ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3813/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3813/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra

recursului de față, constată următoarele:

Prin sentința comercială nr. 3042

din 15 aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă,

în Dosarul nr. 44241/3/2009, s-a admis excepția lipsei calității procesuale

pasive invocată de pârâta SC R. SRL și în consecință s-a respins acțiunea

împotriva acestei pârâte și s-a respins acțiunea formulată de reclamanta SC H.

SRL împotriva pârâtei L.M. S.A.S., ca neîntemeiată.

Excepția lipsei

calității procesuale pasive a SC R. SRL a fost admisă cu motivarea că nu există

identitate între pârâtă și subiectul pasiv din raportul juridic obligațional

dedus judecății deoarece chiar în ipoteza în care această societate ar avea

calitatea de acționar unic al pârâtei L.M. S.A.S., această împrejurare nu i-ar

fi conferit și calitate procesuală pasivă pentru că este o persoană juridică

distinctă de pârâtă, iar pentru faptele pârâtei L.M. S.A.S. răspunde doar

această societate nu și acționarii ei.

De asemenea,

prin contractul de locație de gestiune a fondurilor comerciale încheiat între

SC Rottapharm, în calitate de locatar și L.M. S.A.S., în calitate de comanditar

s-a convenit ca toate creanțele și datoriile referitoare la tranzacțiile

încheiate anterior acestui contract, în măsura în care sunt legate de

exploatarea fondului de comerț de către comanditar, rămân în sarcina și

beneficiul acestuia din urmă.

Contractul din

litigiu, încheiat de reclamanta și pârâta L.M. S.A.S. a fost încheiat anterior

celui de locație de garanție - care conform art. 27 se supune dreptului francez

- astfel că și din acest punct de vedere se impune admiterea excepției lipsei

calității procesuale pasive a SC R. SRL.

În plus,

această din urmă societate, nu a preluat autorizațiile pentru punerea pe piață

a produselor medicamentoase deținute de reclamantă și pârâtă, situație în care,

contrar susținerilor reclamantei nu există nicio răspundere solidară a celor

două pârâte.

În privința

fondului, prima instanță a reținut că reclamanta SC H. SRL a solicitat obligarea

pârâtei L.M. S.A.S. la plata sumelor- indicate estimativ în vederea stabilirii

timbrajului inițial - reprezentând contravaloarea prejudiciilor suferite cu

titlu de pierdere directă rezultată din livrarea de către pârâtă a produselor

cu termen de valabilitate mai mic de 30 de luni, cu etichetare greșită,

expirate și imposibil de comercializat, cheltuieli de transport nerecuperate și

pentru prestații aferente deschiderii pieței din România a produselor

comercializate de pârâtă precum și pentru clientelă și vad comercial, beneficiu

nerealizat și daune morale.

În motivarea

acțiunii reclamanta a arătat că între părți s-a încheiat contractul de import,

distribuție și prestări servicii din 13 decembrie 2001 prin care reclamanta în

calitate de unic distribuitor al produselor medicamentoase înscrise în Anexa I

la contract livrate de pârâtă, urma să obțină autorizația pentru punere pe piață,

iar pârâta s-a obligat să exporte și să vândă în exclusivitate produsele pe

care reclamanta le comandă.

În legătură cu

durata contractului, părțile au avut puncte de vedere diferite, iar tribunalul

interpretând clauzele cuprinse în art. 2 și 13 din contract a stabilit, conform

art. 982 și 978 C. civ. că durata de 5 ani a început la data semnării

convenției conform art. 2, respectiv la 13 decembrie 2001 și a expirat la data

de 12 decembrie 2006, fiind înlăturate susținerile reclamantei conform căreia,

termenul de 5 ani se calculează având în vedere valabilitatea autorizației

obținute pentru fiecare produs. în aceste condiții notificarea de către pârâtă,

la data de 25 mai 2006 a intenției de a nu prelungi contractul după expirarea

duratei de 5 ani, respectă termenul de 6 luni anterior datei expirării,

stabilit de art. 2 din convenția părților.

În plus, Anexa

I la contract în care sunt prevăzute autorizațiile pentru punerea pe piață și

data de obținere a acestora nu este semnată și pârâtă, astfel că aceste date nu

pot fi avute în vedere pentru calcularea duratei contractului și respectiv a

expirării acestuia.

