ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1753/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1753/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Ședința publică de la 28 martie 2012

Asupra recursurilor de față;

Din

examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 2969 din 29 decembrie 2006 pronunțată de Tribunalul Sălaj, s-a admis în

parte acțiunea reclamantei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului

București împotriva pârâtei A.P.A.P.S. Zalău.

S-a dispus

rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 645 din 17

noiembrie 1995 încheiat între A.V.A.S. - București, succesoare în drepturi a

F.P.S. - București și A.P.A.P.S. Zalău, cu consecința repunerii părților în

situația anterioară.

Pârâta a fost

obligată să restituie reclamantei suma de 119.114,40 lei, reprezentând valoarea

unui nr. de 39675 acțiuni.

Reclamanta a fost

obligată la restituirea sumelor de bani încasate în contul acțiunilor ce revin

în proprietatea acesteia de 261.600.000 lei ROL din care suma de 201.600.000 lei

ROL a fost achitată cu titlu de avans, iar suma de 60.000.000 lei reprezintă plata

ratei 1 și 2 a câte 30.000.000 lei fiecare.

S-au respins capetele

de cerere privind reținerea de către A.V.A.S. a sumelor achitate de pârâtă cu

orice titlu în contul contractului, obligarea pârâtei la plata sumei de

450.150,92 RON, precum și la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu

de expert, ca neîntemeiate.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de fond a reținut următoarele:

La data de 17

noiembrie 1995 între Fondul Proprietății de Stat București și pârâtă s-a

încheiat contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 645/1995 având ca

obiect cumpărarea de către pârâtă a 40 % din acțiunile de la SC S.C.P. SA,

respectiv a 39.675 acțiuni a 25.000 lei/acțiune.

Potrivit art. 2 din

contract „proprietatea asupra acțiunilor vândute se transferă la cumpărător pe

data plății avansului din prețul acțiunilor, cu toate drepturile și obligațiile

prevăzute pentru acționari de legea română și de contract”.

În executarea

contractului încheiat pârâta a achitat cu titlu de avans suma de 201.600.000

lei, precum și rata de 30.000.000 lei din 20 ianuarie 1997 și rata de

30.000.000 lei din 10 iulie 1997, dată după care nu s-au mai achitat alte rate

deoarece începând cu anul 1997, SC S.C.P. SA a intrat în incapacitate de plată,

iar prin încheierea civilă nr. 100/1998 a Tribunalului Sălaj s-a dispus

deschiderea procedurii falimentului.

Prin adresa nr. 414

din 22 decembrie 1998, pârâta a notificat reclamantei faptul că nu mai are

posibilitate să achite diferența ratelor, la data respectivă fiind restante mai

multe rate, deoarece față de SC S.C.P. SA Zalău s-a solicitat declanșarea procedurii

falimentului.

Analizând contractul

nr. 645 din 17 noiembrie 1995 în funcție de clauzele prevăzute de părțile din

cauza de față, precum și de dispozițiile legale imperative în vigoare la data

încheierii, acestuia respectiv Legea nr. 58/1991, Legea nr. 77/1994, Legea nr.

55/ 1995 și având în vedere cele arătate mai sus, s-a observat că ratele neachitate

au drept cauză intrarea societății pe lângă care s-a constituit Asociația S.P.

Zalău, în procedura falimentului.

Din raportul de

expertiză întocmit a mai rezultat că la data încheierii contractului societatea

desfășura o activitate nerentabilă, înregistrând pierderi și având datorii

neachitate față de bugetul statului și bugetul local, aspect ce nu rezultă din

conținutul clauzelor contractului, împrejurări care au determinat și declararea

procedurii falimentului.

Pe parcursul

desfășurării procedurii falimentului SC S.C.P. SA Zalău - și având cunoștință

de faptul că această societate este în faliment și că pârâta nu mai are

posibilitate să achite ratele pentru acțiunile cumpărate, reclamanta nu a luat

nici o atitudine raportat la aceea stare de fapt.

De asemenea, din nici

o probă de la dosarul cauzei nu a rezultat că pârâta ar datora reclamantei suma

solicitată cu titlul de daune, dispozițiile art. 21 alin. (1) din O.G. nr.

