ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1002/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1002/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

După deliberare,

asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea

principală înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, sub nr. 11772/300/2008,

la data de 21 octombrie 2008, reclamanții M.I., Ț.C., C.S., B.G., F.F., F.I., V.M.

și M.M. au chemat în judecată pe pârâtul Șt.R.C., solicitând să se constate

dobândirea de către reclamanți a dreptului de proprietate asupra imobilului

situat în București, Șos. Fundeni, compus din teren în suprafață de 3.000 mp.,

prin efectul uzucapiunii de 30 de ani, precum și asupra construcțiilor

existente pe acest teren, prin efectul accesiunii imobiliare.

În motivarea cererii,

reclamanții au arătat că, în anul 1973, au ocupat terenul pentru că era liber,

fiind folosit de vecini drept groapă de gunoi, ulterior reclamanții

salubrizându-l și edificând construcții pe suprafața acestuia. Au susținut că

până în prezent au stăpânit efectiv terenul în nume de proprietari, în mod

neîntrerupt, public și netulburați de nimeni, pârâtul cumpărând terenul

ulterior prin contractele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 637 din 15

martie 2006 și nr. 638 din 15 martie 2006 de B.N.P. B.N.

În drept, au invocat

dispozițiile art. 1890, art. 488 și 492 C. civ.

La data de 21

ianuarie 2009, reclamanții au formulat cerere completatoare sub aspectul

cadrului procesual pasiv, solicitând introducerea în cauză în calitate de pârâți

și a numiților Ș.T., A.I. și A.S.S., instanța luând act în consecință. De

asemenea, la data de 05 martie 2009, reclamanții au formulat cerere

modificatoare, sub aspectul obiectului primului capăt de cerere, solicitând

constatarea dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate asupra terenului

de 2.000 mp., iar nu de 3.000 mp.

Pârâtul Șt.R.C. a

formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca

neîntemeiată, având în vedere că a obținut evacuarea reclamanților,

în dosarul nr. 8569/300/2007, că reclamanții au fost salariații S. SA a

precizat că, în perioada 1978 - 1991, aceștia au solicitat societății

menționate închirierea terenului, că termenul de 30 de ani nu este dovedit, că

posesia reclamanților nu are caracter util, fiind exercitată prin acte de

violență, că aceștia au cumpărat numai barăcile, nu și terenul.

Pârâtul a invocat

excepția lipsei calității procesuale active, în considerarea faptului că

reclamanții nu au stăpânit timp de 30 de ani imobilul, că nu l-au posedat în nume

propriu, ci în numele societății la care erau angajați, că posesia nu are

caracter neîntrerupt, public și netulburat. Aceasta a formulat și cerere

reconvențională, prin care a solicitat obligarea în solidar a

reclamanților la plata sumei de 50.000 lei, cu titlu de contravaloare lipsă de

folosință a imobilului, aferentă perioadei cuprinse între 15 martie  2006 și

data pronunțării hotărârii judecătorești.

Prin sentința civilă nr.

6828 din 19 mai 2011, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, a fost

declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București,

secția civilă, raportat la valoarea de circulație a imobilului stabilită în

raportul de expertiză tehnică imobiliară în specialitatea construcții (1.317.039

lei).

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 50399/3/2011,

la data de 24 iunie 2011.

Statuând cu

prioritate asupra excepției lipsei calității procesuale active a

reclamanților-pârâți, invocată de pârâtul-reclamant, tribunalul a apreciat că

aceasta nu este întemeiată. Particularizând pentru ipoteza cererii în

constatarea dreptului de proprietate prin efectul uzucapiunii, tribunalul a

reținut că legitimitatea procesuală activă aparține persoanei ce se regăsește

în posesia imobilului sau care, deși a pierdut o atare posesie, a întrunit, în

concepția sa, anterior acestui moment, condițiile specificate de lege pentru

dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, aceasta operând prin

trecerea intervalului de timp prescris legal. Caracterul util sau nu al

posesiei, calificarea acesteia drept posesie sau detenție precară constituie

aspecte ce țin de temeinicia pretențiilor deduse judecății, neavând incidență

asupra legitimității procesuale active. În speță, reclamanții-pârâți sunt

deținătorii în fapt ai terenului în privința căruia solicită constatarea

dreptului de proprietate prin efectul uzucapiunii, astfel că justifică

calitatea procesuală activă în promovarea acțiunii principale.

Prin sentința

civilă nr. 1198 din 05 iunie 2012, Tribunalul București, secția IV-a civilă,

a respins excepția lipsei calității procesuale active, invocate de

pârâtul-reclamant, ca lipsită de temei, a respins, ca neîntemeiată, cererea

principală astfel cum a fost modificată de reclamanții-pârâți M.I., Ț.C., C.S.,

B.G., F.F., F.I., V.M. și M.M., a admis cererea reconvențională formulată de

pârâtul-reclamant Șt.R.C. și, pe cale de consecință, a obligat

reclamanții-pârâți la plata în solidar către pârâtul-reclamant a sumei de

50.000 lei, cu titlu de contravaloare lipsă de folosință imobil, aferentă

perioadei 15 martie 2006 - 01 aprilie 2012, în cuantumul solicitat și la plata

în solidar către pârâtul-reclamant a sumei de 4.011 lei, cu titlu de cheltuieli

de judecată, suma de 15.781,39 lei, de care au beneficiat reclamanții-pârâți

sub forma scutirii de plata taxei de timbru, rămânând în sarcina statului.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că,

prin

contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 638 din 15 martie 2003 de

