ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3813/2014

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 3042 din 15 aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, în Dosarul nr. 44241/3/2009, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta SC R. SRL și în consecință s-a respins acțiunea împotriva acestei pârâte și s-a respins acțiunea formulată de reclamanta SC H. SRL împotriva pârâtei L.M. S.A.S., ca neîntemeiată. Excepția lipsei calității procesuale pasive a SC R. SRL a fost admisă cu motivarea că nu există identitate între pârâtă și subiectul pasiv din raportul juridic obligațional dedus judecății deoarece chiar în ipoteza în care această societate ar avea calitatea de acționar unic al pârâtei L.M.

S.A.S., această împrejurare nu i-ar fi conferit și calitate procesuală pasivă pentru că este o persoană juridică distinctă de pârâtă, iar pentru faptele pârâtei L.M. S.A.S. răspunde doar această societate nu și acționarii ei. De asemenea, prin contractul de locație de gestiune a fondurilor comerciale încheiat între SC Rottapharm, în calitate de locatar și L.M. S.A.S., în calitate de comanditar s-a convenit ca toate creanțele și datoriile referitoare la tranzacțiile încheiate anterior acestui contract, în măsura în care sunt legate de exploatarea fondului de comerț de către comanditar, rămân în sarcina și beneficiul acestuia din urmă. Contractul din litigiu, încheiat de reclamanta și pârâta L.M.

S.A.S. a fost încheiat anterior celui de locație de garanție - care conform art. 27 se supune dreptului francez - astfel că și din acest punct de vedere se impune admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a SC R. SRL. În plus, această din urmă societate, nu a preluat autorizațiile pentru punerea pe piață a produselor medicamentoase deținute de reclamantă și pârâtă, situație în care, contrar susținerilor reclamantei nu există nicio răspundere solidară a celor două pârâte. În privința fondului, prima instanță a reținut că reclamanta SC H. SRL a solicitat obligarea pârâtei L.M. S.A.S.

la plata sumelor- indicate estimativ în vederea stabilirii timbrajului inițial - reprezentând contravaloarea prejudiciilor suferite cu titlu de pierdere directă rezultată din livrarea de către pârâtă a produselor cu termen de valabilitate mai mic de 30 de luni, cu etichetare greșită, expirate și imposibil de comercializat, cheltuieli de transport nerecuperate și pentru prestații aferente deschiderii pieței din România a produselor comercializate de pârâtă precum și pentru clientelă și vad comercial, beneficiu nerealizat și daune morale. În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că între părți s-a încheiat contractul de import, distribuție și prestări servicii din 13 decembrie 2001 prin care reclamanta în calitate de unic distribuitor al produselor medicamentoase înscrise în Anexa I la contract livrate de pârâtă, urma să obțină autorizația pentru punere pe piață, iar pârâta s-a obligat să exporte și să vândă în exclusivitate produsele pe care reclamanta le comandă.

În legătură cu durata contractului, părțile au avut puncte de vedere diferite, iar tribunalul interpretând clauzele cuprinse în art. 2 și 13 din contract a stabilit, conform art. 982 și 978 C. civ. că durata de 5 ani a început la data semnării convenției conform art. 2, respectiv la 13 decembrie 2001 și a expirat la data de 12 decembrie 2006, fiind înlăturate susținerile reclamantei conform căreia, termenul de 5 ani se calculează având în vedere valabilitatea autorizației obținute pentru fiecare produs. în aceste condiții notificarea de către pârâtă, la data de 25 mai 2006 a intenției de a nu prelungi contractul după expirarea duratei de 5 ani, respectă termenul de 6 luni anterior datei expirării, stabilit de art. 2 din convenția părților.