25/2002 introduse prin Legea nr. 506/2002 nu sunt aplicate contractului nr. 645/1995,

deoarece acestea nu pot retroactiva cu privire la contractul încheiat în anul 1995.

În rejudecarea

cauzei, după a doua casare, prin decizia civilă nr. 128 din 23 iunie 2011,

Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal,

a admis apelurile formulate de reclamanta A.V.A.S. și pârâta A.P.A.P.S. ZALĂU

împotriva sentinței civile nr. 2969 din 29 decembrie 2006 pronunțată de

Tribunalul Sălaj pe care a schimbat-o în parte după cum urmează:

A admis excepția

prescripției dreptului la acțiune în ce privește cererea reclamantei de

obligare a pârâtei la plata daunelor-interese, constând în dobânda și

penalitățile contractuale aferente ratelor de preț nr. 3-11 prevăzute în

contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 645 din 17 noiembrie 1995 și a

respins ca prescrisă cererea reclamantei A.V.A.S. referitoare la plata dobânzii

și penalităților contractuale aferente ratelor de preț nr. 3-11.

A admis în parte

acțiunea principală formulată de reclamanta A.V.A.S., în contradictoriu cu pârâta

A.P.A.P.S. ZALĂU și în consecință:

A obligat-o pe pârâtă

să plătească reclamantei daune-interese constând în: 98.483,40 lei, penalități

contractuale, 3.083,09 lei dobânzi contractuale, precum și penalități și

dobânzi contractuale aferente ratelor de preț nr. 12-17, calculate în

conformitate cu prevederile contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nr.

645 din 17 noiembrie 1995, pentru perioada 27 octombrie 2006 – 29 decembrie

2006.

A respins ca

nefondată cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă A.P.A.P.S.

ZALĂU, în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă A.V.A.S., având ca obiect

restituirea sumei de 26.160 lei, reprezentând contravaloarea avansului și a

primelor două rate de preț achitate.

A menținut

dispozițiile sentinței apelate referitoare la rezoluțiunea contractului de

vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 645 din 17 noiembrie 1995 și la obligarea

pârâtei la plata sumei de 119.114,40 lei în favoarea reclamantei.

A obligat-o pe pârâtă

la plata sumei de 1680 lei în favoarea reclamantei, cu titlu de cheltuieli de

judecată la fond, constând în onorariu expert.

A obligat-o pe

apelanta-reclamantă la plata sumei de 1500 lei, cu titlu de cheltuieli de

judecată în apel, în favoarea apelantei pârâte.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Raportat la motivele

de apel invocate de către cele două părți, prioritară este analizarea excepției

prescripției dreptului la acțiune al reclamantei, în acest sens trebuind a se

stabili data de la care acest termen începe să curgă.

În conformitate cu

îndrumările date de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr.

2174 din 29 septembrie 2009, în această analiză trebuie pornit pe de o parte de

la caracterul uno ictu al contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni, iar pe

de altă parte de la împrejurarea că dreptul la acțiune se naște la momentul la

care obligația debitorului de plată în rate a lucrului cumpărat a devenit

exigibilă. De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat prin

decizia nr. 4127 din 25 noiembrie 2010, că momentul la care debitorul a

comunicat reclamantei imposibilitatea de plată și i-a cerut soluționarea pe

cale amiabilă a rezoluțiunii contractului nu poate fi considerat ca fiind data

la care a devenit scadentă obligația pârâtei la care să se raporteze momentul

de început al termenului de prescripție extinctivă. În aceste condiții, orice

susținere contrară a pârâtei se impune a fi înlăturată în considerarea

caracterului obligatoriu al deciziilor de casare asupra problemelor de drept

dezlegate, obligativitate impusă de prevederile art. 315 C. proc. civ.

A mai subliniat

instanța de recurs că simpla manifestare de voință a debitorului nu a condus la

încetarea raporturilor contractuale, în lipsa unei soluționări amiabile a

rezoluțiunii contractului sau a unei hotărâri judecătorești care să fi dispus

în acest sens.