B.N.P. B.N., pârâtul-reclamant Șt.R.C., în calitate de cumpărător, a dobândit

de la A.S.S. și A.I., în calitate de vânzători, dreptul de proprietate asupra

terenului în suprafață de 1.500,083 mp., situat în București, Șos. Fundeni. De

asemenea, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 637 din 15

martie 2003 de B.N.P. B.N., pârâtul-reclamant, în calitate de cumpărător, a

dobândit tot de la A.S.S. și A.I., în calitate de vânzători, dreptul de

proprietate asupra terenurilor în suprafață de 499,97 mp. și 1000,16 mp.,

ambele situate în București, Șos. Fundeni. A.S.S. și A.I. au dobândit dreptul

de proprietate asupra imobilului menționat anterior de la Ș.T., în temeiul

contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1136 din 29 martie 2004

de B.N.P. B.N., lui Ș.T. constituindu-i-se dreptul de proprietate asupra

terenului, în temeiul Legii nr. 18/1991, prin titlul de proprietate nr. 66497

din 07 iulie 2003.

La începutul anului

2007, pârâtul-reclamant s-a adresat Poliției Sector 2 București, Consiliului Local

Sector 2 București, Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 București,

Comunității Etniei Rommilor, Poliției Comunitare a Sectorului 2 București în

vederea eliberării terenului achiziționat, ocupat de către

reclamanții-pârâți. În cadrul răspunsurilor primite, instituțiile

menționate au precizat că familiile existente pe teren locuiesc în adăposturi

insalubre, construite din carton și placaj, că locuințele au fost branșate

ilegal la rețeaua de distribuție a energiei electrice, dar că au fost debranșați

cu aproximație în anul 2005 și că aceștia locuiesc fără forme legale din anul

1978.

În privința cererii

principale, tribunalul a reținut că pentru a putea fi dobândită proprietatea

bunului prin uzucapiune prelungită, potrivit art. 1890 C. civ., posesorul

trebuie să îndeplinească două condiții: să posede bunul 30 de ani și posesia sa

să fie utilă, adică neafectată de vreun viciu.

În ceea ce privește

prima condiție stabilită de lege, tribunalul, luând în considerare depoziția

martorului L.I., din care rezultă că reclamanții-pârâți dețin terenul în

litigiu din anul 1973, a apreciat că aceasta este îndeplinită, durata deținerii

terenului fiind de 30 de ani. Chiar și în ipoteza în care s-ar lua în

considerare anul 1978, ca punct de începere a deținerii, potrivit susținerilor

pârâtului-reclamant, fundamentate pe conținutul relațiilor emise de C.L.S.

București, durata de 30 de ani a detenției reclamanților-pârâți ar fi împlinită

la data introducerii acțiunii, în anul 2008. Tribunalul a înlăturat întâmpinarea

formulată în dosarul nr. 8569/300/2007 al Judecătoriei Sectorului 2 București

și depusă în prezenta cauză drept mărturisire extrajudiciară scrisă, constatând

că nu este însușită prin semnătură de către reclamanții-pârâți.

În privința, însă, a

utilității posesiei reclamanților-pârâți, tribunalul a reținut că această

condiție nu este îndeplinită, pârâtul-reclamant administrând dovezi contrare

având drept consecință răsturnarea prezumției relative a regularității

posesiei. Astfel, posesia exercitată de reclamanții-pârâți nu s-a făcut sub

nume de proprietar, din moment ce aceștia nu au făcut niciun demers pentru

suportarea sarcinilor imobilului, pretins a fi fost dobândit în proprietate,

titular de rol fiscal fiind pârâtul-reclamant. Din răspunsul emis de D.V.B.L.S.

București din cadrul C.L.S. București rezultă că pârâtul-reclamant Șt.R.C. este

singurul titular de rol fiscal al terenului în litigiu, în precedent figurând

vânzătorii anteriori ai bunului. Concluzia rezultă și din cuprinsul adresei nr.

3421 din 23 septembrie 1997, eliberată de SC S. SA, din care reiese că

reclamantul-pârât M.I., salariatul acestei societăți în perioada 1978-1991, a

solicitat închirierea terenului respectiv. Ca atare, dacă, în anul 1997,

reclamantul-pârât a solicitat închirierea terenului, este evident că intenția

sa la acel moment nu a fost aceea de a se comporta ca un adevărat proprietar,

însușindu-și calitatea de detentor precar. Precaritatea este un viciu absolut

al posesiei, echivalând cu lipsa însăși a acesteia. Concluzia tribunalului s-a

întemeiat și pe depozițiile martorilor audiați în cauză, propuși de către

pârâtul-reclamant, din care reiese că reclamanții-pârâți s-au opus eliberării

terenului pe considerentul că nu au o altă locuință, neinvocând dreptul lor de

proprietate asupra bunului respectiv. De altfel, din mențiunile actelor de

identitate depuse la dosar rezultă că reclamanții-pârâți nici nu au demarat

procedurile legale în vederea stabilirii domiciliului lor la locul situării

imobilului.

