ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3003/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3003/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman sub nr. de dosar 4414/87 din 31

august 2010 reclamanta A.V.A.S. București a chemat în judecată pe pârâta SC S.P.

SA, solicitând instanței obligarea acesteia la plata sumei de 651.518, 87 lei,

reprezentând penalități de întârziere rămase neachitate, penalități ce provin

din convențiile prin care societatea a primit fonduri în baza Legii nr. 58/1991

și H.G. nr. 81/1997, rămase în evidența A.V.A.S. și calculate până la data

achitării de către cumpărător, conform clauzei 8.6 lit. c) din contractul de vânzare-cumpărare

de acțiuni nr. TR/0028 din 17 iulie 2000, a debitelor de bază și a unei părți din penalități.

S-a arătat că au fost

respectate dispozițiile art. 720/1 C. proc. civ. privind concilierea directă.

Prin sentința

comercială nr. 847 din 8 decembrie 2010 a Tribunalului Teleorman, secția civilă, a fost respinsă excepția prematurității cererii, a fost admisă excepția

prescripției dreptului material la acțiune, și a fost respinsă acțiunea

reclamantei, ca fiind prescrisă.

Pentru a se pronunța astfel,

prima instanță a reținut următoarele:

Pârâta SC S.P. SA

Zimnicea a beneficiat de fonduri destinate restructurării, reabilitării și

rentabilizării societății în valoare de 358.685,30 lei acordate în baza

următoarelor convenții:

- suma de 22600 lei

prin Convenția 68 din 23 noiembrie 1993,

- suma de 10 000 lei

prin Convenția 78 din 4 martie 1994,

- suma de 20 000 lei

prin Convenția 98 din 14 martie 1994,

- suma de 19 750 lei

prin Convenția 33 din 30 ianuarie 1995,

- suma de 50 000 lei

prin Convenția 24 din 8 ianuarie 1997

- suma de 236 275,30

lei prin Convenția 458 din 2 mai 1997.

Modalitatea de

recuperare a fondurilor, prevăzută inițial, a fost modificată prin actele adiționale

din data de 7 august 1997 pentru fiecare convenție în parte, stabilindu-se ca

fondurile să fie rambursate conform unui grafic care constituia anexă la actul

adițional, respectiv în 3 rate cu scadența la 31 decembrie 1999, 31 decembrie 2000

și 31 decembrie 2001; de asemenea, s-a prevăzut pentru societate obligația ca,

în caz de întârziere, să plătească penalități calculate la nivelul celor ce se

aplică veniturilor bugetului de stat.

Întrucât pârâta nu

și-a respectat obligațiile împotriva acesteia s-a formulat cererea de chemare

în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman sub nr. 3687 din 18

septembrie 2000 din 15 iulie 2000 în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 19

din 08 ianuarie 2001 (f. 70 – 75), prin care pârâta a fost obligată la plata

către reclamantă a sumei de 1.873.525.780 lei (ROL) reprezentând rate scadente

neachitate și penalități de întârziere, conform actelor adiționale și

graficelor de rambursare la convențiile nr. 78 din 4 martie 1994, nr. 98 din 14

martie 1994, nr. 68 din 23 noiembrie 1993, nr. 33 din 30 ianuarie 1995, nr. 24

din 8 ianuarie 1997.

Întrucât pârâta nu și-a

executat obligația de bună voie, ca urmare a punerii în executare a sentinței

mai sus enunțate, aceasta a achitat debitul în anul 2005, încasându-se de către

reclamantă următoarele sume:

- 136 478,30 lei

fonduri de restructurare

- 69 594, 98 lei

penalități de întârziere

- 142 276, 48 lei

actualizare cu indicele de inflație.

Prin încasarea sumei de

136.478, 30 lei, din totalul de 358.685, 30 lei fonduri de restructurare, a mai

rămas un debit de 222.207 lei, cu penalitățile aferente, debit care a fost achitat

de bună voie de către pârâtă la data de 18 mai 2010.