Aceste chestiuni

fiind tranșate prin decizia de casare, curtea de apel a reținut că excepția

prescripției extinctive în ce privește acțiunea în rezoluțiune urmează să își

găsească rezolvare în prevederile art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958

potrivit cărora atunci când dreptul este supus unui termen suspensiv,

prescripția începe sa curgă de la data când a expirat termenul. Cum dreptul

reclamantei A.V.A.S. de a solicita plata ratelor de preț a fost afectat de mai

multe termene succesive, ultimul împlinindu-se la data de 10 ianuarie 2005,

dreptul său de a apela la forța de constrângere a statului pentru a obține

rezoluțiunea contractului pentru neplata prețului s-a născut de la data

exigibilității ultimei rate, respectiv la data de 10 ianuarie 2005. Raportat la

această dată, o acțiune în rezoluțiune înregistrată la data de 2 iunie 2005

apare ca fiind formulată în interiorul termenului general de prescripție de

trei ani.

Problematica

prescripției dreptului la acțiune trebuie nuanțată însă în privința

daunelor-interese, reprezentând dobândă contractuală și penalități de

întârziere contractuale. Potrivit graficului de eșalonare a ratelor de preț,

cuprins în Capitolul 4 punctul b din contractul nr. 645/1995 de

vânzare-cumpărare acțiuni, doar ratele de preț nr. 12-17 au devenit exigibile

în intervalul de 3 ani ce precede momentul introducerii acțiunii.

Nu comportă nicio

discuție faptul că dobândă contractuală și penalitățile de întârziere

contractuale solicitate de reclamantă prin acțiunea introductivă au natura

juridică a unor drepturi accesorii dreptului de a percepe prețul acțiunilor,

nașterea acestora fiind dependentă de eșalonarea prețului pe mai mulți ani,

respectiv de înregistrarea unei întârzieri în plata unei rate scadente.

Prin urmare,

reclamanta poate pretinde plata acestor drepturi accesorii numai în măsura în

care mai este în interiorul termenului de prescripție pentru a solicita și

plata ratelor de preț la care se raportează aceste drepturi accesorii. Un

astfel de punct de vedere este în concordanță cu prevederile art. 1 alin. (1)

din Decretul nr. 167/1958 care stabilesc că odată cu stingerea dreptului la

acțiune privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind

drepturile accesorii.

Aplicând aceste norme

de drept situației concrete deduse judecății, curtea de apel a constatat că

reclamanta A.V.A.S., la momentul introducerii acțiunii, se afla în interiorul

termenului de prescripție extinctivă doar pentru ratele de preț nr. 12-17,

ratele 3-11 situându-se în afara termenului general de prescripție extinctivă

de 3 ani.

Din această

perspectivă, criticile formulate prin apelul declarat de către pârâta A.P.A.P.S.

ZALĂU, în ce privește prescripția dreptului la acțiune al reclamantei au fost

apreciate ca fiind parțial întemeiate și, prin urmare, curtea de apel a admis

apelul pârâtei, iar sentința instanței de fond a fost schimbată în sensul că

s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune în ce privește cererea

reclamantei de obligare a pârâtei la plata daunelor-interese constând în

dobânda și penalitățile contractuale aferente ratelor de preț nr. 3-11,

prevăzute în contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 645 din 17

noiembrie 1995, cu consecința respingerii ca prescrisă a cererii reclamantei A.V.A.S.

referitoare la plata dobânzii și penalităților contractuale aferente ratelor de

preț nr. 3-11.

O altă critică ce a

fost adusă hotărârii de fond de către ambele apelante, dar din unghiuri

diametral opuse, a vizat aplicabilitatea în speță a dispozițiilor O.G. nr.

25/2002.

Astfel, pe de o

parte, pârâta A.P.A.P.S. ZALĂU a susținut că acest act normativ nu este

aplicabil raporturilor contractuale generate de contractul de vânzare-cumpărare

de acțiuni nr. 645 din 17 noiembrie 1995, decât cu încălcarea principiului

retroactivității legii civile, deoarece O.G. nr. 25/2002 a intrat în vigoare la

7 ani după încheierea contractului. Pe de altă parte, reclamanta A.V.A.S. a

pretins că în mod nelegal prima instanță nu a dat eficiență dispozițiilor art.

