ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2082/2010

Asupra recursurilor civile de față; Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei constată următoarele: Prin Sentința nr. 1900 din 14 decembrie 2001, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a SC T.M. INC SA, a SC I. SA și a Autorității Feroviare Române, a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și a respins acțiunea promovată de aceasta ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamanta nu a făcut dovada calității de proprietară neposesoare a imobilului revendicat, în suprafață de 200.000 m.p., deoarece terenul a fost dobândit de defunctul N.B., iar în urma decesului acestuia proprietatea s-a transferat fiului său, A.B.

și soției supraviețuitoare, V.B. Reclamanta nu are calitate procesuală activă pentru că nu a depus la dosar testamentul olograf, făcut în luna iunie 1944 de V.B. și inventarul succesoral din 20 februarie 1945, în care era menționată averea rămasă de pe urma defunctei V.B. Cu privire la excepțiile lipsei calității procesuale pasive, tribunalul a constatat că cele trei societăți pârâte posedă terenul revendicat de reclamantă. Prin Decizia nr. 1419 din 30 iunie 2004, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamantă și a schimbat în tot sentința, în sensul că a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă, iar pârâtele au fost obligate să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie suprafețele de 23.588 m.p.

teren aflat în posesia SC Compania Națională de Cai Ferate "CFR", 25.867 m.p. teren aflat în posesia SC I. SA și 6.204 m.p. teren aflat în posesia pârâtei Autoritatea Feroviară Română, astfel cum au fost identificate și în limitele consemnate în raportul de expertiză întocmit de expert A.V. A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor A.P.A.P.S. și M.L.P.T.L. și, în consecință, a respins acțiunea față de aceste pârâte. A respins acțiunea ca nefondată față de celelalte pârâte. Curtea de apel a constatat că, prin înscrisurile depuse la dosar, reclamanta și-a dovedit calitatea procesuală activă. Astfel, terenul în litigiu a fost dobândit în proprietate de N.B. prin contractul de vânzare-cumpărare transcris la data de 18 iunie 1893 la Tribunalul Ilfov.

După decesul cumpărătorului, întreaga avere succesorală a revenit în proprietate fiului său, A.B., așa cum rezultă din actul de partaj voluntar din 8 decembrie 1938, autentificat la Tribunalul Ilfov prin procesul-verbal nr. 44066. Reclamanta, în calitate de legatar universal al defunctei V.B., la 5 decembrie 1949, în baza testamentului olograf din 26 iunie 1944, a fost pusă în posesia averii rămase de pe urma defunctei V.B. A mai constatat instanța de apel, că nu s-a făcut dovada că Statul Român a preluat terenul în litigiu în baza unui titlu legal. Trecând în mod abuziv la stat, imobilul a fost abandonat o lungă perioadă de timp, primele dovezi privitoare la exercitarea unor acte de dispoziție regăsindu-se într-o serie de decizii ale fostului consiliu popular al capitalei și cel al sectorului 1, prin care se dădeau în administrare, pentru amenajarea unor spații de agrement, unor întreprinderi de stat.

Aceste acte au caracter abuziv, deoarece imobilul aparținea unor persoane fizice care au fost deposedate ilegal. Instanța de apel a constatat că certificatele de atestare a dreptului de proprietate nu reprezintă un titlu de proprietate în favoarea societăților pârâte, deoarece acestea folosesc un teren care nu a fost niciodată proprietate de stat și niciunul dintre pârâți nu a făcut dovada modului în care terenul a ajuns în patrimoniul lor. Art. 27 din Legea nr. 10/2001 nu este aplicabil, deoarece textul de lege vizează imobile preluate cu titlu valabil. Chiar dacă s-ar accepta că Decretul nr. 465/1970 reprezintă titlul de trecere a terenurilor în litigiu la stat, în anexa acestui decret nu figurează niciunul din membrii familiei B., singurii titulari ai dreptului de proprietate.

Autoritățile vechiului regim nu au dat terenurile în proprietate pârâtelor, iar Legea nr. 15/1990 a vizat bunuri aflate în patrimoniul societăților la momentul intrării în vigoare a legii. Instanța de apel a constatat că temeiul juridic al cererii de chemare în judecată este art. 480 C. civ., deoarece cererea a fost înregistrată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar reclamanta are dreptul la restituirea în natură doar pentru o parte de teren, pentru cea ocupată de construcții urmând a beneficia de măsuri reparatorii, conform art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001. În ceea ce privește pârâtele A.P.A.P.S. și M.L.P.T.L., instanța de apel a reținut că nu dețin în folosință nicio suprafață de teren din cea revendicată de reclamantă.

