ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2492/2004

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul

Hunedoara la 20 noiembrie 2001 sub nr. 7530/2001, reclamantul F.N. a chemat în

judecată pe pârâta SC C. SA Deva pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța,

pârâta să fie obligată să-i restituie în natură imobilul teren în suprafață de

0,31 ha înscris în C.F. nr. 26 Orăștie, nr. ordine A–3, nr.topo 4279/2, situat

în Orăștie, lângă DN 7 învecinat la Sud cu stația de benzină P. și la nord cu

terasamentul liniilor ferate a S.N.C.F.R.

În motivarea acțiunii, reclamantul a

arătat că terenul în litigiu a fost proprietatea tatălui său, F.I., că în 1953 terenul

a fost ocupat abuziv de fosta Baza de Cereale Orăștie, actualmente filiala

pârâtei SC C. SA Deva și că ulterior, în anul 1966, Statul Român a preluat

acest teren în temeiul Decretului nr. 218/1960, pârâta SC C. SA Deva

întabulându-și apoi, în mod nelegal, dreptul de proprietate în cartea funciară.

A mai arătat reclamantul că pârâta, deși a fost notificată conform procedurii

prevăzute de Legea nr. 10/2001 să-i restituie terenul, prin decizia nr. PF/2107

din 7 septembrie 2001, cererea i-a fost respinsă.

Tribunalul Hunedoara, secția civilă,

prin sentința nr. 269 din 7 martie 2002, a respins acțiunea reclamantului ca

nefondată.

Pentru a decide astfel, instanța de

fond a reținut, în esență, că înscrisurile invocate de reclamant în dovedirea dreptului

de proprietate asupra terenului revendicat nu au forță probantă și că nici

autorul reclamantului, nici P.M. nu au fost întabulați în C.F. deși înscrierea

în C.F. are efect constitutiv de drepturi.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel reclamantul care a susținut că instanța de fond a aplicat în mod

greșit dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001 și că în cadrul procedurii

administrative prevăzute de acest act normativ pot fi folosite ca probe orice înscrisuri,

că în 1932, data când P.M. a cumpărat imobilul în litigiu de la T.M. și

ceilalți proprietari înscriși în C.F. era în vigoare Codul civil austriac

conform căruia contractul putea fi încheiat verbal sau în scris înaintea

judecătoriei sau în afara judecătoriei, în prezenta martorilor sau fără martori,

că Legea VII/1886 a introdus obligativitatea actului notarial la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare, modificând art. 883 C. civ. austriac însă,

la rândul ei, această lege a fost modificată de Ordonanța nr. 4220/1918 a M.E. care

a stipulat la art. 1 că, pentru ca un act juridic prin care se înstrăinează un

imobil să fie valabil, este necesar ca acel act juridic să fie cuprins într-un

document scris și vânzarea-cumpărarea unui imobil nu a mai fost condiționată de

încheierea unui act autentic, așa încât contractul de vânzare-cumpărare a

imobilului în litigiu încheiat de T.M. cu P.M. precum și cel încheiat de T.M. și

ceilalți proprietari de carte funciară cu F.I.N. sunt valabil încheiate și au

efect translativ a dreptului de proprietate, chiar dacă nu s-au întabulat în

cartea funciară. Reclamantul a mai susținut că, în calitate de moștenitor

sezinar, a dobândit de la tatăl său dreptul asupra imobilului în litigiu fără a

mai fi nevoie să-și înscrie acest drept în cartea funciară, conform art. 26 din

Decretul–lege nr. 115/1938, el fiind în drept să ceară înscrierea în C.F. a

drepturilor succesiv transmise conform art. 20 din acest decret–lege și că, de

altfel, potrivit art. 28 al Legii nr. 7/1996 în vigoare, dreptul de proprietate

și alte drepturi reale sunt opozabile față de terți fără înscrierea în C.F. când

provin din succesiune, accesiune, vânzare silită și uzucapiune, înscrierea în C.F.

nemaifiind constitutivă de drepturi. A mai arătat reclamantul că într-un proces

verbal din 10 martie 1953

între ICCFH Alba Iulia

Complexul Orăștie, prin reprezentanții săi legali, și tatăl său, F.I., acesta

din urmă este menționat ca proprietarul terenului care a fost încălcat cu

ocazia construirii grupului social și, considerându-se că au făcut un abuz, autoritățile

din acea vreme i-au dat spre folosință un teren în schimb, de 0,43 ha, teren

care însă, în temeiul Legii nr. 18/1991, a fost restituit fostului proprietar.

