ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 347/2016

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 347/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia

nr. 347/2016

Asupra recursului de față, constată

următoarele:

Judecata în fața primei instanțe.

Obiectul și cauza cererilor și sentința

Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la

29 iunie 2012, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pe pârâta B.,

solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să o oblige

pe aceasta la plata de despăgubiri pentru profitul nerealizat ca urmare a

denunțării unilaterale a contractului de distribuție, evaluate

provizoriu la suma de 200.000 euro, dar și la plata de despăgubiri la nivelul

valorii de piață a rețelei de distribuție creată de reclamantă,

evaluate provizoriu la suma de 500.000 euro, cu cheltuieli de judecată.

Prin cererea din 16 iunie 2014, reclamanta a

precizat că valoarea pretențiilor aferente primului capăt de cerere este

de 610.120 euro și pentru cel de-al doilea, de 4.028.000 euro.

În motivare, a arătat că, în calitate de

distribuitor, a încheiat cu societatea de naționalitate americană C. un

contract de distribuție internațională cu privire la toate produsele

subsumate mărcii D., care îi aparținea celei din urmă; reclamanta a

precizat că relația contractuală dintre cele două societăți datează

din 1996, fiind întemeiată pe încheierea unor planuri de afaceri pe termen

lung, de câte 5 ani, ultima fiind cuprinsă între anii fiscali 2007 și 2012. A

mai arătat și că părțile au convenit ca planurile de afaceri cincinale să

fie materializate concret în sub-planuri de afaceri anuale, înțelegerea

lor fiind să nu se aplice anul fiscal din România, ci anul fiscal al

producătorului C., și anume 1 iulie - 30 iunie. S-a susținut că în

executarea planurilor de afaceri, C. livra produsele din gama D. către

reclamantă, care îi plătea prețul, ele fiind apoi revândute pe piața

internă, diferența dintre prețuri constituind profitul brut al

distribuitorului.

Reclamanta a arătat că dreptul de a vinde

produsele D. în România a aparținut din anul 2008 filialei grecești a C.,

iar în luna noiembrie 2010, a fost informată asupra cesiunii dreptului de

vânzare a produselor D., precum și asupra transferului contractului către E.,

preluată de F., ca urmare a fuziunii luând ființă B. (pârâta), societate care a

înștiințat-o printr-o scrisoare asupra preluării tuturor contractelor și

operațiunilor anterior deținute și a asigurat-o de continuarea relațiilor

economice și juridice fără vreo modificare.

Cu toate acestea, la 02 septembrie 2011 pârâta

a denunțat unilateral contractul de distribuție printr-o notificare de încetare

a contractului, fără a-i imputa vreo culpă și, în mod abuziv și fără o

explicație, a substituit în toate relațiile contractuale în ce privește

comercianții cu amănuntul pe SC G. SRL, care a trimis apoi către toți

distribuitorii o notificare prin care a afirmat că reclamanta nu mai are drept

de distribuție asupra produselor D. și că ea va fi cea care va onora pe viitor

orice comandă.

Susținând că ultimul plan cincinal urma să

expire la 30 iunie 2012, astfel încât la momentul denunțării unilaterale a

contractului, 02 septembrie 2011, mai rămăsese de executat o perioadă de 9

luni, reclamanta a precizat că a calculat despăgubirile reprezentând profitul

nerealizat, raportându-se la media prețurilor de revânzare obținute

pe o perioadă de 5 ani.

În ceea ce privește cel de-al doilea

capăt al cererii, reclamanta a arătat că a creat și dezvoltat în

exclusivitate rețeaua de distribuție a produselor D., astfel încât

această împrejurare a dat naștere unor drepturi, care includ, dar nu se

limitează la bunuri materiale, clientelă și vad comercial. Cum produsele D.

au devenit cunoscute de consumatori prin eforturile sale exclusive, reclamanta

a susținut că pârâta profită în prezent de rețeaua de distribuție, fără să fi

făcut nicio cheltuială pentru aceasta.

Pe calea cererii reconvenționale depuse la

data de 12 noiembrie 2012, pârâta a solicitat obligarea reclamantei la plata

sumei de 56.370,84 euro, reprezentând contravaloare produse neachitate, precum

și a dobânzii legale, de 6% pe an, în cuantum de 3.554,89 euro, potrivit

calculului efectuat până la 09 noiembrie 2012 și în continuare, până la data

plății efective a debitului principal.

În motivare, a arătat că reclamanta-pârâtă

i-a creat un prejudiciu în valoare de 56.307,84 euro, plus dobânda legală de 6%

pe an până la achitarea datoriei, în baza facturilor emise.

Prin sentința civilă nr. 3466 din 07 iulie 2014

pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost respinsă

cererea principală ca neîntemeiată, a fost admisă cererea reconvențională, iar

reclamanta-pârâtă a fost obligată la plata către pârâta-reclamantă a sumei de

56.370,84 euro, reprezentând contravaloare produse, precum și la plata sumei de

6.568,39 euro, cu titlu de dobândă legală calculată până la 07 octombrie 2013,

la care se adaugă dobânda legală aferentă debitului principal, în continuare,

până la plata efectivă a acestuia; reclamanta-pârâtă a fost obligată și la

plata către pârâta-reclamantă a sumei de 64.793,05 lei, reprezentând cheltuieli

de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, prima

instanță a reținut cu prioritate că instanțele române sunt competente să

soluționeze litigiul, în aplicarea art. 5 pct. 1 și 3 din Regulamentul (CE) nr.

44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară,

recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și

comercială.

În

ceea ce privește legea aplicabilă

fondului raportului juridic, a notat că prevederile Regulamentului (CE) nr. 593/2008

al Parlamentului European și al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea

aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I) nu sunt incidente,

deoarece, potrivit art.

29 alin. (2) din Regulament, acesta se aplică începând cu data de 17 decembrie 2009

(cu excepția art. 26 care nu are relevanță în cauză), iar în speță reclamanta a

pretins încheierea contractului în anul 2008.

Cum în speță se invocă încheierea unui

contract de distribuție, rezultă că debitorul prestației caracteristice este

distribuitorul, respectiv reclamanta-pârâtă, care are sediul în România, aspect

care determină aplicabilitatea legii române.