21 din O.G. nr. 25/2002 care stabilesc că în cazul desființării contractului pe

cale convențională sau judiciară, Autoritatea va retine de la cumpărător toate

sumele achitate de acesta in contul contractului, reprezentând, după caz,

avans, rate, dobânzi, penalități achitate cu orice titlu, până la desființarea

acestuia, iar pentru prejudicii cauzate Autorității, cumpărătorul este obligat

la plata daunelor-interese constituite din sumele reprezentând dobânzile si

penalitățile datorate pentru ratele scadente și neachitate până la data

desființării contractului, precum și penalitățile datorate ca urmare a

neîndeplinirii celorlalte obligații contractuale.

Cu privire la acest

aspect, curtea de apel a achiesat la susținerea reclamantei A.V.A.S. și a reținut

că prevederile art. 21 alin. (1) și (1)

1

din O.G. nr. 25/2002

modificată prin Legea nr. 506/2002 sunt aplicabile raporturilor contractuale

generate de contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 645 din 17 noiembrie

1995, întrucât acest contract se afla în derulare la momentul intrării în

vigoare a acestui act normativ, respectiv la 26 iulie 2002. Potrivit

dispozițiilor art. 2 din O.G. nr. 25/2002, ordonanța se aplică contractelor

având ca obiect vânzarea-cumpărarea de acțiuni deținute de stat la societățile

comerciale, încheiate de Fondul Proprietății de Stat sau de Autoritatea pentru

Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului și aflate în derulare,

pentru efectele produse de acestea după intrarea ei în vigoare.

Curtea

Constituțională care a fost chemată să se pronunțe în repetate rânduri asupra

constituționalității acestui text de lege a menționat expres că dispozițiile O.G.

nr. 25/2002 se aplică pentru efectele produse după intrarea sa în vigoare. Or,

în speța de față, aceste efecte sunt reprezentate de neplata la termenele

scadente a ratelor contractuale exigibile după 26 iulie 2002 și desființarea

contractului care a fost dispusă de prima instanță doar la data de 29 decembrie

deciziilor Curții Constituționale, ulterior momentului intrării în vigoare a O.G.

nr. 25/2002.

După cum a reținut

inclusiv Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 4127 din 25

noiembrie 2010, corespondența purtată între părți în anul 1998 și 1999 și

aflată la filele 56-59, respectiv la filele 290-294 din dosarul de fond, nu a

dus la încetarea raporturilor contractuale, în lipsa unei soluționări amiabile

a cererii de rezoluțiune a contractului formulată de pârâta sau a unei hotărâri

judecătorești care să fi dispus în acest sens. Este adevărat că la momentul

comunicării imposibilității de plată prin notificarea nr. 414 din 22 decembrie

1998, față de SC S.C.P. SA era deschisă procedura falimentului, însă această

împrejurare nu a condus de drept la încetarea contractului de vânzare-cumpărare

de acțiuni nr. 645 din 17 noiembrie 1995, cât timp nu s-a făcut dovada că

administratorul judiciar/ lichidatorul judiciar ar fi denunțat acest contract

în condițiile speciale ale art. 67 din Legea nr. 64/1995, privind procedura

reorganizării judiciare și a falimentului. Simpla manifestare de voință a

pârâtei A.P.A.P.S. ZALĂU, exprimată prin intermediul organelor statutare, nu a

condus la încetarea raporturilor contractuale, cu atât mai mult cu cât aceasta

era în culpă pentru neplata la scadență a ratelor de preț.

Ca atare în mod

greșit a refuzat prima instanță să facă aplicabilitatea prevederilor art. 21 alin.

(1) și (1)

1

din O.G. nr. 25/2002 modificată prin Legea nr. 506/2002

și a respins cererea reclamantei A.V.A.S. referitoare la plata

daunelor-interese constând în penalități și dobânzi contractuale aferente

ratelor de preț nr. 12-17 situate în interiorul termenului de prescripție,

calculate în conformitate cu prevederile contractului de vânzare-cumpărare de

acțiuni nr. 645 din 17 noiembrie 1995.

