ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5175/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a III-a, reclamantul C.G. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței obligarea pârâtului la repararea pagubei suferite de reclamant ca urmare a privării nelegale de libertate, respectiv, obligarea la plata sumei de 300.000 Euro, reprezentând contravaloarea prejudiciului material ce i-a fost produs și a sumei de 50.000 Euro contravaloarea prejudiciului personal nepatrimonial ce i-a fost cauzat. Prin sentința civilă nr. 1232 din 05 noiembrie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în parte acțiunea; a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 21.600 Euro – echivalent în lei la data plății efective, cu titlu de daune materiale și a sumei de 10.000 Euro – echivalent în lei la data plătii efective, cu titlu de daune morale.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat în fapt, că prin sentința penală nr. 1457 din 06 octombrie 1993 a Judecătoriei Tulcea, reclamantul a fost condamnat pentru o serie de infracțiuni aflate în concurs, infracțiuni prevăzute de art. 288 alin. (1) – art. 291 alin. (1) și art. 215 alin. (2) C. pen. (două infracțiuni de fals material în înscrisuri oficiale, patru infracțiuni de uz de fals și trei infracțiuni de înșelăciune), ca urmare a faptului că începând cu anul 1992 ar fi întocmit și utilizat mai multe file CEC cu sume de bani pentru care nu avea acoperire, cauzând prejudicii în valoare de 4.931.000 lei unor societăți comerciale, fiind condamnat în final la o pedeapsă de cinci ani închisoare.

În baza acestei sentințe penale a fost emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 16734796 din 2 noiembrie 1993, care nu a putut fi pus în executare întrucât condamnatul ar fi părăsit țara. În vederea executării mandatului, reclamantul a fost dat în urmărire internațională, fiind localizat pe teritoriul Germaniei și arestat preventiv la data 17 decembrie 2002. Prin încheierea din 20 decembrie 2002 a Judecătoriei Tulcea, în baza art. 40 alin. (1) din Legea nr. 296/2001, instanța a propus Ministerului Justiției să solicite extrădarea din Germania a reclamantului, cererea fiind înaintată la 15 ianuarie 2003 de către autoritatea centrală competentă către cele germane competente. Autoritățile germane au admis cererea de extrădare a reclamantului, acesta fiind predat către autoritățile române.

La data de 21 martie 2003, reclamantul a formulat apel împotriva sentinței penale nr. 1457 din 06 octombrie 1993 a Judecătoriei Tulcea, iar prin decizia penală nr. 328 din 29 octombrie 2003 a Tribunalului Tulcea s-a admis apelul, a fost desființată în totalitate sentința cu trimiterea cauzei spre rejudecare către prima instanță. De asemenea, s-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului C.G. cu anularea mandatului de executare emis, apreciindu-se că emiterea acestuia s-a făcut în mod greșit, atâta vreme cât în procesul penal finalizat prin pronunțarea sentinței penale nr. 1457 din 06 octombrie 1993 a Judecătoriei Tulcea nu au fost respectate dispozițiile privind citarea și comunicarea hotărârii și nici prevederile relative la asistența obligatorie a inculpatului de către un apărător.

În rejudecare, a fost pronunțată sentința penală nr. 751 din 22 martie 2004, prin care în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. g) s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului ca urmare a împlinirii termenelor de prescripție a răspunderii penale a inculpatului. În drept, tribunalul a constatat că reglementarea cadru în ceea ce privește acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale este dată de prevederile art. 504 - 506 C. proc. pen., dispozițiile alin. (1) al art. 504 C. proc. pen.

statuând că persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare, iar potrivit ultimului alineat al aceluiași articol, are drept la repararea pagubei suferite și persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei. Tribunalul a constatat că prin sentința penală nr. 751 din 22 martie 2004 a Judecătoriei Tulcea, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. rap.

la art. 10 lit. g), s-a dispus încetarea procesului penal ca urmare a împlinirii termenelor de prescripție a răspunderii penale a inculpatului (în conținutul sentinței precizându-se că termenele de prescripție a răspunderii penale a reclamantului pentru infracțiunile pentru care a fost condamnat prin sentința penală nr. 1457 din 06 octombrie 1993 a Judecătoriei Tulcea, s-au împlinit la 08 septembrie 1997, 09 septembrie 1997, 30 septembrie 1997, 06 octombrie 1997. Pe cale de consecință, privarea de libertate a reclamantului la data de 17 decembrie 2002 de către autoritățile germane, în baza mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 16734796 din 02 noiembrie 1993, și ulterior, detenția suferită ca urmare a admiterii cererii de extrădare formulate de către autoritățile competente române până la pronunțarea deciziei penale nr. 328 din 29 octombrie 2003 a Tribunalului Tulcea, prin care s-a dispus punerea în libertate de îndată a reclamantului, este o lipsire de libertate ilegală, în măsura în care intervenise prescripția răspunderii penale.

Așadar, tribunalul a constatat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 504 alin. (1) și (4), urmând a fi angajată răspunderea statului pentru repararea daunelor materiale și/sau morale cauzate prin această privare ilegală de libertate. În privința despăgubirilor pretinse, s-a constatat că reclamantul a solicitat 300.000 Euro daune materiale (motivat de faptul că la data arestării sale avea calitatea de manager al unei societăți din Germania cu un capital de 50.000 Euro și cu cifra de afaceri de câteva milioane de Euro, firmă care a înregistrat un important recul pe această perioadă) ș suma de 50.000 Euro daune morale ca urmare a privării nelegale de libertate. Asupra prejudiciului material, tribunalul a reținut, pe de o parte, că reclamantul nu a făcut dovada calității sale de acționar în cadrul societății comerciale A.P.