În consecință, a

statuat prima instanță, nu sunt întrunite cumulativ condițiile stipulate de

lege pentru dobândirea dreptului de proprietate prin efectul uzucapiunii și, prin

urmare, dat fiind că terenul aparține pârâtului-reclamant numai acesta este în

drept să invoce accesiunea imobiliară în privința construcțiilor edificate pe

terenul său, iar nu reclamanții-pârâți.

Referitor la cererea

reconvențională, având în vedere întrunirea cumulativă a condițiilor

răspunderii civile delictuale, tribunalul a reținut, din concluziile raportului

de expertiză în construcții, că, în perioada 15 martie 2006 - 01 aprilie 2012,

contravaloarea lipsei de folosință a imobilului ocupat de reclamanții-pârâți

este de 1.971.646 lei. Pârâtul-reclamant a solicitat obligarea

reclamanților-pârâți la suportarea numai a unei părți din această sumă, în

raport de care a și timbrat cererea reconvențională (50.000 lei).

Având în vedere că

reclamanții-pârâți au căzut în pretenții, fiind reținută culpa lor procesuală,

tribunalul i-a obligat în solidar la plata către pârâtul-reclamant a sumei de 4.011

lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxe judiciare de timbru

aferente cererii reconvenționale, precum și onorariu de expertiză tehnică

imobiliară în specialitatea construcții, încuviințată în dovedirea pretențiilor

aferente cererii incidentale. Suma de 15.781,39 lei, de care au beneficiat

reclamanții-pârâți sub forma scutirii de plata taxei de timbru, a rămas în

sarcina statului [(art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008)].

Prin decizia civilă nr.

372/ A din 23 septembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul

formulat de reclamanții-pârâți M.I., Ț.C., C.S., B.G., F.F., F.I., V.M.

și M.M. împotriva sentinței civile nr. 1198 din 05 iunie 2012 pronunțată de Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondată, cererea de acordare a

cheltuielilor de judecată solicitate de apelanții.

În considerentele

hotărârii, instanța de apel a reținut că

în apel s-au formulat trei motive, relative

la nemotivarea sentinței atacate, la netemeinicia și nelegalitatea soluției

apelate din perspectiva îndeplinirii condițiilor uzucapiunii, precum și la

soluția de admitere a cererii reconvenționale, susținându-se inaplicabilitatea

dispozițiilor art. 998 C. civ.

Examinând primul

motiv de critică, cu referire la dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., curtea

a reținut că, pentru prima instanță, considerentel sentinței trebuie să

cuprindă situația de fapt și modul de stabilire a acesteia, precum și aplicarea

dispozițiilor legale incidente cu consecințele juridice ce decurg pentru părți,

iar, pentru instanțele de control judiciar, motivarea hotărârilor trebuie să

conțină răspunsul în fapt și în drept pentru toate motivele de critică

formulate de părți. Trebuie avut în vedere și faptul că motivarea unei hotărâri

judecătorești ridică o problemă de conținut, relevantă fiind consistența

analizei juridice și pertinența argumentelor aduse de instanță în susținerea

soluției pronunțate și nu o chestiune de cantitate. Pe cale de consecință,

calitatea unei motivări și, implicit, respectarea exigențelor impuse de

prevederile citate nu este determinată de volumul considerentelor, ci de

valoarea juridică a argumentelor și de corectitudinea raționamentului care a

stat la baza pronunțării soluției. În egală măsură, trebuie avut în vedere și

faptul că obligația judecătorului de a-și motiva soluția pronunțată, cum este aceasta

impusă de prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., presupune necesitatea motivării

punctuale a fiecărui capăt de cerere, respectiv a fiecărui motiv de critică

formulat și nu de a răspunde în detaliu fiecărui argument invocat de părți în

susținerea, respectiv în combaterea pretențiilor/criticilor cu care a fost

învestit. Esențial este ca instanța de judecată să examineze și să dea un

răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt și de drept care se pun în

cauza dedusă judecății.

Făcând aplicarea

acestor aspecte teoretice la speță, instanța de apel a constatat că sentința

apelată a fost redactată cu respectarea acestor cerințe procedurale, instanța

de fond pronunțându-se asupra capetelor de cerere cu care a fost învestită și

argumentându-și soluția dată atât din punct de vedere al situației de fapt, cât

al aplicării prevederilor legale incidente. Tribunalul a examinat materialul

probator administrat în cauză și a tranșat cererile cu judecarea cărora a fost

sesizat, limitându-se la obiectul lor, raportat la temeiul juridic invocat de

părți.

Din această

perspectivă, instanța de apel a apreciat ca relevante cele reținute de prima

instanță în motivarea sentinței referitoare: la relațiile furnizate de D.I.T.L.S.,

potrivit cărora reclamanții-pârâți nu figurează ca titulari de rol fiscal

pentru terenul în litigiu; la relațiile obținute de la SC S. SA, pe baza cărora

s-a reținut că reclamantul-pârât M.I. a fost salariatul acestei societăți, de

la care a solicitat închirierea terenului; la declarațiile martorilor audiați,

din care s-a reținut că reclamanții-pârâți s-au opus eliberării terenului

deoarece nu au altă locuință, neinvocând dreptul lor de proprietate.

