ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1961/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1961/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Ședința publică de la 19 mai 2011

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința

comercială nr. 7737 din 5 iulie 2010, pronunțată în dosarul nr. 5891/3/2009,

judecătorul din cadrul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, a

respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta SC O.C.K. SRL în

contradictoriu cu pârâta SC G.T.D. SRL.

În considerentele

sentinței, judecătorul fondului a reținut că reclamanta, prin cererea astfel

cum a fost modificată la data de 22 februarie 2010, a solicitat obligarea

pârâtei la încetarea comercializării produselor ALOE VERA OKF cu eticheta

reclamantei, fie la vedere fie prin obturarea denumirii reclamantei; obligarea

pârâtei la publicarea hotărârii judecătorești, pe cheltuiala sa; obligarea

pârâtei la plata sumei de 150.000 Euro cu titlu de daune morale.

S-a apreciat

relevanța pentru soluționarea litigiului a certificatelor pentru drept de

exclusivitate emise la data de 01 august 2007 și 01 august 2008 pentru perioada

01 august 2007-31 iulie 2009, prin care O.K.F. C. a atestat că numește SC O.C.K.

SRL ca distribuitor unic/exclusiv în România pentru produsul OKF ALOE VERA

DRINK, certificatul fiind revizuibil la fiecare 3 luni, cu posibilitatea

anulării în situația neîndeplinirii condițiilor de către importator. Din

probele administrate s-a reținut că reclamanta se bucura de reputație prin

activitatea depusă, participând la târguri și expoziții și fiind premiată

pentru produsele distribuite. În perioada aprilie – mai 2008 reclamanta a

purtat negocieri cu mai multe firme de distribuție și magazine însă, aflând de

existența unui alt importator – pârâta – care comercializa același produs, a

susținut că exista riscul de a crea confuzie în rândul publicului. S-a constata

în acest sens că pârâta a achiziționat produsul din Olanda de la importatorul

autorizat, comercializându-l cu eticheta ce poartă denumirea reclamantei,

precum și prin acoperirea denumirii reclamantei cu elementele de identificare

ale pârâtei.

Judecătorul a

reținut, prin raportare la art. 1, art. 4 și art. 5 lit. g) din Legea nr.

11/1991 că reclamanta invocă fapta constând în importul sau vânzarea unor

mărfuri purtând mențiuni false cu privire la numele comerciantului. Din

interpretarea prevederilor Convenției de la Paris pentru protecția proprietății

industriale, judecătorul a apreciat că reclamanta a avut în vedere, prin motivele

invocate, confuzia și acapararea clientelei. În ce privește confuzia,

reclamanta a susținut că din cauza modului în care au fost folosite produsele

cu eticheta cu numele O.C.K., deși nu existau legături de afaceri între cele

două societăți, pârâta a creat impresia că este importator, reclamanta fiind

nevoită să dea răspunsuri cu privire la calitatea sa de importator. Judecătorul

a apreciat că reclamanta nu a demonstrat că pârâta a comercializat produsul

doar cu eticheta originală, în condițiile în care pârâta a prezentat o factură

pentru 1.300 etichete autoadezive, precum și declarațiile unor clienți care au

atestat că sticlele comercializate de pârâtă au avut lipite etichete cu datele

ei de identificare.

A fost înlăturată

declarația unui martor care a arătat că reclamanta a fost alertată de un agent

de vânzări cu privire la existența produsului în magazinul GIMA, purtând

eticheta O.C.K., pe eticheta de la raft figurând denumirea pârâtei, judecătorul

fondului constatând că nu se coroborează ce restul probelor administrate. De

asemenea, nu a fost reținută susținerea reclamantei privind descoperirea unor

produse cu mențiunea importator O.C.K. inscripționat pe etichetele din

magazinele CRISTIM, din actul depus în dovedire nerezultând magazinul în care

au fost descoperite produsele și legătura cu pârâta.

