ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5175/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5175/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea de

chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a III-a,

reclamantul C.G. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, solicitând instanței obligarea pârâtului la repararea pagubei suferite

de reclamant ca urmare a privării nelegale de libertate, respectiv, obligarea

la plata sumei de 300.000 Euro, reprezentând contravaloarea prejudiciului

material ce i-a fost produs și a sumei de 50.000 Euro contravaloarea

prejudiciului personal nepatrimonial ce i-a fost cauzat.

Prin sentința civilă

nr. 1232 din 05 noiembrie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

admis în parte acțiunea; a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de

21.600 Euro – echivalent în lei la data plății efective, cu titlu de daune

materiale și a sumei de 10.000 Euro – echivalent în lei la data plătii

efective, cu titlu de daune morale.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a constatat în fapt, că prin sentința penală nr. 1457

din 06 octombrie 1993 a Judecătoriei Tulcea, reclamantul a fost condamnat

pentru o serie de infracțiuni aflate în concurs, infracțiuni prevăzute de art.

288 alin. (1) – art. 291 alin. (1) și art. 215 alin. (2) C. pen. (două

infracțiuni de fals material în înscrisuri oficiale, patru infracțiuni de uz de

fals și trei infracțiuni de înșelăciune), ca urmare a faptului că începând cu

anul 1992 ar fi întocmit și utilizat mai multe file CEC cu sume de bani pentru

care nu avea acoperire, cauzând prejudicii în valoare de 4.931.000 lei unor

societăți comerciale, fiind condamnat în final la o pedeapsă de cinci ani

închisoare.

În baza acestei

sentințe penale a fost emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr.

16734796 din 2 noiembrie 1993, care nu a putut fi pus în executare întrucât

condamnatul ar fi părăsit țara. În vederea executării mandatului, reclamantul a

fost dat în urmărire internațională, fiind localizat pe teritoriul Germaniei și

arestat preventiv la data 17 decembrie 2002.

Prin încheierea din

20 decembrie 2002 a Judecătoriei Tulcea, în baza art. 40 alin. (1) din Legea

nr. 296/2001, instanța a propus Ministerului Justiției să solicite extrădarea

din Germania a reclamantului, cererea fiind înaintată la 15 ianuarie 2003 de

către autoritatea centrală competentă către cele germane competente. Autoritățile

germane au admis cererea de extrădare a reclamantului, acesta fiind predat

către autoritățile române.

La data de 21 martie

2003, reclamantul a formulat apel împotriva sentinței penale nr. 1457 din 06

octombrie 1993 a Judecătoriei Tulcea, iar prin decizia penală nr. 328 din 29

octombrie 2003 a Tribunalului Tulcea s-a admis apelul, a fost desființată în

totalitate sentința cu trimiterea cauzei spre rejudecare către prima instanță.

De asemenea, s-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului C.G. cu

anularea mandatului de executare emis, apreciindu-se că emiterea acestuia s-a

făcut în mod greșit, atâta vreme cât în procesul penal finalizat prin

pronunțarea sentinței penale nr. 1457 din 06 octombrie 1993 a Judecătoriei Tulcea nu au fost respectate dispozițiile privind citarea și comunicarea hotărârii

și nici prevederile relative la asistența obligatorie a inculpatului de către

un apărător.

În rejudecare, a fost

pronunțată sentința penală nr. 751 din 22 martie 2004, prin care în temeiul

art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. g) s-a dispus

încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului ca urmare a împlinirii

termenelor de prescripție a răspunderii penale a inculpatului.

În drept, tribunalul

a constatat că reglementarea cadru în ceea ce privește acordarea unor

despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în

procesele penale este dată de prevederile art. 504 - 506 C. proc. pen.,

dispozițiile alin. (1) al art. 504 C. proc. pen. statuând că persoana care a fost

condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite,

dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de

achitare, iar potrivit ultimului alineat al aceluiași articol, are drept la

repararea pagubei suferite și persoana care a fost privată de libertate după ce

a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei.

Tribunalul a

constatat că prin sentința penală nr. 751 din 22 martie 2004 a Judecătoriei Tulcea, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. rap. la art. 10 lit. g),

s-a dispus încetarea procesului penal ca urmare a împlinirii termenelor de

prescripție a răspunderii penale a inculpatului (în conținutul sentinței

precizându-se că termenele de prescripție a răspunderii penale a reclamantului

pentru infracțiunile pentru care a fost condamnat prin sentința penală nr. 1457

din 06 octombrie 1993 a Judecătoriei Tulcea, s-au împlinit la 08 septembrie

1997, 09 septembrie 1997, 30 septembrie 1997, 06 octombrie 1997.

Pe cale de

consecință, privarea de libertate a reclamantului la data de 17 decembrie 2002

de către autoritățile germane, în baza mandatul de executare a pedepsei

închisorii nr. 16734796 din 02 noiembrie 1993, și ulterior, detenția suferită

ca urmare a admiterii cererii de extrădare formulate de către autoritățile

competente române până la pronunțarea deciziei penale nr. 328 din 29 octombrie 2003 a Tribunalului Tulcea, prin care s-a dispus punerea în libertate de îndată a reclamantului, este

o lipsire de libertate ilegală, în măsura în care intervenise prescripția

răspunderii penale.

Așadar, tribunalul a

constatat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 504 alin. (1) și (4),

urmând a fi angajată răspunderea statului pentru repararea daunelor materiale

și/sau morale cauzate prin această privare ilegală de libertate.

În privința

despăgubirilor pretinse, s-a constatat că reclamantul a solicitat 300.000 Euro

daune materiale (motivat de faptul că la data arestării sale avea calitatea de

manager al unei societăți din Germania cu un capital de 50.000 Euro și cu cifra

de afaceri de câteva milioane de Euro, firmă care a înregistrat un important

recul pe această perioadă) ș suma de 50.000 Euro daune morale ca urmare a

privării nelegale de libertate.