În consecință,

critica apelanților, în sensul că instanța de fond nu ar fi examinat în concret

probele și nu ar fi arătat în ce constau acestea, în condițiile în care

tribunalul a făcut o motivare caracterizată prin coerență, soluția fiind

argumentată atât sub aspectul situației de fapt, cât și din punct de vedere al

normelor legale incidente, a fost respinsă ca nefondată.

Cu privire la cel

de-al doilea motiv de critică, ce a vizat soluția de respingere a petitului

principal, curtea a apreciat nefondate susținerile apelanților. Referitor la

situația juridică a terenului stăpânit de

reclamanții-pârâți

, conform relațiilor

furnizate de P.C. Dobroești, instanța de apel a constatat că suprafețele de

teren pentru care s-au emis titlurile de proprietate în favoarea autorilor

pârâtului-reclamant Șt.R.C., în temeiul legilor fondului funciar, se situează

administrativ pe raza Sectorului 2 București și s-au aflat la dispoziția C.F.F.

Dobroești, deoarece se aflau în inventarul C.A.P. Dobroești. Comisia locală de

la acea dată a realizat puneri în posesie pe suprafețele de teren aflate pe

raza administrativ teritorială a Sectorului 2, conform Legii nr. 18/1991. Din

verificarea evidențelor fiscale ale terenului în cauză s-a observat că

reclamanții-pârâți

nu s-au înscris

niciodată ca titulari de rol, astfel că nu au plătit impozitele aferente

terenului pe care îl stăpâneau în fapt. SC S. SA este o societate comercială,

la care a fost angajat reclamantul-pârât M.I., în perioada 1978-1991, după care

a fost disponibilizat; societatea a precizat în relațiile furnizate și faptul

că la adresa din București, Șos. Fundeni a existat o organizare de șantier, ale

cărei barăci au fost vândute în anul 1993 în baza unei hotărâri a Consiliului

de Administrație, către foștii salariați. Adeverința la care s-a făcut referire

conține la final mențiunea potrivit căreia aspectele de fapt au fost atestate

pentru a servi destinatarilor în vederea închirierii terenului.

Coroborând aspectele

anterior relevate cu depozițiilor martorilor audiați în cauză și cu faptul că

adresele de domiciliu, care figurează în actele de identitate ale reclamanților

-pârâți,

sunt diferite de

adresa terenului, obiect al litigiului, instanța de apel a apreciat corectă

concluzia primei instanțe în sensul că stăpânirea materială exercitată de

reclamanții-pârâți

, deși se întinde pe

durată impusă de lege, nu poate constitui o posesie aptă să fundamenteze

dobândirea dreptului de proprietate. Având în vedere că terenul a aparținut C.A.P.

Dobroești anterior anului 1990, față de ideologia specifică acelei epoci, care

promova proprietatea de stat și cea cooperatistă, urmărind practic suprimarea

celei private, precum și față de faptul că

reclamanții-pârâți

nu s-au înregistrat

niciodată ca titulari de rol fiscal pentru terenul respectiv, denotă că aceștia

au stăpânit terenul, dar fără intenția de a se considera proprietari. Aceștia

nu pot fi creditați că au avut intenția de a-și asuma calitatea de titulari ai

dreptului real, în condițiile în care nu au înțeles să-și îndeplinească și

obligațiile ce decurg din această calitate, printre aceste obligații figurând

și aceea de a achita impozitele și taxele aferente proprietății imobiliare.

Curtea a avut în

vedere și atitudinea reclamanților-pârâți la momentul la care au fost puși în

situația de a părăsi terenul, deoarece actualul proprietar intenționa să își

exercite prerogativele dreptului său asupra imobilului, aceștia arătând că nu

pot pleca de pe terenul respectiv deoarece nu au altă locuință, neinvocând

faptul că ei sunt titularii dreptului real asupra suprafeței în litigiu.

Un alt argument în

sprijinul acestei concluzii l-a constituit felul construcțiilor edificate pe

teren de către reclamanții-pârâți. Așa cum reiese din raportul de expertiză

efectuat în fața primei instanței,

reclamanții-pârâți

locuiesc într-o

construcție din B.C.A., cu planșeu din beton, care nu îndeplinește condițiile

minime pentru valorificare, nefiind racordată la rețele edilitare urbane, fiind

executată artizanal din materiale provenite din demolări, neavând nicio

instalație interioară. Expertul a identificat și niște barăci improvizate din

scândură, aflate lângă această construcție, concluzionând că niciuna dintre

acestea nu au statut legal, fiind executate fără autorizație de construcție.

Prin urmare, prin realizarea construcțiilor în această manieră,

reclamanții-pârâți

nu au urmărit decât

satisfacerea unor minime condiții de locuit (și nu stabilirea lor pe terenul în

litigiu cu titlu de proprietari), acesta fiind de fapt unicul motiv pentru care

au ocupat terenul.

Analizând cel de-al

treilea motiv de apel, instanța a reținut că este nefondat, întrucât stăpânirea

unui teren fără niciun titlu și împiedicarea în această manieră a adevăratului

proprietar să își exercite prerogativele dreptului său nu poate fi calificată

decât drept o faptă ilicită, comisă cu vinovăție și cauzatoare de prejudicii,

pagubele constând tocmai în lipsa de folosință a imobilului.

Față de situația de

fapt astfel stabilită, instanța de apel a constatat că vinovăția reclamanților

-pârâți

rezultă din însăși

materialitatea faptei, nefiind necesare dovezi suplimentare, în condițiile în

care aceștia sunt conștienți de faptul că nu au niciun titlu asupra terenului

pe care îl ocupă.