Prin

convocarea înregistrată în evidențele reclamantei sub nr. 11270 din 28 iulie 2010

( f. 8) pârâta a fost invitată la conciliere directă pentru plata sumei de

651.518,87 lei, reprezentând penalități.

La data de 29 iulie 2010,

pârâta a semnat confirmarea de primire, ulterior, la 23 august 2010, încheindu-se

procesul-verbal de conciliere, cererea de chemare în judecată fiind

înregistrată pe rolul acestei instanțe la 31 august 2010.

La reținerea acestei

situații de fapt prima instanță a avut în vedere sentința civilă nr. 19 din 8

ianuarie 2001, depusă la dosar de instanță, din oficiu, apărarea pârâtei din

întâmpinare, care necontestând aspectele cererii introductive, valorează din

punct de vedere legal o mărturisire, precum și înscrisurile întocmite cu ocazia

invitației la conciliere.

În ceea ce privește

excepția prematurității cererii, invocată de către pârâtă, prima instanță a

reținut că aceasta este neîntemeiată.

Astfel, diferența

dintre suma indicată în invitația la conciliere și cererea introductivă de

instanță, față de dispozițiile art. 720/1 C. proc. civ. nu poate fi apreciată

drept o cauză de neîndeplinire a acesteia, întrucât textul de lege nu face o

asemenea distincție. Față de înscrisurile depuse la dosar, prima instanță a

apreciat îndeplinite toate condițiile impuse de legiuitor, întrucât în cauză

s-a respectat termenul de 15 zile prevăzut de alin. (3), s-a întocmit procesul-verbal

prevăzut de alin.4, de asemenea, față de data introducerii acțiunii, 31 august

2010, rezultă că au trecut 30 de zile de la data primirii convocării, astfel

cum prevăd dispozițiile alin. (5) al art. 720/1 C. proc. civ.

În ceea ce privește

prescripția dreptului la acțiune al reclamantului de a mai solicita obligarea pârâtului

la plata penalităților de întârziere, prima instanță a apreciat-o ca fiind

întemeiată.

Astfel, conform art. 3,

coroborat cu art. 7, din Decretul nr. 167/1958 termenul prescripției este de 3

ani și începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul

de a cere executarea silită.

În prezenta cauză,

reclamanta a obținut, prin sentința civilă nr. 19 din 8 ianuarie 2000

pronunțată de Tribunalul Teleorman în dosarul nr. 3686/2000, obligarea pârâtei

la plata debitului restant și a penalităților de întârziere datorate, conform

actelor adiționale și graficelor de rambursare, sentință pe care a pus-o în

executare în anul 2005, obținând suma de 136 478, 30 lei.

În ceea ce privește

dreptul la acțiune privind plata penalităților datorate de pârâtă pentru

perioada cuprinsă între 31 decembrie 2000 și 18 mai 2010, prima instanță a

reținut că reclamanta nu a făcut în decursul celor 10 ani nici un demers în

vederea realizării dreptului său, neexistând nici o dovadă în sensul

intervenției vreunui act întrerupător de executare silită sau intervenția vreunei

cauze de suspendare a prescripției dreptului material la acțiune. De altfel,

reclamanta nu a făcut nici un fel de referire la aceste două instituții, și nici

la cea a repunerii în termen, considerându-se îndreptățit la a pretinde

penalitățile, întrucât pârâta a achitat în anul 2010 suma de 222. 207 lei,

respectându-și astfel, în parte, obligația prevăzută de clauza nr. 8.6/

contractul nr. TR/0028 din 17 iulie 2000, conform căreia cumpărătorul s-a obligat

să achite datoriile.

În cauză, prima

instanță a reținut că prin neexercitarea dreptului la acțiune în termenul de 3

ani, reclamanta a pierdut dreptul material la acțiune, obligația pârâtei

transformându-se într-una imperfectă, în sensul că debitorul își poate executa

de bună voie obligația, însă nu mai poate fi obligat în acest sens.

