ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1002/2015

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea principală înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, sub nr. 11772/300/2008, la data de 21 octombrie 2008, reclamanții M.I., Ț.C., C.S., B.G., F.F., F.I., V.M. și M.M. au chemat în judecată pe pârâtul Șt.R.C., solicitând să se constate dobândirea de către reclamanți a dreptului de proprietate asupra imobilului situat în București, Șos. Fundeni, compus din teren în suprafață de 3.000 mp., prin efectul uzucapiunii de 30 de ani, precum și asupra construcțiilor existente pe acest teren, prin efectul accesiunii imobiliare. În motivarea cererii, reclamanții au arătat că, în anul 1973, au ocupat terenul pentru că era liber, fiind folosit de vecini drept groapă de gunoi, ulterior reclamanții salubrizându-l și edificând construcții pe suprafața acestuia.

Au susținut că până în prezent au stăpânit efectiv terenul în nume de proprietari, în mod neîntrerupt, public și netulburați de nimeni, pârâtul cumpărând terenul ulterior prin contractele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 637 din 15 martie 2006 și nr. 638 din 15 martie 2006 de B.N.P. B.N. În drept, au invocat dispozițiile art. 1890, art. 488 și 492 C. civ. La data de 21 ianuarie 2009, reclamanții au formulat cerere completatoare sub aspectul cadrului procesual pasiv, solicitând introducerea în cauză în calitate de pârâți și a numiților Ș.T., A.I. și A.S.S., instanța luând act în consecință. De asemenea, la data de 05 martie 2009, reclamanții au formulat cerere modificatoare, sub aspectul obiectului primului capăt de cerere, solicitând constatarea dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate asupra terenului de 2.000 mp., iar nu de 3.000 mp.

Pârâtul Șt.R.C. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, având în vedere că a obținut evacuarea reclamanților, în dosarul nr. 8569/300/2007, că reclamanții au fost salariații S. SA a precizat că, în perioada 1978 - 1991, aceștia au solicitat societății menționate închirierea terenului, că termenul de 30 de ani nu este dovedit, că posesia reclamanților nu are caracter util, fiind exercitată prin acte de violență, că aceștia au cumpărat numai barăcile, nu și terenul. Pârâtul a invocat excepția lipsei calității procesuale active, în considerarea faptului că reclamanții nu au stăpânit timp de 30 de ani imobilul, că nu l-au posedat în nume propriu, ci în numele societății la care erau angajați, că posesia nu are caracter neîntrerupt, public și netulburat.

Aceasta a formulat și cerere reconvențională, prin care a solicitat obligarea în solidar a reclamanților la plata sumei de 50.000 lei, cu titlu de contravaloare lipsă de folosință a imobilului, aferentă perioadei cuprinse între 15 martie 2006 și data pronunțării hotărârii judecătorești. Prin sentința civilă nr. 6828 din 19 mai 2011, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă, raportat la valoarea de circulație a imobilului stabilită în raportul de expertiză tehnică imobiliară în specialitatea construcții (1.317.039 lei). Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 50399/3/2011, la data de 24 iunie 2011. Statuând cu prioritate asupra excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților-pârâți, invocată de pârâtul-reclamant, tribunalul a apreciat că aceasta nu este întemeiată.

Particularizând pentru ipoteza cererii în constatarea dreptului de proprietate prin efectul uzucapiunii, tribunalul a reținut că legitimitatea procesuală activă aparține persoanei ce se regăsește în posesia imobilului sau care, deși a pierdut o atare posesie, a întrunit, în concepția sa, anterior acestui moment, condițiile specificate de lege pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, aceasta operând prin trecerea intervalului de timp prescris legal. Caracterul util sau nu al posesiei, calificarea acesteia drept posesie sau detenție precară constituie aspecte ce țin de temeinicia pretențiilor deduse judecății, neavând incidență asupra legitimității procesuale active. În speță, reclamanții-pârâți sunt deținătorii în fapt ai terenului în privința căruia solicită constatarea dreptului de proprietate prin efectul uzucapiunii, astfel că justifică calitatea procesuală activă în promovarea acțiunii principale.

Prin sentința civilă nr. 1198 din 05 iunie 2012, Tribunalul București, secția IV-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale active, invocate de pârâtul-reclamant, ca lipsită de temei, a respins, ca neîntemeiată, cererea principală astfel cum a fost modificată de reclamanții-pârâți M.I., Ț.C., C.S., B.G., F.F., F.I., V.M. și M.M., a admis cererea reconvențională formulată de pârâtul-reclamant Șt.R.C. și, pe cale de consecință, a obligat reclamanții-pârâți la plata în solidar către pârâtul-reclamant a sumei de 50.000 lei, cu titlu de contravaloare lipsă de folosință imobil, aferentă perioadei 15 martie 2006 - 01 aprilie 2012, în cuantumul solicitat și la plata în solidar către pârâtul-reclamant a sumei de 4.011 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, suma de 15.781,39 lei, de care au beneficiat reclamanții-pârâți sub forma scutirii de plata taxei de timbru, rămânând în sarcina statului.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 638 din 15 martie 2003 de B.N.P. B.N., pârâtul-reclamant Șt.R.C., în calitate de cumpărător, a dobândit de la A.S.S. și A.I., în calitate de vânzători, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 1.500,083 mp., situat în București, Șos. Fundeni. De asemenea, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 637 din 15 martie 2003 de B.N.P. B.N., pârâtul-reclamant, în calitate de cumpărător, a dobândit tot de la A.S.S. și A.I., în calitate de vânzători, dreptul de proprietate asupra terenurilor în suprafață de 499,97 mp. și 1000,16 mp., ambele situate în București, Șos.