Instanța de apel a motivat, în esență, că

înscrisurile invocate de reclamant în dovedirea dreptului său de proprietate nu

pot fi producătoare de efecte juridice, chiar dacă s-ar susține teza potrivit

căreia Codul civil austriac nu instituie obligativitatea întabulării în C.F. a

actelor sub semnătură privată întrucât era necesar a se cere constatarea

valabilității acestor acte succesive, așa cum prevăd dispozițiile art. 20 din Decretul–lege

nr. 115/1938 și că, în speță, nu sunt incidente nici dispozițiile art. 1860 C.

civ. pentru joncțiunea posesiei antecesorului reclamantului cu cea a lui P.M. câtă

vreme nu s-a făcut nici o dovadă în acest sens iar conform sentinței civile nr.

191 din 22 februarie 1965 a Tribunalului Popular al Raionului Orăștie și a

încheierii de întabulare nr. 173/1966, de la acea dată și până în prezent

imobilul s-a aflat în posesia altor persoane juridice și nu în cea a

reclamantului, respectiv a antecesorului său.

Împotriva acestei din urmă decizii reclamantul a declarat recurs,

reiterând motivele invocate în apel.

Recursul este nefondat pentru

considerentele care succed.

După efectuarea procedurii

prealabile prevăzute de Legea nr. 10/2001, reclamantul s-a adresat instanței de

judecată pentru a dispune restituirea în natură a

imobilului teren în suprafață de 0,31 ha înscris în C.F. nr.

26 Orăștie, nr. ordine A–3, nr. topo 4279/2, situat în Orăștie, lângă DN 7

învecinat la Sud cu stația de benzină P. și la nord cu terasamentul liniilor

ferate a S.N.C.F.R., imobil despre care a pretins că a aparținut autorului său,

F.I.

Potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001

„actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și, în cazul

moștenitorilor, cele care atestă această calitate vor fi depuse ca anexe la

notificare (…)”.

Deoarece textul citat nu conține

prevederi speciale în privința dovedirii dreptului de proprietate al persoanei

îndreptățite asupra imobilelor solicitate și, eventual, a calității sale de

moștenitor al fostului ori adevăratului proprietar, înseamnă că sunt aplicabile

regulile de drept comun, respectiv cele întâlnite în materia acțiunii în

revendicare imobiliară.

Întrucât textul vorbește de „actele

doveditoare ale dreptului de proprietate”, prin acestea se înțeleg înscrisurile

constatatoare ale unui act juridic civil, jurisdicțional sau administrativ cu

efect constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate și care generează o

prezumție relativă de proprietate în favoarea persoanei care îl invocă.

În speță, reclamantul a susținut că

terenul în litigiu a fost dobândit de tatăl său, F.I., de la P.M. care, la

rândul său l-a cumpărat de la T.M., care l-a moștenit de la T.N.

În dovedirea dreptului său de

proprietate, reclamantul a depus mai multe înscrisuri: contractul de vânzare–cumpărare

a imobilului cuprins în „coala cărții funduare a comunei Orăștie nr. 26, nr. ord.

A 3, nr. top 4279/2 care în natură este arătat cl. IV înaintea gării, de 1188

stjp” contract încheiat între T.M., născută S. și P.M. născută C. care însă nu

este datat și nu este semnat de vânzătoarea T.M. ci doar de avocat E.G. pentru cumpărătorii

P.M. și D.D., la alin. (8) din acest contract stipulându-se că D.D. „pierde

dreptul de proprietate asupra porțiunii sale de ½ daca desface

conviețuirea cu cumpărătoarea” și, respectiv contractul de vânzare-cumpărare a

aceluiași imobil, încheiat, pe de o parte de T.M. (născută S.), F.G., F.C., F.B.,

F.V., F.G. și F.A. și, pe de altă parte, de F.I. lui N., contract care, de

asemenea, nu este datat și nu este semnat de nici una din părți (filele 60 și 61

din dosarul nr. 7530/2001 al Tribunalului Hunedoara).

Ori, atâta timp cât înscrisurile

menționate și depuse în copie la dosar nu poartă semnăturile tuturor părților

între care se pretinde a fi fost încheiate, nu se poate reține că acestea ar

constitui acte juridice civile care să reprezinte o manifestare de voință

făcută cu intenția de a produce efecte juridice, în speță, efectul translativ

de proprietate. Așa fiind, ele nu pot genera o prezumție relativă de

proprietate în favoarea celui care le invocă.

Distinct de aceste acte, reclamantul

a mai depus la dosar un înscris intitulat „Convențiune” încheiat la 8 martie

1946 prin care P.M. născută C. „transferă în favorul lui F.I. lui N. dreptul de

proprietate asupra imobilelor din C.F. Orăștie 3748, nr. ordine A-2, nr. top

3243/1/58/a și din C.F. 26 Orăștie, nr. ordine A - 3, nr. top 4279/2”.

Totodată, la punctul 3 al convenției se stipulează că „P.M. născută C. se

obligă să elibereze primitorului acte potrivite pentru întabularea jure validă

a dreptului de proprietate asupra imobilelor sus descrise, toate cheltuielile

în legătură cu aceste operațiuni având a fi suportate de primitorul F.I. lui N.”