Cu privire la cel de-al doilea capăt al

cererii, prin care se invocă săvârșirea unei fapte ilicite ulterioare datei de

11 ianuarie 2009, legea aplicabilă este legea română, conform art. 4 din

Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din

11 iulie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale (Roma II),

care dispune, ca normă generală, că legea aplicabilă obligațiilor

necontractuale care decurg dintr-o faptă ilicită este legea țării în care s-a

produs prejudiciul, indiferent în ce țară are loc faptul cauzator de prejudicii

și indiferent de țara sau țările în care se manifestă efectele indirecte ale

respectivului fapt.

Pe fond, tribunalul a reținut, în baza

proceselor-verbale ale ședințelor dintre reprezentanții

societății reclamante și cei ai C. (deținătorul mărcii D.),

precum și din corespondența electronică purtată între cele două societăți, că

relația dintre acestea a avut ca obiect comercializarea produselor D. în

România, în baza unor planuri de afaceri pe termen lung, ultimul fiind încheiat

pentru perioada 01 iulie 2007 - 30 iunie 2012.

A mai reținut, din înscrisurile depuse la

dosar și din declarația martorului H., că cele două societăți menționate mai

sus întocmeau apoi planuri operaționale anuale, care cuprindeau volumul de

vânzări determinat pe unități de timp, bugetele previzionate pentru

promovarea produselor, analize privind produsele concurente, situații

comparative cu anii anteriori și liste de prețuri ale produselor. Ultimul

plan anual a fost întocmit pentru anul fiscal 2011, aferent perioadei 01 iulie 2010

- 30 iunie 2011.

Așadar, tribunalul a subliniat că probele

administrate atestă existența relației contractuale dintre cele două

societăți, în cadrul căreia reclamanta-pârâtă avea nu numai dreptul, ci și

obligația de a comercializa pe teritoriul României produsele D. și de

a dezvolta piața acestor produse în beneficiul său, dar și al

partenerului contractual care era interesat să crească volumul vânzărilor

acestora în România. Această relație contractuală a implicat o organizare

a vânzărilor produselor D. pe teritoriul României, bazată pe colaborarea dintre

cei doi parteneri, raportul juridic astfel creat neconstituind, pe cale de

consecință, o simplă succesiune de contracte de vânzare-cumpărare, așa cum

a susținut pârâta-reclamantă. În acest sens, tribunalul a mai reținut că

deși relația dintre cele două societăți a presupus vânzări succesive

de produse D., realizate pe bază de comenzi lunare sau trimestriale, ea nu s-a

limitat la aceste operațiuni juridice, ci a implicat deopotrivă elaborarea

de strategii pentru păstrarea și atragerea clientelei și pentru

creșterea volumului de vânzări, adaptarea condițiilor de comercializare

și elaborarea unei politici economice în vederea întăririi poziției

în piață a mărfurilor D., așadar o organizare specifică unei relații de

distribuție, pe care producătorul C. a recunoscut-o de altfel, de vreme ce

reclamanta-pârâtă figurează pe etichetele produselor D. în calitate de

distribuitor pentru România.

În continuare, prima instanță a notat că

transferul afacerii de la C. către E. a fost confirmată în cadrul întâlnirii

din data de 11 octombrie 2010 de la București, la care au participat

reprezentații reclamantei-pârâte și a celor două societăți evocate aici.

Ulterior, la 07 decembrie 2010 a avut loc la Arad o întâlnire între

reprezentanții reclamantei-pârâte și cei ai E., care atestă continuarea

relației de afaceri cu privire la desfacerea produselor D. pe piața din

România.

Conform adresei din 04 aprilie 2011,

pârâta-reclamantă a confirmat faptul că E. i-a transferat activitatea de produse

de îngrijire a încălțămintei, arătând că va respecta pe deplin toate

contractele și convențiile încheiate anterior cu reclamanta-pârâtă, că va

prelua toate creanțele deschise și toate angajamentele deschise pentru alocații

și bonusuri și că va aranja decontarea la scadență, precum și că va accepta și

livra comenzile către reclamanta-pârâtă Safilar începând cu aceeași dată.

Însă, prin notificarea din 02 septembrie 2011,

pârâta-reclamantă a comunicat reclamantei-pârâte încetarea aranjamentelor de

distribuție cu efect la 30 de zile de la data emiterii respectivului act, și anume

de la 02 octombrie 2011.

Tribunalul a notat și că, astfel cum rezultă

din adresa din 07 septembrie 2011, SC G. SRL a preluat vânzările produselor D.

în România, începând cu data de 03 octombrie 2011.

Față de cele reținute, a constatat

că între C. și SC A. SRL au existat, în mod neîndoielnic, raporturi

contractuale, având ca obiect distribuția de produse D. pe teritoriul

României, fiind irelevantă împrejurarea că ele nu s-a concretizat într-un act

scris care să cuprindă termenii și condițiile contractului, deoarece

principiul libertății contractuale permite încheierea unei convenții doar prin

acordul de voință al părților. De altfel, în cuprinsul notificării din 02

septembrie 2011, pârâta-reclamantă a folosit sintagma „aranjamentele de

distribuție”, confirmând în acest mod calitatea de distribuitor a

reclamantei-pârâte în ceea ce privește produsele D.

Reținând, așadar, că între

reclamanta-pârâtă și C. au existat raporturi contractuale privind distribuția

produselor D. în România, prima instanță a apreciat că este necesar a se

stabili, pentru soluționarea primului capăt al cererii de chemare în judecată,

durata acestui raport.

În acest sens, a luat act că C. și

reclamanta-pârâtă au stabilit în termeni generali un plan de afaceri pe o

perioadă de 5 ani, probele administrate în cauză nerelevând însă un angajament

ferm și concret de colaborare pe perioada menționată.

Astfel cum s-a arătat anterior, previziunile

cu privire la comercializarea produselor D. în cadrul perioadei de 5 ani erau

concretizate în planuri de afaceri anuale și numai acestea au cuprins date

concrete cu privire la volumul de vânzări, cifra de afaceri, bugetul de

investiții pentru fiecare an și prețul produselor.