– U.H.D.M.B.H., cu sediul la Nürnberg, iar pe de altă parte, nici nu a dovedit faptul că, potrivit legislației în baza căreia a fost constituită această societate comercială, ar exista o confuzie de patrimonii între acționar și patrimoniul social al societății comerciale. S-a constatat că, potrivit actului de cesiune de părți sociale divizate din 05 septembrie 2002, numita S.M.N. a înstrăinat partea sa socială în valoare de 25.000 Euro din societatea K.G.M.B.H. cu sediul în Düsseldorf către numita G.C. și M.K.K. (denumirea noii societăți constituită astfel fiind A.P.U.H.M.B.H., cu sediul la Nürnberg) că, la aceeași dată, cei trei asociați, S.M.N., G.C. și M.K.K. au procedat la o majorare a capitalului social a noii societăți constituite, la 50.000 Euro.

În privința legăturii dintre această societate comercială și reclamant, nu a rezultat că reclamantul ar fi dobândit anterior privării sale de libertate, la data de 17 decembrie 2002, calitatea de acționar sau asociat, rezultând doar că cele trei acționare, G.C. (fiica reclamantului), S.M.N., și M.K.K. i-ar fi acordat acestuia din urmă un mandat general în ceea ce privește participațiile lor la societatea A.P. - U.H.M.B.H. Așadar, astfel cum s-a reținut și în cadrul expertizei tehnice contabile administrate în cauză, reclamantul a avut doar calitatea de mandatar al acționarilor societății comerciale pe o durată determinată, până la data de 31 decembrie 2003. Tribunalul a constatat, în schimb, că între societatea comercială A.P.U.H.M.B.H.

și reclamant s-a încheiat un contract de muncă nr. 311059 – 221 D din 01 septembrie 2002, activitatea reclamantului în cadrul acestei firme fiind retribuită cu suma de 2.160 Euro lunar, cu titlu de salariu cuvenit pentru calitatea acestuia de „prokurist”, astfel cum s-a concluzionat în raportul de expertiză tehnică judiciară contabilă efectuat în cauză. Având în vedere aceste aspecte, tribunalul a admis în parte cererea reclamantului pe acest capăt de cerere și a obligat Statul Român la plata unei sume de 21.600 Euro, reprezentând contravaloarea remunerație neîncasată pe perioada decembrie 2002 – octombrie 2003, în care acesta a fost în mod nelegal privat de libertate. Cu privire la daunele morale, s-a apreciat că prin privarea nelegală de libertate din perioada 17 decembrie 2002 – 29 octombrie 2003, reclamantului i s-a adus în mod cert o atingere drepturilor și libertăților fundamentale, acesta suferind un prejudiciu profesional și de imagine.

Pe de altă parte, deși este real că stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanța trebuie să aibă în vedere o serie de criterii referitoare la consecințele negative suferite de reclamant, în plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate. Totodată, în cuantificarea prejudiciului moral, aceste criterii sunt subordonate conotației aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimei privării nelegale de libertate. Pentru ca instanța să poată aplica aceste criterii apare însă necesar ca cel ce pretinde daunele morale să producă un minimum de argumente și indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale i-au fost afectate prin arestarea ilegală și pe cale de consecință să se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul.

Sub acest aspect însă, s-a observat că reclamantul nu a înțeles să producă dovezi în susținerea ansamblului prejudiciilor cauzate pe plan nepatrimonial, profesional, familial, ci doar cu privire la unele consecințe negative personal nepatrimoniale produse prin privarea sa ilegală de libertate.

Astfel, reclamantul nu a înțeles să probeze susținerile sale relative la condițiile grele de detenție din Germania și România în perioada 17 decembrie 2002 – 29 octombrie 2003. Sub aspectul dreptului său la viață privată, inclusiv sub aspectul dreptului de imagine și dreptului la o bună reputație, față de împrejurările concrete ale speței s-a putut reține producerea unui prejudiciu de ordin nepatrimonial, în măsura în care reclamantul nu a avut niciodată cunoștință de procedura penală în urma căreia a fost condamnat și arestat nelegal, acesta aflând pentru prima dată de calitatea sa de condamnat penal definitiv și de dat în urmărire generală în decembrie 2002, cu ocazia reținerii sale de către autoritățile germane.

În ceea ce privește viața sa de familie însă, deși reclamantul a invocat faptul că soția sa a înțeles să introducă acțiune de divorț ca urmare a privării de libertate nelegale suferite de către reclamant în anul 2002, totuși acesta nu a depus certificatul de căsătorie sau dovada intentării acțiunii de divorț și a motivelor care au fost invocate în susținerea acestei acțiuni. Din conținutul înscrisurilor medicale aflate la dosar, tribunalul nu a putut reține că ar exista o legătură de cauzalitate directă între privarea de libertate și afecțiunile neurologice, indicațiile medicale arătând că simptomatologia reclamată de pacient are drept posibilă cauză folosirea unui medicament homeopat. Față de toate aceste aspecte, statuând în echitate asupra întinderii despăgubirii, tribunalul a acordat reclamantului suma de 10.000 Euro.

Împotriva sentinței au declarat apel reclamantul, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București. 1) Reclamantul C.G. a susținut, referitor la despăgubirile materiale, că este greșit raționamentul care a fundamentat soluția instanței întrucât A.G.M.B.H. a fost fondat și finanțat în întregime de apelantul – reclamant cu banii de la casa vândută din Lahti. La 01 august 2002 a decis să înființeze compania A.G.M.B.H. cu structură de acționariat prezentată în actele notariale germane. Referitor la despăgubirile morale, în cuantificarea acestora s-au nesocotit dreptul fundamental la libertate și siguranță, dreptul la viață privată - inclusiv sub aspectul dreptului de imagine și dreptul la o bună reputație.

2) Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice a arătat că antrenarea răspunderii pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, reglementată de dispozițiile art. 504 C. proc. pen., este condiționată printre altele, de constatarea nelegalității măsurilor de privare de libertate, după ce s-a constatat prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei. În conformitate cu art. 5 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția cazurilor prevăzute în mod limitativ de art. 5 par. 1 lit. a) – f) și potrivit căilor legale, aceste dispoziții reglementând în mod expres dreptul la libertate și siguranță al oricărei persoane și având drept scop protejarea individului împotriva arbitrariului autorităților statale.

Art. 20 din Constituția României prevede că legile interne vor fi interpretate în conformitate cu tratatele privind drepturile omului la care România este parte, iar dacă există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale. Or, în practica Curții Europene a Drepturilor Omului, judecata în lipsă nu constituie o încălcare a Convenției, dacă statul a depus eforturi rezonabile pentru a-l găsi și a-l cita pe inculpat. În speță, intimatului – reclamant i-a fost permis accesul la o nouă judecată, fiindu-i asigurat exercițiul corespunzător al dreptului la apărare, chiar dacă acesta s-a sustras de la judecata cauzei în condițiile în care avea la cunoștință despre cercetările penale efectuate împotriva sa sub aspectul săvârșirii unor fapte prevăzute de legea penală.

De asemenea, intimatul s-a sustras cercetărilor penale și avea cunoștință de procedurile judiciare demarate împotriva sa. Situația intimatului – reclamant se încadrează în excepția prevăzută de norma legală anterior menționată, întrucât pedeapsa privativă de libertate pe care a executat-o a fost ca urmare a unei condamnări pronunțate de un tribunal competent. Fiind o situație reglementată și permisă de lege, reclamantul nu poate beneficia prevederile art. 5 alin. (5) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului coroborate cu dispozițiile art. 504 C. proc. pen., în sensul acordării reparațiilor ce s-ar cuveni persoanei care a fost deținută contrar dispozițiilor legale.

Cu privire la daunele materiale solicite, s-a arătat că reclamantul a fost împuternicit cu un mandat limitat, de acționarii firmei, să îi reprezinte în efectuarea anumitor operațiuni, fără însă a se specifica o remunerație pentru activitatea sa, singura mențiune referindu-se la faptul că acesta poate împuternici la rândul său alte persoane. Instanța de fond a reținut ca intimatului – reclamant i se cuvine suma de 21.600 Euro pentru că datorită detenției a fost privat de drepturile salariale ce i se cuveneau în calitate de procurist fără a verifica dacă cele reținute de expert sunt veridice sau nu. S-a mai arătat că reclamantul nu poate beneficia de acordarea unor compensații materiale pentru prejudiciul moral, cât timp acesta a avut reprezentarea consecințelor faptelor pe care le-a săvârșit și pentru care nu a înțeles să răspundă potrivit legii penale, sustrăgându-se cercetării penale în faza instanței și ulterior executării pedepsei.

3) Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul București a criticat sentința întrucât instanța de fond s-a pronunțat în cauză fără a exercita un rol activ în ceea ce privește administrarea probatoriului de către reclamant. Astfel, instanța a acordat în mod greșit suma de 21.600 Euro, calculată de expertul contabil drept salariu în condițiile în care reclamantul nu avea calitatea de salariat în firmă, ci de manager. De asemenea, expertul a mai arătat că afacerea deținută de reclamant era o afacere de familie, care putea fi preluată de soție, astfel încât se puteau preîntâmpina eventualele pagube financiare. Obligarea la despăgubiri morale în cuantum de 10.000 Euro, pentru perioada lipsirii de libertate a reclamantului, nu poate constitui o modalitate de satisfacere a intereselor acestuia, pentru că, în condițiile în care aceste daune nu au fost probate în vreun fel, ar putea avea ca rezultat îmbogățirea nejustificată a reclamantului.

Prin decizia civilă nr. 328/A din 21 mai 2010 Curtea de Apel București, secția a III-a, a respins, ca nefondate toate apelurile declarate în cauză.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că în mod temeinic, pe aspectul situației de fapt tribunalul a reținut că, potrivit sentinței penale nr. 1457 din 6 octombrie 1993 a Judecătoriei Tulcea, reclamantul a fost condamnat pentru o serie de infracțiuni aflate în concurs (două infracțiuni de fals material în înscrisuri oficiale, 4 infracțiuni de uz de fals și 3 infracțiuni de înșelăciune) pe baza acestei sentințe emițându-se mandatul de executare la 2 noiembrie 1993, care nu a putut fi însă pus în executare întrucât condamnatul a părăsit țara, astfel încât a fost dat în urmărire internațională, fiind localizat pe teritoriul Germaniei și arestat preventiv la 17 decembrie 2002. Prin decizia penală nr. 328 din 29 octombrie 2003 a Tribunalul Tulcea s-a admis apelul declarat de către reclamant împotriva sentinței penale nr. 1457 din 06 octombrie 1993 a Judecătoriei Tulcea, a fost desființată în totalitate sentința apelată cu trimiterea cauzei spre rejudecare către prima instanță.