Fundeni. A.S.S. și A.I. au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului menționat anterior de la Ș.T., în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1136 din 29 martie 2004 de B.N.P. B.N., lui Ș.T. constituindu-i-se dreptul de proprietate asupra terenului, în temeiul Legii nr. 18/1991, prin titlul de proprietate nr. 66497 din 07 iulie 2003. La începutul anului 2007, pârâtul-reclamant s-a adresat Poliției Sector 2 București, Consiliului Local Sector 2 București, Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 București, Comunității Etniei Rommilor, Poliției Comunitare a Sectorului 2 București în vederea eliberării terenului achiziționat, ocupat de către reclamanții-pârâți.

În cadrul răspunsurilor primite, instituțiile menționate au precizat că familiile existente pe teren locuiesc în adăposturi insalubre, construite din carton și placaj, că locuințele au fost branșate ilegal la rețeaua de distribuție a energiei electrice, dar că au fost debranșați cu aproximație în anul 2005 și că aceștia locuiesc fără forme legale din anul 1978. În privința cererii principale, tribunalul a reținut că pentru a putea fi dobândită proprietatea bunului prin uzucapiune prelungită, potrivit art. 1890 C. civ., posesorul trebuie să îndeplinească două condiții: să posede bunul 30 de ani și posesia sa să fie utilă, adică neafectată de vreun viciu. În ceea ce privește prima condiție stabilită de lege, tribunalul, luând în considerare depoziția martorului L.I., din care rezultă că reclamanții-pârâți dețin terenul în litigiu din anul 1973, a apreciat că aceasta este îndeplinită, durata deținerii terenului fiind de 30 de ani.

Chiar și în ipoteza în care s-ar lua în considerare anul 1978, ca punct de începere a deținerii, potrivit susținerilor pârâtului-reclamant, fundamentate pe conținutul relațiilor emise de C.L.S. București, durata de 30 de ani a detenției reclamanților-pârâți ar fi împlinită la data introducerii acțiunii, în anul 2008. Tribunalul a înlăturat întâmpinarea formulată în dosarul nr. 8569/300/2007 al Judecătoriei Sectorului 2 București și depusă în prezenta cauză drept mărturisire extrajudiciară scrisă, constatând că nu este însușită prin semnătură de către reclamanții-pârâți. În privința, însă, a utilității posesiei reclamanților-pârâți, tribunalul a reținut că această condiție nu este îndeplinită, pârâtul-reclamant administrând dovezi contrare având drept consecință răsturnarea prezumției relative a regularității posesiei.

Astfel, posesia exercitată de reclamanții-pârâți nu s-a făcut sub nume de proprietar, din moment ce aceștia nu au făcut niciun demers pentru suportarea sarcinilor imobilului, pretins a fi fost dobândit în proprietate, titular de rol fiscal fiind pârâtul-reclamant. Din răspunsul emis de D.V.B.L.S. București din cadrul C.L.S. București rezultă că pârâtul-reclamant Șt.R.C. este singurul titular de rol fiscal al terenului în litigiu, în precedent figurând vânzătorii anteriori ai bunului. Concluzia rezultă și din cuprinsul adresei nr. 3421 din 23 septembrie 1997, eliberată de SC S. SA, din care reiese că reclamantul-pârât M.I., salariatul acestei societăți în perioada 1978-1991, a solicitat închirierea terenului respectiv.

Ca atare, dacă, în anul 1997, reclamantul-pârât a solicitat închirierea terenului, este evident că intenția sa la acel moment nu a fost aceea de a se comporta ca un adevărat proprietar, însușindu-și calitatea de detentor precar. Precaritatea este un viciu absolut al posesiei, echivalând cu lipsa însăși a acesteia. Concluzia tribunalului s-a întemeiat și pe depozițiile martorilor audiați în cauză, propuși de către pârâtul-reclamant, din care reiese că reclamanții-pârâți s-au opus eliberării terenului pe considerentul că nu au o altă locuință, neinvocând dreptul lor de proprietate asupra bunului respectiv. De altfel, din mențiunile actelor de identitate depuse la dosar rezultă că reclamanții-pârâți nici nu au demarat procedurile legale în vederea stabilirii domiciliului lor la locul situării imobilului.