Deși

reclamanții-pârâți

au susținut că nu se

poate reține incidența dispozițiilor art. 998 C. civ., instanța de apel a observat,

din examinarea cererii de apel, că aceștia nu argumentează susținerile pe care

le fac relativ la neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale.

Curtea a subliniat că instanța de fond nu a reținut și nici nu avea temei legal

pentru a reține că promovarea prezentei acțiuni ar constitui o faptă ilicită.

În temeiul art. 274 C.

proc. civ., instanța de apel a respins, ca nefondată, cererea de acordare a

cheltuielilor de judecată (taxa judiciară de timbru) formulată de

reclamanții-pârâți

, având în vedere

soluția pronunțată.

Împotriva acestei hotărâri

au declarat recurs reclamanții-pârâți

M.I.,

Ț.C., C.S., B.G., F.F., F.I., V.M. și M.M., solicitând, în temeiul dispozițiilor

art. 304 pct. 8 - 9 coroborat cu art. 312 alin. (3) C. proc. civ., admiterea

recursului, modificarea în tot a deciziei civile nr. 372/ A din 23 septembrie 2014

pronunțată de Curtea de Apel București, iar, pe fondul cauzei, admiterea cererii

introductive de instanță așa cum a fost formulată și precizată și, pe

cale de consecință, respingerea cererii reconvenționale formulată de pârâtul-reclamant

Șt.R.C., având ca obiect obligarea reclamanților la contravaloarea lipsei de

folosință a imobilului, ca nefondată și neîntemeiată.

În motivarea

recursului, recurenții au arătat că instanța de apel a schimbat natura ori

înțelesul lămurit al actului juridic dedus judecații, hotărârea recurată fiind

dată cu aplicarea greșită a legii față de probatoriul administrat în cauză,

precum și în raport de temeiul de drept material aplicabil.

Astfel, din analiza

hotărârii atacate se observă că singurele argumente reținute în considerente,

calificate ca fiind suficiente în rezolvarea pricinii, sunt „stăpânirea

materială exercitată de reclamanți” (care, în opinia instanței, deși se întinde

pe perioada impusă de lege, nu poate constitui o posesie aptă, întrucât terenul

a aparținut C.A.P. Dobroești anterior anului 1990 și

reclamanții-pârâți

nu s-au înregistrat

niciodată ca titulari de rol fiscal) și faptul că petenții „au

edificat construcțiile pentru satisfacerea unor condiții minime de locuit și nu

pentru stabilirea lor pe terenul în litigiu, iar, în atare condiții, terenul nu

putea forma obiectul dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune”. În

privința cererii privind plata contravalorii pentru lipsa de folosință,

instanța de apel a statuat că „vinovăția reclamanților rezultă din însăși

materialitatea faptei, aceea de a împiedica pe adevăratul proprietar să își

exercite prerogativele dreptului”.

În aceste

condiții, prima ipoteză,

reclamanții-pârâți

nu s-au înregistrat

niciodată ca titulari de rol fiscal, este eronată, întrucât prescripția achizitivă

de 30 de ani este recunoscută de art. 1890 C. civ., în favoarea posesorului bunului

care poate „prescrie prin 30 de ani (..) fără să fie obligat a produce vreun titlu

și fără să i se poată opune reaua credință”.

Or, în contextul

probator existent și în condițiile de fapt ale cauzei, este evident că

reclamanții-pârâți

nu pot produce

dovezi univoce referitoare la terenul pe care aceștia îl posedă în fapt, în caz

contrar ajungându-se la lipsirea acestora de un mijloc juridic efectiv de a-și

stabili dreptul de proprietate. Aceste aspecte au fost reținute în jurisprudența

C.E.D.O. (cauza F. c. României, cauza M. c. Cehiei), ce impune ca fiecare

semnatar al Convenției să reglementeze căi juridice interne pentru ca

orice persoană ce invocă o încălcare să aibă acces la acestea și să fie eficiente,

în măsura în care permit să se ajungă la o decizie cu privire la temeinicia

plângerii și la un remediu adecvat pentru orice încălcare constatată.

Recurenții au

susținut că, în perioada 1974 - 1989 (cât timp au fost în vigoare Legile nr.

58/1974 și 59/1974), cursul prescripției a curs, prin cele două legi interzicându-se

numai transmiterea bunurilor prin acte juridice între vii. Drept urmare, nu se

poate reține că prescripția a fost întreruptă, în acest sens pronunțându-se

și Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin decizia nr.

4/2006, astfel că, după abrogarea lor prin Decretul-Lege nr. 1/1989 și

Decretul-Lege nr. 9/1989, posesorii acelor terenuri pot solicita instanțelor de

judecată să constate că au dobândit dreptul de proprietate privind terenurile

respective. Cu toate acestea, decizie în cauză nu a fost reținută de instanță

ca fiind aplicabilă.

Au mai arătat

recurenții că soluția recurată este criticabilă și sub aspectul reținerii

greșite a situației de fapt. Astfel, pentru a putea dobândi proprietatea

bunului prin uzucapiunea prelungită, posesorul trebuie să posede tot timpul

prevăzut de lege, adică 30 de ani, iar această posesie trebuie să fie utilă,

neafectată de vreun viciu. Mai mult, regularitatea posesiei, adică faptul că

este utilă, se prezumă. Urmează ca cel care afirmă că posesia invocată este

afectată de vreun viciu să facă această dovadă în condițiile art. 1169 C. civ.