De asemenea, s-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului C.G. cu anularea mandatului de executare emis, apreciindu-se că emiterea acestuia s-a făcut în mod greșit, atâta vreme cât în procesul penal finalizat prin pronunțarea sentinței penale nr. 1457 din 06 octombrie 1993 a Judecătoriei Tulcea nu au fost respectate dispozițiile privind citarea și comunicarea hotărârii apelate și nici prevederile relative la asistența obligatorie a inculpatului de către un apărător. Ulterior, prin sentința penală nr. 751 din 22 martie 2004 a Judecătoriei Tulcea s-a dispus încetarea procesului penal în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen.

raportat la art. 10 lit. g), ca urmare a împlinirii termenelor de prescripție a răspunderii penale . Prin urmare, s-a concluzionat că perioada în care apelantul reclamant a suferit consecințele măsurilor de restrângere a libertății este 17 decembrie 2002 - 29 octombrie 2003 dar că, potrivit certificatului de detenție eliberat la data de 08 octombrie 2003 de Penitenciarul Nürnberg, acesta nu s-a aflat în stare de detenție în intervalul 25 ianuarie 2003 - 11 martie 2003, când potrivit chiar susținerilor reclamantului, a fost arestat la domiciliu, putându-și desfășura activitatea la sediul societății comerciale A. S-a reținut, față de conținutul dispoz. art. 504 alin. (4) C. proc. pen.

și contrar susținerii apelantului Ministerul Finanțelor Publice, că răspunderea statului este antrenată prin simpla constatare a faptului că privarea de libertate a avut loc după ce a intervenit prescripția răspunderii penale, nefiind necesară îndeplinirea unei condiții suplimentare, aceea a constatării nelegalității măsurii de privare de libertate.

Deși art. 5 par 1 din CEDO prevede cazuri legitime, obiectiv determinate – printre care „deținerea legală după condamnarea de către un tribunal competent” precum și „detenția unei persoane cu privire la care există motive verosimile de a se bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice să se creadă în necesitatea de a o împiedica să o săvârșească sau să fugă după săvârșirea acesteia” – în același timp, art. 20 din Constituția României stabilește că în caz de contrarietate între legile interne și pactele, tratatele internaționale la care România este parte, au prioritate acestea din urmă, cu excepția situației în care legile interne conțin dispoziții mai favorabile. De aceea, s-a considerat că dacă din perspectiva dispoz.

art. 5 par. 1 lit. a) CEDO s-ar putea discuta încadrarea situației din speță în categoria excepțiilor de la recunoașterea dreptului la libertate și la siguranță (din moment ce deținerea reclamantului a avut la bază o condamnare pronunțată de un tribunal competent) trebuie avute în vedere cu prioritate normele de drept intern, respectiv, dispoz. art. 504 alin. (2) – (4) C. proc. pen. Reținându-se așadar, îndreptățirea reclamantului de a primi repararea pagubei produse ca urmare a privării sale nelegale de libertate, s-a constatat totodată, că prima instanță a procedat corect la determinarea întinderii despăgubirilor. Astfel, s-a stabilit corect structura acționariatului și evoluția societății A.G.M.B.H.

(care, potrivit evidențelor din Registrul Comerțului Tribunalului Düsseldorf, la data de 5 septembrie 2002 avea un capital social de 25.000 Euro, dobândit conform cesiunii de părți sociale, de numita S.M.N., care apoi, a vândut din partea ei socială, câte o parte de 8.250 Euro, numitelor C.G. și M.K.K., urmată fiind această cesiune, de o alta, din 11 noiembrie 2002, către R.P. - pentru o parte de 5000 Euro). La data de 11 noiembrie 2002 fiecare dintre primele trei asociate au dat reclamantului câte un mandat general în legătură cu activitatea societății. S-a reținut că în cauză n-au fost demonstrate susținerile reclamantului în legătură cu pierderile suferite de A.G.M.B.H. începând cu data de 17 decembrie 2002, data arestării acestuia.

Instanța a constatat că, livrările cu întârziere, blocarea conturilor și nici împrumuturile la care a făcut referire reclamantului nu reies din probele administrate în cauză, nici măcar din extrasul de cont emis de Banca S.B. Or, potrivit art. 1169 C. civ. și art. 129 alin. (1) C. proc. civ., apelantul reclamant avea obligația de a face dovada susținerilor sale. În al doilea rând, pentru antrenarea răspunderii statului în condițiile art. 504-507 C. proc. pen., este necesar ca între privarea de libertate a reclamantului și prejudiciul produs în patrimoniul său să existe legătură de cauzalitate. Sub acest aspect, instanța a reținut că pierderile financiare pe care le-a avut firma A.G.M.B.H. începând cu data de 17 decembrie 2002 nu sunt un rezultat necesar al privării reclamantului de libertate.

Chiar dacă acesta îndeplinea o funcție importantă în cadrul societății, aceea de director general, nu era singurul în măsură să întrețină relațiile cu partenerii de afaceri. Pe cale de consecință, Curtea a constatat că privarea reclamantului de libertate, chiar dacă a avut o contribuție importantă la producerea rezultatului, nu a constituit cauza, ci numai o condiție pe fondul căreia au avut loc pierderile financiare ale A.G.M.B.H. De aceea, toate sumele de bani plătite cu titlu de avans, ca și împrumuturile luate pentru redresarea societății, precum și capitalul social nu pot fi imputate statului român. Pretinsele cheltuieli făcute de reclamant în cursul procedurii de extrădare nu au putut fi acordate întrucât acesta nu a probat încheierea contractelor de asistență juridică la care a făcut referire și nici calitatea de avocat a persoanelor cărora le-ar fi predat anumite sume de bani.