Prin Decizia nr. 6315 din 27 iunie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursurile declarate de reclamantă și pârâtele Compania Națională de Căi Ferate "C.F.R", Autoritatea Feroviară Română și SC I. SA, a casat decizia recurată și a trimis cauza la aceeași instanță de apel pentru rejudecarea apelului declarat de reclamantă. Instanța de recurs a reținut că acțiunea reclamantei, introdusă anterior datei de 14 februarie 2001, este admisibilă, dar că, în soluționarea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., nu se poate face abstracție de dispozițiile de drept material ale Legii nr. 10/2001, în acest fiind și dispozițiile art. 47 din legea specială.

Instanța supremă a mai reținut că, prin adoptarea Legii nr. 10/2001, intenția legiuitorului a fost aceea de a da eficiență dispozițiilor noii legi și în cazul acțiunilor în curs de judecată și să permită persoanei îndreptățite să decidă, în funcție de împrejurările concrete ale cauzei, fie să continue judecata, fie să recurgă la procedura de restituire prevăzută de Legea nr. 10/2001. Înalta Curte a mai reținut că reclamanta are calitate procesuală activă, deoarece a dovedit calitatea de proprietar a autorului său, iar terenul a fost preluat de stat fără titlu, situație în care nu sunt aplicabile dispozițiile art. 27 din Legea nr. 10/2001.

Instanța supremă a mai reținut că poziția exprimată de recurenta-reclamantă prin cererea de renunțare la dreptul pretins față de pârâtele SC L. SA și Compania Națională de Căi Ferate "C.F.R." SA, căreia nu i s-a dat eficiență, reprezintă din partea acesteia o recunoaștere a faptului că nu este îndreptățită să revendice suprafețele de teren deținute de aceste pârâte. A mai reținut instanța supremă că instanța de apel, admițând acțiunea împotriva tuturor pârâților, nu a stabilit ce suprafață din cea revendicată ocupă fiecare din pârâți și care este amplasamentul. În rejudecare, în raport de îndrumările instanței de recurs, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 221 din 24 martie 2009, a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare.

A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Transporturilor și Infrastructurii. A admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis în parte acțiunea restrânsă. A luat act de renunțarea reclamantei la suprafețele de teren de 9.374 m.p., 8.705 m.p. și 4.253 m.p., menționate la punctele E, I, N în expertiza efectuată de expert Ș.I. A obligat S.C Compania Națională "C.F.R." să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de teren de 21.606 m.p., menționat la pct. C al raportului de expertiză, pe SC I. SA pentru suprafața de teren de 9.570,5 m.p., menționat la pct. F, pe Autoritatea Feroviară Romană pentru 12.420 m.p.

teren menționat la pct. G, pe SC S. SA pentru 68.844 m.p. teren, menționat la pct. 1 +J, pe SC L. SA pentru 24.665 m.p. teren menționat la pct. K și pe SC E. SA pentru 12.866 m.p. teren, menționat la pct. L. A respins ca neîntemeiată acțiunea în revendicare a suprafețelor menționate la punctele A, B, H, D, O, M din raportul de expertiză. A respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind ridicarea construcțiilor. A respins acțiunea în contradictoriu cu Ministerul Transporturilor și Infrastructurii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A respins cererea de arătare a titularului dreptului, formulată de SC L. SA. față de S.C T.M. INC, ca nefondată. A respins cererea de chemare în garanție formulată de S.C T.M.

INC, față de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței. Instanța de rejudecare în apel a reținut că acțiunea promovată de reclamantă la data de 8 februarie 2001 este admisibilă, iar faptul că ulterior a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001 nu o poate priva pe reclamantă de procedura privind recunoașterea și redobândirea dreptului de proprietate asupra imobilelor solicitate. Ministerul Transporturilor și Infrastructurii nu are calitate procesuală pasivă deoarece nu deține vreo suprafață de teren din cel solicitat de reclamantă. În ceea ce privește valabilitatea titlului statului, instanța de rejudecare a constatat că această problemă nu mai poate fi pusă în discuție, deoarece a fost soluționată în mod irevocabil prin decizia instanței de casare.