Asupra prejudiciului

material, tribunalul a reținut, pe de o parte, că reclamantul nu a făcut dovada

calității sale de acționar în cadrul societății comerciale A.P. – U.H.D.M.B.H.,

cu sediul la Nürnberg, iar pe de altă parte, nici nu a dovedit faptul că,

potrivit legislației în baza căreia a fost constituită această societate

comercială, ar exista o confuzie de patrimonii între acționar și patrimoniul

social al societății comerciale.

S-a constatat că, potrivit

actului de cesiune de părți sociale divizate din 05 septembrie 2002, numita S.M.N.

a înstrăinat partea sa socială în valoare de 25.000 Euro din societatea K.G.M.B.H.

cu sediul în Düsseldorf către numita G.C. și M.K.K. (denumirea noii societăți

constituită astfel fiind A.P.U.H.M.B.H., cu sediul la Nürnberg) că, la aceeași dată, cei trei asociați, S.M.N., G.C. și M.K.K. au procedat la o

majorare a capitalului social a noii societăți constituite, la 50.000 Euro.

În privința legăturii

dintre această societate comercială și reclamant, nu a rezultat că reclamantul

ar fi dobândit anterior privării sale de libertate, la data de 17 decembrie

2002, calitatea de acționar sau asociat, rezultând doar că cele trei acționare,

G.C. (fiica reclamantului), S.M.N., și M.K.K. i-ar fi acordat acestuia din urmă

un mandat general în ceea ce privește participațiile lor la societatea A.P. - U.H.M.B.H.

Așadar, astfel cum

s-a reținut și în cadrul expertizei tehnice contabile administrate în cauză,

reclamantul a avut doar calitatea de mandatar al acționarilor societății

comerciale pe o durată determinată, până la data de 31 decembrie 2003.

Tribunalul a

constatat, în schimb, că între societatea comercială A.P.U.H.M.B.H. și

reclamant s-a încheiat un contract de muncă nr. 311059 – 221 D din 01

septembrie 2002, activitatea reclamantului în cadrul acestei firme fiind

retribuită cu suma de 2.160 Euro lunar, cu titlu de salariu cuvenit pentru

calitatea acestuia de „prokurist”, astfel cum s-a concluzionat în raportul de

expertiză tehnică judiciară contabilă efectuat în cauză.

Având în vedere

aceste aspecte, tribunalul a admis în parte cererea reclamantului pe acest

capăt de cerere și a obligat Statul Român la plata unei sume de 21.600 Euro,

reprezentând contravaloarea remunerație neîncasată pe perioada decembrie 2002 –

octombrie 2003, în care acesta a fost în mod nelegal privat de libertate.

Cu privire la daunele

morale, s-a apreciat că prin privarea nelegală de libertate din perioada 17

decembrie 2002 – 29 octombrie 2003, reclamantului i s-a adus în mod cert o

atingere drepturilor și libertăților fundamentale, acesta suferind un prejudiciu

profesional și de imagine.

Pe de altă parte,

deși este real că stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui

prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanța trebuie să aibă

în vedere o serie de criterii referitoare la consecințele negative suferite de

reclamant, în plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate.

Totodată, în

cuantificarea prejudiciului moral, aceste criterii sunt subordonate conotației

aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real

și efectiv produs victimei privării nelegale de libertate.

Pentru ca instanța să

poată aplica aceste criterii apare însă necesar ca cel ce pretinde daunele

morale să producă un minimum de argumente și indicii din care să rezulte în ce

măsură drepturile personale nepatrimoniale i-au fost afectate prin arestarea

ilegală și pe cale de consecință să se poată proceda la o evaluare a

despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul.

Sub acest aspect

însă, s-a observat că reclamantul nu a înțeles să producă dovezi în susținerea

ansamblului prejudiciilor cauzate pe plan nepatrimonial, profesional, familial,

ci doar cu privire la unele consecințe negative personal nepatrimoniale produse

prin privarea sa ilegală de libertate.

Astfel, reclamantul

nu a înțeles să probeze susținerile sale relative la condițiile grele de

detenție din Germania și România în perioada 17 decembrie 2002 – 29 octombrie

2003.

Sub aspectul

dreptului său la viață privată, inclusiv sub aspectul dreptului de imagine și

dreptului la o bună reputație, față de împrejurările concrete ale speței s-a

putut reține producerea unui prejudiciu de ordin nepatrimonial, în măsura în

care reclamantul nu a avut niciodată cunoștință de procedura penală în urma

căreia a fost condamnat și arestat nelegal, acesta aflând pentru prima dată de

calitatea sa de condamnat penal definitiv și de dat în urmărire generală în

decembrie 2002, cu ocazia reținerii sale de către autoritățile germane.

În ceea ce privește

viața sa de familie însă, deși reclamantul a invocat faptul că soția sa a

înțeles să introducă acțiune de divorț ca urmare a privării de libertate

nelegale suferite de către reclamant în anul 2002, totuși acesta nu a depus

certificatul de căsătorie sau dovada intentării acțiunii de divorț și a motivelor

care au fost invocate în susținerea acestei acțiuni.

Din conținutul

înscrisurilor medicale aflate la dosar, tribunalul nu a putut reține că ar

exista o legătură de cauzalitate directă între privarea de libertate și

afecțiunile neurologice, indicațiile medicale arătând că simptomatologia

reclamată de pacient are drept posibilă cauză folosirea unui medicament

homeopat.

Față de toate aceste

aspecte, statuând în echitate asupra întinderii despăgubirii, tribunalul a

acordat reclamantului suma de 10.000 Euro.

Împotriva sentinței

au declarat apel reclamantul, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București.

1) Reclamantul C.G. a

susținut, referitor la despăgubirile materiale, că este greșit raționamentul care

a fundamentat soluția instanței întrucât A.G.M.B.H. a fost fondat și finanțat

în întregime de apelantul – reclamant cu banii de la casa vândută din Lahti. La

01 august 2002 a decis să înființeze compania A.G.M.B.H. cu structură de

acționariat prezentată în actele notariale germane.