De aceea, s-a apreciat că în mod corect prima instanță a obligat Statul Român să plătească reclamantului numai suma pe care acesta ar fi încasat-o ca salariu pe perioada la care a fost supus măsurilor de restrângere a libertății, sumă ce constituie un prejudiciu cu caracter cert, pe care ar fi încasat-o în baza contractului de muncă independent de fluctuațiile rezultatelor financiare ale societății. Referitor la motivele de apel invocate de apelantul pârât Ministerul Finanțelor Publice și de apelantul Ministerul Public în legătură cu contractul de muncă în discuție, Curtea a reținut că este irelevant faptul că acest aspect nu a constituit un obiectiv al expertizei, deoarece instanța ar fi putut face ea însăși acest calcul, după cum nu prezintă importanță dacă reclamantul a deținut și anterior funcții remunerate în cadrul societății.

Este cert că, la data arestării sale, obținea de trei luni o remunerație în cuantum de 2.160 Euro lunar, în condițiile încheierii unui contract pe durată nedeterminată. În ceea ce privește despăgubirile acordate pentru prejudiciul de natură personal nepatrimonială, Curtea a reținut, de asemenea, că prima instanță a realizat o corectă apreciere asupra cuantumului acestora. Astfel, reclamantul nu a făcut nici în apel dovada consecințelor produse de privarea de libertate asupra vieții sale de familie și nici asupra sănătății sale, în condițiile în care hotărârea de divorț a fost pronunțată după o perioadă lungă de timp și nu cuprinde motivele care au stat la baza acesteia iar referatul medical depus în apel poartă data de 20 aprilie 2010 și constată că reclamantul are pietre la bilă.

Reținând că este de netăgăduit că orice arestare și inculpare pe nedrept produce celor în cauză, suferințe pe plan moral și social, că astfel de măsuri lezează demnitatea și onoarea, libertatea individuală, drepturi personal nepatrimoniale ocrotite de lege și că, din acest punct de vedere, le produce un prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensații materiale, instanța a procedat la cuantificare folosind drept criteriu valoarea despăgubirilor nepatrimoniale acordate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în situații similare (cu referire la cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României; cauza Pantea împotriva României; cauza Temeșan împotriva României). Prin urmare, cu raportare la jurisprudența instanței Europene s-a apreciat că suma de 10.000 Euro constituie într-adevăr o satisfacție suficientă și echitabilă.

Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamant, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București. 1) Recurentul-reclamant a formulat critici cu referire la motivele prev. de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora a susținut următoarele aspecte: - Prin încheierea din 12 aprilie 2010, instanța de apel a admis proba cu înscrisuri solicitată de către reclamant, prorogând discutarea unei noi expertize contabile, acordând în acest sens termen la 10 mai 2010, când a respins nemotivat efectuarea unei noi expertize. În felul acesta, au fost nesocotite dispoz. art. 261 pct. 5 C. proc. civ., neprezentându-se motivele de fapt și de drept care au condus la respingerea cererii reclamantului.

- Față de motivarea deciziei atacate pe calea recursului s-a susținut incidența cazurilor prev. de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., redându-se de o manieră incorectă și nesistematizată, extrase din conținutul considerentelor cu referire la despăgubirile acordate pentru prejudiciul material, la calitatea de acționar sau asociat la A.G.M.B.H. și la practica mai mult decât uzuală de a prezenta o altă structură a acționariatului pentru credibilitate. De asemenea, cu privire la prejudiciul nepatrimonial s-a făcut trimitere la dreptul fundamental al reclamantului la libertate și siguranță, la „insensibilitatea parchetului față de o femeie însărcinată” (soția reclamantului) prezentă la momentul arestării, la dreptul la viața privată, inclusiv sub aspectul dreptului la imagine și la o bună reputație, la viața de familie.

- În continuare, recurentul-reclamant a prezentat „motivații și obiecțiuni” la expertiza contabilă întocmită în fața primei instanțe de fond. S-a arătat că instanța de apel a pronunțat o hotărâre ce conține motive contradictorii, observând prejudiciile create dar concluzionând în mod contrar tuturor probelor administrate și totodată, că instanța a înțeles să schimbe natura și înțelesul lămurit și vădit al actului juridic – procura –, considerând în mod eronat că prejudiciul material în ceea ce privește un mandat comercial s-ar reduce doar la un salariu, aspect contrar voinței părților și realității comerciale în ce-l privește pe reclamant. 2) Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a criticat decizia susținând că aceasta ar conține motive contradictorii (art. 304 pct. 7 C. proc.

civ.) și că a fost dată cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). În dezvoltarea motivelor de recurs s-a arătat că în mod greșit instanțele de fond au apreciat că răspunderea statului poate fi antrenată prin simpla constatare a faptului că privarea de libertate a reclamantului a avut loc după ce a intervenit prescripția răspunderii, nefiind necesară îndeplinirea unei condiții suplimentare, aceea a constatării nelegalității măsurii privative de libertate. Instanța de apel a înlăturat în mod nejustificat susținerile pârâtului potrivit cărora, fiind vorba de situația de excepție a art. 5 din CEDO, reclamantul nu poate beneficia de prevederile art. 5 alin. (5), coroborate cu art. 504 C. proc.

pen., în sensul acordării reparațiilor ce s-ar cuveni persoanei care a fost deținută contrar dispozițiilor legale. - De asemenea, s-a arătat că nici sub aspectul determinării întinderii despăgubirilor instanța de apel nu a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a legii. Astfel, din punct de vedere al despăgubirilor materiale, s-a acordat valoare probatorie unui înscris sub denumirea de „contract de muncă” pentru a fi obligat Statul Român să plătească reclamantului suma pe care acesta ar fi încasat-o ca salariu pe perioada cât a fost supus măsurilor de restrângere a libertății, considerându-se că aceasta reprezintă un prejudiciu cert. Instanța de apel a prezumat în mod greșit că acel înscris, reprezentând de fapt, contract de muncă pe o durată de probă, de 1 lună, ar valora contract de muncă pe durată nedeterminată și că suma de 21.600 Euro reprezintă veniturile salariale ale reclamantului pe durata celor 10 luni de detenție.