Tribunalul a notat că în cadrul întâlnirii

din 12 iunie 2007, C. și reclamanta-pârâtă au convenit ca aceasta din urmă să

pregătească previziunea pentru marja comercială pentru următorii 5 ani (anii

fiscali 2008-2012); ulterior în cadrul ședinței din 12 septembrie 2007, când

s-a discutat strategia pentru planul de afaceri 2008-2012, reprezentantul

reclamantei-pârâte a fost cel care a afirmat că „numerele pentru investiția

suplimentară pentru perioada L.R.P. nu sunt așa de importante în acest moment

și acestea trebuie să fie decise în conformitate cu A.O.P. (planurile de

afaceri anuale, n.red.)”. Ca atare, deoarece înțelegerea concretă cu

privire la derularea afacerii privind distribuția produselor D. de către

reclamanta-pârâtă era convenită anual, prima instanță a reținut că

proiectul de afacere pe termen lung (de 5 ani) nu poate asimilat unui acord de

voință care să fi dat naștere unui raport juridic contractual de distribuție pe

o perioadă de 5 ani.

În aceste condiții, a apreciat că

derularea relației de afaceri privind distribuția produselor D. în România

s-a efectuat în baza unor contracte succesive, fiecare dintre ele fiind

încheiat pe o durată determinată de câte un an.

Cum ultimul plan de afaceri este aferent

anului fiscal C. 2011 (01 iulie 2010 - 30 iunie 2011), cel corespunzător anului

2012 nemaifiind întocmit, în baza principiului forței obligatorii a

contractului, consacrat de art. 969 alin. (1) C. civ. de la 1864 (aplicabil

raporturilor dintre părți în virtutea principiului tempus regit actum),

tribunalul a considerat că pârâta-reclamată era obligată să respecte acordul de

distribuție numai până la data de 30 iunie 2011 (finalul perioadei

corespunzătoare planului de afaceri pentru anul 2011).

Prin urmare, luând act că reclamanta-pârâtă

și-a întemeiat primul capăt de cerere exclusiv pe relația acesteia cu C.,

continuată ulterior de E. și mai apoi de B., reținând că obligativitatea

raportului contractual nu poate fi invocată ulterior datei de 30 iunie 2011,

prima instanță a apreciat că autoarea cererii principale nu are dreptul la

daune-interese, contractul de distribuție încetându-și efectele la data

menționată. În acest context, a subliniat că notificarea din 02 septembrie 2011

emisă de pârâta-reclamantă nu are semnificația unei denunțări unilaterale

înainte de termen, ci reprezintă manifestarea de voință a emitentului de a nu

se reînnoi aranjamentele de distribuție (astfel cum rezultă din chiar

denumirea actului) cu reclamanta-pârâtă referitor la produsele D. Faptul că

derularea acestor aranjamente de distribuție a avut loc și ulterior datei de 30

iunie 2011 poate fi considerată, în contextul prezentat, cel mult un nou acord,

pentru care însă reclamanta-pârâtă nu a înfățișat probe care să ateste un

angajament ferm privind distribuția produselor D. din partea

pârâtei-reclamante, producător de efecte juridice până la data de 30 iunie 2012.

În ceea ce privește cel de-al doilea

capăt de cerere, întemeiat în drept pe art. 998-999 C. civ. de la 1864 (în

continuare, C. civ.), tribunalul a constatat că reclamanta-pârâtă nu a probat

existența unui contract de distribuție exclusivă (articolele de presă depuse la

dosar nefiind privite ca probe în acest sens), astfel încât a apreciat că în

sarcina pârâtei-reclamante nu se poate reține săvârșirea vreunei fapte

ilicite, în sensul încălcării exclusivității rețelei de distribuție.

În acest context, încheierea de către

pârâta-reclamantă a unui aranjament de distribuție cu un alt distribuitor, SC

G. SRL, a fost privită ca o împrejurare insuficientă pentru a se reține în

sarcina acesteia săvârșirea unei fapte ilicite.

În continuare, făcând ample referiri la

probele cu înscrisuri și cu expertiză, prima instanță, constatând că

nu sunt îndeplinite cerințele pentru angajarea răspunderii civile delictuale a

pârâtei-reclamante, respectiv existența faptei ilicite săvârșită cu vinovăție

care să cauzeze reclamantei-pârâte un prejudiciu cert, atât în ceea ce privește

existența, cât și întinderea acestuia, a consolidat argumentația care a

condus-o către respingerea acțiunii principale.

Examinând cererea reconvențională,

tribunalul a reținut că în baza comenzilor reclamantei-pârâte în perioada

mai - august 2011, pârâta-reclamantă a livrat produse D. în valoare totală de

58.098,84 euro, din care pârâta-reclamantă a dedus, în baza notei de credit din

09 septembrie 2011, suma de 1.728 euro, rămânând un rest de plată în valoare de

56.370,84 euro, creanță care a fost confirmată și de raportul de expertiză

întocmit în cauză.

Întrucât pârâta-reclamantă a făcut dovada

dreptului său de creanță prin facturi și prin înscrisurile care atestă livrarea

mărfurilor, iar reclamanta-pârâtă nu a făcut dovada liberării sale de obligație

prin plată sau printr-un alt mod admis de lege, instanța de fond a reținut

obligația acesteia din urmă de a achita prețul în sumă de 56.370,84 euro,

conform art. 969 alin. (1) și art. 1361 C. civ. (aplicabil în cauză în raport cu

data emiterii facturilor).

Deși prin întâmpinarea la cererea

reconvențională, reclamanta-pârâtă a invocat, pentru a paraliza

pretențiile pârâtei-reclamante, excepția de neexecutare a contractului, prima

instanță a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile acesteia.

Astfel, reclamanta-pârâtă a invocat în

sprijinul excepției de neexecutare obligația pârâtei-reclamante de a-i plăti

daune-interese ca urmare a denunțării unilaterale a contractului. Însă, pentru

ca excepția de neexecutare să fie invocată cu succes, este necesară

îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: să existe o neexecutare, chiar

parțială a cocontractantului, însă suficient de importantă; neexecutarea să nu

se datoreze faptei celui ce invocă excepția; părțile să nu fi convenit un

termen de executare a uneia dintre obligațiile reciproce. Având în vedere cele

expuse, dincolo de faptul că deja s-a reținut că pârâtei-reclamate nu îi revine

obligația de a plăti daune-interese, o asemenea obligație nu reprezintă o

obligație interdependentă și reciprocă asumată de cocontractant, stipulată a fi

executată concomitent cu îndeplinirea obligației de plată a prețului produselor

livrate, motiv pentru care apărarea formulată de către reclamanta-pârâtă în

acest sens nu a fost primită.