Referitor la

despăgubirile morale, în cuantificarea acestora s-au nesocotit dreptul

fundamental la libertate și siguranță, dreptul la viață privată - inclusiv sub

aspectul dreptului de imagine și dreptul la o bună reputație.

2) Statul Român,

reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice a arătat că antrenarea

răspunderii pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, reglementată de

dispozițiile art. 504 C. proc. pen., este condiționată printre altele, de constatarea

nelegalității măsurilor de privare de libertate, după ce s-a constatat

prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei.

În conformitate cu

art. 5 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nimeni nu poate fi

lipsit de libertatea sa, cu excepția cazurilor prevăzute în mod limitativ de

art. 5 par. 1 lit. a) – f) și potrivit căilor legale, aceste dispoziții

reglementând în mod expres dreptul la libertate și siguranță al oricărei

persoane și având drept scop protejarea individului împotriva arbitrariului

autorităților statale.

Art. 20 din

Constituția României prevede că legile interne vor fi interpretate în

conformitate cu tratatele privind drepturile omului la care România este parte,

iar dacă există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la

drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile

interne, au prioritate reglementările internaționale.

Or, în practica

Curții Europene a Drepturilor Omului, judecata în lipsă nu constituie o

încălcare a Convenției, dacă statul a depus eforturi rezonabile pentru a-l găsi

și a-l cita pe inculpat.

În speță, intimatului

– reclamant i-a fost permis accesul la o nouă judecată, fiindu-i asigurat

exercițiul corespunzător al dreptului la apărare, chiar dacă acesta s-a sustras

de la judecata cauzei în condițiile în care avea la cunoștință despre

cercetările penale efectuate împotriva sa sub aspectul săvârșirii unor fapte

prevăzute de legea penală.

De asemenea,

intimatul s-a sustras cercetărilor penale și avea cunoștință de procedurile

judiciare demarate împotriva sa.

Situația intimatului

– reclamant se încadrează în excepția prevăzută de norma legală anterior

menționată, întrucât pedeapsa privativă de libertate pe care a executat-o a

fost ca urmare a unei condamnări pronunțate de un tribunal competent. Fiind o

situație reglementată și permisă de lege, reclamantul nu poate beneficia

prevederile art. 5 alin. (5) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului

coroborate cu dispozițiile art. 504 C. proc. pen., în sensul acordării reparațiilor

ce s-ar cuveni persoanei care a fost deținută contrar dispozițiilor legale.

Cu privire la daunele

materiale solicite, s-a arătat că reclamantul a fost împuternicit cu un mandat

limitat, de acționarii firmei, să îi reprezinte în efectuarea anumitor operațiuni,

fără însă a se specifica o remunerație pentru activitatea sa, singura mențiune

referindu-se la faptul că acesta poate împuternici la rândul său alte persoane.

Instanța de fond a

reținut ca intimatului – reclamant i se cuvine suma de 21.600 Euro pentru că

datorită detenției a fost privat de drepturile salariale ce i se cuveneau în

calitate de procurist fără a verifica dacă cele reținute de expert sunt

veridice sau nu.

S-a mai arătat că

reclamantul nu poate beneficia de acordarea unor compensații materiale pentru

prejudiciul moral, cât timp acesta a avut reprezentarea consecințelor faptelor

pe care le-a săvârșit și pentru care nu a înțeles să răspundă potrivit legii

penale, sustrăgându-se cercetării penale în faza instanței și ulterior

executării pedepsei.

3) Ministerul Public

– Parchetul de pe lângă Tribunalul București a criticat sentința întrucât

instanța de fond s-a pronunțat în cauză fără a exercita un rol activ în ceea ce

privește administrarea probatoriului de către reclamant.

Astfel, instanța a

acordat în mod greșit suma de 21.600 Euro, calculată de expertul contabil drept

salariu în condițiile în care reclamantul nu avea calitatea de salariat în

firmă, ci de manager. De asemenea, expertul a mai arătat că afacerea deținută

de reclamant era o afacere de familie, care putea fi preluată de soție, astfel

încât se puteau preîntâmpina eventualele pagube financiare.

Obligarea la

despăgubiri morale în cuantum de 10.000 Euro, pentru perioada lipsirii de

libertate a reclamantului, nu poate constitui o modalitate de satisfacere a

intereselor acestuia, pentru că, în condițiile în care aceste daune nu au fost

probate în vreun fel, ar putea avea ca rezultat îmbogățirea nejustificată a

reclamantului.

Prin decizia civilă

nr. 328/A din 21 mai 2010 Curtea de Apel București, secția a III-a, a respins,

ca nefondate toate apelurile declarate în cauză.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că în mod temeinic, pe aspectul situației de

fapt tribunalul a reținut că, potrivit sentinței penale nr. 1457 din 6

octombrie 1993 a Judecătoriei Tulcea, reclamantul a fost condamnat pentru o

serie de infracțiuni aflate în concurs (două infracțiuni de fals material în

înscrisuri oficiale, 4 infracțiuni de uz de fals și 3 infracțiuni de

înșelăciune) pe baza acestei sentințe emițându-se mandatul de executare la 2

noiembrie 1993, care nu a putut fi însă pus în executare întrucât condamnatul a

părăsit țara, astfel încât a fost dat în urmărire internațională, fiind

localizat pe teritoriul Germaniei și arestat preventiv la 17 decembrie 2002.

Prin decizia penală

nr. 328 din 29 octombrie 2003 a Tribunalul Tulcea s-a admis apelul declarat de

către reclamant împotriva sentinței penale nr. 1457 din 06 octombrie 1993 a Judecătoriei Tulcea, a fost desființată în totalitate sentința apelată cu trimiterea cauzei

spre rejudecare către prima instanță. De asemenea, s-a dispus punerea de îndată

în libertate a inculpatului C.G. cu anularea mandatului de executare emis,

apreciindu-se că emiterea acestuia s-a făcut în mod greșit, atâta vreme cât în

procesul penal finalizat prin pronunțarea sentinței penale nr. 1457 din 06

octombrie 1993 a Judecătoriei Tulcea nu au fost respectate dispozițiile privind

citarea și comunicarea hotărârii apelate și nici prevederile relative la

asistența obligatorie a inculpatului de către un apărător.

