun.

Nefondată este și

critica referitoare la lipsa calității procesuale pasive a acestei pârâte cu

privire la suprafața de teren de 2.000 m.p., deoarece, așa cum s-a arătat,

proprietarul neposesor poate cere restituirea bunului nu doar de la cel ce

deține un titlu de proprietate, ci și de la posesorul sau detentorul bunului.

Or, recurenta-pârâtă

este titulara certificatului de atestare a dreptului de proprietate și, conform

raportului de expertiză se află în posesia și acestei suprafețe de teren, ceea

ce o obligă la restituire, indiferent de eventualele litigii ce s-ar purta cu

terțe persoane.

Cu privire la

recursul declarat de pârâta SC S. SA

Această recurentă

critică, în principal, faptul că instanța de rejudecare a reținut că reclamanta

are calitate procesuală activă și că decizia Înaltei Curți de Casație și

Justiție nu poate fi luată în considerare, deoarece la momentul la care

instanța supremă s-a pronunțat asupra calității procesuale a reclamantei, la

dosar nu existau dovezi privind naționalizarea Fabricii de Cărămidă.

Critica nu este

fondată, deoarece potrivit art. 315 C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile

instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra

necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii

fondului.

Prin decizia de

casare, instanța de recurs a dezlegat problema de drept a calității procesuale

active a reclamantei și, indiferent de înscrisurile depuse ulterior, dezlegarea

dată este obligatorie pentru instanța de rejudecare.

Din acest motiv este

nefondată și critica referitoare la legalitatea preluării imobilului de către

stat, deoarece instanța de recurs a dezlegat și această problemă, stabilind că

preluarea imobilului a fost abuzivă, fără titlu.

Nefondate sunt și

criticile referitoare la faptul că reclamanta are dreptul doar la acordarea

măsurilor reparatorii prin echivalent, deoarece acțiunea promovată de

reclamantă este o acțiune în revendicare, iar conform îndrumărilor date de

instanța de recurs, posibilitatea restituirii în natură trebuie analizată de

instanța de rejudecare în lumina dispozițiilor de drept material ale Legii nr.

10/2001.

Cu privire la

recursul declarat de pârâta S.C. Institutul de Cercetări și Transporturi I. S.A

Recurenta-pârâtă a

arătat că hotărârea atacată este sumară și confuză, ceea ce echivalează cu

nemotivarea, susținerile fiind lipsite de fundament.

Instanța de

rejudecare nu a reținut în mod sumar și lapidar constatările instanței de

recurs privind calitatea procesuală activă a reclamantei, așa cum susține

recurenta, ci a reținut în mod judicios faptul că instanța supremă a stabilit

deja că reclamanta are calitate procesuală activă.

În acest sens,

instanța supremă a statuat prin decizia de casare că "critica privind

lipsa calității procesuale active a reclamantei, determinată de faptul că

aceasta nu a făcut dovada identității între imobilul revendicat în cauză și

imobilul deținut de autorii săi, precum și că la momentul decesului autorilor

acesteia, în patrimoniul lor nu s-ar mai fi aflat terenul revendicat (...)

este, de asemenea, nefondată.

Pentru că instanța de

recurs a dezlegat problema de drept a calității procesuale active, instanța de

rejudecare nu avea cum să dea dovadă de rol activ pentru a stabili pe deplin

circumstanțele cauzei legate de preluarea imobilului de către stat și titlul cu

care este deținut de pârâți, deoarece nu putea repune în discuție chestiuni de

drept soluționate deja de instanța de recurs.

În acest sens este

total lipsită de fundament susținerea recurentei că instanța de recurs nu va

putea dezlega chestiuni de drept, pentru că nu a soluționat fondul cauzei,

deoarece problemele de drept pe care le poate dezlega instanța de control

judiciar nu sunt doar cele ce țin de fondul cauzei, ci și probleme care țin de

aspecte procedurale, cum ar fi chestiunea calității procesuale.

Faptul că instanța de

recurs a îndrumat instanța de rejudecare să aibă în vedere toate criticile

formulate de părți nu înseamnă că a îndrituit instanța de rejudecare să repună

în discuție chestiunile pe care însăși instanța de recurs le-a soluționat, ci

să verifice toate apărările formulate de părți, utile și necesare pentru

judecată în limita în care a fost sesizată instanța de rejudecare.

Cu privire la

recursul declarat de pârâta S.C. Compania Naționala de Căi Ferate

"C.F.R." S.A

Recurenta-pârâtă

pretinde că instanța de apel a dat reclamantei mai mult decât a cerut, lucru ce

nu este întemeiat.