În plus, Anexa I la contract în care sunt prevăzute autorizațiile pentru punerea pe piață și data de obținere a acestora nu este semnată și pârâtă, astfel că aceste date nu pot fi avute în vedere pentru calcularea duratei contractului și respectiv a expirării acestuia. Despăgubirile solicitate de reclamantă pentru prejudiciile suferite prin livrarea unor medicamente cu termen de valabilitate mai mic de 30 de zile, expirate ori cu etichetare greșită au fost respinse cu motivarea că potrivit art. 15 din contract părțile au convenit că legea română este aplicabilă litigiului dintre părți.

Prin urmare, fiind o vânzare-cumpărare comercială de mărfuri provenind de pe altă piață decât cea românească, sunt aplicabile dispozițiile art. 70 C. com., în sensul că viciile trebuiau reclamate în termen de 2 zile de la primirea mărfurilor sau de la descoperirea lor, sub sancțiunea decăderii, sancțiune intervenită în speță, în condițiile în care reclamanta a invocat existența viciilor la mai mult de 6 ani de la data descoperirii acestora.

În privința capătului de cerere având ca obiect cheltuielile de transport efectuate de reclamantă și nerecuperate, ca urmare a faptului că pârâta nu a livrat cantitățile suplimentare și gratuite de 15% din valoarea fiecărei livrări, prima instanță a arătat că în absența unor clauze contractuale, în această privință, sunt incidente dispozițiile art. 1317 C. civ., în sensul că spezele predării sunt în sarcina vânzătorului, iar cheltuielile ridicării în sarcina cumpărătorului, respectiv a reclamantei care trebuie să suporte cheltuielile legate de transportul medicamentelor. Anexa II invocată de reclamantă pentru a justifica pretențiile referitoare la cantitatea suplimentară de 15% din cantitățile comandate, ce urma să fie livrate cu titlu gratuit de către pârâtă, nu a fost semnată, astfel încât rezultă că pârâta nu și-a asumat această obligație.

S-a reținut lipsa unui acord prealabil al părților conform art. 4 din contract și în privința cheltuielilor efectuate de reclamantă cu publicitatea și promovarea produselor pârâtei, motiv pentru care și aceste pretenții au fost respinse, precum și cele referitoare la recuperarea cheltuielilor făcute de reclamantă pentru obținerea autorizației de punere pe piață a produselor, neexistând un temei contractual în acest sens. Potrivit art. 13 din contract, clientela și vadul comercial au rămas în proprietatea reclamantei și în consecință este neîntemeiată solicitarea reclamantei de obligare a pârâtei la plata contravalorii prestațiilor aferente deschiderii pieței din România. De asemenea, prima instanță a arătat că beneficiul nerealizat constând în profitul pe care l-ar fi obținut dacă pârâta nu ar fi denunțat.

contractul înainte de termen, reprezintă o cerere nefondată în condițiile în care prin notificarea din 25 mai 2006, pârâta respectând clauza cuprinsă în art. 2 al contractului, a informat reclamanta în legătură cu intenția de a nu prelungi contractul după expirarea duratei de 5 ani. În temeiul art. 15 din contract, potrivit cărora convenția părților este guvernată de legea română, prima instanță a înlăturat susținerile reclamantei în sensul că în cauză ar fi incidente regulile U.N.I.D.R.O.I.T. în privința reparării prejudiciului. De asemenea, s-a reținut că nu este aplicabilă speței nici Convenția Națiunilor Unite asupra contractului de vânzare internațională de mărfuri, încheiată la Viena la 11 aprilie 1980, cu referire la situațiile în care pârâta în calitate de vânzător poate rezilia contractul fără obligarea la plata daunelor către cumpărător, cu motivarea că în speță nu a avut loc rezilierea contractului ci încetarea prin ajungere la termen.