Instanța de rejudecare, după efectuarea expertizei, conform îndrumărilor date de instanța de recurs, a constatat că suprafața de 11.0961 m.p. este ocupată de Lacul Grivița, iar suprafața de 8.285 m.p. reprezintă zona de protecție a acestui lac. Potrivit art. 1 pct. 3 din Legea nr. 213/1998, domeniul public al statului este alcătuit din apele de suprafață, cu albiile lor minore, malurile și cuvetele lacurilor, apele subterane, apele maritime interioare, faleza și plaja mării, cu bogățiile lor naturale și cu potențialul energetic valorificabil. Prin urmare, terenul în suprafață de 119.246 m.p. face parte din domeniul public al statului și nu poate face obiectul restituirii în natură, potrivit art. 10 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Suprafețele de teren identificate la punctele D și O din raportul de expertiză se află în posesia Administrației Domeniului Statului, care nu a fost chemată în judecată, iar pe terenul identificat la pct. O în raportul de expertiză se află străzile Fabrica de Cărămidă și Greșoaia, care constituie domeniu public, potrivit art. III pct. 1 din Anexa 1 la Legea nr. 213/1998. Terenurile în suprafață de 21.606 m.p., 9.570,5 m.p., 12.420 m.p., 68.844 m.p., 24.665 m.p. și 12.866 m.p. se află în posesia Companiei Naționale Căi Ferate "C.F.R.", SC I. SA, Autoritatea Feroviară Romană, SC S. S.A, SC L. SA și SC E. SA sunt nefolosite, neîngrijite, libere de construcții și pot fi restituite în natură. Terenurile de tenis amenajate pe terenul ocupat de SC L. SA nu se încadrează în categoria construcțiilor definitive, ele fiind construcții ușoare ce ar putea fi ridicate.

Cât privește suprafața de teren de 36.965 m.p., aflată în posesia S.C C. SA, instanța de rejudecare a constatat că acest teren este ocupat de un ansamblu de blocuri de locuințe construit de A.N.L., în care locuiesc persoane fizice. În aceeași situație este și terenul în suprafață de 2.055 m.p., identificat prin pct. M în raportul de expertiză. Cum persoanele fizice nu au fost chemate în judecată, aceste terenuri nu pot fi restituite. Dreptul de proprietate al reclamantei asupra terenului poate fi valorificat în temeiul dispozițiilor art. 494 C. civ., cu respectarea principiului contradictorialității, motiv pentru care cererea privind ridicarea construcțiilor a fost respinsă. Instanța de rejudecare a mai reținut că reclamanta a formulat cererea de renunțare la judecată pentru terenurile identificate prin pct. E, I și N în raportul de expertiză.

Cererea de arătare a titularului dreptului, formulată de SC L. SA a fost respinsă, având în vedere că societatea comercială este, potrivit legii, persoană juridică, patrimoniul fiind unul dintre elementele constitutive ale personalității juridice. În ceea ce privește cererea de chemare în garanție a AVAS., curtea de apel a reținut că această cerere are caracter incident față de cererea de arătare a titularului dreptului, iar soluționarea sa depinde de soluționarea celei dintâi. Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanta B. (G.) N.C.M.L. și pârâții SC L. SA, S.C S. SA, SC Institutul de Cercetări și Transporturi I. SA, SC Compania Națională de Căi Ferate "C.F.R" SA și Autoritatea Feroviară Romană - A.F.E.R.

Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta a arătat că în mod nelegal a fost respinsă cererea față de SC C. SA., deoarece, deși acțiunea a fost respinsă ca nefondată față de această pârâtă, a constatat că terțe persoane dețin construcțiile edificate. Consecința practică a acestei greșeli constă în faptul că s-ar putea reține autoritatea de lucru judecat față de acest teren, o nouă cerere fiind inadmisibilă. Cea mai mare parte a terenului este și în prezent în proprietatea SC C. SRL, motiv pentru care acțiunea în revendicare față de această pârâtă trebuia admisă. Recurenta a mai arătat că respingerea cererii de restituire a terenurilor ocupate de Lacul Grivița și de zona de protecție a acestora a încălcat dispozițiile art. 315 C. proc.

civ. și art. 6 din Legea nr. 213/1998, deoarece instanța supremă a constatat că preluarea imobilului a avut loc fără titlu. Nelegală este și respingerea suprafeței ce se pretinde că este deținută de Administrația Domeniului Public, deoarece terenul a fost preluat fără titlu. Terenul făcând parte din domeniul public, calitate de parte în proces are unitatea administrativ-teritorială. A mai arătat recurenta că deținerea terenului de către Administrația Domeniului Public nu a fost dovedită, instanța preluând doar susținerea expertului. Pârâta SC L. SA a invocat dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și a arătat că instanța de rejudecare nu a ținut cont, la soluționarea acțiunii în revendicare, de dispozițiile de drept material ale Legii nr. 10/2001, așa cum a dat îndrumări instanța supremă.