În consecință, a statuat prima instanță, nu sunt întrunite cumulativ condițiile stipulate de lege pentru dobândirea dreptului de proprietate prin efectul uzucapiunii și, prin urmare, dat fiind că terenul aparține pârâtului-reclamant numai acesta este în drept să invoce accesiunea imobiliară în privința construcțiilor edificate pe terenul său, iar nu reclamanții-pârâți. Referitor la cererea reconvențională, având în vedere întrunirea cumulativă a condițiilor răspunderii civile delictuale, tribunalul a reținut, din concluziile raportului de expertiză în construcții, că, în perioada 15 martie 2006 - 01 aprilie 2012, contravaloarea lipsei de folosință a imobilului ocupat de reclamanții-pârâți este de 1.971.646 lei.

Pârâtul-reclamant a solicitat obligarea reclamanților-pârâți la suportarea numai a unei părți din această sumă, în raport de care a și timbrat cererea reconvențională (50.000 lei). Având în vedere că reclamanții-pârâți au căzut în pretenții, fiind reținută culpa lor procesuală, tribunalul i-a obligat în solidar la plata către pârâtul-reclamant a sumei de 4.011 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxe judiciare de timbru aferente cererii reconvenționale, precum și onorariu de expertiză tehnică imobiliară în specialitatea construcții, încuviințată în dovedirea pretențiilor aferente cererii incidentale. Suma de 15.781,39 lei, de care au beneficiat reclamanții-pârâți sub forma scutirii de plata taxei de timbru, a rămas în sarcina statului [(art. 19 alin. (1) din O.U.G.

nr. 51/2008)]. Prin decizia civilă nr. 372/ A din 23 septembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanții-pârâți M.I., Ț.C., C.S., B.G., F.F., F.I., V.M. și M.M. împotriva sentinței civile nr. 1198 din 05 iunie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondată, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată solicitate de apelanții. În considerentele hotărârii, instanța de apel a reținut că în apel s-au formulat trei motive, relative la nemotivarea sentinței atacate, la netemeinicia și nelegalitatea soluției apelate din perspectiva îndeplinirii condițiilor uzucapiunii, precum și la soluția de admitere a cererii reconvenționale, susținându-se inaplicabilitatea dispozițiilor art. 998 C. civ.

Examinând primul motiv de critică, cu referire la dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., curtea a reținut că, pentru prima instanță, considerentel sentinței trebuie să cuprindă situația de fapt și modul de stabilire a acesteia, precum și aplicarea dispozițiilor legale incidente cu consecințele juridice ce decurg pentru părți, iar, pentru instanțele de control judiciar, motivarea hotărârilor trebuie să conțină răspunsul în fapt și în drept pentru toate motivele de critică formulate de părți. Trebuie avut în vedere și faptul că motivarea unei hotărâri judecătorești ridică o problemă de conținut, relevantă fiind consistența analizei juridice și pertinența argumentelor aduse de instanță în susținerea soluției pronunțate și nu o chestiune de cantitate.

Pe cale de consecință, calitatea unei motivări și, implicit, respectarea exigențelor impuse de prevederile citate nu este determinată de volumul considerentelor, ci de valoarea juridică a argumentelor și de corectitudinea raționamentului care a stat la baza pronunțării soluției. În egală măsură, trebuie avut în vedere și faptul că obligația judecătorului de a-și motiva soluția pronunțată, cum este aceasta impusă de prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., presupune necesitatea motivării punctuale a fiecărui capăt de cerere, respectiv a fiecărui motiv de critică formulat și nu de a răspunde în detaliu fiecărui argument invocat de părți în susținerea, respectiv în combaterea pretențiilor/criticilor cu care a fost învestit.

Esențial este ca instanța de judecată să examineze și să dea un răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt și de drept care se pun în cauza dedusă judecății. Făcând aplicarea acestor aspecte teoretice la speță, instanța de apel a constatat că sentința apelată a fost redactată cu respectarea acestor cerințe procedurale, instanța de fond pronunțându-se asupra capetelor de cerere cu care a fost învestită și argumentându-și soluția dată atât din punct de vedere al situației de fapt, cât al aplicării prevederilor legale incidente. Tribunalul a examinat materialul probator administrat în cauză și a tranșat cererile cu judecarea cărora a fost sesizat, limitându-se la obiectul lor, raportat la temeiul juridic invocat de părți.

Din această perspectivă, instanța de apel a apreciat ca relevante cele reținute de prima instanță în motivarea sentinței referitoare: la relațiile furnizate de D.I.T.L.S., potrivit cărora reclamanții-pârâți nu figurează ca titulari de rol fiscal pentru terenul în litigiu; la relațiile obținute de la SC S. SA, pe baza cărora s-a reținut că reclamantul-pârât M.I. a fost salariatul acestei societăți, de la care a solicitat închirierea terenului; la declarațiile martorilor audiați, din care s-a reținut că reclamanții-pârâți s-au opus eliberării terenului deoarece nu au altă locuință, neinvocând dreptul lor de proprietate.