Nu a fost reținută nici apărarea

reclamantei-pârâte întemeiată pe faptul imposibilității transmiterii mărfurilor

către clienți, din moment ce, pe de o parte, aceasta a recunoscut, prin

răspunsul la întrebarea nr. 15 din interogatoriu, că a continuat să vândă

produsele D. până în perioada februarie - martie 2012, iar pe de altă parte, nu

a probat că a returnat pârâtei-reclamante stocul de produse deținut, astfel cum

i s-a solicitat prin notificarea din 02 septembrie 2011.

Având în vedere dispozițiile art. 43 C.

com. (aplicabil în speță prin raportare la data emiterii facturilor), a

apreciat că partea căzută în pretenții datorează, de la data scadenței

fiecărei facturi, și dobânda legală până la achitarea efectivă.

Dobânda determinată potrivit art. 4 din O.G. nr.

9/2000 și, începând cu data de 01 septembrie 2011, de dispozițiile art. 4 din O.G.

nr. 13/2011, calculată până la data de

07 octombrie 2013 de către expertul contabil, este în cuantum de 6.568,39 euro,

ea urmând a fi datorată și în continuare, în procent de 6% pe an aplicat

asupra debitului principal, până la plata efectivă a debitului.

A fost făcută aplicarea art. 274 alin. (1) C.

proc. civ.

Apelul. Decizia instanței de prim

control judiciar;

Împotriva acestei sentințe, SC A. SRL a

declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 515/A

din 26 martie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a VI-a civilă; prin aceeași decizie, au fost respinse, ca neîntemeiate,

atât cererea apelantei de reducere a cuantumului onorariului avocatului

intimatei, cât și cererea intimatei de obligare a apelantei la plata

cheltuielilor de judecată.

Pentru a decide astfel, instanța de apel

a notat, în prealabil, că pentru a aprecia caracterul neîntemeiat al

pretențiilor aferente primului capăt de cerere, tribunalul a reținut că

între SC A. SRL și C. au existat, în raport cu planurile operaționale de

afaceri anuale, acorduri, (contracte) de distribuire a produselor D., și

ultimul dintre acestea a fost încheiat pentru perioada cuprinsă între 01 iulie 2010

și 30 iunie 2011, când și-a încetat efectele, astfel încât ulterior acestui din

urmă moment nu se mai poate pretinde vreo denunțare unilaterală și, în

consecință, nici invocarea unei răspunderi contractuale pentru profitul

nerealizat.

Apelanta a înțeles să critice aceste

concluzii, susținând că ultimul contract de distribuire încheiat, care a fost preluat

în cursul executării lui de către intimată, privea o perioadă de cinci ani (iar

nu de un an), care a început să curgă la 01 iulie 2007 și urma să înceteze la

30 iunie 2012, astfel că pentru perioada ulterioară denunțării sale

unilaterale, cuprinsă între 02 septembrie 2011 și 30 iunie 2012, a fost

prejudiciată prin nerealizarea profitului pe care l-ar fi obținut.

Curtea de apel a apreciat aceste critici ca

nefondate, considerând că nu se justifică susținerea în sensul că prin

considerentele sentinței atacate tribunalul ar fi apreciat în mod

contradictoriu cu privire la durata contractului de distribuire, reținând atât

o durată de 5 ani, cât și una de doar un an.

În contextul considerentelor prin care a

argumentat existența contractului de distribuție, tribunalul a avut în vedere o

perioadă de 5 ani numai când a făcut referire la planul de afaceri pe termen

lung și în continuare, a menționat expres că din moment ce acordul părților

privind distribuția era convenit anual, planul (proiectul) de afaceri pe termen

lung nu poate fi asimilat unui acord de voință care să fi dat naștere unui

raport juridic contractual de distribuție pe o perioadă de 5 ani.

Aceste considerente nu au fost apreciate ca

fiind contradictorii, după cum nu au fost privite astfel nici acelea prin care

tribunalul a reținut că relația dintre părți a avut ca obiect comercializarea

produselor D. în România în baza unor planuri de afaceri pe termen lung,

ultimul fiind încheiat pentru perioada 01 iulie 2007 - 30 iunie 2012, deoarece

nu a făcut nicio mențiune în sensul de a constata astfel existența contractului

cu durata de 5 ani, ci dimpotrivă, a apreciat în mod lămuritor că a avut în

vedere contracte succesive încheiate pe durate determinate de câte un an.

De asemenea, contrar susținerii apelantei, a

apreciat ca fiind pe deplin justificată aprecierea tribunalului în sensul că,

în lipsa existenței unui contract scris, ceea ce este în măsură să ateste

existența unei relații contractuale între părți are legătură numai cu

încheierea de către acestea a planurilor operaționale anuale, iar nu și a

planurilor de afaceri pe termen lung. Aceasta, în condițiile în care planurile

pe termen lung, inclusiv cel în discuție, chiar dacă includeau și cifre, nu au

vizat decât în termeni generali derularea afacerii pe o perioadă de cinci ani,

rămânând la nivelul de intenție, previziune, strategie, fără să implice, ca în

cazul planurilor anuale operative, date concrete referitoare la volumul de

vânzări, cifra de afaceri, bugetul de investiții, prețul produselor,

activitățile și operațiunile comerciale pentru derularea distribuției

produselor. Diferența între caracterul general al planului pe termen lung și

cel concret al planului operațional anual a fost apreciată ca fiind atât de

accentuată încât nu permite nici asimilarea primului cu un contract-cadru care

s-ar concretiza și pune în aplicare prin cele anuale, aspect care rezultă nu

numai din formularea și conținutul acestor planuri, ci și din atitudinea

părților - însuși reprezentantul apelantei afirmând că cifrele se decideau

în planurile operaționale anuale.

De aceea, cum numai acestea din urmă aveau

relevanță contractuală pentru părți, iar ultimul dintre ele a fost încheiat

pentru perioada 01 iulie 2010 - 30 iunie 2011, curtea de apel a apreciat că intimata

era ținută, în raport cu art. 969 C. civ., să își îndeplinească obligațiile

convenite doar până la data de 30 iunie 2011, în contextul în care planul

operațional pentru perioada 01 iulie 2011 - 30 iunie 2012 nu a mai fost

întocmit.