Faptul că la data de

18 mai 2010 pârâta a achitat de bună voie un debit în valoare de 222 207 lei, nu

echivalează cu o recunoaștere a dreptului a cărui acțiune se prescrie, pentru

că aceasta ar fi trebuit să intervină în interiorul termenului de prescripție, cu

consecința întreruperii acestui termen.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamanta AUTORITATEA PENTRU VALORIFICAREA ACTIVELOR

STATULUI, înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a V- a comercială,

sub nr. 4414/87/2010.

Prin decizia

comercială nr. 59 din 14 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, a fost respins, ca nefondat apelul declarat de către

reclamantă.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Critica apelantei

privind operarea cauzelor de întrerupere a prescripției, constând în

recunoașterea dreptului, prin plata voluntară făcută de debitor, în

introducerea unei cereri de chemare în judecată admisă și în efectuarea unui

act începător de executare, este neîntemeiată.

Astfel, referitor la

plata efectuată de către pârâtă prin ordinul de plată nr. 114 din 18 mai 2010,

considerată de apelanta - reclamantă cauză de întrerupere a prescripției, așa

cum corect a reținut și prima instanță, o asemenea cauză, pentru a – și produce

efectul întreruptiv de prescripție ar fi trebuit să intervină în interiorul

termenului de prescripție.

Lipsa de diligență a

reclamantei în ce privește executarea silită a titlului executoriu obținut în

anul 2000 nu poate constitui temei al pretinderii unor penalități de

întârziere, ci dimpotrivă, aceasta este sancționată cu stingerea dreptului său

neexercitat în termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de dispozițiile art. 3

din Decretul nr. 167/1958.

Nici împrejurarea că

în anul 2005 reclamanta a procedat la executarea silită a sentinței evocate nu

constituie cauză de întrerupere a prescripției dreptului de creanță, constând

în penalități de întârziere, altele decât cele stabilite prin această sentință,

deoarece efectul întreruptiv al actului începător de executare se referă,

exclusiv, la sumele cuprinse în acel titlu executoriu.

Referitor la cererea

de chemare în judecată, ca și act întrerupător de prescripție, instanța de apel

a apreciat, că aceasta, fiind formulată cu mult după stingerea dreptului

material la acțiune, prin prescripție, nu are efect întrerupător de

prescripție, deoarece un asemenea act ar fi trebuit să aibă loc, deopotrivă, în

interiorul acestui termen, adică în perioada 31 decembrie 2001 – 31 decembrie 2003.

Cu privire la

susținerea apelantei în sensul că termenul de prescripție era de 5 ani și nu de

3 ani, deoarece creanța sa este una bugetară, instanța de apel a apreciat-o

neîntemeiată, deoarece izvorul pretențiilor reclamantei îl constituie

contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. TR/0028 din 17 iulie 2000,

contract căruia i se aplică exclusiv dispozițiile legale în vigoare la data

încheierii sale.

În acest sens, deși

apelanta nu a indicat expres textele de lege care o îndreptățesc să pretindă

caracterul de creanță bugetară al pretențiilor sale și nici cele care

reglementează un termen special de prescripție de 5 ani, instanța de apel a

reținut că nici o dispoziție legală intrată în vigoare ulterior încheierii

contractului nu poate constitui temei al susținerilor sale.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta-recurentă A.V.A.S. București, aducându-i

următoarele critici:

apreciat instanța de apel, că reclamanta nu a întreprins nici o măsură în

vederea recuperării sumelor solicitate în cererea de chemare în judecată.

În cauză, suma de

222.207 lei, reprezentând fonduri de restructurare, a fost achitată de către

pârâtă cu OP nr. 114 din 18 mai 2010.

Conform art. 1093 C.

civ., obligația poate fi stinsă prin plata făcută atât de debitorul obligației,

cât și de orice altă persoană, iar potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958,

prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune, sau

dreptul de a cere executarea silită.