Tot în acest sens, în art. 1846 C. civ., se prevede că „orice prescripție este

fondată pe faptul posesiuni” și că „posesiunea este deținerea unui lucru

sau folosirea de un drept, exercitată, una sau alta, de noi înșine sau de altul

în numele nostru”.

În speță, recurenții

au precizat că au ocupat imobilul în litigiu în anul 1973, mai exact suprafața

de 5.000 mp, iar, ulterior, s-au retras pe o suprafață de 2.000 mp, pe acel

teren pe care se află construcțiile edificate cu materialele lor. La început

aceste construcții au fost făcute din chirpici (cărămidă de lut), ulterior,

prin trecerea timpului, mărindu-se suprafața lor cu materiale din demolări (B.C.A.,

cărămidă, bolțari, etc.), fapt confirmat și de către expertul numit în

cauză. Terenul ce formează obiectul cauzei a fost inițial o groapă de gunoi,

care a fost ecologizată în întregime de

reclamanții-pârâți

, situația menționată

fiind confirmată și prin depoziția martorei L.I.

Reclamanții au

fost conectați la rețeaua de energie electrică și apă potabilă până în

anul 2007, însă, urmare acțiunilor de evacuare din acest spațiu formulate de către

pretinsul proprietar, pârâtul-reclamant Șt.R.C., a fost blocat accesul la

utilități. Barăcile aflate pe terenul pe care a fost instalată organizarea de

șantier de către SC S. SA se aflau la nr. 258 pe str. Fundeni, în vecinătatea

construcțiilor edificate de

reclamanții-pârâți

, care se găsesc la nr.

262 B și 262 E, aspect dovedit atât prin raportul de expertiză, cât și prin

depoziția martorei L.I.

Așadar, rezultă că

din anul 1973

reclamanții-pârâți

au stăpânit imobilul

ca patrimoniu de fapt, au posedat terenul sub nume de proprietari, în mod

neîntrerupt, public și netulburați de nimeni.

Cât privește soluția

dată asupra cererii reconvenționale,

reclamanții-pârâți

au învederat că instanța

de apel a considerat că vinovăția acestora rezultă din însăși

materialitatea faptei, aceea de a împiedica pe adevăratul proprietar să

exercite prerogativele dreptului. Or, în speță, instanța de apel în mod

greșit a considerat că sunt aplicabile dispozițiile art. 998 C. civ., antrenând

în mod virtual angajarea răspunderii civile delictuale prin obligarea lor la

plata sumei de 50.000 lei, cu titlu de contravaloare lipsă de folosință aferentă

perioadei 15 martie 2006 - 01 aprilie 2012.

O atare

aplicabilitate în cauza a prevederilor citate nu poate avea niciun fel de

justificare, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile

delictuale, în principal vinovăția persoanelor și fapta ilicită. Dat fiind

că recurenții aveau posesia terenului încă din anul 1973, nu se poate reține ca

fiind o faptă ilicită promovarea unei acțiuni în constatarea dreptului de

proprietate prin prescripție achizitivă (care poate fi introdusă pe cale

principală sau poate fi invocată pe cale de excepție.

În ședința

publică de la 13 februarie 2015, Înalta Curte, verificând cuantumul taxei

judiciare de timbru, a constatat că recurenții

datorează o taxă

judiciară de timbru de 9.946,2 lei în această fază procesuală, precum și

timbru judiciar în valoare de 5 lei și o

taxă judiciară de timbru de 644,2 lei pentru

faza procesuală a apelului.

Prin încheierea

pronunțată în camera de consiliu, la data de

27 februarie 2015

, a fost admisă

cererea de ajutor public judiciar formulată de

petenții

M.I., Ț.C., C.S., B.G.,

F.F., F.I., V.M. și M.M. și s-a dispus eșalonarea plății diferenței de taxă

judiciară de timbru în cuantum de 9.696,2 lei în 38 de rate lunare, primele 37

în sumă de 250 lei fiecare și a 38-a în cuantum de 446,2 lei, începând cu luna

martie 2015.

Intimații nu au

formulat întâmpinare. Pârâtul-reclamant Șt.R.C. a depus concluzii scrise, prin

care a solicitat respingerea recursului promovat de

reclamanții-pârâți.

În recurs nu s-au

administrat probe noi.

Examinând decizia

recurată în raport de criticile formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Înalta Curte constată

că reclamanții-pârâți, făcând trimitere la prevederile art. 304 pct. 8

C. proc. civ., consideră că instanța de apel a interpretat greșit actul

juridic dedus judecății.

Argumentele acestora

în susținerea acestui motiv de recurs se bazează pe expunerea situației de fapt

astfel cum rezultă, în opinia lor, din dovezile administrate, precum și pe

reținerea unui raționament juridic greșit ce reiese din interpretarea

corelativă eronată a celorlalte probe din dosar și din argumentele dezvoltate

de instanța de apel.

Potrivit art. 304 pct.

8 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate cere „când instanța,

interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori

înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia”.