Ulterior, prin

sentința penală nr. 751 din 22 martie 2004 a Judecătoriei Tulcea s-a dispus încetarea procesului penal în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen.

raportat la art. 10 lit. g), ca urmare a împlinirii termenelor de prescripție a

răspunderii penale .

Prin urmare, s-a

concluzionat că perioada în care apelantul reclamant a suferit consecințele

măsurilor de restrângere a libertății este 17 decembrie 2002 - 29 octombrie

2003 dar că, potrivit certificatului de detenție eliberat la data de 08

octombrie 2003 de Penitenciarul Nürnberg, acesta nu s-a aflat în stare de

detenție în intervalul 25 ianuarie 2003 - 11 martie 2003, când potrivit chiar susținerilor

reclamantului, a fost arestat la domiciliu, putându-și desfășura activitatea la

sediul societății comerciale A.

S-a reținut, față de

conținutul dispoz. art. 504 alin. (4) C. proc. pen. și contrar susținerii

apelantului Ministerul Finanțelor Publice, că răspunderea statului este

antrenată prin simpla constatare a faptului că privarea de libertate a avut loc

după ce a intervenit prescripția răspunderii penale, nefiind necesară

îndeplinirea unei condiții suplimentare, aceea a constatării nelegalității

măsurii de privare de libertate.

Deși art. 5 par 1 din

CEDO prevede cazuri legitime, obiectiv determinate – printre care „deținerea

legală după condamnarea de către un tribunal competent” precum și „detenția

unei persoane cu privire la care există motive verosimile de a se bănui că a

săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice să se creadă în

necesitatea de a o împiedica să o săvârșească sau să fugă după săvârșirea

acesteia” – în același timp, art. 20 din Constituția României stabilește că în

caz de contrarietate între legile interne și pactele, tratatele internaționale

la care România este parte, au prioritate acestea din urmă, cu excepția

situației în care legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

De aceea, s-a

considerat că dacă din perspectiva dispoz. art. 5 par. 1 lit. a) CEDO s-ar

putea discuta încadrarea situației din speță în categoria excepțiilor de la

recunoașterea dreptului la libertate și la siguranță (din moment ce deținerea

reclamantului a avut la bază o condamnare pronunțată de un tribunal competent)

trebuie avute în vedere cu prioritate normele de drept intern, respectiv,

dispoz. art. 504 alin. (2) – (4) C. proc. pen.

Reținându-se așadar,

îndreptățirea reclamantului de a primi repararea pagubei produse ca urmare a

privării sale nelegale de libertate, s-a constatat totodată, că prima instanță

a procedat corect la determinarea întinderii despăgubirilor.

Astfel, s-a stabilit

corect structura acționariatului și evoluția societății A.G.M.B.H. (care,

potrivit evidențelor din Registrul Comerțului Tribunalului Düsseldorf, la data

de 5 septembrie 2002 avea un capital social de 25.000 Euro, dobândit conform

cesiunii de părți sociale, de numita S.M.N., care apoi, a vândut din partea ei

socială, câte o parte de 8.250 Euro, numitelor C.G. și M.K.K., urmată fiind

această cesiune, de o alta, din 11 noiembrie 2002, către R.P. - pentru o parte

de 5000 Euro).

La data de 11

noiembrie 2002 fiecare dintre primele trei asociate au dat reclamantului câte

un mandat general în legătură cu activitatea societății.

S-a reținut că în

cauză n-au fost demonstrate susținerile reclamantului în legătură cu pierderile

suferite de A.G.M.B.H. începând cu data de 17 decembrie 2002, data arestării

acestuia.

Instanța a constatat

că, livrările cu întârziere, blocarea conturilor și nici împrumuturile la care

a făcut referire reclamantului nu reies din probele administrate în cauză, nici

măcar din extrasul de cont emis de Banca S.B. Or, potrivit art. 1169 C. civ. și

art. 129 alin. (1) C. proc. civ., apelantul reclamant avea obligația de a face

dovada susținerilor sale.

În al doilea rând,

pentru antrenarea răspunderii statului în condițiile art. 504-507 C. proc. pen.,

este necesar ca între privarea de libertate a reclamantului și prejudiciul

produs în patrimoniul său să existe legătură de cauzalitate.

Sub acest aspect, instanța

a reținut că pierderile financiare pe care le-a avut firma A.G.M.B.H. începând

cu data de 17 decembrie 2002 nu sunt un rezultat necesar al privării

reclamantului de libertate. Chiar dacă acesta îndeplinea o funcție importantă

în cadrul societății, aceea de director general, nu era singurul în măsură să

întrețină relațiile cu partenerii de afaceri.

Pe cale de

consecință, Curtea a constatat că privarea reclamantului de libertate, chiar

dacă a avut o contribuție importantă la producerea rezultatului, nu a constituit

cauza, ci numai o condiție pe fondul căreia au avut loc pierderile financiare

ale A.G.M.B.H.

De aceea, toate

sumele de bani plătite cu titlu de avans, ca și împrumuturile luate pentru

redresarea societății, precum și capitalul social nu pot fi imputate statului

român.

Pretinsele cheltuieli

făcute de reclamant în cursul procedurii de extrădare nu au putut fi acordate

întrucât acesta nu a probat încheierea contractelor de asistență juridică la

care a făcut referire și nici calitatea de avocat a persoanelor cărora le-ar fi

predat anumite sume de bani.