În ce privește

acapararea clientelei, judecătorul a reținut că reclamanta a invocat încercarea

pârâtei de deturnare a clientului MR COM, care ar fi însemnat preluarea

vânzărilor în special către OMV-L.K., folosindu-se informația falsă că pârâta

este importator al produsului din Coreea, martorul propus de reclamantă arătând

că produsul a fost oferit la un preț mai accesibil ca urmare a importului din

Coreea. Judecătorul nu a reținut ca fiind probată o încercare de deturnare a

clientelei, ci doar o simplă negociere, același martor precizând că s-a referit

la produsele importate din Olanda, iar pârâta necontestând comercializarea

acestor produse, cele din Coreea fiind importate ulterior. De asemenea, s-a

reținut că clienții nu au renunțat la contractele încheiate cu reclamanta,

vânzările scăzând doar în mică măsură ca urmare a denigrării pe piață.

Nu a fost reținută

nici susținerea reclamantei privind neimplicarea rețelei SELGROS într-o relație

comercială ca urmare a primirii unei oferte de la un alt importator, probele

nedovedind că ar fi vorba de pârâtă.

S-a concluzionat că

nu au fost cazuri în care reclamanta să fi pierdut clienți ca urmare a

confuziei create de pârâtă. S-a reținut totodată că pârâta importat direct din

Coreea au alt tip de produse, neexistând dovezi în legătură cu comercializarea

de către aceeași parte ulterior datei introducerii acțiunii a unor produse ALOE

VERA Tbest.

Alături de

certificatul de drept exclusiv acordat reclamantei de O.K.F.D., judecătorul a

apreciat relevanța în speță a distincției dintre import – în ceea ce o privește

pe reclamantă – și de livrare intracomunitară – referitor la pârâtă -, în

condițiile în care orice produs extracomunitar, prin import într-una din țările

membre devine produs comunitar, putând fi vândut și revândut oriunde în Uniune.

Apreciind că

prejudiciul este evaluat în funcție de pierderea clientelei, cu consecința

scăderii vânzărilor și a cifrei de afaceri, precum și faptul că nu s-a reținut

existența vreunei fapte de concurență neloială, judecătorul a constatat că nu

există daună patrimonială sau morală care să determine reclamanta să se

adreseze cu o acțiune în răspundere civilă, în condițiile art. 9 din Legea nr.

11/1991.

Sentința de fond a

fost apelată de reclamantă, iar completul de judecată din cadrul Curții de Apel

București, secția a VI-a comercială, prin decizia comercială nr. 495 din 7

decembrie 2010, a admis apelul, cu consecința schimbării în tot a sentinței în

sensul admiterii în parte a acțiunii, obligării pârâtei la încetarea definitivă

a comercializării produsului ALOE VERA OKF ce poartă eticheta originală – care

desemnează ca importator exclusiv pentru România pe reclamantă, precum și a

comercializării produsului prin lipirea de etichete autoadezive care desemnează

calitatea nereală de importator a pârâtei pe eticheta originală; a obligat

pârâta la publicarea în presă a dispozitivului hotărârii judecătorești în

termen de 10 zile de la pronunțare și a respins capetele de cerere privind

obligarea pârâtei la plata daunelor cominatorii și a daunelor morale.

Judecătorii apelului

au reținut, prin reanalizarea probelor administrate, că reclamanta, în baza

atestatului de import exclusiv dat de producătorul O.K.F. C. din Coreea, a

desfășurat demersuri care au reprezentat un efort atât pentru impunerea

produsului pe piața românească, cât și în scopul recunoașterii firmei SC O.C.K.

SRL printr-o asociere a numelui comerciantului cu bunul pe care îl impunea pe

piață, adică realizarea în conștiința publică a unei relații univoce între cele

două elemente de natură să reprezinte întreprinderea de comerț a reclamantei.