(fila 6 din dosarul nr. 7530/2001 al Tribunalului Hunedoara).

Cu privire la acest înscris este de

reținut că la data încheierii lui, era aplicabil sistemul de publicitate

specific cărților funciare ce a fost introdus și reglementat prin Decretul-lege

nr. 115 din 27 aprilie 1938 pentru unificarea dispozițiilor privitoare la

cărțile funciare, adică sistemul publicității reale.

Unul din principiile care cârmuiesc

sistemul cărților funduare înscris, de altfel, în art. 17 din Decretul-lege nr.

115/1938, este cel al publicității absolute, potrivit căruia, drepturile reale

imobiliare, cu excepția unor cazuri, se nasc, se modifică ori se sting numai

prin înscriere în cartea funciară. Conform acestui principiu, drepturile reale

imobiliare nu se pot dobândi, după cum nu se pot strămuta, nu numai față de

terți, dar chiar și în raporturile dintre părți, decât dacă s-a efectuat

întabularea. Acordul de voință este necesar dar nu și suficient pentru a

transfera proprietatea, chiar și în raporturile dintre părți, întabularea având,

așadar, un efect constitutiv de drept real.

În speță, simpla invocare a

acordului de voință intervenit între P.M.(născută C.) și autorul reclamantului

în legătură cu transferul dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu

nu poate fi considerat ca având caracter translativ de proprietate pentru

motivele mai înainte arătate. Pentru ca dreptul de proprietate asupra

imobilului în litigiu să fi trecut în patrimoniul autorului reclamantului era

necesar ca acesta să solicite înscrierea actului în C.F. în temeiul art. 17 și,

eventual, al art. 20 din Decretul–lege nr. 115 /1938, lucru care însă nu s-a

întâmplat, neputându-se face dovada că F.I. a devenit titularul acelui drept.

Susținerea reclamantului în sensul

că, în prezent, Legea nr. 7/1996 a

cadastrului și a

publicității imobiliare (intrată în vigoare la 24 iunie 1996) prevede la art. 28

că dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale sunt opozabile față de

terți fără înscrierea în cartea funciară, când provin din succesiune,

accesiune, vânzare silită și uzucapiune, pentru a opune pârâtei dreptul său de

proprietate asupra imobilului în litigiu pe care pretinde că l-a dobândit în

calitate de moștenitor de la tatăl său, nu poate fi primită. Aceasta întrucât,

așa cum am arătat, autorul său, a omis să ceară întabularea acestui drept dobândit

în temeiul convenției încheiate la 8 martie 1946 , consecințele ce decurg din

această omisiune concretizându-se în faptul că în patrimoniul lui F.I. (autorul

reclamantului) nu a fost transmis respectivul drept iar convenția nu poate fi

opozabilă terților. Or pârâta, în calitate de terț față de înscrisurile de care

s-a prevalat reclamantul, a contestat tocmai calitatea acestuia de a cere

restituirea imobilului în baza art. 2 din legea nr. 10/2001, dreptul de

proprietate al acesteia asupra terenului în litigiu precum și a construcțiilor

aflate pe acesta fiind întabulat în C.F. nr. 26 Orăștie la 6 ianuarie 1998

(fila 10 din dosarul nr.

7530/2001 al Tribunalului Hunedoara).

De altfel, așa cum

reiese din extrasele de C.F. aflate la dosar (filele 7–11 din dosarul nr.

7530/2001 al Tribunalului Hunedoara),

nici T.N., nici T.M. (moștenitoarea lui T.N. în

calitate de soție supraviețuitoare), nici P.M. și nici F.I. nu au avut înscris

vreodată vreun drept de proprietate asupra terenului înscris în C.F. nr. 26

Orăștie nr.top 4279/2, sub A–3, în suprafață de 1188 stjp (4273 mp), doar la 23

octombrie 1929 fiind întabulat dreptul de proprietate „pe porțiunea lui F.G. din

imobilul A + 1 în favoarea lui T.N.”, teren însă care nu face obiectul

prezentei cauze.

Totodată, faptul că în

procesul verbal încheiat la 10 martie 1953 între ICCFH Alba Iulia Complexul

Orăștie, prin reprezentanții săi legali, și F.I., acesta din urmă este

menționat ca proprietar al „terenului încălcat cu ocazia construirii grup

social complex,” terenul aflându-se „în dreptul km 361 + 365 sosea 2 și fiind

în suprafață de 3894,00 mp” (fila 26 dosar recurs) nu are nici o relevanță în

dovedirea dreptului de proprietate asupra terenului a autorului reclamantului întrucât

acest act nu poate fi considerat titlu de proprietate, în sensul legii.

Având în vedere

considerentele mai înainte arătate, se constată că decizia atacată este legală,

recursul urmând a fi ca nefondat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamantul F.N. împotriva deciziei civile nr. 297 A din 21 martie

2003 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 26 martie 2004.