De aceea, s-a

apreciat că în mod corect prima instanță a obligat Statul Român să plătească

reclamantului numai suma pe care acesta ar fi încasat-o ca salariu pe perioada

la care a fost supus măsurilor de restrângere a libertății, sumă ce constituie

un prejudiciu cu caracter cert, pe care ar fi încasat-o în baza contractului de

muncă independent de fluctuațiile rezultatelor financiare ale societății.

Referitor la motivele

de apel invocate de apelantul pârât Ministerul Finanțelor Publice și de

apelantul Ministerul Public în legătură cu contractul de muncă în discuție,

Curtea a reținut că este irelevant faptul că acest aspect nu a constituit un

obiectiv al expertizei, deoarece instanța ar fi putut face ea însăși acest

calcul, după cum nu prezintă importanță dacă reclamantul a deținut și anterior

funcții remunerate în cadrul societății. Este cert că, la data arestării sale,

obținea de trei luni o remunerație în cuantum de 2.160 Euro lunar, în

condițiile încheierii unui contract pe durată nedeterminată.

În ceea ce privește

despăgubirile acordate pentru prejudiciul de natură personal nepatrimonială,

Curtea a reținut, de asemenea, că prima instanță a realizat o corectă apreciere

asupra cuantumului acestora.

Astfel, reclamantul

nu a făcut nici în apel dovada consecințelor produse de privarea de libertate

asupra vieții sale de familie și nici asupra sănătății sale, în condițiile în

care hotărârea de divorț a fost pronunțată după o perioadă lungă de timp și nu

cuprinde motivele care au stat la baza acesteia iar referatul medical depus în apel

poartă data de 20 aprilie 2010 și constată că reclamantul are pietre la bilă.

Reținând că este de

netăgăduit că orice arestare și inculpare pe nedrept produce celor în cauză,

suferințe pe plan moral și social, că astfel de măsuri lezează demnitatea și

onoarea, libertatea individuală, drepturi personal nepatrimoniale ocrotite de

lege și că, din acest punct de vedere, le produce un prejudiciu moral care

justifică acordarea unei compensații materiale, instanța a procedat la

cuantificare folosind drept criteriu valoarea despăgubirilor nepatrimoniale

acordate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în situații similare (cu

referire la cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României; cauza

Pantea împotriva României; cauza Temeșan împotriva României).

Prin urmare, cu

raportare la jurisprudența instanței Europene s-a apreciat că suma de 10.000 Euro

constituie într-adevăr o satisfacție suficientă și echitabilă.

Decizia a fost

atacată cu recurs de către reclamant, Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice și Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.

1) Recurentul-reclamant

a formulat critici cu referire la motivele prev. de art. 304 pct. 7 și 8 C.

proc. civ., în dezvoltarea cărora a susținut următoarele aspecte:

- Prin încheierea din

12 aprilie 2010, instanța de apel a admis proba cu înscrisuri solicitată de către

reclamant, prorogând discutarea unei noi expertize contabile, acordând în acest

sens termen la 10 mai 2010, când a respins nemotivat efectuarea unei noi

expertize.

În felul acesta, au

fost nesocotite dispoz. art. 261 pct. 5 C. proc. civ., neprezentându-se

motivele de fapt și de drept care au condus la respingerea cererii

reclamantului.

- Față de motivarea

deciziei atacate pe calea recursului s-a susținut incidența cazurilor prev. de

art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., redându-se de o manieră incorectă și

nesistematizată, extrase din conținutul considerentelor cu referire la

despăgubirile acordate pentru prejudiciul material, la calitatea de acționar

sau asociat la A.G.M.B.H. și la practica mai mult decât uzuală de a prezenta o

altă structură a acționariatului pentru credibilitate.

De asemenea, cu

privire la prejudiciul nepatrimonial s-a făcut trimitere la dreptul fundamental

al reclamantului la libertate și siguranță, la „insensibilitatea parchetului

față de o femeie însărcinată” (soția reclamantului) prezentă la momentul

arestării, la dreptul la viața privată, inclusiv sub aspectul dreptului la

imagine și la o bună reputație, la viața de familie.

- În continuare,

recurentul-reclamant a prezentat „motivații și obiecțiuni” la expertiza

contabilă întocmită în fața primei instanțe de fond.

S-a arătat că

instanța de apel a pronunțat o hotărâre ce conține motive contradictorii,

observând prejudiciile create dar concluzionând în mod contrar tuturor probelor

administrate și totodată, că instanța a înțeles să schimbe natura și înțelesul

lămurit și vădit al actului juridic – procura –, considerând în mod eronat că

prejudiciul material în ceea ce privește un mandat comercial s-ar reduce doar

la un salariu, aspect contrar voinței părților și realității comerciale în ce-l

privește pe reclamant.

2) Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice a criticat decizia susținând că aceasta ar

conține motive contradictorii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.) și că a fost dată

cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

În dezvoltarea

motivelor de recurs s-a arătat că în mod greșit instanțele de fond au apreciat

că răspunderea statului poate fi antrenată prin simpla constatare a faptului că

privarea de libertate a reclamantului a avut loc după ce a intervenit prescripția

răspunderii, nefiind necesară îndeplinirea unei condiții suplimentare, aceea a

constatării nelegalității măsurii privative de libertate.

Instanța de apel a

înlăturat în mod nejustificat susținerile pârâtului potrivit cărora, fiind

vorba de situația de excepție a art. 5 din CEDO, reclamantul nu poate beneficia

de prevederile art. 5 alin. (5), coroborate cu art. 504 C. proc. pen., în

sensul acordării reparațiilor ce s-ar cuveni persoanei care a fost deținută

contrar dispozițiilor legale.

- De asemenea, s-a

arătat că nici sub aspectul determinării întinderii despăgubirilor instanța de

apel nu a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a legii.

Astfel, din punct de

vedere al despăgubirilor materiale, s-a acordat valoare probatorie unui înscris

sub denumirea de „contract de muncă” pentru a fi obligat Statul Român să

plătească reclamantului suma pe care acesta ar fi încasat-o ca salariu pe

perioada cât a fost supus măsurilor de restrângere a libertății,

considerându-se că aceasta reprezintă un prejudiciu cert.