Judecătorii au

reținut ca aspecte dovedite de către pârâtă faptul că băutura Aloe Vera OKF

distribuită era achiziționată de la un importator direct olandez și au

subliniat că dreptul exclusiv de import și distribuție acordat reclamantei de

producătorul coreean nu poate fi opus pârâtei, aceasta acționând pe piața

intracomunitară europeană, sens în care orice produs extracomunitar introdus

legal pe piața comunitară poate fi comercializat în orice țară a uniunii, fără

restricții. Astfel, a apreciat că operațiunea pârâtei de distribuție a

produsului importat în Olanda nu are caracter ilegitim.

Ceea ce prezintă

relevanță pentru speță este aspectul dacă între băutura vândută de reclamantă

și cea comercializată de pârâtă există vreun element care să distingă un

comerciant de altul. În lumina probatoriului administrat, judecătorii au

apreciat că punerea în vânzare de către pârâtă a produsului Aloe Vera OKF cu

eticheta originală în cuprinsul căreia era inscripționat numele SC O.C.K. SRL

ca importator, fără nicio altă distincție are caracter nereal în plan

concurențial, reprezentând fapte de concurență neloială, conform art. 4 lit. a)

și g) din Legea nr. 11/1991. De asemenea, au apreciat că și comercializarea

produsului prin inserarea calității de importator a pârâtei, aplicată peste

eticheta originală generează un risc major de confuzie și reprezintă un fapt de

concurență nelicită în raport cu reclamanta, în sensul art. 2 din Legea nr.

11/1991.

Completul de apel

analizat, față de practicile și uzanțele folosite de către pârâtă și

considerate necinstite, comportamentul acesteia în sensul de a observa dacă a

fost de natură să deturneze clientela reclamantei în mod agresiv și dacă s-a

produs o schimbare de orientare a acesteia către pârâtă. În acest context,

completul de judecată a arătat că deturnarea clientelei nu poate fi înțeleasă

ca aderare liberală a unui client la fondul de comerț al unui comerciant

datorită faptului că subiectul pasiv – clientul – preferă marfa, calitatea sau

prețul mărfii unui comerciant în raport de altul. S-a reținut că deturnarea

clientelei are două surse de generare: dezorganizarea afacerii concurentului

prin captivarea sau coruperea personalului și folosirea legăturilor avute cu

clientela concurentului prin folosirea unor informații, secrete sau a altor

atribute de loialitate pe care concurentul la află și le exploatează prin

folosirea personalului corupt al rivalului său.

În raport de aceste

considerații, judecătorii apelului au constatat că nu se poate identifica

elementul obiectiv al deturnării clientelei în niciuna din formele proprii de

realizare. Astfel, s-a reținut că reclamanta nu a dovedit nici pierderea unor

clienți preexistenți, nici că parte din clienții potențiali i-ar fi pierdut

datorită folosirii unor informații/mijloace nelicit obținute de către pârâtă

din interiorul afacerii reclamantei. S-a apreciat că determinant în felul în

care anumiți clienți au preferat firma pârâtă a fost oferta de preț, ofertă ce

nu a fost generată prin mijloace ilicite; de asemenea, faptul că pârâta s-a

legitimat ca importator direct din Coreea în fața clienților se integrează în

conținutul constitutiv al altei manifestări de concurență neloială, dar nu

intră în conținutul deturnării clientelei, ca fapt ilicit.

Cu privire la daunele

morale, judecătorii au reținut că prin compensarea pecuniară pentru

prejudiciile de imagine produse de pârâtă, reclamanta a urmărit să acopere

dauna generată de convingerea consumatorilor și a distribuitorilor proprii, a

organelor de inspecție de stat că ea nu ar avea, așa cum afirmase public,

calitatea de unic importator în România a băuturii Aloe Vera OKF. Judecătorii

au constatat că nu se poate estima în concret vreo vătămare de imagine sau

reputație a firmei și întreprinderii reclamantei, probele nedemonstrând că

distribuitorii reclamantei au renunțat la serviciile angajate sau că

autoritățile statului și-au schimbat atitudinea față de parte. În acest context

a apreciat că acțiunea de publicizare a hotărârii judecătorești este suficientă

pentru a aduce la cunoștința celor care au cunoscut conflictul dintre părți

rezultatul judecății.