În consecință, critica apelanților, în sensul că instanța de fond nu ar fi examinat în concret probele și nu ar fi arătat în ce constau acestea, în condițiile în care tribunalul a făcut o motivare caracterizată prin coerență, soluția fiind argumentată atât sub aspectul situației de fapt, cât și din punct de vedere al normelor legale incidente, a fost respinsă ca nefondată. Cu privire la cel de-al doilea motiv de critică, ce a vizat soluția de respingere a petitului principal, curtea a apreciat nefondate susținerile apelanților. Referitor la situația juridică a terenului stăpânit de reclamanții-pârâți , conform relațiilor furnizate de P.C. Dobroești, instanța de apel a constatat că suprafețele de teren pentru care s-au emis titlurile de proprietate în favoarea autorilor pârâtului-reclamant Șt.R.C., în temeiul legilor fondului funciar, se situează administrativ pe raza Sectorului 2 București și s-au aflat la dispoziția C.F.F.

Dobroești, deoarece se aflau în inventarul C.A.P. Dobroești. Comisia locală de la acea dată a realizat puneri în posesie pe suprafețele de teren aflate pe raza administrativ teritorială a Sectorului 2, conform Legii nr. 18/1991. Din verificarea evidențelor fiscale ale terenului în cauză s-a observat că reclamanții-pârâți nu s-au înscris niciodată ca titulari de rol, astfel că nu au plătit impozitele aferente terenului pe care îl stăpâneau în fapt. SC S. SA este o societate comercială, la care a fost angajat reclamantul-pârât M.I., în perioada 1978-1991, după care a fost disponibilizat; societatea a precizat în relațiile furnizate și faptul că la adresa din București, Șos. Fundeni a existat o organizare de șantier, ale cărei barăci au fost vândute în anul 1993 în baza unei hotărâri a Consiliului de Administrație, către foștii salariați.

Adeverința la care s-a făcut referire conține la final mențiunea potrivit căreia aspectele de fapt au fost atestate pentru a servi destinatarilor în vederea închirierii terenului. Coroborând aspectele anterior relevate cu depozițiilor martorilor audiați în cauză și cu faptul că adresele de domiciliu, care figurează în actele de identitate ale reclamanților -pârâți, sunt diferite de adresa terenului, obiect al litigiului, instanța de apel a apreciat corectă concluzia primei instanțe în sensul că stăpânirea materială exercitată de reclamanții-pârâți , deși se întinde pe durată impusă de lege, nu poate constitui o posesie aptă să fundamenteze dobândirea dreptului de proprietate. Având în vedere că terenul a aparținut C.A.P.

Dobroești anterior anului 1990, față de ideologia specifică acelei epoci, care promova proprietatea de stat și cea cooperatistă, urmărind practic suprimarea celei private, precum și față de faptul că reclamanții-pârâți nu s-au înregistrat niciodată ca titulari de rol fiscal pentru terenul respectiv, denotă că aceștia au stăpânit terenul, dar fără intenția de a se considera proprietari. Aceștia nu pot fi creditați că au avut intenția de a-și asuma calitatea de titulari ai dreptului real, în condițiile în care nu au înțeles să-și îndeplinească și obligațiile ce decurg din această calitate, printre aceste obligații figurând și aceea de a achita impozitele și taxele aferente proprietății imobiliare.

Curtea a avut în vedere și atitudinea reclamanților-pârâți la momentul la care au fost puși în situația de a părăsi terenul, deoarece actualul proprietar intenționa să își exercite prerogativele dreptului său asupra imobilului, aceștia arătând că nu pot pleca de pe terenul respectiv deoarece nu au altă locuință, neinvocând faptul că ei sunt titularii dreptului real asupra suprafeței în litigiu. Un alt argument în sprijinul acestei concluzii l-a constituit felul construcțiilor edificate pe teren de către reclamanții-pârâți. Așa cum reiese din raportul de expertiză efectuat în fața primei instanței, reclamanții-pârâți locuiesc într-o construcție din B.C.A., cu planșeu din beton, care nu îndeplinește condițiile minime pentru valorificare, nefiind racordată la rețele edilitare urbane, fiind executată artizanal din materiale provenite din demolări, neavând nicio instalație interioară.

Expertul a identificat și niște barăci improvizate din scândură, aflate lângă această construcție, concluzionând că niciuna dintre acestea nu au statut legal, fiind executate fără autorizație de construcție. Prin urmare, prin realizarea construcțiilor în această manieră, reclamanții-pârâți nu au urmărit decât satisfacerea unor minime condiții de locuit (și nu stabilirea lor pe terenul în litigiu cu titlu de proprietari), acesta fiind de fapt unicul motiv pentru care au ocupat terenul. Analizând cel de-al treilea motiv de apel, instanța a reținut că este nefondat, întrucât stăpânirea unui teren fără niciun titlu și împiedicarea în această manieră a adevăratului proprietar să își exercite prerogativele dreptului său nu poate fi calificată decât drept o faptă ilicită, comisă cu vinovăție și cauzatoare de prejudicii, pagubele constând tocmai în lipsa de folosință a imobilului.