Instanța de apel a

prezumat în mod greșit că acel înscris, reprezentând de fapt, contract de muncă

pe o durată de probă, de 1 lună, ar valora contract de muncă pe durată

nedeterminată și că suma de 21.600 Euro reprezintă veniturile salariale ale

reclamantului pe durata celor 10 luni de detenție.

Fără niciun suport

probatoriu, instanța de apel a reținut că la data arestării sale, reclamantul

obținea o remunerație de 2160 Euro lunar, deși ceea ce rezulta cu certitudine

era doar faptul că la 1 septembrie 2001 reclamantul încheiase un contract de

muncă pe o perioadă de probă de 1 lună, fără nicio mențiune în legătură cu

transformarea acestuia în contract de muncă pe perioadă nedeterminată.

În concluzie,

despăgubirile materiale se cuvin numai în condițiile prev. de art. 1169 C. civ. și în măsura în care s-a făcut dovada lor.

- Tot astfel, în

privința întinderii daunelor morale, confirmate în cuantum de 10.000 Euro,

instanța de apel nu a dat eficiență rolului său de instanță de control

judiciar.

Invocând în sprijinul

menținerii soluției tribunalului o serie de hotărâri pronunțate de instanța Europeană,

în același timp, nu au fost particularizate criteriile care l-ar îndreptăți pe

reclamant la o asemenea reparație, neținându-se cont de principiul echității și

al proporționalității compensațiilor.

Relativ la daunele

morale, Curtea Europeană are o jurisprudență constantă,statuând în echitate și,

în raport de circumstanțele cauzei, a adoptat poziție moderată prin acordarea

unor sume rezonabile cu titlu de reparație morală (de ex., în cauza Țară Lungă

– 1000 Euro; în cauza Temeșan – 1600 Euro; în cauza Konolos – 5000 Euro).

Or, toate aceste

considerente conduc la concluzia că obligarea Statului Român la plata sumei de

10.000 Euro cu titlu de daune morale reprezintă o îmbogățire fără justă cauză.

3) Ministerul Public

– Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a susținut că hotărârea a fost

dată cu aplicarea greșită a legii, ceea ce atrage aplicabilitatea motivului

prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, s-a arătat că

instanțele de fond au nesocotit dispoz. art. 1169 C. civ., atunci când au considerat că reclamantul a făcut dovada unui prejudiciu material în

cuantum de 21.600 Euro pentru că ar fi fost privat de drepturile salariale ce i

se cuveneau pe perioada detenției.

În realitate,

despăgubirile materiale acordate au avut ca justificare un contract de muncă

încheiat pe o perioadă determinată (1 septembrie 2002 – 1 octombrie 2002),

reclamantul nemaifiind salariat la momentul arestării și neexistând un alt înscris

din care să rezulte că s-ar fi încheiat un alt contract.

Pe de altă parte,

chiar dacă s-ar fi considerat ca suficient contractul depus la dosarul cauzei,

trebuia observat că reclamantul nu s-a aflat în stare de detenție, în perioada

25 ianuarie 2003 – 11 martie 2003, astfel cum rezultă din certificatul eliberat

de autoritățile germane, aflat la dosar.

- În cauză, au fost

încălcate dispoz. art. 505 alin. (1) C. proc. pen., întrucât reclamantului i-a

fost acordată o sumă exagerată cu titlu de despăgubiri morale.

În cuantificarea

daunelor morale au fost omise împrejurări relevante respectiv, că reclamantul a

avut reprezentarea faptelor comise și a înțeles în mod constant să se sustragă

procesului penal, dovadă elocventă fiind stabilirea acestuia în Finlanda, țară

cu care România nu avea convenție de extrădare. De altfel, este greu de crezut

că reclamantul nu cunoștea de procesul penal, de vreme ce anterior s-a mai

încercat extrădarea sa; în plus, reclamantul a avut domiciliul indicat la

locuința mamei sale, locuință vândută tocmai în scopul achitării datoriilor

contractate de acesta.

În acest context,

reclamantul putea previziona că tocmai rezultatul conduitei sale îi putea

afecta viața personală pe viitor.

- În același timp,

acordarea de despăgubiri morale nu trebuie să fie un izvor de îmbogățire fără

just temei iar în raport și de practica CEDO în materie, nu numai că

despăgubirile morale acordate sunt disproporționate față de posibilul

prejudiciu suferit, dar este evident că nu sunt justificate temeinic în raport

de împrejurările cauzei.

Analizând criticile

deduse judecății prin intermediul celor 3 recursuri, Înalta Curte constată

următoarele:

Recursul

reclamantului este nefondat.

Astfel, deși se

susține că încheierea instanței de apel, din 10 mai 2010, prin care a fost

respinsă proba cu expertiză contabilă este nemotivată, în realitate, se

constată că această măsură a fost dispusă de instanță după ce la termenul

anterior, din 12 aprilie 2010, se prorogase această solicitare de probațiune în

funcție de înscrisurile pe care le va depune partea, de natură să justifice

administrarea acestei probe.

Încheierea din data

de 10 mai 2010 care conține soluția de respingere a probei cu expertiză

contabilă, ca nefiind necesară cauzei este precedată de consemnarea dezbaterilor

din care rezultă că s-au depus la dosar aceleași acte ca în fața primei

instanțe a fondului.

În aceste condiții,

de vreme ce prorogarea probei cu expertiză contabilă fusese determinată de

necesitatea depunerii de înscrisuri suplimentare care să justifice astfel,

refacerea sau completarea expertizei [în sensul art. 295 alin. (2) C. proc.

civ.] este evident că nedepunerea înscrisurilor relevante nu puteau determina

decât măsura respingerii, pe acest aspect, a completării probațiunii.