Despăgubirile

solicitate de reclamantă pentru prejudiciile suferite prin livrarea unor

medicamente cu termen de valabilitate mai mic de 30 de zile, expirate ori cu

etichetare greșită au fost respinse cu motivarea că potrivit art. 15 din

contract părțile au convenit că legea română este aplicabilă litigiului dintre

părți.

Prin urmare,

fiind o vânzare-cumpărare comercială de mărfuri provenind de pe altă piață

decât cea românească, sunt aplicabile dispozițiile art. 70 C. com., în sensul

că viciile trebuiau reclamate în termen de 2 zile de la primirea mărfurilor sau

de la descoperirea lor, sub sancțiunea decăderii, sancțiune intervenită în

speță, în condițiile în care reclamanta a invocat existența viciilor la mai

mult de 6 ani de la data descoperirii acestora.

În privința

capătului de cerere având ca obiect cheltuielile de transport efectuate de

reclamantă și nerecuperate, ca urmare a faptului că pârâta nu a livrat

cantitățile suplimentare și gratuite de 15% din valoarea fiecărei livrări,

prima instanță a arătat că în absența unor clauze contractuale, în această

privință, sunt incidente dispozițiile art. 1317 C. civ., în sensul că spezele

predării sunt în sarcina vânzătorului, iar cheltuielile ridicării în sarcina

cumpărătorului, respectiv a reclamantei care trebuie să suporte cheltuielile

legate de transportul medicamentelor.

Anexa II

invocată de reclamantă pentru a justifica pretențiile referitoare la cantitatea

suplimentară de 15% din cantitățile comandate, ce urma să fie livrate cu titlu

gratuit de către pârâtă, nu a fost semnată, astfel încât rezultă că pârâta nu

și-a asumat această obligație. S-a reținut lipsa unui acord prealabil al

părților conform art. 4 din contract și în privința cheltuielilor efectuate de

reclamantă cu publicitatea și promovarea produselor pârâtei, motiv pentru care

și aceste pretenții au fost respinse, precum și cele referitoare la recuperarea

cheltuielilor făcute de reclamantă pentru obținerea autorizației de punere pe

piață a produselor, neexistând un temei contractual în acest sens.

Potrivit art. 13

din contract, clientela și vadul comercial au rămas în proprietatea reclamantei

și în consecință este neîntemeiată solicitarea reclamantei de obligare a

pârâtei la plata contravalorii prestațiilor aferente deschiderii pieței din

România.

De asemenea,

prima instanță a arătat că beneficiul nerealizat constând în profitul pe care

l-ar fi obținut dacă pârâta nu ar fi denunțat. contractul înainte de termen,

reprezintă o cerere nefondată în condițiile în care prin notificarea din 25 mai

2006, pârâta respectând clauza cuprinsă în art. 2 al contractului, a informat

reclamanta în legătură cu intenția de a nu prelungi contractul după expirarea

duratei de 5 ani.

În temeiul art.

15 din contract, potrivit cărora convenția părților este guvernată de legea

română, prima instanță a înlăturat susținerile reclamantei în sensul că în

cauză ar fi incidente regulile U.N.I.D.R.O.I.T. în privința reparării prejudiciului.

De asemenea, s-a reținut că nu este aplicabilă speței nici Convenția Națiunilor

Unite asupra contractului de vânzare internațională de mărfuri, încheiată la

Viena la 11 aprilie 1980, cu referire la situațiile în care pârâta în calitate

de vânzător poate rezilia contractul fără obligarea la plata daunelor către

cumpărător, cu motivarea că în speță nu a avut loc rezilierea contractului ci

încetarea prin ajungere la termen.

În consecință,

nefiind îndeplinite condițiile art. 998, 999 C. civ. tribunalul a reținut că

pârâta nu poate fi obligată nici la plata daunelor morale.

Prin Decizia civilă

nr. 145 din 5 martie 2014 a Curții de Apel București, secția a Vl-a civilă, s-a

respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC H. SRL și cererea de

aderare la apel formulată de pârâtele L.M. S.A.S. și SC R. SRL, ca fiind

lipsită de interes.