Față de situația de fapt astfel stabilită, instanța de apel a constatat că vinovăția reclamanților -pârâți rezultă din însăși materialitatea faptei, nefiind necesare dovezi suplimentare, în condițiile în care aceștia sunt conștienți de faptul că nu au niciun titlu asupra terenului pe care îl ocupă. Deși reclamanții-pârâți au susținut că nu se poate reține incidența dispozițiilor art. 998 C. civ., instanța de apel a observat, din examinarea cererii de apel, că aceștia nu argumentează susținerile pe care le fac relativ la neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale. Curtea a subliniat că instanța de fond nu a reținut și nici nu avea temei legal pentru a reține că promovarea prezentei acțiuni ar constitui o faptă ilicită.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., instanța de apel a respins, ca nefondată, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată (taxa judiciară de timbru) formulată de reclamanții-pârâți , având în vedere soluția pronunțată. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții-pârâți M.I., Ț.C., C.S., B.G., F.F., F.I., V.M. și M.M., solicitând, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 8 - 9 coroborat cu art. 312 alin. (3) C. proc. civ., admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei civile nr. 372/ A din 23 septembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, iar, pe fondul cauzei, admiterea cererii introductive de instanță așa cum a fost formulată și precizată și, pe cale de consecință, respingerea cererii reconvenționale formulată de pârâtul-reclamant Șt.R.C., având ca obiect obligarea reclamanților la contravaloarea lipsei de folosință a imobilului, ca nefondată și neîntemeiată.

În motivarea recursului, recurenții au arătat că instanța de apel a schimbat natura ori înțelesul lămurit al actului juridic dedus judecații, hotărârea recurată fiind dată cu aplicarea greșită a legii față de probatoriul administrat în cauză, precum și în raport de temeiul de drept material aplicabil. Astfel, din analiza hotărârii atacate se observă că singurele argumente reținute în considerente, calificate ca fiind suficiente în rezolvarea pricinii, sunt „stăpânirea materială exercitată de reclamanți” (care, în opinia instanței, deși se întinde pe perioada impusă de lege, nu poate constitui o posesie aptă, întrucât terenul a aparținut C.A.P.

Dobroești anterior anului 1990 și reclamanții-pârâți nu s-au înregistrat niciodată ca titulari de rol fiscal) și faptul că petenții „au edificat construcțiile pentru satisfacerea unor condiții minime de locuit și nu pentru stabilirea lor pe terenul în litigiu, iar, în atare condiții, terenul nu putea forma obiectul dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune”. În privința cererii privind plata contravalorii pentru lipsa de folosință, instanța de apel a statuat că „vinovăția reclamanților rezultă din însăși materialitatea faptei, aceea de a împiedica pe adevăratul proprietar să își exercite prerogativele dreptului”.

În aceste condiții, prima ipoteză, reclamanții-pârâți nu s-au înregistrat niciodată ca titulari de rol fiscal, este eronată, întrucât prescripția achizitivă de 30 de ani este recunoscută de art. 1890 C. civ., în favoarea posesorului bunului care poate „prescrie prin 30 de ani (..) fără să fie obligat a produce vreun titlu și fără să i se poată opune reaua credință”. Or, în contextul probator existent și în condițiile de fapt ale cauzei, este evident că reclamanții-pârâți nu pot produce dovezi univoce referitoare la terenul pe care aceștia îl posedă în fapt, în caz contrar ajungându-se la lipsirea acestora de un mijloc juridic efectiv de a-și stabili dreptul de proprietate. Aceste aspecte au fost reținute în jurisprudența C.E.D.O.

(cauza F. c. României, cauza M. c. Cehiei), ce impune ca fiecare semnatar al Convenției să reglementeze căi juridice interne pentru ca orice persoană ce invocă o încălcare să aibă acces la acestea și să fie eficiente, în măsura în care permit să se ajungă la o decizie cu privire la temeinicia plângerii și la un remediu adecvat pentru orice încălcare constatată. Recurenții au susținut că, în perioada 1974 - 1989 (cât timp au fost în vigoare Legile nr. 58/1974 și 59/1974), cursul prescripției a curs, prin cele două legi interzicându-se numai transmiterea bunurilor prin acte juridice între vii.

Drept urmare, nu se poate reține că prescripția a fost întreruptă, în acest sens pronunțându-se și Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin decizia nr. 4/2006, astfel că, după abrogarea lor prin Decretul-Lege nr. 1/1989 și Decretul-Lege nr. 9/1989, posesorii acelor terenuri pot solicita instanțelor de judecată să constate că au dobândit dreptul de proprietate privind terenurile respective. Cu toate acestea, decizie în cauză nu a fost reținută de instanță ca fiind aplicabilă. Au mai arătat recurenții că soluția recurată este criticabilă și sub aspectul reținerii greșite a situației de fapt. Astfel, pentru a putea dobândi proprietatea bunului prin uzucapiunea prelungită, posesorul trebuie să posede tot timpul prevăzut de lege, adică 30 de ani, iar această posesie trebuie să fie utilă, neafectată de vreun viciu.