De altfel, reclamantul

a adoptat o atitudine procesuală egală cu cea din fața primei instanțe unde,

pentru nedepunerea înscrisurilor pe baza cărora să se efectueze expertiza a

ocazionat acordarea mai multor termen de judecată și în cele din urmă,

adoptarea de către instanță a măsurii suspendării judecății, conform art. 155

1

C. proc. civ.

- În privința

criticilor aduse motivării propriu-zise a deciziei, se constată că

recurentul-reclamant nu dezvoltă niciun argument care să se subsumeze motivului

invocat, prev. de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Astfel, acesta nu

face decât să redea extrase din conținutul considerentelor deciziei și să

prezinte o înșiruire de elemente de fapt și date disparate fără să prezinte

relevanța lor și să le circumscrie unor critici, ignorând faptul că în instanța

de recurs nu se devoluează fondul, ci se judecă legalitatea hotărârii din apel

prin prisma unor motive strict și limitativ reglementate de dispozițiile

procedurale.

- În același sens,

ignorând exigențele desfășurării judecății în recurs, reclamantul aduce

„motivații și obiecțiuni” la expertiza contabilă efectuată în fața

tribunalului, situându-se astfel, în afara motivelor de nelegalitate prev. de

art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., care să permită controlul deciziei din apel.

- De asemenea, invocarea

dispoz. art. 304 pct. 8 C. proc. civ. s-a realizat în afara ipotezei

reglementate de textul de lege, care prin conținutul său, vizează situația în

care actului juridic substanțial (în înțelesul său de

negotium iuris

)

i-a fost denaturat înțelesul clar, neechivoc, prin interpretarea dată de

instanță clauzelor sale, schimbându-i-se sensul.

Or, cu referire la

acest motiv de recurs, reclamantul aduce judecății tot un mijloc de probă și

evaluarea dată de instanță sub aspect probator așa – numitei procuri, care în

opinia recurentului justifica îndreptățirea sa (sub aspectul despăgubirilor

materiale) nu doar la un salariu întrucât „prejudiciul material în cazul unui

mandat comercial ar presupune și investițiile realizate, implicarea în

activitatea societății”.

Este vorba așadar, nu

de situația în care clauze obscure ale actului dedus judecății ar fi primit o

interpretare în afara intenției părților pentru a atrage incidența art. 304

pct. 8 C. proc. civ., ci de fapt, se impută instanței modalitatea de evaluare a

probatoriului atunci când a apreciat asupra netemeiniciei pretenției de

despăgubiri materiale.

Pentru considerentele

arătate, constatându-se că parte din critici sunt nefondate iar parte din ele

sunt neîncadrabile în motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 C.

proc. civ., recursul reclamantului urmează să fie respins în consecință.

2) Recursul Statului

Român prin Ministerul Finanțelor Publice a vizat, în primul rând, greșita rezolvare

a problemei de drept referitoare la îndreptățirea reclamantului la plata de

daune prin simpla constatare a faptului că privarea de libertate a acestuia a

avut loc după ce intervenise prescripția răspunderii penale fără să fi fost

stabilită însă nelegalitatea măsurii privative de libertate, ceea ce a însemnat

încălcarea nejustificată a prevederilor art. 5 alin. (5) din CEDO coroborate cu

art. 504 C. proc. pen.

Critica pârâtului nu

poate fi primită, instanța de apel dând o corectă rezolvare raportului dintre

legea internă și Convenția Europeană din perspectiva dispoz. art. 20 alin. (2)

din Constituție.

Astfel, potrivit

textului menționat din legea fundamentală, în caz de neconcordanțe între

pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care

România este parte și legile interne, au prioritate reglementările

internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne

conțin dispoziții mai favorabile.

Or, în speță s-a

constatat corect că, dacă din perspectiva Convenției Europene s-ar putea

aprecia asupra unei dețineri legale, în sensul art. 5 par. 1 lit. c), pe baza

unei hotărâri penale de condamnare (nedesființate la momentul arestării), în

același timp, normele de drept intern [art. 504 alin. (4) C. proc. pen.]

stabilesc dreptul la repararea pagubei suferite și persoanei care a fost

privată de libertate după ce a intervenit prescripția.

În cauză, arestarea

reclamantului în vederea executării pedepsei stabilite prin sentința penală nr.

1457 din 6 octombrie 1993 a Judecătoriei Tulcea a intervenit la 17 decembrie 2002,

deși prescripția răspunderii penale se împlinise în anul 1997 [astfel cum s-a

stabilit prin sentința penală nr. 751 din 22 martie 2002 a Judecătoriei Tulcea

care, în rejudecarea cauzei penale, a dispus încetarea procesului în temeiul

art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. la art. 10 lit. g)].

Raportat la aceste

elemente, chiar dacă la momentul arestării exista o hotărâre penală pronunțată

de un tribunal competent, nedesființată încă, împrejurarea că arestarea și

deținerea au avut loc după împlinirea prescripției răspunderii penale, îl

situează pe reclamant în ipoteza reglementată de art. 504 alin. (4) C. proc.

pen., cu recunoașterea dreptului la repararea pagubei suferite.

2) și 3) Criticile cu

privire la acordarea despăgubirilor materiale și cuantumul daunelor morale

deduse judecății deopotrivă prin recursul Statului Român și Ministerul Public

au însă caracter întemeiat având în vedere următoarele considerente:

Primind cererea de

despăgubiri materiale instanțele fondului au reținut greșit, cu încălcarea

dispoz. art. 1169 C. civ., că a fost demonstrat, cu caracter de certitudine, un

prejudiciu de 21.600 Euro.

Determinarea acestei

sume s-a realizat cu luarea în considerare a unui salariu lunar de 2160 Euro,

așa cum rezultă el din contractul de muncă (nr. 311059 – 221 D din 1 septembrie

2002) înmulțit cu 10 luni considerate ca reprezentând perioada de detenție

cuprinsă între 17 decembrie 2002 – 29 octombrie 2003 (deși, așa cum reclamantul

însuși a arătat, în intervalul 25 ianuarie 2003 – 11 martie 2003 s-a aflat în

arest la domiciliu, timp în care a stat la birou, coordonându-și afacerile).