Astfel, prin cererea

autentificată la B.N.P. A.A. la data de 3 februarie 2009, sub nr. 340,

reclamanta a declarat că renunță "la dreptul de proprietate și la acțiunea

în revendicare (...) identificate în raportul de expertiză (...)".

Terenurile la care

reclamanta a renunțat au fost identificate prin raportul de expertiză (inițial

și refăcut) efectuat de expert Ș.I. sub pct. E și N.

Niciunul din aceste

puncte nu se suprapune cu suprafața de teren aflată în deținerea acestei

pârâte, deoarece terenul de sub punctul E este învecinat cu cel al pârâtei, iar

terenul de sub punctul N are un alt amplasament (pe lotul 4, atribuit V.B.

decât cel aflat în detenția Companiei (pe lotul 1, atribuit lui A.B.)

Prin urmare, instanța

a dat reclamantei ceea ce a cerut.

Este lipsit de

relevanță faptul că s-ar fi cedat o parte din teren cimitirului învecinat, din

moment ce pârâta prezintă titlu de proprietate pentru suprafața de teren

solicitată de reclamantă, iar terenul, conform constatărilor expertului, se

află în posesia acesteia.

De asemenea, în

cadrul acțiunii în revendicare, este lipsit de importanță faptul că, la data

preluării, imobilul era afectat de ipoteci, iar modalitatea de preluare a

imobilului de către stat nu poate fi repusă în discuție, deoarece instanța de

recurs a constatat prin decizia de casare că terenul a fost preluat fără titlu.

Nici critica

referitoare la faptul că terenul ar fi ocupat de construcții nu este

întemeiată, deoarece, în mod corect curtea de apel a constatat, din probele

administrate în cauză, că terenul este liber.

Cât privește faptul

că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra dovezilor administrate de

societate, aceste aspecte nu mai pot fi analizate în recurs după abrogarea pct.

10 C. proc. civ., iar dispozitivul deciziei este foarte clar cu privire la

respingerea capătului de cerere privind ridicarea construcțiilor, deoarece

menționează faptul că respinge capătul de cerere privind ridicarea

construcțiilor ca neîntemeiat.

Faptul că societatea

a fost de bună-credință atunci când a edificat construcțiile nu are legătură cu

prezenta cauză, iar instanța de rejudecare a reținut în mod corect că dreptul

de proprietate al reclamantei poate fi valorificat în temeiul dispozițiilor

art. 494 C. civ. Buna-credință este un element care influențează natura și

cuantumul despăgubirilor pe care le poate obține proprietarul fondului, iar nu

admisibilitatea unei astfel de acțiuni.

La fel ca și în cazul

recursului declarat de pârâta Institutul de Cercetări și Transporturi S.A,

instanța de rejudecare nu a făcut o greșită aplicare a legii, atunci când nu a

repus în discuție toate apărările formulate de pârâtă, deoarece îndrumarea

instanței de recurs de a avea în vedere toate criticile nu echivalează cu

repunerea în discuție a chestiunilor pe care însăși instanța de recurs le-a

soluționat.

Cu privire la

recursul declarat de pârâta Autoritatea Feroviară Română - A.F.E.R.

Recurenta susține că

nu are calitate procesuală pasivă, deoarece nu este proprietara suprafeței de

teren revendicate.

Această critică este

nefondată, deoarece, în cadrul acțiunii în revendicare, calitate procesuală

pasivă nu are doar persoana care exhibă un titlu de proprietate, ci orice

persoană care are stăpânirea fizică a bunului.

Chiar

recurenta-pârâtă afirmă că terenul în litigiu s-a constituit ca parte a

patrimoniului A.F.E.R. prin preluarea în administrare a activului și pasivului

Regiei Autonome "Registrul Feroviar Român", ceea ce este de natură

a-i conferi calitatea procesuală pasivă în cadrul acțiunii în revendicare,

deoarece are posesia imobilului.

Cât privește

criticile referitoare la dispozițiile art. 304 pct. 10 C. proc. civ., acest

text de lege a fost abrogat, astfel încât împrejurările criticate nu mai pot

face obiect de analiză în recurs.

Pentru considerentele

de mai sus, recursurile declarate de reclamantă și pârâtă se vor privi ca

nefondate și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., vor fi respinse ca

atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge recursurile

declarate de reclamanta B. (G.) N.C.M.L. și pârâții SC L. SA, S.C S. SA, SC

Institutul de Cercetări și Transporturi I. SA, SC Compania Națională de Căi

Ferate "C.F.R" SA și Autoritatea Feroviară Română - A.F.E.R împotriva

Deciziei nr. 221 din 24 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 25 martie 2010.