Potrivit dispozițiilor de drept material ale Legii nr. 10/2001, respectiv ale art. 10 alin. (2) și art. 21, terenul deținut de SC L. SA nu poate fi restituit în natură, deoarece este ocupat de construcții din zidărie, alei betonate, amenajări ample. Curtea de apel a reținut că lucrările de construcție sunt "ușoare", fără a exista nicio probă în acest sens, iar soluția este ușor aberantă, pentru că a respins cererea de ridicare a construcțiilor, deși a constatat că lucrările sunt ușor demontabile. Recurenta a arătat că, deși a solicitat aplicarea dispozițiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, instanța de rejudecare a omis să analizeze această apărare, pe care a reiterat-o în recurs. A mai arătat că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, deoarece SC L. SA este integral privatizată.

A mai arătat recurenta, că nu are calitate procesuală pasivă pentru suprafața de 2.000 m.p. din terenul solicitat de reclamantă, deoarece, deși are certificat de atestare a dreptului de proprietate și pentru această suprafață, numitul A.F. deține, de asemenea, titlu de proprietate, acțiunea pârâtei pentru constatarea nulității acestui titlu fiindu-i respinsă în instanță. Pârâta SC S. SA a arătat că reclamanta nu are calitate procesuală activă, deoarece a pierdut calitatea de proprietar încă din anul 1948. Curtea de apel a constatat greșit că această problemă a fost soluționată irevocabil de Înalta Curte de Casație și Justiție, deoarece, la momentul la care instanța supremă s-a pronunțat asupra calității procesuale a reclamantei, la dosar nu existau dovezi privind naționalizarea Fabricii de Cărămidă.

Actele depuse ulterior dovedesc caracterul legal al preluării. Recurenta a mai arătat că este o societate comercială integral privatizată, iar reclamanta are dreptul doar la măsuri reparatorii prin echivalent. Un argument în sensul acordării măsurilor reparatorii prin echivalent este și faptul că terenul a suferit transformări, fiind un teren nou, deoarece gropile de argilă au fost astupate și nivelate. SC Institutul de Cercetări și Transporturi I. SA a invocat dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și a arătat că hotărârea este sumară și confuză, ceea ce echivalează cu nemotivarea. Instanța de rejudecare menționează lacunar și eronat constatarea Înaltei Curți că reclamanta a dovedit calitatea de moștenitor și proprietar al terenului, dar instanța supremă nu a reținut decât că reclamanta este moștenitoarea autorilor săi.

Instanța de judecată nu a dat dovadă de rol activ pentru a stabili pe deplin circumstanțele cauzei legate de preluarea imobilului de către stat și titlul care este deținut de pârâți. După ce a prezentat pe larg probele pe baza cărora își susține apărarea, recurenta a arătat că în mod greșit a constatat curtea de apel că nu se mai poate repune în discuție titlul statului, deoarece Înalta Curte nu a judecat fondul cauzei și a dat îndrumări instanței de rejudecare să aibă în vedere și celelalte apărări formulate de părți. Instanța de rejudecare trebuia nu doar să efectueze o nouă expertiză, ci trebuia să analizeze toate criticile părților, alături de înscrisurile invocate de părți. SC Compania Națională de Căi Ferate "C.F.R." SA a invocat dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc.

civ. și a arătat că instanța a dat mai mult decât s-a cerut. Astfel, deși instanța supremă a constatat că reclamanta a renunțat la judecată pentru o parte din teren și, deși a îndrumat instanța de rejudecare să individualizeze amplasamentul parcelelor de teren, acest lucru nu a fost luat în considerare. În prezent, din totalul de 23.000 m.p., compania mai deține doar 15.288 m.p., restul fiind cedat după anul 1989 Cimitirului Bucureștii Noi. Din suprafața de 15.288 m.p. teren rămasă după cedarea către cimitir, reclamanta a renunțat la judecată pentru suprafața de teren de 9.374 m.p. Recurenta a mai arătat că terenul nu este liber, nefolosit și neîngrijit, așa cum a reținut instanța de rejudecare, ci este ocupat de construcții și amenajări cu caracter de utilitate publică.