Or, contractul de

muncă la care s-a făcut referire a fost unul încheiat pe o durată determinată,

pe o perioadă de probă de 1 lună, iar data încheierii lui și a consumării

raporturilor juridice cărora le-a dat naștere, îl situează în afara perioadei

de detenție.

De aceea, astfel cum

se arată prin criticile formulate în cauză, instanțele au prezumat eronat, în

absența unor elemente care să completeze contractul de muncă pe perioadă

determinată (termen de încercare) că acesta s-ar fi transformat în contract pe

perioadă nedeterminată și astfel, prejudiciul încercat ar fi fost reprezentat

de salariul neîncasat pe durata detenției.

De altfel, în

exercitarea rolului activ, instanța de recurs a pus în vedere (conform

încheierii din 13 aprilie 2011) elucidarea aspectelor menționate cu privire la

natura contractului de muncă și, deși a fost acordat termen în acest sens, n-au

fost furnizate elemente suplimentare.

În aceste condiții,

rezultă că într-adevăr, găsind justificată cererea de despăgubiri materiale

instanțele au nesocotit dispozițiile art. 1169 C. civ. potrivit cărora „cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească”,

prezumând în mod nejustificat că un contract de muncă încheiat pe o perioadă

determinată, împlinită la momentul arestării, s-ar fi transformat în contract

încheiat pe perioadă nedeterminată, îndreptățind acordarea compensatorie a

salariilor neîncasate pe durata privării de libertate.

Ca atare, primind

criticile sub acest aspect, față de nelegalitatea constatată în temeiul art.

304 pct. 9 C. proc. civ., soluția instanțelor de fond va fi modificată, în

sensul că va fi respinsă cererea de daune materiale.

- Au de asemenea,

caracter fondat, criticile vizând cuantumul despăgubirilor morale.

Dincolo de

dificultatea comensurării unor asemenea daune, trebuie ținut seama de faptul că

funcția acestei reparații este de a proteja valori de natură nepatrimonială

cărora li s-a adus atingere, de a asigura o satisfacție morală pentru suferințe

de ordin moral.

Aceasta presupune că

trebuie apreciat în concret gradul în care s-a adus atingere valorilor morale

ocrotite.

Or, din acest punct

de vedere instanța de apel a reținut că reclamantul nu a făcut dovada nici în

această fază procesuală a pretinselor consecințe produse de privarea de

libertate asupra vieții sale de familie (hotărârea de divorț fiind pronunțată

după o perioadă lungă de timp de la data arestării) și nici asupra sănătății

sale (referatul medical fiind eliberat în anul 2010 și menționând ca

afectațiune, existența de pietre la bilă).

De asemenea,

împrejurările concrete ale cauzei sunt relevante în aprecierea asupra

întinderii daunelor morale întrucât pronunțarea soluției de încetare a

procesului penal ca efect al prescripției răspunderii penale a avut loc și după

ce asupra reclamantului au fost inițiate două proceduri de extrădare (prima

dintre ele, de pe teritoriul Finlandei eșuând din cauza lipsei unei convenții

de extrădare cu această țară).

Toate aceste elemente

care circumstanțiază personalitatea reclamantului și gradul de afectare a

atributelor inerente persoane umane duc la concluzia că la determinarea

întinderii daunelor morale nu s-a ținut seama de principiul rezonabilității, al

proporționalității daunei cu reparația nepatrimonială care trebuie să aducă o

satisfacție de ordin moral.

Statuând în acord cu

jurisprudența instanței europene, în echitate, se va stabili că suma de 5000 Euro

reprezintă o satisfacție morală corespunzătoare pentru prejudiciul de ordin

moral pretins de către reclamant (în același sens, al asigurării unei reparații

în echitate, a se vedea de ex., din jurisprudența Curții Europene, cauza Tarău

c României în care s-au acordat daune morale de 4000 Euro pentru încălcarea

art. 5 par. 1, în condițiile în care reclamantul solicitase 200.000 Euro; cauza

Dragotoniu și Militaru – Pidhorni în care s-au acordat fiecărui reclamant câte

3000 eu pentru încălcarea art. 7 par. 1, în condițiile în care s-a cerut suma

de câte 360.000 Euro pentru fiecare reclamant; cauza Konolos c. României, în

care s-au acordat 3000 Euro daune morale pentru încălcarea art. 5 par. 1 deși

reclamantul solicitase suma de 300.000 Euro).

Pentru considerentele

arătate, soluția instanțelor de fond pe aspectul daunelor morale va fi, de

asemenea, modificată, stabilindu-se cuantumul acestora la suma de 5000 Euro.

Față de toate

argumentele expuse anterior, în analiza criticilor deduse judecății prin

intermediul celor trei recursuri, urmează să se respingă, ca nefondat recursul

reclamantului și să fie admis recursul pârâtului Statul român, precum și al

Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București. În

consecință, va fi modificată, în parte, decizia, admițându-se apelurile

Statului Român și al Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul

București și, schimbându-se, în parte, sentința tribunalului, va fi respinsă

cererea de daune materiale, ca neîntemeiată, reducându-se, totodată, cuantumul

daunelor morale la suma de 5000 Euro.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul C.G. împotriva deciziei nr. 328 A din 17 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și

de familie.

Admite recursurile

declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și de

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva

aceleiași decizii.

Modifică în parte

decizia în sensul că admite apelurile declarate de pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice și de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel București împotriva sentinței nr. 1232 din 5 noiembrie 2009 a Tribunalului București, secția a III-a civilă.

Schimbă în parte

sentința astfel:

Respinge cererea de

despăgubiri materiale ca neîntemeiată.

Reduce cuantumul

daunelor morale la suma de 5000 Euro.

Menține celelalte

dispoziții ale sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15

iunie 2011.