În consecință, nefiind îndeplinite condițiile art. 998, 999 C. civ. tribunalul a reținut că pârâta nu poate fi obligată nici la plata daunelor morale. Prin Decizia civilă nr. 145 din 5 martie 2014 a Curții de Apel București, secția a Vl-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC H. SRL și cererea de aderare la apel formulată de pârâtele L.M. S.A.S. și SC R. SRL, ca fiind lipsită de interes. În argumentarea deciziei pronunțate, instanța de apel a arătat că, contrar susținerilor apelantei reclamante, durata contractului din litigiu a fost cuprinsă între 13 decembrie 2001 - 12 decembrie 2006, astfel că notificarea pârâtei L.M. S.A.S.

din 25 mai 2006, privind intenția de a nu prelungi raporturile contractuale este conformă cu clauza prevăzută la art. 2 alin. (2). Din interpretarea sistematică a contractului, respectiv a clauzelor prevăzute la art. 2 alin. (2) și art. 7 alin. (1), și nu doar a mențiunii cuprinse la art. 2 alin. (1) - privită în mod izolat - rezultă că durata contractului a fost de 5 ani, cu posibilitatea prelungirii tacite pentru o perioadă de încă 5 ani, dacă niciuna dintre părți nu manifestă expres voința contrară. Prin urmare, arată instanța de apel, în absența dovezilor privind pretinsa încetare a contractului în luna iunie 2006 și în condițiile în care livrarea produselor era condiționată de comenzi din partea distribuitorului, respectiv reclamanta, nu subzistă niciun temei pentru a se retine denunțarea abuzivă a contractului, cu consecința antrenării răspunderii contractuale a pârâtei.

În condițiile inexistenței faptei ilicite, analizarea celorlalte condiții cumulative ale răspunderii civile devine inutilă, precum și administrarea probelor solicitate pentru determinarea beneficiului nerealizat prin denunțarea abuzivă a contractului a cărui durată, în mod eronat a fost apreciată de reclamantă ca fiind de 5 ani corespunzător valabilității autorizației pentru punerea pe piață a fiecărui produs. Pentru identitate de rațiune au fost înlăturate și criticile privind nelegalitatea sentinței prin care s-au respins daunele morale. S-a reținut totodată că prima instanță nu a revenit asupra modului de soluționare a excepției prescripției, de altfel, favorabilă apelantei, prevederile art. 70 C. com.

fiind corect aplicate. În absența probelor care să dovedească acordul pârâtei pentru efectuarea de către reclamantă a cheltuielilor de publicitate și promovare a produselor, a celor privind contravaloarea prestațiilor aferente deschiderii pieței, precum și pentru clientelă și vad comercial, raportat la art. 4 alin. (1) și (3) din contract, instanța de apel a apreciat că respingerea acestor prestații este justificată, situația fiind identică și în privința contravalorii cheltuielilor de transport efectuate și nerecuperate de reclamantă. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC H. SRL prin care a solicitat admiterea recursului și casarea în parte a deciziei, cu trimiterea cauzei spre rejudecare și menținerea dispoziției privind respingerea cererii de aderare la apel ca fiind lipsită de interes, invocând dispozițiile art. 304 pct. 5, 8 și 9, raportat la art. 312, 313 C. proc.

civ. În mod concret, recurenta invocă nelegalitatea deciziei pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., constând în încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., derivată din încălcarea dreptului la apărare prin respingerea ca neîntemeiată a cererii de probe formulată în fața primei instanțe și respectiv omisiunea instanței de apel de a se pronunța cu privire la cererea pentru administrarea probelor formulată în această etapă procesuală. Astfel, arată recurenta, deși la termenul din 8 ianuarie 2014 s-a acordat cuvântul pentru susținerea cererilor în probațiune, cu privire la administrarea cărora intimatele nu s-au opus, iar instanța de apel i-a pus în vedere să indice reperele și criteriile necesare efectuării expertizei, ulterior nu s-a mai pronunțat motivat asupra acestei cereri, în sensul admiterii sau respingerii, ci a acordat cuvântul pe fond.