Instanța nu a ținut cont de faptul că din actele depuse a rezultat că terenul solicitat a fost afectat de ipoteci. Statul a preluat imobilul în mod legal, iar reclamanta a pierdut proprietatea imobilului din anul 1948, motiv pentru care nu se poate proceda la compararea titlurilor. Instanța de apel nu s-a pronunțat asupra dovezilor administrate de societate, iar dispozitivul deciziei este neclar cu privire la respingerea capătului de cerere privind ridicarea construcțiilor. Societatea a fost de bună-credință atunci când a edificat construcțiile, motiv pentru care instanța a reținut în mod greșit că dreptul de proprietate al reclamantei poate fi valorificat în temeiul dispozițiilor art. 494 C. civ.

A mai arătat recurenta, că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra tuturor criticilor, așa cum a dat îndrumări instanța de recurs. Autoritatea Feroviară Română - A.F.E.R. a invocat, la rândul său, dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a arătat că nu are calitate procesuală pasivă, deoarece este posesoare neproprietar al suprafeței de teren revendicate, care aparține reprezentantului Statului Român și nu a opus nici un titlu. Terenul în litigiu s-a constituit ca parte a patrimoniului A.F.E.K prin preluarea în administrare a activului și pasivului Regiei Autonome "Registrul Feroviar Român", posesorul neproprietar fiind statul. Recurenta a mai invocat și dispozițiile art. 304 pct. 10 C. proc.

civ. și a arătat că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra unor mijloace de apărare. Recursurile declarate sunt nefondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare: Cu privire la recursul declarat de reclamanta În esență, criticile reclamantei se referă la faptul că instanța de rejudecare trebuia să dispună restituirea în natură a unei suprafețe de teren mai mare decât cea restituită prin hotărârea atacată. Cu privire la posibilitatea restituirii în natură a parcelelor de teren solicitate, trebuie subliniat faptul că reclamanta a înțeles să-și realizeze pretențiile pe calea acțiunii în revendicare. Cauza a parcurs un prim ciclu procesual, finalizat prin Decizia nr. 6315 din 27 iunie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin care instanța supremă a casat decizia dată în apel și a trimis cauza spre rejudecarea apelului Curții de Apel București.

În decizia de casare, obligatorie pentru instanța de rejudecare, conform dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., se arată că "deși acțiunea în justiție este pronunțată de recurenta reclamantă anterior intrării în vigoare a Legi nr. 10/2001 (...) și este întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., în soluționarea cauzei nu se poate face abstracție de dispozițiile de drept material ale Legi nr. 10/2001 (...)". De asemenea, în decizia de casare, instanța de recurs a arătat că "(...) după lămurirea situației de fapt, instanța, apelând la dispozițiile Legii nr. 10/2001, va stabili dacă este posibilă restituirea în natură a terenului, așa cum a solicitat reclamanta". Prin urmare, instanța de recurs a statuat că reclamanta a promovat o acțiune în revendicare, iar instanțele de rejudecare vor trebui să aibă în vedere în analiza posibilității de restituire în natură, dispozițiile de drept material ale Legii nr. 10/2001.

Ca atare, instanța de apel nu putea dispune restituirea în natură a niciunei porțiuni de teren fără a analiza dacă terenul este liber, în sensul art. 10 din Legea nr. 10/2001, republicată. De altfel, înainte de a intra în analiza criticilor formulate de părți, curtea de apel, ca instanță de rejudecare, a subliniat că rejudecarea a avut loc în limitele deciziei de casare. În ceea ce privește cererea de respingere a restituirii în natură a terenului aflat în posesia SC C. SA, este adevărat că instanța de rejudecare analizează faptul că terțe persoane fizice s-ar afla în deținerea unei porțiuni de teren și a construcțiilor.

Totuși, analiza făcută, care pune accent pe ideea că nu se poate dispune restituirea unui imobil cu încălcarea principiului disponibilității se circumscrie condițiilor de restituire impuse de dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, conform cărora nu se poate dispune restituirea în natură a terenurilor ocupate de construcții sau afectate de lucrări sau amenajări de utilitate publică. Or, existența unor locuințe și a unor zone special amenajate pentru a deservi aceste locuințe fac imposibilă restituirea în natură, în sensul art. 10 din Legea nr. 10/2001, republicată. În ceea ce privește terenul ocupat de Lacul Grivița și de zona de protecție, curtea de apel a reținut că acesta nu poate face obiectul restituirii, față de incidența art. 10 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, republicată.