Astfel, instanța de prim control

judiciar a subliniat că apelanta susține în mod greșit că și după data de 30

iunie 2011 intimata era ținută de îndeplinirea unor obligații contractuale,

până la 30 iunie 2012, dar în baza planului de afaceri pe termen lung, pe care

îl consideră contract, chiar dacă nu a mai intervenit și o actualizare a

acestuia prin încheierea unui plan operațional anual pentru perioada

respectivă, pentru că planul de afaceri pe termen lung nu este de natură să

confere un caracter contractual relației părților, inclusiv pentru acea

perioadă. Nu au fost reținute aprecierile apelantei în sensul că

efectuarea unor livrări de produse de către intimată și ulterior datei de

30 iunie 2011 ar dovedi voința părților de a colabora și până la finalul anului

fiscal 2012, în executarea planului pe termen lung sau în contextul numai al

unei amânări a încheierii planului operativ anual pentru perioada 01 iulie 2011

- 30 iunie 2012. Notând că intimata nu a legat în niciun fel livrările

respective de produse de astfel de posibilități, curtea de apel a apreciat că

susținerile apelantei legate de voința intimatei sunt speculative.

Așadar, atât timp cât începând cu 01

iulie 2011 nu mai exista un contract de distribuire, instanța de apel a

constatat că notificarea trimisă de intimată la data de 02 septembrie 2011 nu

mai poate fi considerată juridic drept o denunțare unilaterală a unui contract

(inexistent), ci, dimpotrivă, că trebuie să i se rețină o semnificație în sens

contrar, al precizării voinței emitentului de ne-reînnnoire a angajamentelor de

distribuție, care existaseră, dar încetaseră.

Cum apelanta a solicitat despăgubiri pentru

profitul nerealizat invocând în mod neîntemeiat că, în urma denunțării

unilaterale, intervine răspunderea contractuală a intimatei pentru producerea

prejudiciului respectiv, a apreciat ca fiind corectă respingerea de către

tribunal a primului capăt de cerere.

În continuare, curtea a reținut că nu

sunt fondate nici motivele de apel prin care se critică respingerea celui de-al

doilea capăt de cerere, referitor la despăgubirile reprezentând valoarea de

piață a fondului comercial, solicitate în temeiul art. 998-999 C. civ., apreciind

că prima instanță a constatat în mod întemeiat că SC A. SRL nu a dovedit

că în relația cu intimata ar fi beneficiat de o clauză de distribuție exclusivă

în România a produselor din brandul D., în lipsa căreia nu se poate reține

fapta ilicită a încălcării exclusivității rețelei de distribuție.

Într-adevăr, din moment ce reclamanta a

invocat în susținerea capătului de cerere că ar interveni răspunderea civilă

delictuală a pârâtei, acesteia îi revenea obligația de a proba, pentru

atragerea răspunderii, îndeplinirea în mod cumulativ a condițiilor legale

reglementate în acest scop, referitoare la săvârșirea unei fapte ilicite,

prejudiciu, legătura de cauzalitate dintre acestea și vinovăție.

În dovedirea îndeplinirii primei condiții,

pentru a descrie fapta pusă în sarcina intimatei, apelanta a invocat încheierea

unui angajament de distribuție a produselor cu un alt distribuitor și încetarea

angajamentului de distribuție al cărei beneficiar era până atunci. Dar pentru a

fi și ilicită (în raport cu înțelegerea dintre părți, privită ca „lege” a

acestora), curtea a subliniat că fapta astfel descrisă trebuie să fi încălcat

un drept exclusiv al apelantei de a distribui produsele în țară, adică de a avea

calitatea de distribuitor exclusiv, în caz contrar devenind incident dreptul

intimatei de a recurge la oricâți distribuitori dorea pentru comercializarea

produselor sau de a renunța la unii dintre aceștia.

Prin urmare, a notat că cerința

exclusivității nu reprezintă o condiție neprevăzută de lege, invocată în mod

inadmisibil de tribunal, ci un element esențial nu numai al conținutului

faptei, ci și al caracterului ilicit al acesteia, ambele avute în vedere prin

reglementarea legală. În același context, a reținut și faptul că tribunalul nu

a analizat aspectul exclusivității fără să fi fost invocat în cauză. Astfel, în

întâmpinarea formulată la judecata în primă instanță, pârâta a susținut în mod

expres că „în ceea ce privește (…) existența vreunui contract de distribuție

exclusivă (…) un astfel de raport juridic nu s-a încheiat între noi părțile”.

Au fost înlăturate susținerile

apelantei, în sensul exclusivității sale în calitate de distribuitor al produselor

D. în perioada 1996 - 2011, deoarece probele pe care le-a indicat au fost

apreciate ca lipsite de concludență; similar, nu au fost primite ca dovezi

nici susținerile apelantei în sensul că nu s-a dovedit existența în paralel a

altor distribuitori ai produselor D., deoarece faptul că într-o perioadă de timp

a fost în fapt singurul distribuitor nu este de natură să îi confere acestuia

și în plan juridic calitatea de distribuitor exclusiv.

De asemenea, în contextul în care deși s-a

dovedit că cerința faptei ilicite nu era realizată, tribunalul a analizat și a reținut

neîndeplinirea și a celei de-a doua condiții legale, respectiv nedovedirea unui

prejudiciu cert, sub aspectul existenței și întinderii, criticând în mod

argumentat valoarea stabilită prin expertiză pentru fondul comercial creat și

dezvoltat de SC A. SRL pentru comercializarea produselor D. în România.

În continuare, instanța de prim control

judiciar a examinat motivele de apel prin care se susține greșita admitere a

cererii reconvenționale și, în mod prioritar, a notat că apelanta nu a

contestat realitatea livrărilor de produse D. ce i-au fost efectuate în

perioada mai - august 2011 de către intimată, conform facturilor emise de

aceasta, care fac dovada unui drept de creanță în sumă de 56.370,84 euro.

Apelanta a invocat greșita respingere de către

tribunal a excepției de neexecutare a contractului, dar susținerile în acest

sens au fost înlăturate. Astfel, autoarea căii de atac a considerat că

neexecutarea obligațiilor sale contractuale către intimată a intervenit în

raport cu denunțarea de către aceasta în mod unilateral și abuziv a

contractului părților, urmată de oprirea livrărilor începând cu luna septembrie

2011, deși contractul trebuia să se deruleze până la data de 30 iunie 2012. Or,

după cum s-a menționat anterior, ulterior datei de 30 iunie 2011 nu a mai

existat un contract de distribuție, astfel că este nejustificat să se pretindă

părții adverse că nu și-a mai îndeplinit obligațiile contractuale proprii și că

din această cauză apelanta ar fi fost îndreptățită să nu mai achite prețul

produselor ce i-au fost livrate.