Fără niciun suport probatoriu, instanța de apel a reținut că la data arestării sale, reclamantul obținea o remunerație de 2160 Euro lunar, deși ceea ce rezulta cu certitudine era doar faptul că la 1 septembrie 2001 reclamantul încheiase un contract de muncă pe o perioadă de probă de 1 lună, fără nicio mențiune în legătură cu transformarea acestuia în contract de muncă pe perioadă nedeterminată. În concluzie, despăgubirile materiale se cuvin numai în condițiile prev. de art. 1169 C. civ. și în măsura în care s-a făcut dovada lor. - Tot astfel, în privința întinderii daunelor morale, confirmate în cuantum de 10.000 Euro, instanța de apel nu a dat eficiență rolului său de instanță de control judiciar.

Invocând în sprijinul menținerii soluției tribunalului o serie de hotărâri pronunțate de instanța Europeană, în același timp, nu au fost particularizate criteriile care l-ar îndreptăți pe reclamant la o asemenea reparație, neținându-se cont de principiul echității și al proporționalității compensațiilor. Relativ la daunele morale, Curtea Europeană are o jurisprudență constantă,statuând în echitate și, în raport de circumstanțele cauzei, a adoptat poziție moderată prin acordarea unor sume rezonabile cu titlu de reparație morală (de ex., în cauza Țară Lungă – 1000 Euro; în cauza Temeșan – 1600 Euro; în cauza Konolos – 5000 Euro). Or, toate aceste considerente conduc la concluzia că obligarea Statului Român la plata sumei de 10.000 Euro cu titlu de daune morale reprezintă o îmbogățire fără justă cauză.

3) Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a susținut că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii, ceea ce atrage aplicabilitatea motivului prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel, s-a arătat că instanțele de fond au nesocotit dispoz. art. 1169 C. civ., atunci când au considerat că reclamantul a făcut dovada unui prejudiciu material în cuantum de 21.600 Euro pentru că ar fi fost privat de drepturile salariale ce i se cuveneau pe perioada detenției. În realitate, despăgubirile materiale acordate au avut ca justificare un contract de muncă încheiat pe o perioadă determinată (1 septembrie 2002 – 1 octombrie 2002), reclamantul nemaifiind salariat la momentul arestării și neexistând un alt înscris din care să rezulte că s-ar fi încheiat un alt contract.

Pe de altă parte, chiar dacă s-ar fi considerat ca suficient contractul depus la dosarul cauzei, trebuia observat că reclamantul nu s-a aflat în stare de detenție, în perioada 25 ianuarie 2003 – 11 martie 2003, astfel cum rezultă din certificatul eliberat de autoritățile germane, aflat la dosar. - În cauză, au fost încălcate dispoz. art. 505 alin. (1) C. proc. pen., întrucât reclamantului i-a fost acordată o sumă exagerată cu titlu de despăgubiri morale. În cuantificarea daunelor morale au fost omise împrejurări relevante respectiv, că reclamantul a avut reprezentarea faptelor comise și a înțeles în mod constant să se sustragă procesului penal, dovadă elocventă fiind stabilirea acestuia în Finlanda, țară cu care România nu avea convenție de extrădare.

De altfel, este greu de crezut că reclamantul nu cunoștea de procesul penal, de vreme ce anterior s-a mai încercat extrădarea sa; în plus, reclamantul a avut domiciliul indicat la locuința mamei sale, locuință vândută tocmai în scopul achitării datoriilor contractate de acesta. În acest context, reclamantul putea previziona că tocmai rezultatul conduitei sale îi putea afecta viața personală pe viitor. - În același timp, acordarea de despăgubiri morale nu trebuie să fie un izvor de îmbogățire fără just temei iar în raport și de practica CEDO în materie, nu numai că despăgubirile morale acordate sunt disproporționate față de posibilul prejudiciu suferit, dar este evident că nu sunt justificate temeinic în raport de împrejurările cauzei.

Analizând criticile deduse judecății prin intermediul celor 3 recursuri, Înalta Curte constată următoarele: Recursul reclamantului este nefondat. Astfel, deși se susține că încheierea instanței de apel, din 10 mai 2010, prin care a fost respinsă proba cu expertiză contabilă este nemotivată, în realitate, se constată că această măsură a fost dispusă de instanță după ce la termenul anterior, din 12 aprilie 2010, se prorogase această solicitare de probațiune în funcție de înscrisurile pe care le va depune partea, de natură să justifice administrarea acestei probe. Încheierea din data de 10 mai 2010 care conține soluția de respingere a probei cu expertiză contabilă, ca nefiind necesară cauzei este precedată de consemnarea dezbaterilor din care rezultă că s-au depus la dosar aceleași acte ca în fața primei instanțe a fondului.