Mai mult, regularitatea posesiei, adică faptul că este utilă, se prezumă. Urmează ca cel care afirmă că posesia invocată este afectată de vreun viciu să facă această dovadă în condițiile art. 1169 C. civ. Tot în acest sens, în art. 1846 C. civ., se prevede că „orice prescripție este fondată pe faptul posesiuni” și că „posesiunea este deținerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitată, una sau alta, de noi înșine sau de altul în numele nostru”. În speță, recurenții au precizat că au ocupat imobilul în litigiu în anul 1973, mai exact suprafața de 5.000 mp, iar, ulterior, s-au retras pe o suprafață de 2.000 mp, pe acel teren pe care se află construcțiile edificate cu materialele lor. La început aceste construcții au fost făcute din chirpici (cărămidă de lut), ulterior, prin trecerea timpului, mărindu-se suprafața lor cu materiale din demolări (B.C.A., cărămidă, bolțari, etc.), fapt confirmat și de către expertul numit în cauză.

Terenul ce formează obiectul cauzei a fost inițial o groapă de gunoi, care a fost ecologizată în întregime de reclamanții-pârâți , situația menționată fiind confirmată și prin depoziția martorei L.I. Reclamanții au fost conectați la rețeaua de energie electrică și apă potabilă până în anul 2007, însă, urmare acțiunilor de evacuare din acest spațiu formulate de către pretinsul proprietar, pârâtul-reclamant Șt.R.C., a fost blocat accesul la utilități. Barăcile aflate pe terenul pe care a fost instalată organizarea de șantier de către SC S. SA se aflau la nr. 258 pe str. Fundeni, în vecinătatea construcțiilor edificate de reclamanții-pârâți , care se găsesc la nr. 262 B și 262 E, aspect dovedit atât prin raportul de expertiză, cât și prin depoziția martorei L.I.

Așadar, rezultă că din anul 1973 reclamanții-pârâți au stăpânit imobilul ca patrimoniu de fapt, au posedat terenul sub nume de proprietari, în mod neîntrerupt, public și netulburați de nimeni. Cât privește soluția dată asupra cererii reconvenționale, reclamanții-pârâți au învederat că instanța de apel a considerat că vinovăția acestora rezultă din însăși materialitatea faptei, aceea de a împiedica pe adevăratul proprietar să exercite prerogativele dreptului.

Or, în speță, instanța de apel în mod greșit a considerat că sunt aplicabile dispozițiile art. 998 C. civ., antrenând în mod virtual angajarea răspunderii civile delictuale prin obligarea lor la plata sumei de 50.000 lei, cu titlu de contravaloare lipsă de folosință aferentă perioadei 15 martie 2006 - 01 aprilie 2012. O atare aplicabilitate în cauza a prevederilor citate nu poate avea niciun fel de justificare, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, în principal vinovăția persoanelor și fapta ilicită. Dat fiind că recurenții aveau posesia terenului încă din anul 1973, nu se poate reține ca fiind o faptă ilicită promovarea unei acțiuni în constatarea dreptului de proprietate prin prescripție achizitivă (care poate fi introdusă pe cale principală sau poate fi invocată pe cale de excepție.

În ședința publică de la 13 februarie 2015, Înalta Curte, verificând cuantumul taxei judiciare de timbru, a constatat că recurenții datorează o taxă judiciară de timbru de 9.946,2 lei în această fază procesuală, precum și timbru judiciar în valoare de 5 lei și o taxă judiciară de timbru de 644,2 lei pentru faza procesuală a apelului. Prin încheierea pronunțată în camera de consiliu, la data de 27 februarie 2015 , a fost admisă cererea de ajutor public judiciar formulată de petenții M.I., Ț.C., C.S., B.G., F.F., F.I., V.M. și M.M. și s-a dispus eșalonarea plății diferenței de taxă judiciară de timbru în cuantum de 9.696,2 lei în 38 de rate lunare, primele 37 în sumă de 250 lei fiecare și a 38-a în cuantum de 446,2 lei, începând cu luna martie 2015. Intimații nu au formulat întâmpinare.

Pârâtul-reclamant Șt.R.C. a depus concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea recursului promovat de reclamanții-pârâți. În recurs nu s-au administrat probe noi. Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate, Înalta Curte reține următoarele: Înalta Curte constată că reclamanții-pârâți, făcând trimitere la prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., consideră că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății. Argumentele acestora în susținerea acestui motiv de recurs se bazează pe expunerea situației de fapt astfel cum rezultă, în opinia lor, din dovezile administrate, precum și pe reținerea unui raționament juridic greșit ce reiese din interpretarea corelativă eronată a celorlalte probe din dosar și din argumentele dezvoltate de instanța de apel.