În condițiile în care apelanta a acceptat să

primească produsele, livrate de altfel ca urmare a propriei sale comenzi,

aceasta nu poate nici să opună intimatei, în sensul reducerii prețului,

eventuale greutăți în revânzarea lor pentru motivul denunțării contractului de

către intimată.

Nici criticile la adresa obligării la plata

dobânzii legale nu au fost primite, curtea notând că prin cererea

reconvențională, B. a solicitat obligarea SC A. SRL nu numai la plata debitului

principal în sumă de 56.370,84 euro și a dobânzii legale de 6% pe an calculată

în sumă de 3.554,89 euro până la momentul formulării cererii reconvenționale,

ci și la plata dobânzii legale în continuare până la achitarea integrală a

debitului principal. În ceea ce privește timbrarea anticipată a acestei cereri,

instanța de apel a considerat că obligația legală de timbrare nu

privește și capătul de cerere referitor la plata dobânzii legale și în

continuare, până la data plății efective a debitului principal, deoarece la

momentul la care trebuie să timbreze în mod anticipat, acea dobândă legală nici

nu este scadentă, urmând să curgă și să se calculeze în viitor, inclusiv în

cadrul eventualei executări silite.

Luând act că prin concluziile susținute în

soluționarea cauzei, apelanta a solicitat ca în subsidiar, în cazul în care

sentința nu va fi schimbată în sensul respingerii cererii reconvenționale,

curtea de apel să reducă onorariul de avocat pentru partea adversă, care în

opinia sa este exagerat de mare, a reținut că prin apelul promovat nu s-a

solicitat schimbarea hotărârii atacate sub aspectul în discuție și că o

asemenea cerere nu s-a formulat în mod legal nici la judecata în prima

instanță, astfel că sunt incidente dispozițiile art. 294 alin. (1) și ale art. 295

alin. (1) C. proc. civ.

Având în vedere considerentele expuse mai

sus, apelul a fost respins ca nefondat.

Recursul. Motivele de nelegalitate invocate;

Împotriva acestei decizii, SC A. SRL a

declarat recurs, solicitând modificarea sa, în sensul admiterii apelului

și schimbării sentinței primei instanțe, în sensul admiterii

cererii principale și respingerii cererii reconvenționale.

În motivare, recurenta a arătat că decizia

atacată este motivată contradictoriu, că a fost dată cu interpretarea greșită a

actului juridic dedus judecății, ale cărui natură și înțeles vădit neîndoielnic

au fost schimbate și că a fost pronunțată cu încălcarea legii; au

fost invocate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și

9 C. proc. civ.

Referindu-se la primul capăt al cererii

principale, a arătat că instanța de apel a apreciat ca nefondate criticile

legate de nereținerea duratei de 5 ani a contractului de distribuție dintre

părți, contribuind astfel, împreună cu tribunalul, la încălcarea prevederilor

legale și a principiilor care guvernează încheierea și executarea contractelor

comerciale, interpretând nelegal acordul de voință al părților, deși, din

probatoriul administrat în cauză, rezultă contrariul celor reținute de ambele

instanțe, și anume că relația dintre părți s-a derulat în baza unor contracte

cu durata de 5 ani și nu de câte un an, iar contractul a fost denunțat

unilateral de intimată, fără nicio culpă din partea recurentei. Similar, a

afirmat că în mod nejustificat curtea de apel i-a înlăturat critica potrivit

căreia există o contradicție în considerentele sentinței primei

instanțe. Astfel, deși la filele 6-8 din hotărâre, tribunalul

reține o durată de 5 ani a contractului de distribuție, ulterior constată

că probele administrate nu relevă un angajament ferm pe 5 ani, la fila 9 notând

că derularea relației de afaceri privind distribuția produselor D. în România

s-a efectuat în baza unor contracte succesive încheiate pe durate determinate

de câte un an fiecare. Recurenta a mai arătat și că instanța de apel

a apreciat în mod greșit că planul de afaceri pe 5 ani nu poate fi considerat

contract, ca urmare a faptului că acesta, chiar dacă includea și date concrete

(cifra de afaceri, bugetul de investiții, detaliate pe fiecare an în parte și

cumulat pe perioada celor 5 ani), nu cuprinde decât termeni generali, rămânând

la nivelul de intenție, de previziune, fără să implice, precum planurile

anuale, date concrete. Din aceleași motive, curtea a considerat că planul

de afaceri de 5 ani nu poate fi asimilat nici unui contract-cadru.

Autoarea căii de atac a apreciat că aceste

interpretări sunt total greșite și în contradicție cu voința părților de a

executa un contract cu durata de 5 ani, voință care, deși nu mai este

recunoscută de intimată o dată cu declanșarea conflictului, rezultă fără

echivoc din probele administrate, curtea dând o interpretare greșită și susținerilor

sale referitoare la existența practicilor comerciale, conform cărora încheierea

contractelor pe termen lung este una consacrată.

Reținând că doar planurile operaționale

anuale aveau relevanță contractuală pentru părți și că ultimul a fost încheiat

pentru perioada 01 iulie 2010 - 30 iunie 2011, curtea a apreciat că intimata

era ținută să își îndeplinească obligațiile contractuale numai până la data de

30 iunie 2011, în contextul în care, în opinia acesteia, planul operațional

pentru perioada 01 iulie 2011 - 30 iunie 2012 nu a mai fost întocmit,

înlăturând astfel toate argumentele aduse în susținerea duratei contractului

până la data de 30 iunie 2012, inclusiv pe cele legate de faptul că intimata a

livrat marfă și ulterior datei de 30 iunie 2011, pe care ambele instanțe o

consideră ca moment al încetării contractului. Împrejurarea concretă, a

continuării livrărilor de către intimată și după pretinsa încetare a contractului,

respectiv până în luna august 2011, este considerată de către instanța de

apel ca o speculație a SC A. SRL, în loc să fie privită ca o dovadă a

faptului că voința părților a fost aceea de a executa contractul de 5 ani cu

durată până la 30 iunie 2012, prin executarea parțială a unei

obligații contractuale.