Înalta Curte apreciază

că prin motivul de recurs prevăzut de textul citat se poate invoca încălcarea

principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convențiile

legal făcute au putere de lege între părțile contractante. Ca atare, pentru a

fi incident acesta este necesar ca „interpretarea greșită” făcută de instanță

să vizeze un act juridic supus judecății, iar nu și modalitatea de interpretare

a probelor administrate ori considerentele reținute prin decizia recurată în

ceea ce privește aplicarea legii în materia uzucapiunii, accesiunii imobiliare,

respectiv a răspunderii civile delictuale.

Or, în cauză, analiza

poartă, din perspectiva art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nu asupra unui anume act

juridic, ci cât privește stabilirea situației de fapt și aplicarea legii,

astfel că referirea la dispozițiile citate este greșită, în condițiile în care

nu s-a contestat valabilitatea unui act juridic.

În această situație,

Înalta Curte apreciază că cea de-a doua ipoteză susținută de reclamanții-pârâți

poate fi cenzurată în această fază procesuală din perspectiva art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., în timp ce, în primul caz, interpretarea dată probelor constituie o

chestiune de fapt, ce nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe

denaturarea actului juridic dedus judecății.

Cu referire la

incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (modificarea unei hotărâri se poate

cere „când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu

încălcarea sau aplicarea greșită a legii”), Înalta Curte constată că acest

motiv de recurs nu este fondat.

Astfel, trebuie

reținut că uzucapiunea este un mod de dobândire a drepturilor reale principale prin

posesia bunurilor care formează obiectul lor în toată perioada prevăzută de

lege și prin exercitarea pozitivă a dreptului de opțiune cu privire la

uzucapiune, ca drept potestativ. Din această perspectivă, uzucapiunea

desemnează atât efectul achizitiv al posesiei îndelungate ca stare de fapt, cât

și faptul juridic în sens restrâns, constând în însăși această posesie, care

trebuie, în cazul uzucapiunii de 30 de ani, să fie utilă și să aibă o anumită

durată.

Pe de altă parte, accesiunea

constă în încorporarea materială a unui bun mai puțin important într-unul mai

important, astfel încât în condițiile în care cele două bunuri au aparținut

unor proprietari diferiți, titularul dreptului de proprietate asupra bunului

mai important devine și titular al bunului mai puțin important. În cazul

accesiunii imobiliare artificiale, Codul civil apreciază că bunul principal

este terenul și că, prin accesiune, proprietarul terenului devine și

proprietarul construcției edificate pe acesta.

Așadar, cel ce

pretinde că a dobândit dreptul de proprietate sau alt drept real prin

uzucapiunea de 30 de ani trebuie să facă dovada că a posedat lucrul în timpul

prevăzut de lege, respectiv că posesia a fost utilă, adică a fost o posesie

propriu-zisă și nu o detenție precară și că această posesie nu a fost viciată.

Simpla detenție

precară ori posesia viciată, oricât ar dura în timp, nu poate duce niciodată la

uzucapiune. Niciun efect al posesiei nu se produce dacă posesia nu întrunește calitățile

care îi definesc utilitatea, cum rezultă din dispozițiile art. 1847 C. civ.

Absența oricăreia dintre aceste calități împiedică producerea oricărui efect al

posesiei, deci efectul achizitiv de proprietate. Așadar, pentru dobândirea

proprietății prin uzucapiune, posesia trebuie să nu fie afectată de

niciunul din viciile prevăzute de art. 1848 – art. 1952 C. civ., ceea ce în

cauză nu s-a probat.

În speță,

instanța de apel a reținut că posesia invocată de reclamanții-pârâți nu

este o posesie utilă, nu a fost exercitată de petenți în nume de proprietari,

ci în calitate de detentori precari, aspecte ce rezultă din situația de fapt

dedusă judecății și care, în recurs, nu poate fi reevaluată în raport de

actuala reglementare a dispozițiilor art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.

Instanța de apel a

constatat, astfel, că „stăpânirea materială” a imobilului exercitată de

reclamanții-pârâți nu poate constitui o posesie aptă, în condițiile în care

terenul a aparținut anterior anului 1990 C.A.P. Dobroești, iar posesorii de

fapt ai terenului nu s-au înregistrat niciodată ca titulari de rol fiscal.

Într-adevăr, observă

Înalta Curte, prescripția achizitivă de 30 de ani este recunoscută de art. 1890

C. civ., în favoarea posesorului ce a stăpânit bunul această perioadă de timp,

fără ca el să fie obligat să producă vreun titlu și fără a i se opune

reaua-credință, însă această condiție a posesiei lucrului în timpul defipt de

lege nu este singulară, ci trebuie îndeplinită alături de cea menționată mai

sus, respectiv în cazul unei posesii utile, neviciate.

În acest context, reține

Înalta Curte, este greșită susținerea recurenților în sensul că aceștia nu

aveau obligația de a se înregistra ca titulari de rol fiscal, în condițiile în

care nu au fost respectate prevederile art. 1852 C. civ., reclamanții-pârâți

nefăcând public faptul posesiei.