Potrivit art. 304 pct. 8 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate cere „când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia”. Înalta Curte apreciază că prin motivul de recurs prevăzut de textul citat se poate invoca încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante. Ca atare, pentru a fi incident acesta este necesar ca „interpretarea greșită” făcută de instanță să vizeze un act juridic supus judecății, iar nu și modalitatea de interpretare a probelor administrate ori considerentele reținute prin decizia recurată în ceea ce privește aplicarea legii în materia uzucapiunii, accesiunii imobiliare, respectiv a răspunderii civile delictuale.

Or, în cauză, analiza poartă, din perspectiva art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nu asupra unui anume act juridic, ci cât privește stabilirea situației de fapt și aplicarea legii, astfel că referirea la dispozițiile citate este greșită, în condițiile în care nu s-a contestat valabilitatea unui act juridic. În această situație, Înalta Curte apreciază că cea de-a doua ipoteză susținută de reclamanții-pârâți poate fi cenzurată în această fază procesuală din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în timp ce, în primul caz, interpretarea dată probelor constituie o chestiune de fapt, ce nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe denaturarea actului juridic dedus judecății. Cu referire la incidența art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. (modificarea unei hotărâri se poate cere „când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”), Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu este fondat. Astfel, trebuie reținut că uzucapiunea este un mod de dobândire a drepturilor reale principale prin posesia bunurilor care formează obiectul lor în toată perioada prevăzută de lege și prin exercitarea pozitivă a dreptului de opțiune cu privire la uzucapiune, ca drept potestativ. Din această perspectivă, uzucapiunea desemnează atât efectul achizitiv al posesiei îndelungate ca stare de fapt, cât și faptul juridic în sens restrâns, constând în însăși această posesie, care trebuie, în cazul uzucapiunii de 30 de ani, să fie utilă și să aibă o anumită durată.

Pe de altă parte, accesiunea constă în încorporarea materială a unui bun mai puțin important într-unul mai important, astfel încât în condițiile în care cele două bunuri au aparținut unor proprietari diferiți, titularul dreptului de proprietate asupra bunului mai important devine și titular al bunului mai puțin important. În cazul accesiunii imobiliare artificiale, Codul civil apreciază că bunul principal este terenul și că, prin accesiune, proprietarul terenului devine și proprietarul construcției edificate pe acesta. Așadar, cel ce pretinde că a dobândit dreptul de proprietate sau alt drept real prin uzucapiunea de 30 de ani trebuie să facă dovada că a posedat lucrul în timpul prevăzut de lege, respectiv că posesia a fost utilă, adică a fost o posesie propriu-zisă și nu o detenție precară și că această posesie nu a fost viciată.

Simpla detenție precară ori posesia viciată, oricât ar dura în timp, nu poate duce niciodată la uzucapiune. Niciun efect al posesiei nu se produce dacă posesia nu întrunește calitățile care îi definesc utilitatea, cum rezultă din dispozițiile art. 1847 C. civ. Absența oricăreia dintre aceste calități împiedică producerea oricărui efect al posesiei, deci efectul achizitiv de proprietate. Așadar, pentru dobândirea proprietății prin uzucapiune, posesia trebuie să nu fie afectată de niciunul din viciile prevăzute de art. 1848 – art. 1952 C. civ., ceea ce în cauză nu s-a probat. În speță, instanța de apel a reținut că posesia invocată de reclamanții-pârâți nu este o posesie utilă, nu a fost exercitată de petenți în nume de proprietari, ci în calitate de detentori precari, aspecte ce rezultă din situația de fapt dedusă judecății și care, în recurs, nu poate fi reevaluată în raport de actuala reglementare a dispozițiilor art. 304 pct. 1 - 9 C. proc.

civ. Instanța de apel a constatat, astfel, că „stăpânirea materială” a imobilului exercitată de reclamanții-pârâți nu poate constitui o posesie aptă, în condițiile în care terenul a aparținut anterior anului 1990 C.A.P. Dobroești, iar posesorii de fapt ai terenului nu s-au înregistrat niciodată ca titulari de rol fiscal. Într-adevăr, observă Înalta Curte, prescripția achizitivă de 30 de ani este recunoscută de art. 1890 C. civ., în favoarea posesorului ce a stăpânit bunul această perioadă de timp, fără ca el să fie obligat să producă vreun titlu și fără a i se opune reaua-credință, însă această condiție a posesiei lucrului în timpul defipt de lege nu este singulară, ci trebuie îndeplinită alături de cea menționată mai sus, respectiv în cazul unei posesii utile, neviciate.