Așa cum s-a arătat, instanța de casare a impus instanței de rejudecare să verifice posibilitatea restituirii în natură în funcție de dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar lacul și zona de protecție reprezintă lucrări de amenajare publică, conform art. 10 alin. (2) din legea specială. Faptul că imobilul a trecut la stat fără titlu nu prezintă vreo importanță din punctul de vedere al posibilității de restituire în natură, deoarece Legea nr. 10/2001, prin articolele sale 10 și 11 nu distinge după cum imobilele au fost preluate cu titlu, ci după cum lucrările ocupă funcțional sau nu întreaga suprafață de teren solicitată. Nefondată este și critica referitoare la greșita respingere a cererii de restituire în natură a suprafeței de teren ce se pretinde că este deținută de Administrația Domeniului Public.

Prin decizia de casare, instanța supremă, a constatat că circumstanțele cauzei nu au fost pe deplin clarificate, în sensul că nu s-a stabilit ce suprafață din cea revendicată ocupă fiecare din părți și care este amplasamentul fiecărei porțiuni de teren, motiv pentru care a trimis dosarul spre rejudecarea apelului declarat de reclamantă la aceeași instanță de apel, pentru a se dispune efectuarea unei noi expertize. În urma efectuării expertizei, s-a constatat că o parte din teren este deținută de Administrația Domeniilor Publice. Reclamanta a formulat obiecțiuni la expertiză în acest sens, obiecțiunile sale au fost încuviințate de instanță, iar refacerea expertizei nu a determinat expertul să constate o altă situație de fapt.

După refacerea expertizei, reclamanta nu a mai contestat constatările expertului sub acest aspect. Indiferent de modul de preluare a terenului, cu titlu sau fără titlu, restituirea unui bun imobil, ca efect juridic al acțiunii în revendicare nu poate fi admisă fără a chema în judecată persoana care stăpânește bunul, deoarece proprietarul neposesor poate cere restituirea bunului nu doar de la cel ce deține un titlu de proprietate, ci și de la posesorul sau detentorul bunului. De altfel, pe o parte din terenul ce este în posesia Administrației Domeniului Public conform constatărilor expertului, se află amplasate două străzi, care reprezintă amenajări de utilitate publică și nu pot fi restituite în natură.

Cu privire la recursul declarat de pârâta SC L. SA Recurenta pretinde că instanța de rejudecare nu a ținut cont, la soluționarea acțiunii în revendicare, de dispozițiile de drept material ale Legii nr. 10/2001, așa cum a dat îndrumări instanța supremă, dar critica este nefondată, deoarece curtea de apel a analizat posibilitatea de restituire a tuturor parcelelor de teren prin prisma art. 10 din Legea nr. 10/2001, republicată, iar, în ceea ce privește această pârâtă a avut în vedere în analiza sa noțiunea de construcție ușoară și demontabilă, care este tipică Legii nr. 10/2001. Nici critica referitoare la incidența dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001 nu este fondată, deoarece acțiunea reclamantei este o acțiune în revendicare, care se judecă potrivit dispozițiilor dreptului comun în ceea ce privește calitatea procesuală și dreptul de a apela la instanța de judecată.

Instanța supremă a hotărât prin decizia de casare că doar posibilitatea de restituire în natură a imobilului va fi analizată prin raportare la dispozițiile de drept material ale legii speciale. Or, art. 21 din Legea nr. 10/2001 nu este aplicabil, deoarece nu reprezintă o normă de drept material, ci o normă cu caracter procedural. Pentru aceleași rațiuni nu sunt aplicabile nici dispozițiile art. 29 din legea specială de restituire, deoarece și acest articol are caracter de normă de procedură, deoarece reglementează cazul în care societățile implicate în privatizare au competența de a soluționa notificarea și procedura de urmat. Potrivit constatărilor expertului, pe terenul aflat în posesia SC L. SA există doar terenuri de sport, care, așa cum a constatat instanța de rejudecare, reprezintă construcții ușoare, demontabile, în sensul pct. 10 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Această soluție nu este contrară soluției respingerii cererii de ridicare a construcțiilor, deoarece această dispoziție a instanței nu se referă doar la eventuale construcții ce s-ar afla pe terenul aflat în posesia acestei pârâte, ci la la construcțiile aflate pe întreaga suprafață de teren solicitată. În condițiile în care s-a stabilit că restituirea în natură se face conform regulilor de drept material ale Legii nr. 10/2001, restituirea terenului pe care se află construcții ușoare, posibilă conform legii speciale, nu pare "ușor aberantă", așa cum susține prin raportare la respingerea cererii de ridicare a construcțiilor, întemeiată pe dreptul comun.