În argumentarea

deciziei pronunțate, instanța de apel a arătat că, contrar susținerilor

apelantei reclamante, durata contractului din litigiu a fost cuprinsă între 13

decembrie 2001 - 12 decembrie 2006, astfel că notificarea pârâtei L.M. S.A.S.

din 25 mai 2006, privind intenția de a nu prelungi raporturile contractuale

este conformă cu clauza prevăzută la art. 2 alin. (2).

Din

interpretarea sistematică a contractului, respectiv a clauzelor prevăzute la art.

2 alin. (2) și art. 7 alin. (1), și nu doar a mențiunii cuprinse la art. 2 alin.

(1) - privită în mod izolat - rezultă că durata contractului a fost de 5 ani,

cu posibilitatea prelungirii tacite pentru o perioadă de încă 5 ani, dacă

niciuna dintre părți nu manifestă expres voința contrară.

Prin urmare,

arată instanța de apel, în absența dovezilor privind pretinsa încetare a

contractului în luna iunie 2006 și în condițiile în care livrarea produselor

era condiționată de comenzi din partea distribuitorului, respectiv reclamanta,

nu subzistă niciun temei pentru a se retine denunțarea abuzivă a contractului,

cu consecința antrenării răspunderii contractuale a pârâtei.

În condițiile

inexistenței faptei ilicite, analizarea celorlalte condiții cumulative ale

răspunderii civile devine inutilă, precum și administrarea probelor solicitate

pentru determinarea beneficiului nerealizat prin denunțarea abuzivă a

contractului a cărui durată, în mod eronat a fost apreciată de reclamantă ca fiind

de 5 ani corespunzător valabilității autorizației pentru punerea pe piață a

fiecărui produs.

Pentru

identitate de rațiune au fost înlăturate și criticile privind nelegalitatea

sentinței prin care s-au respins daunele morale.

S-a reținut

totodată că prima instanță nu a revenit asupra modului de soluționare a

excepției prescripției, de altfel, favorabilă apelantei, prevederile art. 70 C.

com. fiind corect aplicate.

În absența

probelor care să dovedească acordul pârâtei pentru efectuarea de către

reclamantă a cheltuielilor de publicitate și promovare a produselor, a celor

privind contravaloarea prestațiilor aferente deschiderii pieței, precum și

pentru clientelă și vad comercial, raportat la art. 4 alin. (1) și (3) din

contract, instanța de apel a apreciat că respingerea acestor prestații este

justificată, situația fiind identică și în privința contravalorii cheltuielilor

de transport efectuate și nerecuperate de reclamantă.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta SC H. SRL prin care a solicitat admiterea

recursului și casarea în parte a deciziei, cu trimiterea cauzei spre rejudecare

și menținerea dispoziției privind respingerea cererii de aderare la apel ca

fiind lipsită de interes, invocând dispozițiile art. 304 pct. 5, 8 și 9,

raportat la art. 312, 313 C. proc. civ.

În mod concret,

recurenta invocă nelegalitatea deciziei pentru motivul prevăzut de art. 304 pct.

5 C. proc. civ., constând în încălcarea formelor de procedură prevăzute sub

sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., derivată din

încălcarea dreptului la apărare prin respingerea ca neîntemeiată a cererii de

probe formulată în fața primei instanțe și respectiv omisiunea instanței de

apel de a se pronunța cu privire la cererea pentru administrarea probelor

formulată în această etapă procesuală.

Astfel, arată

recurenta, deși la termenul din 8 ianuarie 2014 s-a acordat cuvântul pentru

susținerea cererilor în probațiune, cu privire la administrarea cărora

intimatele nu s-au opus, iar instanța de apel i-a pus în vedere să indice

reperele și criteriile necesare efectuării expertizei, ulterior nu s-a mai

pronunțat motivat asupra acestei cereri, în sensul admiterii sau respingerii,

ci a acordat cuvântul pe fond. Cu toate acestea apelul este respins cu motivarea

că nu s-au administrat probe pentru dovedirea pretențiilor solicitate.

Al doilea motiv

de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. vizează

interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, în sensul că deși art.