În acest context, reține Înalta Curte, este greșită susținerea recurenților în sensul că aceștia nu aveau obligația de a se înregistra ca titulari de rol fiscal, în condițiile în care nu au fost respectate prevederile art. 1852 C. civ., reclamanții-pârâți nefăcând public faptul posesiei. Ca un alt viciu al posesiei, instanța de apel a reținut corect și faptul că reclamanții-pârâți nu au avut intenția de a-și asuma calitatea de proprietari ai terenului, așadar a constatat precaritatea posesiei, stăpânirea bunului fiind lipsită de animus sibi habendi, deci de elementul intențional, psihologic al posesiei. Așa cum se menționează în hotărârea recurată, „prin realizarea construcțiilor în această manieră, reclamanții-pârâți nu au urmărit decât satisfacerea unor minime condiții de locuit (și nu stabilirea lor pe terenul în litigiu cu titlu de proprietate), aceasta fiind de fapt unicul motiv pentru care au ocupat terenul”.

Cum, în speță, posesia a fost afectată de vicii, nefiind o posesie utilă, în mod legal instanța de apel a validat soluția primei instanțe. În cauză, recurenții au mai invocat și faptul că prescripția nu a fost întreruptă și că nu s-a făcut aplicarea deciziei nr. 4/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Înalta Curte constată că instanța de apel a recunoscut că posesia exercitată de reclamanții-pârâți „se întinde pe perioada impusă de lege”, așadar nu era necesar a face vorbire de decizia invocată prin cererea de recurs. De altfel, instanța de apel nu a reținut incidența dispozițiilor art. 1863 C. civ., ce vizează o cauză de întrerupere a cursului prescripției, ce nu se confundă cu discontinuitatea, viciu al posesiei.

S-a mai arătat în recurs faptul că regularitatea posesiei, adică faptul că este utilă, se prezumă și că cel care afirmă contrariul trebuie să facă dovada celor susținute în condițiile art. 1169 C. civ. Deși nu se motivează în ce constă greșita aplicare a prevederilor art. 1169 C. civ., Înalta Curte reține că în cauză s-a făcut proba contrară în raport de dispozițiile art. 1854 C. civ. Așadar, până la dovada contrară, acela care stăpânește bunul este prezumat posesor, iar, în speță, în raport de probatoriul administrat, se constată că a fost înlăturat atât elementul material al posesiei, cât și cel subiectiv. Înalta Curte, cât privește critica vizând greșita stabilire a situației de fapt urmare a interpretării eronate a probatoriului administrat, apreciază că aceasta nu mai poate fi valorificată pe calea recursului, nemaiconstituind motiv de recurs în actuala reglementare a art. 304 C. proc.

civ. Pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a greșelilor grave de fapt, consecutiv greșitei aprecieri a probelor a fost abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000. În speță, recurenții nu sunt îndreptățiți nici să invoce lipsa unui mijloc juridic efectiv pentru stabilirea dreptului pretins în condițiile în care aceștia au avut la îndemână o acțiune întemeiată pe prevederile art. 1847 și următoarele C. civ., însă nu au reușit să dovedească îndeplinirea condițiilor necesare pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea de 30 de ani, respectiv prin accesiune imobiliară. Neprobarea acțiunii promovate nu poate fi asimilată încălcării dreptului de acces la instanță, guvernat de dispozițiile art. 6 C.E.D.O.

Cerința din art. 6 pct. 1 al Convenției, aceea ca o cauză să fie examinată în mod echitabil, trebuie înțeleasă în sensul de a se asigura respectarea principiilor fundamentale ale oricărui proces, și anume principiul contradictorialității și principiul dreptului la apărare, ambele asigurând egalitatea deplină a părților în proces, cerințe îndeplinite în cauză. Referitor la soluția dată asupra cererii reconvenționale, se constată că recurenții au susținut că în mod greșit instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 998 C. civ., în condițiile în care promovarea unei acțiuni în constatarea dreptului de proprietate prin prescripție achizitivă nu constituie, în sine, o faptă ilicită.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că în cauză sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale, respectiv existența faptei ilicite (dedusă din stăpânirea unui teren fără titlu și împiedicarea în acest fel a adevăratului proprietar cât privește exercitarea dreptului său de proprietate asupra bunului), a vinovăției (ce rezultă chiar din materialitatea faptei săvârșite de reclamanții-pârâți, fără a fi nevoie de alte dovezi, cum a reținut și instanța de apel), a prejudiciului (determinat de lipsa de folosință a terenului pe o perioadă determinată de timp), precum și a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu. În speță, instanța de apel nu a stabilit că fapta ilicită constă în promovarea unei acțiuni în constatarea dreptului de proprietate prin prescripție achizitivă, cum arată recurenții, ci că aceasta este dată de chiar „stăpânirea materială” a terenului proprietatea pârâtului-reclamant Șt.R.C.

Or, în aceste condiții, nu pot fi înlăturate dispozițiile art. 998 C. civ. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, conform art. 312 alin. (1) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții M.I., Ț.C., C.S., B.G., F.F., F.I., V.M. și M.M. împotriva deciziei nr. 372/ A din 23 septembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții M.I., Ț.C., C.S., B.G., F.F., F.I., V.M. și M.M. împotriva deciziei nr. 372/ A din 23 septembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 aprilie 2015.