Cu toate acestea apelul este respins cu motivarea că nu s-au administrat probe pentru dovedirea pretențiilor solicitate. Al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. vizează interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, în sensul că deși art. 2 din contract este clar în privința duratei contractului, nefiind prin urmare susceptibil de interpretare, prin decizia recurată această clauză este greșit interpretată. Contrar celor reținute prin decizia recurată, termenul de 5 ani nu privește durata contractului, ci se referă la perioada de valabilitate a fiecărei autorizații de punere pe piață a produselor livrate de pârâtă, distribuitorul, în speță recurenta, având garanția că după obținerea autorizației pentru un medicament va avea dreptul exclusiv de distribuție a acestuia pentru o perioadă de cel puțin 5 ani.

Pe de altă parte, aprecierea eronată a duratei contractului a avut drept consecință și respingerea nejustificată a pretențiilor, deși o parte au fost solicitate pentru repararea prejudiciului cauzat prin executarea necorespunzătoare a contractului de către pârâtă, care a sistat livrările în februarie 2005, aspecte care au fost însă ignorate de instanța de apel. Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susține că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, fiind prin urmare lipsită de temei legal și dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Din această perspectivă, recurenta arată că prima instanță a încuviințat doar parțial probele, respingând cererea privind efectuarea unei expertize, iar instanța de apel deși învestită cu această critică a înlăturat-o ca nefondată și a omis să se pronunțe asupra probelor solicitate în conformitate cu art. 292 C. proc.

civ., motivând eronat că s-a încercat dovedirea unor prejudicii suplimentare, diferit evaluate, conform art. 294 alin. (1) C. proc. civ. De asemenea, în privința daunelor materiale solicitate pentru încălcarea contractului de către pârâtă prin livrarea unor produse necorespunzătoare, recurenta arată că deși printr-o încheiere interlocutorie din 6 februarie 2012, tribunalul a respins excepția prescripției dreptului la acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 70 C. com., cu motivarea că sunt aplicabile dispozițiile derogatorii cuprinse în Legea nr. 24/1992 pentru aderarea României la Convenția asupra prescripției în materie de vânzare internațională de mărfuri, ulterior aceste pretenții sunt respinse conform dispozițiilor dreptului comun cuprinse în art. 70 C. com.

Critica formulată în această privință a fost greșit înlăturată de instanța de apel, care a ignorat faptul că tribunalul, deși a constatat incidența reglementării speciale asupra prescripției, aplică greșit prevederile art. 70 C. com. În privința contravalorii cheltuielilor pentru publicitate și promovare, prima instanță a respins cererea cu motivarea că reclamanta nu a făcut dovada existenței unui acord prealabil al părților, iar probele solicitate în acest scop au fost respinse, astfel încât în mod greșit s-au respins aceste pretenții cu motivarea că nu au fost dovedite, iar în apel a fost privată de posibilitatea administrării probelor solicitate pentru dovedirea acestor aspecte. Analizând recursul formulat prin prisma motivelor și dispozițiilor legale menționate, Înalta Curte constată că este fondat cu următoarele precizări: Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., Înalta Curte constă că această critică nu este fondată, contractul părților fiind corect interpretat, în privința duratei prin hotărârile anterioare. Din această perspectivă, în mod corect s-a argumentat că potrivit art. 982 C. civ. toate clauzele convențiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înțelesul ce rezultă din întregul act, iar potrivit art. 978 C. civ. când o clauză este privitoare de două înțelesuri, ea se interpretează în sensul în care poate avea un efect și nu în cel în care nu ar putea produce niciunul. Prin urmare, interpretarea sistematică a art. 2 alin. (2) și art. 7 alin. (1) a determinat concluzia corectă că durata convenției părților a fost de cinci ani, cu posibilitatea prelungirii tacite pentru aceeași perioadă, dacă niciuna dintre părți nu își manifestă voința expresă contrară.