Se apreciază că

termenul legal de prescripție, trebuia calculat de la data achitării sumelor

datorate cu titluri de fonduri de restructurare, respectiv de la data de 18 mai

2010.

Recurenta-reclamantă

susține că, potrivit dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958,

cursul prescripției a fost întrerupt prin efectuarea plății.

Se mai susține că,

prin introducerea cererii de chemare în judecată, în baza art. 16 lit. b din

același act normativ, cursul prescripției a fost, din nou, întrerupt.

instanța de apel a apreciat că izvorul pretențiilor l-a constituit contractul

de vânzare-cumpărare de acțiuni, apreciind că adevăratul izvor de drept al

acestora, îl constituie convențiile de acordare a fondurilor de restructurare,

convenții încheiate în baza dispozițiilor Legii nr. 58/1991.

Prin urmare, termenul

de prescripție aplicabil nu este cel de 3 ani, ci este termenul de 5 ani.

La data de 19

decembrie 2005 a operat o întrerupere de drept a termenului de prescripție,

astfel că acesta urma să se împlinească la data de 19 decembrie 2010, acest

termen fiind întrerupt la data de 18 decembrie 2010, dată de la care a început

să curgă un nou termen de prescripție.

În drept au fost

invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 312 pct. 5 C. proc. civ.

S-a solicitat

judecarea cauzei în lipsă.

Analizând decizia

recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte, constată că

recursul este nefondat pentru următoarele considerente.

1.

Prima critică nu

poate fi reținută.

Astfel, după cum, în

mod corect, a reținut și instanța de apel, pentru ca o cauză de întrerupere a

cursului prescripției să-și producă efectele, ea trebuie să intervină în

interiorul termenului de prescripție.

În speța de față,

dreptul reclamantei la creanța față de pârâtă, constând în penalități de

întârziere pentru debitul principal, stabilit prin sentința civilă nr. 19 din 8

ianuarie 2001, calculate pentru perioada ulterioară datei de 31 decembrie 2000,

s-a prescris un termen de 3 ani de la data nașterii acestuia, respectiv la data

de 31 decembrie 2003.

În afară de aceasta,

reclamanta a procedat la executarea sentinței nr. 19/2001, abia în anul 2005,

după această dată nemaiexistând temei pentru curgerea altor penalități de

întârziere, având în vedere și faptul că executarea silită a privit atât

debitul principal cât și penalitățile de întârziere.

Prin urmare, atât

executarea silită din anul 2005, cât și cererea de chemare în judecată din anul

2010, s-au petrecut după curgerea termenului de prescripție, care s-a împlinit

la 31 decembrie 2003, astfel încât, aceste acte nu mai pot determina

întreruperea cursului prescripției.

Nici executarea de bună voie a

obligației de plată, de către pârâtă, nu poate avea ca efect curgerea unor noi

penalități de întârziere, nici întreruperea cursului prescripției extinctive

pentru datoria născută în anul 2000, câtă vreme această plată s-a făcut după

curgerea termenului de prescripție.

reținere, ca izvor a obligației de plată, a contractului de vânzare-cumpărare

de acțiuni, este fără relevanță practică, reclamanta-recurentă nearătând pentru

care motive creanța sa este una bugetară, și nu una de drept comun.

Oricum, actele normative care se

referă la creanțele bugetare și la termenul de prescripție privind executarea

acestora, respectiv Legea nr. 500/2002, și O.G. nr. 92/2003, au intrat în

vigoare după nașterea raportului juridic care dădea reclamantei dreptul să

ceară obligarea pârâtei la plata penalităților respective, astfel că, acestea

nu erau aplicabile în speța de față.

Având în vedere cele de mai sus,

în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamanta AUTORITATEA PENTRU VALORIFICAREA ACTIVELOR STATULUI București

împotriva deciziei nr. 59 de la 14 februarie 2011 pronunțate de Curtea de Apel

București, secția a V-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică,

astăzi 6 octombrie 2011.