În aceste condiții, de vreme ce prorogarea probei cu expertiză contabilă fusese determinată de necesitatea depunerii de înscrisuri suplimentare care să justifice astfel, refacerea sau completarea expertizei [în sensul art. 295 alin. (2) C. proc. civ.] este evident că nedepunerea înscrisurilor relevante nu puteau determina decât măsura respingerii, pe acest aspect, a completării probațiunii. De altfel, reclamantul a adoptat o atitudine procesuală egală cu cea din fața primei instanțe unde, pentru nedepunerea înscrisurilor pe baza cărora să se efectueze expertiza a ocazionat acordarea mai multor termen de judecată și în cele din urmă, adoptarea de către instanță a măsurii suspendării judecății, conform art. 155 1 C. proc.

civ. - În privința criticilor aduse motivării propriu-zise a deciziei, se constată că recurentul-reclamant nu dezvoltă niciun argument care să se subsumeze motivului invocat, prev. de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Astfel, acesta nu face decât să redea extrase din conținutul considerentelor deciziei și să prezinte o înșiruire de elemente de fapt și date disparate fără să prezinte relevanța lor și să le circumscrie unor critici, ignorând faptul că în instanța de recurs nu se devoluează fondul, ci se judecă legalitatea hotărârii din apel prin prisma unor motive strict și limitativ reglementate de dispozițiile procedurale. - În același sens, ignorând exigențele desfășurării judecății în recurs, reclamantul aduce „motivații și obiecțiuni” la expertiza contabilă efectuată în fața tribunalului, situându-se astfel, în afara motivelor de nelegalitate prev. de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc.

civ., care să permită controlul deciziei din apel. - De asemenea, invocarea dispoz. art. 304 pct. 8 C. proc. civ. s-a realizat în afara ipotezei reglementate de textul de lege, care prin conținutul său, vizează situația în care actului juridic substanțial (în înțelesul său de negotium iuris ) i-a fost denaturat înțelesul clar, neechivoc, prin interpretarea dată de instanță clauzelor sale, schimbându-i-se sensul. Or, cu referire la acest motiv de recurs, reclamantul aduce judecății tot un mijloc de probă și evaluarea dată de instanță sub aspect probator așa – numitei procuri, care în opinia recurentului justifica îndreptățirea sa (sub aspectul despăgubirilor materiale) nu doar la un salariu întrucât „prejudiciul material în cazul unui mandat comercial ar presupune și investițiile realizate, implicarea în activitatea societății”.

Este vorba așadar, nu de situația în care clauze obscure ale actului dedus judecății ar fi primit o interpretare în afara intenției părților pentru a atrage incidența art. 304 pct. 8 C. proc. civ., ci de fapt, se impută instanței modalitatea de evaluare a probatoriului atunci când a apreciat asupra netemeiniciei pretenției de despăgubiri materiale. Pentru considerentele arătate, constatându-se că parte din critici sunt nefondate iar parte din ele sunt neîncadrabile în motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 C. proc. civ., recursul reclamantului urmează să fie respins în consecință.

2) Recursul Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice a vizat, în primul rând, greșita rezolvare a problemei de drept referitoare la îndreptățirea reclamantului la plata de daune prin simpla constatare a faptului că privarea de libertate a acestuia a avut loc după ce intervenise prescripția răspunderii penale fără să fi fost stabilită însă nelegalitatea măsurii privative de libertate, ceea ce a însemnat încălcarea nejustificată a prevederilor art. 5 alin. (5) din CEDO coroborate cu art. 504 C. proc. pen. Critica pârâtului nu poate fi primită, instanța de apel dând o corectă rezolvare raportului dintre legea internă și Convenția Europeană din perspectiva dispoz. art. 20 alin. (2) din Constituție.

Astfel, potrivit textului menționat din legea fundamentală, în caz de neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile. Or, în speță s-a constatat corect că, dacă din perspectiva Convenției Europene s-ar putea aprecia asupra unei dețineri legale, în sensul art. 5 par. 1 lit. c), pe baza unei hotărâri penale de condamnare (nedesființate la momentul arestării), în același timp, normele de drept intern [art. 504 alin. (4) C. proc. pen.] stabilesc dreptul la repararea pagubei suferite și persoanei care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția.

În cauză, arestarea reclamantului în vederea executării pedepsei stabilite prin sentința penală nr. 1457 din 6 octombrie 1993 a Judecătoriei Tulcea a intervenit la 17 decembrie 2002, deși prescripția răspunderii penale se împlinise în anul 1997 [astfel cum s-a stabilit prin sentința penală nr. 751 din 22 martie 2002 a Judecătoriei Tulcea care, în rejudecarea cauzei penale, a dispus încetarea procesului în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. la art. 10 lit. g)]. Raportat la aceste elemente, chiar dacă la momentul arestării exista o hotărâre penală pronunțată de un tribunal competent, nedesființată încă, împrejurarea că arestarea și deținerea au avut loc după împlinirea prescripției răspunderii penale, îl situează pe reclamant în ipoteza reglementată de art. 504 alin. (4) C. proc.

pen., cu recunoașterea dreptului la repararea pagubei suferite. 2) și 3) Criticile cu privire la acordarea despăgubirilor materiale și cuantumul daunelor morale deduse judecății deopotrivă prin recursul Statului Român și Ministerul Public au însă caracter întemeiat având în vedere următoarele considerente: Primind cererea de despăgubiri materiale instanțele fondului au reținut greșit, cu încălcarea dispoz. art. 1169 C. civ., că a fost demonstrat, cu caracter de certitudine, un prejudiciu de 21.600 Euro.