În ce privește

daunele cominatorii, judecătorii au reținut lipsa de izvor de drept al

acestora, ca urmare a modificărilor aduse Codului de procedură civilă.

Decizia de apel a

fost recurată de ambele părți.

Reclamanta a

solicitat admiterea recursului și modificarea în parte de deciziei de apel în

ce privește daunele morale solicitate, invocând interpretarea greșită a actului

juridic dedus judecății, schimbând natura ori înțelesul vădit și neîndoielnic

al acestuia.

În dezvoltarea

motivului de recurs, reclamanta a arătat că judecătorii apelului reținând

confuzia creată de pârâtă prin comercializarea produsului, în mod greșit nu au

acordat daunele morale solicitate. Citând pasaje extinse din doctrina din

materia proprietății intelectuale, reclamanta a concluzionat că atunci când

este vorba de confuzie, este suficient să se stabilească posibilitatea

confuziei, cuantificarea prejudiciului nefiind posibilă, confuzia producându-se

în mintea consumatorului. În susținere, reclamanta s-a raportat la probele

administrate, respectiv declarația unui martor cu referire la controlul

efectuat de organele de stat, care au considerat că produsul găsit în magazin

este cel pe care îl comercializează; de asemenea, s-a referit și la alte

declarații de martori care atestă confuzia creată atât în ce îi privește pe

distribuitori, cât și în ce îi privește pe consumatori. Reclamanta a susținut

în final că activitatea desfășurată de pârâtă a creat riscuri majore în sensul

expunerii riscului de a pierde un important distribuitor și de a fi supusă unor

controale din partea organelor de stat.

Pârâta a solicitat

admiterea recursului și modificarea deciziei de apel în sensul respingerii în

totalitate a apelului reclamantei, invocând prevederile art. 304 pct. 9 și pct.

7 C. proc. civ.

În memoriul de

recurs, pârâta a arătat următoarele: susținând incidența prevederilor art. 304 pct.

9 C. proc. civ., pârâta a criticat amplu considerentele expuse la judecătorii

apelului, apreciind că prin aceste considerente nu a fost interpretată corect

activitatea sa, calificată ca fiind de natura concurenței neloiale, astfel cum aceasta

este definită în art. 1

1

și art. 2 din Legea nr. 11/1991; în ce

privește incidența pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., pârâta a susținut că

hotărârea de apel cuprinde motive contradictorii, prin aceea că deși a reținut

incidența art. 4 lit. a) și g) din Legea nr. 11/1991, ulterior a apreciat că nu

a identificat elementul obiectiv al deturnării clientelei, anumiți clienți

preferând firma pârâtei datorită ofertei de preț.

Nu au fost depuse

întâmpinări la dosar.

Nu au fost

administrate înscrisuri noi în această fază procesuală.

Analizându-se

legalitatea deciziei de apel prin prisma criticilor formulate, se rețin

următoarele:

Recursul reclamantei

este apreciat ca nefondat pentru următoarele considerente: deși reclamanta și-a

întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., din motivele

expuse nu s-a putut identifica actului juridic greșit interpretat sau al cărui

înțeles să fi fost denaturat de către judecătorii apelului. Reclamanta a

înțeles să critice decizia de apel sub aspectul neacordării daunelor morale,

apreciind soluția dată de judecătorii ca nelegală, în raport de doctrina în

materie. Aplicabilitatea prevederilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi

invocată, însă, pentru a justifica nelegalitatea unei hotărâri judecătorești în

raport de opiniile exprimate de diverși autori în materia proprietății

intelectuale.