Ca un alt viciu al

posesiei, instanța de apel a reținut corect și faptul că reclamanții-pârâți nu

au avut intenția de a-și asuma calitatea de proprietari ai terenului, așadar a

constatat precaritatea posesiei, stăpânirea bunului fiind lipsită de animus

sibi habendi, deci de elementul intențional, psihologic al posesiei. Așa cum se

menționează în hotărârea recurată, „prin realizarea construcțiilor în această

manieră, reclamanții-pârâți nu au urmărit decât satisfacerea unor minime

condiții de locuit (și nu stabilirea lor pe terenul în litigiu cu titlu de

proprietate), aceasta fiind de fapt unicul motiv pentru care au ocupat terenul”.

Cum, în speță,

posesia a fost afectată de vicii, nefiind o posesie utilă, în mod legal

instanța de apel a validat soluția primei instanțe.

În cauză, recurenții

au mai invocat și faptul că prescripția nu a fost întreruptă și că nu s-a făcut

aplicarea deciziei nr. 4/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Înalta Curte constată

că instanța de apel a recunoscut că posesia exercitată de reclamanții-pârâți

„se întinde pe perioada impusă de lege”, așadar nu era necesar a face vorbire

de decizia invocată prin cererea de recurs. De altfel, instanța de apel nu a

reținut incidența dispozițiilor art. 1863 C. civ., ce vizează o cauză de

întrerupere a cursului prescripției, ce nu se confundă cu discontinuitatea,

viciu al posesiei.

S-a mai arătat în

recurs faptul că regularitatea posesiei, adică faptul că este utilă, se prezumă

și că cel care afirmă contrariul trebuie să facă dovada celor susținute în

condițiile art. 1169 C. civ.

Deși nu se motivează

în ce constă greșita aplicare a prevederilor art. 1169 C. civ., Înalta Curte

reține că în cauză s-a făcut proba contrară în raport de dispozițiile art. 1854

C. civ. Așadar, până la dovada contrară, acela care stăpânește bunul este

prezumat posesor, iar, în speță, în raport de probatoriul administrat, se

constată că a fost înlăturat atât elementul material al posesiei, cât și cel

subiectiv.

Înalta Curte, cât

privește critica vizând greșita stabilire a situației de fapt urmare a

interpretării eronate a probatoriului administrat, apreciază că aceasta nu mai

poate fi valorificată pe calea recursului, nemaiconstituind motiv de recurs în

actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ. Pct. 11 al art. 304 C. proc. civ.,

singurul care permitea cenzurarea în recurs a greșelilor grave de fapt,

consecutiv greșitei aprecieri a probelor a fost abrogat prin art. I pct. 112

din O.U.G. nr. 138/2000.

În speță, recurenții

nu sunt îndreptățiți nici să invoce lipsa unui mijloc juridic efectiv pentru

stabilirea dreptului pretins în condițiile în care aceștia au avut la îndemână o

acțiune întemeiată pe prevederile art. 1847 și următoarele C. civ., însă nu au

reușit să dovedească îndeplinirea condițiilor necesare pentru dobândirea

dreptului de proprietate prin uzucapiunea de 30 de ani, respectiv prin

accesiune imobiliară. Neprobarea acțiunii promovate nu poate fi asimilată

încălcării dreptului de acces la instanță, guvernat de dispozițiile art. 6

C.E.D.O. Cerința din art. 6 pct. 1 al Convenției, aceea ca o cauză să fie

examinată în mod echitabil, trebuie înțeleasă în sensul de a se asigura

respectarea principiilor fundamentale ale oricărui proces, și anume principiul contradictorialității

și principiul dreptului la apărare, ambele asigurând egalitatea deplină a

părților în proces, cerințe îndeplinite în cauză.

Referitor la soluția

dată asupra cererii reconvenționale, se constată că recurenții au susținut că

în mod greșit instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 998 C. civ.,

în condițiile în care promovarea unei acțiuni în constatarea dreptului de

proprietate prin prescripție achizitivă nu constituie, în sine, o faptă ilicită.

Sub acest aspect,

Înalta Curte reține că în cauză sunt întrunite elementele răspunderii civile

delictuale, respectiv existența faptei ilicite (dedusă din stăpânirea unui

teren fără titlu și împiedicarea în acest fel a adevăratului proprietar cât

privește exercitarea dreptului său de proprietate asupra bunului), a vinovăției

(ce rezultă chiar din materialitatea faptei săvârșite de reclamanții-pârâți,

fără a fi nevoie de alte dovezi, cum a reținut și instanța de apel), a

prejudiciului (determinat de lipsa de folosință a terenului pe o perioadă

determinată de timp), precum și a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită

și prejudiciu.

În speță, instanța de

apel nu a stabilit că fapta ilicită constă în promovarea unei acțiuni în

constatarea dreptului de proprietate prin prescripție achizitivă, cum arată

recurenții, ci că aceasta este dată de chiar „stăpânirea materială” a terenului

proprietatea pârâtului-reclamant Șt.R.C.

Or, în aceste

condiții, nu pot fi înlăturate dispozițiile art. 998 C. civ.

Pentru toate aceste

considerente, Înalta Curte, conform art. 312 alin. (1) cu referire la art. 304 pct.

9 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții M.I.,

Ț.C., C.S., B.G., F.F., F.I., V.M. și M.M. împotriva deciziei nr. 372/ A din 23

septembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții M.I., Ț.C., C.S., B.G., F.F., F.I.,

V.M. și M.M. împotriva deciziei nr. 372/ A din 23 septembrie 2014, pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și

de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 3 aprilie 2015.