Nefondată este și critica referitoare la lipsa calității procesuale pasive a acestei pârâte cu privire la suprafața de teren de 2.000 m.p., deoarece, așa cum s-a arătat, proprietarul neposesor poate cere restituirea bunului nu doar de la cel ce deține un titlu de proprietate, ci și de la posesorul sau detentorul bunului. Or, recurenta-pârâtă este titulara certificatului de atestare a dreptului de proprietate și, conform raportului de expertiză se află în posesia și acestei suprafețe de teren, ceea ce o obligă la restituire, indiferent de eventualele litigii ce s-ar purta cu terțe persoane.

Cu privire la recursul declarat de pârâta SC S. SA Această recurentă critică, în principal, faptul că instanța de rejudecare a reținut că reclamanta are calitate procesuală activă și că decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nu poate fi luată în considerare, deoarece la momentul la care instanța supremă s-a pronunțat asupra calității procesuale a reclamantei, la dosar nu existau dovezi privind naționalizarea Fabricii de Cărămidă. Critica nu este fondată, deoarece potrivit art. 315 C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Prin decizia de casare, instanța de recurs a dezlegat problema de drept a calității procesuale active a reclamantei și, indiferent de înscrisurile depuse ulterior, dezlegarea dată este obligatorie pentru instanța de rejudecare.

Din acest motiv este nefondată și critica referitoare la legalitatea preluării imobilului de către stat, deoarece instanța de recurs a dezlegat și această problemă, stabilind că preluarea imobilului a fost abuzivă, fără titlu. Nefondate sunt și criticile referitoare la faptul că reclamanta are dreptul doar la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, deoarece acțiunea promovată de reclamantă este o acțiune în revendicare, iar conform îndrumărilor date de instanța de recurs, posibilitatea restituirii în natură trebuie analizată de instanța de rejudecare în lumina dispozițiilor de drept material ale Legii nr. 10/2001. Cu privire la recursul declarat de pârâta S.C. Institutul de Cercetări și Transporturi I. S.A Recurenta-pârâtă a arătat că hotărârea atacată este sumară și confuză, ceea ce echivalează cu nemotivarea, susținerile fiind lipsite de fundament.

Instanța de rejudecare nu a reținut în mod sumar și lapidar constatările instanței de recurs privind calitatea procesuală activă a reclamantei, așa cum susține recurenta, ci a reținut în mod judicios faptul că instanța supremă a stabilit deja că reclamanta are calitate procesuală activă. În acest sens, instanța supremă a statuat prin decizia de casare că "critica privind lipsa calității procesuale active a reclamantei, determinată de faptul că aceasta nu a făcut dovada identității între imobilul revendicat în cauză și imobilul deținut de autorii săi, precum și că la momentul decesului autorilor acesteia, în patrimoniul lor nu s-ar mai fi aflat terenul revendicat (...) este, de asemenea, nefondată.

Pentru că instanța de recurs a dezlegat problema de drept a calității procesuale active, instanța de rejudecare nu avea cum să dea dovadă de rol activ pentru a stabili pe deplin circumstanțele cauzei legate de preluarea imobilului de către stat și titlul cu care este deținut de pârâți, deoarece nu putea repune în discuție chestiuni de drept soluționate deja de instanța de recurs. În acest sens este total lipsită de fundament susținerea recurentei că instanța de recurs nu va putea dezlega chestiuni de drept, pentru că nu a soluționat fondul cauzei, deoarece problemele de drept pe care le poate dezlega instanța de control judiciar nu sunt doar cele ce țin de fondul cauzei, ci și probleme care țin de aspecte procedurale, cum ar fi chestiunea calității procesuale.