2 din contract este clar în privința duratei contractului, nefiind prin urmare

susceptibil de interpretare, prin decizia recurată această clauză este greșit

interpretată.

Contrar celor

reținute prin decizia recurată, termenul de 5 ani nu privește durata

contractului, ci se referă la perioada de valabilitate a fiecărei autorizații

de punere pe piață a produselor livrate de pârâtă, distribuitorul, în speță

recurenta, având garanția că după obținerea autorizației pentru un medicament

va avea dreptul exclusiv de distribuție a acestuia pentru o perioadă de cel

puțin 5 ani. Pe de altă parte, aprecierea eronată a duratei contractului a avut

drept consecință și respingerea nejustificată a pretențiilor, deși o parte au

fost solicitate pentru repararea prejudiciului cauzat prin executarea

necorespunzătoare a contractului de către pârâtă, care a sistat livrările în

februarie 2005, aspecte care au fost însă ignorate de instanța de apel.

Invocând

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susține că hotărârea nu

cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori

străine de natura pricinii, fiind prin urmare lipsită de temei legal și dată cu

încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Din această perspectivă, recurenta

arată că prima instanță a încuviințat doar parțial probele, respingând cererea

privind efectuarea unei expertize, iar instanța de apel deși învestită cu

această critică a înlăturat-o ca nefondată și a omis să se pronunțe asupra

probelor solicitate în conformitate cu art. 292 C. proc. civ., motivând eronat

că s-a încercat dovedirea unor prejudicii suplimentare, diferit evaluate,

conform art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, în

privința daunelor materiale solicitate pentru încălcarea contractului de către

pârâtă prin livrarea unor produse necorespunzătoare, recurenta arată că deși

printr-o încheiere interlocutorie din 6 februarie 2012, tribunalul a respins

excepția prescripției dreptului la acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 70 C.

com., cu motivarea că sunt aplicabile dispozițiile derogatorii cuprinse în

Legea nr. 24/1992 pentru aderarea României la Convenția asupra prescripției în

materie de vânzare internațională de mărfuri, ulterior aceste pretenții sunt

respinse conform dispozițiilor dreptului comun cuprinse în art. 70 C. com.

Critica

formulată în această privință a fost greșit înlăturată de instanța de apel,

care a ignorat faptul că tribunalul, deși a constatat incidența reglementării

speciale asupra prescripției, aplică greșit prevederile art. 70 C. com.

În privința

contravalorii cheltuielilor pentru publicitate și promovare, prima instanță a

respins cererea cu motivarea că reclamanta nu a făcut dovada existenței unui

acord prealabil al părților, iar probele solicitate în acest scop au fost

respinse, astfel încât în mod greșit s-au respins aceste pretenții cu motivarea

că nu au fost dovedite, iar în apel a fost privată de posibilitatea

administrării probelor solicitate pentru dovedirea acestor aspecte.

Analizând

recursul formulat prin prisma motivelor și dispozițiilor legale menționate, Înalta

Curte constată că este fondat cu următoarele precizări:

Referitor la

motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta

Curte constă că această critică nu este fondată, contractul părților fiind

corect interpretat, în privința duratei prin hotărârile anterioare.

Din această

perspectivă, în mod corect s-a argumentat că potrivit art. 982 C. civ. toate

clauzele convențiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia

înțelesul ce rezultă din întregul act, iar potrivit art. 978 C. civ. când o

clauză este privitoare de două înțelesuri, ea se interpretează în sensul în

care poate avea un efect și nu în cel în care nu ar putea produce niciunul.

Prin urmare,

interpretarea sistematică a art. 2 alin. (2) și art. 7 alin. (1) a determinat

concluzia corectă că durata convenției părților a fost de cinci ani, cu

posibilitatea prelungirii tacite pentru aceeași perioadă, dacă niciuna dintre

părți nu își manifestă voința expresă contrară.