În continuare, recurenta a evocat probele

care relevă intenția părților de a continua cel puțin până la 30

iunie 2012, în baza contractului cincinal agreat anterior pentru perioada iulie

2007 - iunie 2012, subliniind, în acest context, că intimata i-a solicitat la

data de 02 august 2011 să-i comunice comenzile ferme pentru perioada septembrie

- noiembrie 2011 și pre-comenzile pentru decembrie 2011 - mai 2012, cerere

căreia SC A. SRL i-a răspuns la 04 august 2011; la 17 august 2011, intimata a

confirmat comenzile ferme și pre-comenzile primite, potrivit procedurii

agreate de părți (conform căreia, recurenta transmitea intimatei și

aceasta confirma ulterior, comenzile ferme pe următoarele 3 luni și pre-comenzile

pe următoarele 6 luni).

Prin urmare, recurenta a apreciat că în mod

nelegal instanțele de fond au reținut că durata contractului este de

un an și a încetat la 30 iunie 2011, subliniind că acesta a încetat la

02 septembrie 2011,

când intimata i-a comunicat „notificarea de ne-reînnoire a aranjamentelor de

distribuție”, cu un preaviz de 30 zile până la încetarea efectivă, preaviz care

nici nu a fost respectat, deoarece intimata a refuzat să onoreze comenzi pe

care le-a confirmat inițial, motivat de rezilierea contractului.

De aceea, autoarea căii de atac a declarat că

rezilierea bruscă a contractului și refuzul de a continua executarea

contractului până la data de 30 iunie 2012 se constituie în împrejurări prin

care intimata și-a încălcat obligațiile contractuale și care o

îndreptățesc la obținerea unei despăgubiri, intimata împiedicând-o în a-și

realiza profitul pe durata estimată a contractului, respectiv până la 30 iunie 2012.

În ceea ce privește al doilea capăt al

cererii, recurenta a arătat că, în mod lipsit de temei legal, c

urtea de apel a

considerat că, în lipsa dovedirii existenței unui contract de distribuție

exclusivă, nu se poate reține săvârșirea de către intimată a unei fapte

ilicite.

Recurenta a precizat că fapta ilicită constă

în înlocuirea sa de către intimată cu un alt distribuitor (SC G. SRL) și din

însușirea fondului comercial pe care l-a creat și dezvoltat, fără acordul

său și fără nicio despăgubire.

Instanțele nu au reținut că SC A. SRL a

fost înlocuită de intimată cu distribuitorul SC G. SRL, ci doar că a fost

încheiat un aranjament de distribuție cu acesta din urmă, deși acest aspect

este foarte important în reținerea exclusivității, pentru că dacă recurenta nu

ar fi fost distribuitor exclusiv al produselor D. în România nu ar fi fost

nevoie ca să fie înlocuită, ci doar să coabiteze cu un al doilea distribuitor.

Pe de altă parte, a mai arătat că nicio

dispoziție legală nu impune condiția exclusivității pentru acordarea unor

despăgubiri reprezentând valoarea fondului comercial, dincolo de faptul că ea

era îndeplinită; în acest context, recurenta a enumerat mijloacele de probă

care atestă calitatea sa de distribuitor exclusiv al produselor D. în România.

În altă ordine de idei, a criticat

considerentele cuprinse în decizie, referitoare la nedovedirea certitudinii

prejudiciului, motivat de o inadecvare a modalității de lucru adoptată de

expert, arătând că expertul a cercetat documentele contabile, dar și că

valoarea pe care a stabilit-o reflectă o imagine corectă a fondului suspus

evaluării, chiar dacă brandul D. nu a aparținut recurentei.

Subliniind natura brandului (a mărcii

comerciale) de activ necorporal ce se poate identifica separat, recurenta a

arătat că în evaluarea fondului comercial pe care l-a creat și dezvoltat,

expertul nu a avut în vedere valoarea brandului (mărcii) D.

Cum însă recurenta a avut nu doar dreptul de

a-l folosi, ci și obligația de a investi pentru dezvoltarea lui în vederea

comercializării produselor sub această marcă în România, aducând astfel o

valoare adăugată produselor, evaluată de expert la suma de 4.028.000 euro, a

apreciat că intimata trebuie obligată la plata acesteia. Astfel, a arătat că în

anul 1996 când a preluat distribuția produselor D. în România, valoarea

afacerii era nulă, întrucât produsele, nefiind prezente până atunci în

țară, erau necunoscute. Numai prin efortul exclusiv al SC A. SRL, amplu

prezentat în memoriul de recurs, în urma unei investiții considerabile în

promovarea produselor, ele au ajuns lider de piață, iar afacerea a atins valoarea

de 4.028.000 euro.

Criticând înlăturarea în apel a

susținerilor sale față de soluția primei instanțe de

admitere a cererii reconvenționale, recurenta a subliniat că motivarea

respingerii excepției de neexecutare a contractului intră în contradicție cu

cea aferentă obligării sale la plată față de intimată, deoarece, pe de o parte,

se susține inexistența contractului după data de 30 iunie 2011, iar pe de

altă parte, este obligată, în temeiul art. 969 C. civ., la plata mărfurilor

livrate de intimată ulterior datei de 30 iunie 2011.

Cum toate facturile neachitate către intimată

au scadența după denunțarea unilaterală a contractului, recurenta,

considerându-se îndreptățită la daune interese, a invocat excepția de

neexecutare a contractului. Prin raportare la art. 969, 1073, 1320 și 1321

C. civ., autoarea căii de atac a subliniat că nicio dispoziție a legii nu

prevede că o parte contractantă ar mai fi obligată să plătească ceva celeilalte

părți, dacă însăși partea care cere despăgubiri (în speță, intimata) este cea

care se face vinovată de încetarea relațiilor contractuale, fiind aplicabil în

acest caz principiul nemo auditur propriam turpitudinem attegans.

Legat de modul în care s-a realizat timbrarea

capătului de cerere privind dobânda legala, recurenta a arătat că instanțele au

aplicat greșit dispozițiile legale în materie, într-o manieră pozitiv

discriminatorie pentru intimată.

Astfel, dacă în apel s-a considerat că

intimata nu avea obligația de a-și majora câtimea pretențiilor constând în

dobânda legală, de la 3.554,89 euro, calculată până la data depunerii cererii

reconvenționale, la 6.568,39 euro, calculată până la data de 07 octombrie 2013

(prin expertiză) și nici de a plăti o taxă de timbru pentru diferența în plus,

deoarece taxa de timbru se achită anticipat, iar dobânda legală nu era scadentă

încă, în ceea ce privește pe recurentă, curtea de apel a interpretat în sens

contrar legea, pretinzându-i să timbreze la nivelul dobânzii legale care a curs

până la data promovării apelului.