Faptul că instanța de recurs a îndrumat instanța de rejudecare să aibă în vedere toate criticile formulate de părți nu înseamnă că a îndrituit instanța de rejudecare să repună în discuție chestiunile pe care însăși instanța de recurs le-a soluționat, ci să verifice toate apărările formulate de părți, utile și necesare pentru judecată în limita în care a fost sesizată instanța de rejudecare. Cu privire la recursul declarat de pârâta S.C. Compania Naționala de Căi Ferate "C.F.R." S.A Recurenta-pârâtă pretinde că instanța de apel a dat reclamantei mai mult decât a cerut, lucru ce nu este întemeiat. Astfel, prin cererea autentificată la B.N.P. A.A. la data de 3 februarie 2009, sub nr. 340, reclamanta a declarat că renunță "la dreptul de proprietate și la acțiunea în revendicare (...) identificate în raportul de expertiză (...)". Terenurile la care reclamanta a renunțat au fost identificate prin raportul de expertiză (inițial și refăcut) efectuat de expert Ș.I.

sub pct. E și N. Niciunul din aceste puncte nu se suprapune cu suprafața de teren aflată în deținerea acestei pârâte, deoarece terenul de sub punctul E este învecinat cu cel al pârâtei, iar terenul de sub punctul N are un alt amplasament (pe lotul 4, atribuit V.B. decât cel aflat în detenția Companiei (pe lotul 1, atribuit lui A.B.) Prin urmare, instanța a dat reclamantei ceea ce a cerut. Este lipsit de relevanță faptul că s-ar fi cedat o parte din teren cimitirului învecinat, din moment ce pârâta prezintă titlu de proprietate pentru suprafața de teren solicitată de reclamantă, iar terenul, conform constatărilor expertului, se află în posesia acesteia.

De asemenea, în cadrul acțiunii în revendicare, este lipsit de importanță faptul că, la data preluării, imobilul era afectat de ipoteci, iar modalitatea de preluare a imobilului de către stat nu poate fi repusă în discuție, deoarece instanța de recurs a constatat prin decizia de casare că terenul a fost preluat fără titlu. Nici critica referitoare la faptul că terenul ar fi ocupat de construcții nu este întemeiată, deoarece, în mod corect curtea de apel a constatat, din probele administrate în cauză, că terenul este liber. Cât privește faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra dovezilor administrate de societate, aceste aspecte nu mai pot fi analizate în recurs după abrogarea pct. 10 C. proc.

civ., iar dispozitivul deciziei este foarte clar cu privire la respingerea capătului de cerere privind ridicarea construcțiilor, deoarece menționează faptul că respinge capătul de cerere privind ridicarea construcțiilor ca neîntemeiat. Faptul că societatea a fost de bună-credință atunci când a edificat construcțiile nu are legătură cu prezenta cauză, iar instanța de rejudecare a reținut în mod corect că dreptul de proprietate al reclamantei poate fi valorificat în temeiul dispozițiilor art. 494 C. civ. Buna-credință este un element care influențează natura și cuantumul despăgubirilor pe care le poate obține proprietarul fondului, iar nu admisibilitatea unei astfel de acțiuni.

La fel ca și în cazul recursului declarat de pârâta Institutul de Cercetări și Transporturi S.A, instanța de rejudecare nu a făcut o greșită aplicare a legii, atunci când nu a repus în discuție toate apărările formulate de pârâtă, deoarece îndrumarea instanței de recurs de a avea în vedere toate criticile nu echivalează cu repunerea în discuție a chestiunilor pe care însăși instanța de recurs le-a soluționat. Cu privire la recursul declarat de pârâta Autoritatea Feroviară Română - A.F.E.R. Recurenta susține că nu are calitate procesuală pasivă, deoarece nu este proprietara suprafeței de teren revendicate. Această critică este nefondată, deoarece, în cadrul acțiunii în revendicare, calitate procesuală pasivă nu are doar persoana care exhibă un titlu de proprietate, ci orice persoană care are stăpânirea fizică a bunului.

Chiar recurenta-pârâtă afirmă că terenul în litigiu s-a constituit ca parte a patrimoniului A.F.E.R. prin preluarea în administrare a activului și pasivului Regiei Autonome "Registrul Feroviar Român", ceea ce este de natură a-i conferi calitatea procesuală pasivă în cadrul acțiunii în revendicare, deoarece are posesia imobilului. Cât privește criticile referitoare la dispozițiile art. 304 pct. 10 C. proc. civ., acest text de lege a fost abrogat, astfel încât împrejurările criticate nu mai pot face obiect de analiză în recurs. Pentru considerentele de mai sus, recursurile declarate de reclamantă și pârâtă se vor privi ca nefondate și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., vor fi respinse ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge recursurile declarate de reclamanta B. (G.) N.C.M.L. și pârâții SC L. SA, S.C S. SA, SC Institutul de Cercetări și Transporturi I. SA, SC Compania Națională de Căi Ferate "C.F.R" SA și Autoritatea Feroviară Română - A.F.E.R împotriva Deciziei nr. 221 din 24 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 martie 2010.