Este real că

potrivit art. 2 alin. (1) s-a stabilit că „contractul intră în vigoare la data

semnării sale și este încheiat pe o durată de cinci ani, durată egală cu

valabilitatea A.P.P. pentru fiecare produs", însă această clauză nu

trebuie privită izolat și interpretată în sensul că durata contractului ar fi

egală cu durata de valabilitate a fiecărei autorizații de punere pe piață a

produselor. în această ipoteză ar fi lipsită de finalitate clauza cuprinsă la

alin. (2) al aceluiași articol potrivit căreia în absența notificării emise cu

6 luni înainte de expirarea duratei, „prezentul contract este automat prelungit

cu o perioadă de cinci ani", pentru că ar însemna că notificarea ar trebui

făcută cu 6 luni înainte de expirarea fiecărei APP și nu a întregului contract,

interpretare care în mod evident nu poate fi acceptată.

De altfel,

instanța de apel a argumentat, pe baza corespondenței părților efectuată în

cadrul negocierilor privind încheierea unui protocol privind obligațiile

reciproce la încetarea contractului, că durata de cinci ani a contractului a

fost recunoscută de reclamantă prin documentul transmis la 7 iulie 2006 de

pârâtă.

În concluzie,

această critică nu este fondată și va fi înlăturată ca atare.

În privința

primului motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc.

civ. se va reține că prin încheierea din 8 ianuarie 2014, instanța de apel

având în vedere probele solicitate de apelanta-reclamantă SC H. SRL i-a pus

acesteia în vedere să indice reperele de calcul și criteriile de determinare a

sumelor solicitate pentru stabilirea obiectivelor expertizei, precum și toate

înscrisurile necesare, scop în care a acordat termen la data de 5 februarie

2014 în vederea comunicării actelor către intimate, dată la care s-a dispus

amânarea cauzei pentru 26 februarie 2014 pentru studierea înscrisurilor depuse

de părți. La termenul din 26 februarie 2014, constatând administrată proba cu

înscrisuri, instanța de apel a acordat cuvântul pe probele administrate și pe

cererile de apel.

Prin urmare,

rezultă că instanța de apel a încălcat prevederile art. 167 și art. 168 C.

proc. civ. - aplicabile și în apel, conform art. 298 C. proc. civ. - în sensul

că a omis ca prin încheiere să se pronunțe în legătură cu admiterea sau

respingerea probelor solicitate de reclamantă, deși la termenul anterior i s-au

cerut precizări în legătură cu obiectivele expertizei. Această omisiune a avut

drept consecință și încălcarea dreptului la apărare, în condițiile în care una

dintre criticile formulate prin apel viza tocmai nelegalitatea și netemeinicia sentinței

în privința administrării probelor.

Asupra probelor

solicitate de părți, instanța după examinarea condițiilor de admisibilitate și

dezbaterea cererilor în ședință publică trebuie să se pronunțe prin încheierea

și nu direct prin decizie cum în mod greșit s-a procedat în speță.

Astfel, este

corectă susținerea recurentei în sensul că respingerea probelor de către prima

instanță și omisiunea instanței de apel de a se pronunța asupra acestora,

conform dispozițiilor legale anterior menționate, nu poate constitui un

argument pentru respingerea pretențiilor ca nedovedite.

În egală măsură

în privința motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., Înalta Curte observă că dezvoltarea acestora relevă și incidența pct.

7 al aceluiași articol derivată din analizarea superficială a criticii privind

încălcarea dreptului la apărare fiind reluate criticile - de altfel fondate -

referitoare la legalitatea deciziei din perspectiva administrării probelor și

referirea eronată la prevederile art. 294 C. proc. civ., deoarece nu s-a

solicitat administrarea probelor pentru a se dovedi pretenții suplimentare.

În această

privință se va reține că reclamanta a solicitat probele, conform art. 292 C.

civ., iar omisiunea instanței de a se pronunța asupra lor are drept consecință

incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea pronunțată fiind lipsită de

temei legal precum și art. 312 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ., în sensul

că nu a fost cercetat fondul cauzei.

Prin urmare,

soluția ce se impune este aceea de admitere a recursului, casarea deciziei și

trimiterea cauzei spre rejudecare în limitele arătate, situație în care

analizarea criticilor de fond nu se mai impune, însă în rejudecare instanța de

apel va examina în concret toate criticile, cererile și apărările formulate de

părți, conform art. 315 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta SC H. SRL București împotriva Deciziei civile nr. 145

din 5 martie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă,

pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 2 decembrie 2014.