Determinarea acestei sume s-a realizat cu luarea în considerare a unui salariu lunar de 2160 Euro, așa cum rezultă el din contractul de muncă (nr. 311059 – 221 D din 1 septembrie 2002) înmulțit cu 10 luni considerate ca reprezentând perioada de detenție cuprinsă între 17 decembrie 2002 – 29 octombrie 2003 (deși, așa cum reclamantul însuși a arătat, în intervalul 25 ianuarie 2003 – 11 martie 2003 s-a aflat în arest la domiciliu, timp în care a stat la birou, coordonându-și afacerile). Or, contractul de muncă la care s-a făcut referire a fost unul încheiat pe o durată determinată, pe o perioadă de probă de 1 lună, iar data încheierii lui și a consumării raporturilor juridice cărora le-a dat naștere, îl situează în afara perioadei de detenție.

De aceea, astfel cum se arată prin criticile formulate în cauză, instanțele au prezumat eronat, în absența unor elemente care să completeze contractul de muncă pe perioadă determinată (termen de încercare) că acesta s-ar fi transformat în contract pe perioadă nedeterminată și astfel, prejudiciul încercat ar fi fost reprezentat de salariul neîncasat pe durata detenției. De altfel, în exercitarea rolului activ, instanța de recurs a pus în vedere (conform încheierii din 13 aprilie 2011) elucidarea aspectelor menționate cu privire la natura contractului de muncă și, deși a fost acordat termen în acest sens, n-au fost furnizate elemente suplimentare. În aceste condiții, rezultă că într-adevăr, găsind justificată cererea de despăgubiri materiale instanțele au nesocotit dispozițiile art. 1169 C. civ.

potrivit cărora „cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească”, prezumând în mod nejustificat că un contract de muncă încheiat pe o perioadă determinată, împlinită la momentul arestării, s-ar fi transformat în contract încheiat pe perioadă nedeterminată, îndreptățind acordarea compensatorie a salariilor neîncasate pe durata privării de libertate. Ca atare, primind criticile sub acest aspect, față de nelegalitatea constatată în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., soluția instanțelor de fond va fi modificată, în sensul că va fi respinsă cererea de daune materiale. - Au de asemenea, caracter fondat, criticile vizând cuantumul despăgubirilor morale. Dincolo de dificultatea comensurării unor asemenea daune, trebuie ținut seama de faptul că funcția acestei reparații este de a proteja valori de natură nepatrimonială cărora li s-a adus atingere, de a asigura o satisfacție morală pentru suferințe de ordin moral.

Aceasta presupune că trebuie apreciat în concret gradul în care s-a adus atingere valorilor morale ocrotite. Or, din acest punct de vedere instanța de apel a reținut că reclamantul nu a făcut dovada nici în această fază procesuală a pretinselor consecințe produse de privarea de libertate asupra vieții sale de familie (hotărârea de divorț fiind pronunțată după o perioadă lungă de timp de la data arestării) și nici asupra sănătății sale (referatul medical fiind eliberat în anul 2010 și menționând ca afectațiune, existența de pietre la bilă). De asemenea, împrejurările concrete ale cauzei sunt relevante în aprecierea asupra întinderii daunelor morale întrucât pronunțarea soluției de încetare a procesului penal ca efect al prescripției răspunderii penale a avut loc și după ce asupra reclamantului au fost inițiate două proceduri de extrădare (prima dintre ele, de pe teritoriul Finlandei eșuând din cauza lipsei unei convenții de extrădare cu această țară).

Toate aceste elemente care circumstanțiază personalitatea reclamantului și gradul de afectare a atributelor inerente persoane umane duc la concluzia că la determinarea întinderii daunelor morale nu s-a ținut seama de principiul rezonabilității, al proporționalității daunei cu reparația nepatrimonială care trebuie să aducă o satisfacție de ordin moral.

Statuând în acord cu jurisprudența instanței europene, în echitate, se va stabili că suma de 5000 Euro reprezintă o satisfacție morală corespunzătoare pentru prejudiciul de ordin moral pretins de către reclamant (în același sens, al asigurării unei reparații în echitate, a se vedea de ex., din jurisprudența Curții Europene, cauza Tarău c României în care s-au acordat daune morale de 4000 Euro pentru încălcarea art. 5 par. 1, în condițiile în care reclamantul solicitase 200.000 Euro; cauza Dragotoniu și Militaru – Pidhorni în care s-au acordat fiecărui reclamant câte 3000 eu pentru încălcarea art. 7 par. 1, în condițiile în care s-a cerut suma de câte 360.000 Euro pentru fiecare reclamant; cauza Konolos c. României, în care s-au acordat 3000 Euro daune morale pentru încălcarea art. 5 par. 1 deși reclamantul solicitase suma de 300.000 Euro).

Pentru considerentele arătate, soluția instanțelor de fond pe aspectul daunelor morale va fi, de asemenea, modificată, stabilindu-se cuantumul acestora la suma de 5000 Euro. Față de toate argumentele expuse anterior, în analiza criticilor deduse judecății prin intermediul celor trei recursuri, urmează să se respingă, ca nefondat recursul reclamantului și să fie admis recursul pârâtului Statul român, precum și al Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București. În consecință, va fi modificată, în parte, decizia, admițându-se apelurile Statului Român și al Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București și, schimbându-se, în parte, sentința tribunalului, va fi respinsă cererea de daune materiale, ca neîntemeiată, reducându-se, totodată, cuantumul daunelor morale la suma de 5000 Euro.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.G. împotriva deciziei nr. 328 A din 17 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva aceleiași decizii. Modifică în parte decizia în sensul că admite apelurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva sentinței nr. 1232 din 5 noiembrie 2009 a Tribunalului București, secția a III-a civilă. Schimbă în parte sentința astfel: Respinge cererea de despăgubiri materiale ca neîntemeiată.

Reduce cuantumul daunelor morale la suma de 5000 Euro. Menține celelalte dispoziții ale sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 iunie 2011.