Din modul în care au

fost prezentate toate criticile pe care reclamanta le-a adus deciziei de apel,

se apreciază că unele critici pot fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., urmând a se analiza dacă judecătorii apelului au respectat

dispozițiile legale incidente în soluționarea capătului de cerere privind

daunele morale. Din această perspectivă, se reține legalitatea deciziei

pronunțate de judecătorii apelului sub aspectul soluționării cererii privind

obligarea pârâtei la plata daunelor morale, în raport de prevederile art. 3 din

Legea nr. 11/1991, potrivit căruia efectuarea de acte de concurență neloială

poate atrage răspunderea civilă, contravențională sau penală, după caz. În

speță, se pune problema răspunderii civile delictuale, pe aspectul acordării

daunelor morale. În acest context, pentru a putea fi acordate daunele

solicitate, era necesar să se identifice elementele răspunderii civile

delictuale, judecătorii apelului constatând că reclamanta nu a probat existența

unei vătămări, a unui prejudiciu în urma activității desfășurate de pârâtă. Nu

pot fi reținute apărările reclamantei în sensul că prejudiciul suferit nu poate

fi cuantificat, judecătorii apelului statuând în mod legal asupra aspectului

evaluabil al acestuia, prin raportare la scăderea vânzărilor ori pierderea unor

distribuitori.

În consecință, pentru

considerentele expuse, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul reclamantei

va fi respins ca nefondat.

Recursul pârâtei este

apreciat, de asemenea, ca nefondat. Prima critică a pârâtei s-a întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., însă criticile ulterioare nu pot fi

încadrate în aceste temei de drept, pârâta analizând considerentele expuse de judecătorii

apelului, prin raportare la probele administrate. Singura critică ce poate fi

încadrată în temeiul de drept invocate de pârâtă are în vedere greșita

încadrare a faptelor sale în dispozițiile art. 4 lit. a) și g) din Legea nr.

11/1991. Analizându-se considerentele expuse de judecători, se constată că în

speță este vorba doar de o greșeală materială, din modul în care sunt

prezentate activitățile considerate ca fiind de concurență neloială rezultând

că au fost avute în vedere prevederile art. 5 lit. 1) și g) din Legea nr.

11/1991 – folosirea unui ambalaj de natură să creeze confuzie cu cele folosite

legitim de un alt comerciant și vânzarea unor mărfuri purtând mențiuni false cu

privire la numele comerciantului. Însă, simpla eroare materială nu este suficientă

pentru a justifica admiterea recursului pârâtei, în condițiile în care din

considerentele expuse se poate identifica temeiul de drept avut în vedere de

judecătorii apelului.

A doua critică a

pârâtei a vizat existența unei motivări contradictorii. Nu poate fi reținută

nici această critică; se observă că judecătorii apelului au analizat cauza din

perspectiva celor două capete de cerere formulate de reclamantă: prima analiză

a vizat solicitarea de obligare la încetarea actelor de concurență neloială,

când judecătorii au procedat la verificarea faptelor imputate pârâtei și la

încadrarea acestora în cazurile reglementate de lege; a doua analiză a vizat

solicitarea de obligare la plata daunelor morale, judecătorii constatând în

acest moment că deși există fapte ce pot fi încadrate în categorie actelor de

concurență neloială, totuși acestea nu au produs prejudicii de natură a atrage

obligativitatea plății daunelor solicitate de reclamantă. Fragmentele

evidențiate de pârâtă ca fiind contradictorii au fost extrase din motivări

deosebite ale judecătorilor apelului, motivări structurate pe cele două paliere

de analiză, corespunzător solicitărilor reclamantei.

Având în vedere cele

reținute și constatându-se legalitatea deciziei de apel, în temeiul art. 312 C.

proc. civ., recursul pârâtei va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile

declarate de reclamanta SC O.Z.K. SRL BUCUREȘTI și de pârâta S.C. G.T.D. S.R.L.

BUCUREȘTI împotriva deciziei comerciale nr. 495 din 7 decembrie 2010 a Curții

de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 mai 2011.