Este real că potrivit art. 2 alin. (1) s-a stabilit că „contractul intră în vigoare la data semnării sale și este încheiat pe o durată de cinci ani, durată egală cu valabilitatea A.P.P. pentru fiecare produs", însă această clauză nu trebuie privită izolat și interpretată în sensul că durata contractului ar fi egală cu durata de valabilitate a fiecărei autorizații de punere pe piață a produselor. în această ipoteză ar fi lipsită de finalitate clauza cuprinsă la alin. (2) al aceluiași articol potrivit căreia în absența notificării emise cu 6 luni înainte de expirarea duratei, „prezentul contract este automat prelungit cu o perioadă de cinci ani", pentru că ar însemna că notificarea ar trebui făcută cu 6 luni înainte de expirarea fiecărei APP și nu a întregului contract, interpretare care în mod evident nu poate fi acceptată.

De altfel, instanța de apel a argumentat, pe baza corespondenței părților efectuată în cadrul negocierilor privind încheierea unui protocol privind obligațiile reciproce la încetarea contractului, că durata de cinci ani a contractului a fost recunoscută de reclamantă prin documentul transmis la 7 iulie 2006 de pârâtă. În concluzie, această critică nu este fondată și va fi înlăturată ca atare. În privința primului motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

se va reține că prin încheierea din 8 ianuarie 2014, instanța de apel având în vedere probele solicitate de apelanta-reclamantă SC H. SRL i-a pus acesteia în vedere să indice reperele de calcul și criteriile de determinare a sumelor solicitate pentru stabilirea obiectivelor expertizei, precum și toate înscrisurile necesare, scop în care a acordat termen la data de 5 februarie 2014 în vederea comunicării actelor către intimate, dată la care s-a dispus amânarea cauzei pentru 26 februarie 2014 pentru studierea înscrisurilor depuse de părți. La termenul din 26 februarie 2014, constatând administrată proba cu înscrisuri, instanța de apel a acordat cuvântul pe probele administrate și pe cererile de apel.

Prin urmare, rezultă că instanța de apel a încălcat prevederile art. 167 și art. 168 C. proc. civ. - aplicabile și în apel, conform art. 298 C. proc. civ. - în sensul că a omis ca prin încheiere să se pronunțe în legătură cu admiterea sau respingerea probelor solicitate de reclamantă, deși la termenul anterior i s-au cerut precizări în legătură cu obiectivele expertizei. Această omisiune a avut drept consecință și încălcarea dreptului la apărare, în condițiile în care una dintre criticile formulate prin apel viza tocmai nelegalitatea și netemeinicia sentinței în privința administrării probelor. Asupra probelor solicitate de părți, instanța după examinarea condițiilor de admisibilitate și dezbaterea cererilor în ședință publică trebuie să se pronunțe prin încheierea și nu direct prin decizie cum în mod greșit s-a procedat în speță.

Astfel, este corectă susținerea recurentei în sensul că respingerea probelor de către prima instanță și omisiunea instanței de apel de a se pronunța asupra acestora, conform dispozițiilor legale anterior menționate, nu poate constitui un argument pentru respingerea pretențiilor ca nedovedite. În egală măsură în privința motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte observă că dezvoltarea acestora relevă și incidența pct. 7 al aceluiași articol derivată din analizarea superficială a criticii privind încălcarea dreptului la apărare fiind reluate criticile - de altfel fondate - referitoare la legalitatea deciziei din perspectiva administrării probelor și referirea eronată la prevederile art. 294 C. proc.

civ., deoarece nu s-a solicitat administrarea probelor pentru a se dovedi pretenții suplimentare. În această privință se va reține că reclamanta a solicitat probele, conform art. 292 C. civ., iar omisiunea instanței de a se pronunța asupra lor are drept consecință incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea pronunțată fiind lipsită de temei legal precum și art. 312 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ., în sensul că nu a fost cercetat fondul cauzei. Prin urmare, soluția ce se impune este aceea de admitere a recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare în limitele arătate, situație în care analizarea criticilor de fond nu se mai impune, însă în rejudecare instanța de apel va examina în concret toate criticile, cererile și apărările formulate de părți, conform art. 315 alin. (3) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta SC H. SRL București împotriva Deciziei civile nr. 145 din 5 martie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 decembrie 2014.