În egală măsură, autoarea căii de atac a

susținut că atât timp cât a fost obligată la plata, cu titlu de dobândă

legală, a sumei de 6.568,39 euro, pe care intimata nu a solicitat-o expres, a

fost încălcat principiul disponibilității.

Având în vedere aceste argumente, a solicitat

admiterea recursului, dar și întoarcerea executării, în temeiul art. 404

2

C. proc. civ.

Intimata a depus la dosar întâmpinare, prin

care a invocat excepția nulității recursului, în temeiul

dispozițiilor art. 302

1

alin. (1) lit c) C. proc. civ.,

susținând că motivele invocate de autoarea căii de atac și

circumscrise de aceasta ipotezelor reglementate de art. 304 pct. 7, 8 și 9

C. proc. civ. nu au fost demonstrate și că ele relevă numai

nemulțumirea părții față de hotărârile pronunțate, fără a

contura însă critici de nelegalitate; în subsidiar, în situația

respingerii excepției, intimata a solicitat respingerea ca nefondat a

recursului, achiesând la considerentele expuse de curtea de apel.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 137 alin.

(1), raportat la art. 298, cu aplicarea art. 316 C. proc. civ., excepția

nulității recursului, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 302

1

alin. (1) lit. c)

C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea

nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și

dezvoltarea lor ori, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse

printr-un memoriu separat.

În mod expres, recurenta a indicat motivele

de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., iar

dezvoltarea argumentelor prezentate în susținerea acestora, chiar dacă

cuprinde ample trimiteri la materialul probator administrat, face totuși

posibilă încadrarea lor în ipotezele art. 304 C. proc. civ., în limitele care

vor fi arătate în cele ce succed.

Aceste argumente sunt însă suficiente pentru

ca excepția nulității să fie respinsă.

Analizând actele dosarului, precum și

decizia atacată, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte

constată următoarele:

În mod expres, recurenta a invocat motivele

de recurs reglementate de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., texte de

lege potrivit cărora hotărârea atacată va fi modificată când aceasta este

nemotivată sau există contrarietate între considerente și dispozitiv, ori

atunci când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus

judecății, a schimbat natura sau înțelesul lămurit și vădit

neîndoielnic al acestuia sau atunci când hotărârea este lipsită de temei legal

ori a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Examinând primul motiv de recurs, Înalta

Curte reține că, respingând calea ordinară de atac, instanța de apel

a notat că între SC A. SRL și C. au existat raporturi contractuale anuale

de distribuire a produselor D., ultimul dintre acestea fiind încheiat pentru

perioada 01 iulie 2010 - 30 iunie 2011, când și-a încetat efectele, astfel că

ulterior acestei din urmă date nu se mai poate pretinde vreo denunțare

unilaterală și, în consecință, nici invocarea unei răspunderi contractuale

pentru profitul nerealizat. Apelanta a susținut că și ulterior datei de 30

iunie 2011 intimata a fost ținută de îndeplinirea unor obligații contractuale,

până la 30 iunie 2012, invocând efectuarea de către aceasta a unor livrări de

produse ulterior finalizării contractului aferent perioadei 01 iulie 2011 - 30

iunie 2011, împrejurare care ar dovedi voința părților de a colabora și până la

finalul anului fiscal 2012, însă curtea de apel a apreciat că aceste susțineri ale

apelantei sunt speculative.

O asemenea motivare a deciziei atacate nu

satisface însă cerința procesului echitabil.

Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., hotărârea se dă în numele legii și trebuie să cuprindă, printre alte

mențiuni, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și

cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care

dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind

Drepturile Omului, include printre altele dreptul părților de a fi în mod real

„ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Aceasta

implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen

efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de

probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea

situației de fapt. Obligația de motivare impune o apreciere întotdeauna atașată

de natura cauzei, de circumstanțele acesteia, stilul judiciar și tipologia

actului de justiție. Motivarea unei hotărâri este înțeleasă ca un silogism

logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un

răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte - dar nici ignorarea lor

- ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul

lor, să influențeze soluția.

Or, instanța de apel nu a reținut și nici nu

a înlăturat susținerile părților și nu a explicat de o manieră convingătoare

raționamentul juridic pe care l-a adoptat, așa încât hotărârea sa nu creează

transparența asupra silogismului judiciar care trebuie să explice și să

justifice dispozitivul și grație căreia să poată fi realizat controlul

judiciar.

Examinarea motivării deciziei de apel prin

raportare la considerentele de principiu anterior expuse conduce Înalta Curte

către concluzia că instanța de apel nu a răspuns criticilor invocate în

calea ordinară de atac, care vizau posibilitatea continuării între părți,

ulterior datei de 30 iunie 2011, a unor raporturi contractuale.

Nicio eficiență nu a fost dată planului

de afaceri pe termen lung, deși existența sa nu este contestată de

părți.

Susținerea recurentei în sensul unei

practici comune în lumea afacerilor de a încheia planuri de afaceri pe o

perioadă mai lungă decât un exercițiu financiar a fost analizată insuficient.

Posibilitatea reală ca asemenea planuri pe termen lung să fie revizuite

periodic, de regulă anual, ca urmare a schimbărilor ce intervin și de care

trebuie să se țină cont, face ca planurile anuale să aibă rolul de a le ajusta

pe cele pe termen lung la realitățile pieței, fără a le schimba durata sau țintele

majore.

Instanța de prim control judiciar nu a

prezentat însă niciun argument pentru care planurile anuale nu au putut fi

privite ca un instrument prin care părțile să fi detaliat în mod concret

și implementat planul cincinal.

Separat de aceste aspecte și chiar în

măsura în care s-ar contura o concluzie în sensul că raporturile dintre

părți erau reglementate doar de convențiile anuale, curtea de apel a

înlăturat nemotivat susținerile prezentate de SC A. SRL în sensul că

durata contractului s-a prelungit până la 30 iunie 2012, inclusiv pe cele

legate de faptul că intimata i-a livrat marfă și ulterior datei de 30 iunie 2011.

În mod insuficient argumentat, împrejurarea

concretă a continuării livrărilor de către intimată până în luna august 2011 a

fost consid