Potrivit raportului

de expertiză contabilă efectuat în cauză și a completării la acest raport de

expertiză (f. 267-269), penalitățile contractuale aferente ratelor 12-17 pentru

perioada 21 iulie 2002 (data scadenței ratei nr. 12) – 27 octombrie 2006 (data

efectuării calculului de către expert) se ridică la 98.483,4 lei, iar dobânda

contractuală aferentă ratelor 12-17, pentru aceeași perioadă, este de 3083,09

lei, așa cum reiese din modul de calcul prezentat de reclamantă în anexa 2 de

la fila 253 din dosarul de fond. Curtea de apel s-a raportat la modul de calcul

realizat de reclamantă, întrucât raportul de expertiză nu se referă în mod

expres la calculul dobânzilor pentru perioada ce se situează în interiorul

termenului de prescripție, iar pârâta nu a contestat modul de calcul prezentat

de reclamantă.

În considerarea

dispozițiilor art. 294 alin. (2) C. proc. civ. și față de cererea reclamantei

din precizarea acțiunii introductive de la fila 279 de actualizare a dobânzii

și a penalităților până la data pronunțării unei hotărâri definitive de

rezoluțiune, curtea de apel a încuviințat cererea apelantei A.V.A.S. și a

obligat-o pe pârâtă să-i plătească reclamantei daune-interese constând și în

penalități și dobânzi contractuale aferente ratelor de preț nr. 12-17,

calculate în conformitate cu prevederile contractului de vânzare-cumpărare de

acțiuni nr. 645 din 17 noiembrie 1995, pentru perioada 27 octombrie 2006-29

decembrie 2006, dată la care s-a dispus rezoluțiunea contractului.

Prin apelul formulat,

reclamanta A.V.A.S. a mai susținut că deși nu s-a formulat o cerere

reconvențională în acest sens, instanța de fond a obligat-o să restituie

pârâtei suma de 26.160 lei, reprezentând avans și 2 rate de preț încasate în baza

contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 645 din 17 noiembrie 1995, ca

efect al rezoluțiunii contractului, cu ignorarea prevederilor art. 21 din O.G.

nr. 25/2002, care o îndreptățeau să păstreze atât avansul de 20.160 lei cât și

ratele încasate în sumă de 6000 lei.

Această critică este

parțial întemeiată. Este adevărat că în hotărârea apelată nu se regăsește o

dispoziție expresă de admitere a unei cereri reconvenționale, dispunându-se

direct repunerea părților în situația anterioară prin restituirea prestațiilor

primite de reclamanta A.V.A.S. în urma executării parțiale a contractului, însă

acest fapt nu echivalează neapărat cu inexistența în sine a cererii

reconvenționale așa cum pretinde apelanta A.V.A.S.

Pârâta A.P.A.P.S.

ZALĂU a formulat la data de 21 decembrie 2006 o cerere reconvențională care se

află la fila 274 din dosar prin care a solicitat repunerea părților în situația

anterioară prin obligarea reclamantei la restituirea sumei de 26.160 lei, dar

instanța de fond a omis să se pronunțe în mod expres asupra acestei cereri

reconvenționale. Este adevărat că nu au fost respectate dispozițiile art. 119

alin. (3) C. proc. civ. care obligă pârâtul să depună cererea reconvențională o

dată cu întâmpinarea sau cel mai târziu la prima zi de înfățișare dacă are

pretenții în legătură cu cererea reclamantului, însă cât timp nu s-a dispus de

către instanța de fond judecarea separată a acestei cereri, această cerere se

impunea a fi soluționată. În concret, prima instanță s-a pronunțat implicit

asupra cererii reconvenționale dispunând restituirea prestațiilor primite.

Repunerea părților în

situația anterioară în cazul de față contravine însă, așa cum a subliniat

apelanta A.V.A.S. prevederilor art. 21 alin. (1) din O.G. nr. 25/2002

modificată prin Legea nr. 506/2002, potrivit cărora în cazul desființării

contractului pe cale convențională sau judiciară, Autoritatea va retine de la

cumpărător toate sumele achitate de acesta în contul contractului,

reprezentând, după caz, avans, rate, dobânzi, penalități achitate cu orice

titlu, până la desființarea acestuia.

Întrucât instanța de

apel a stabilit într-un paragraf anterior că acest act normativ produce efecte

asupra contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 645 din 17 noiembrie 1995,

sub acest aspect critica apelantei A.V.A.S. a apărut ca fiind întemeiată,

astfel încât a apreciat că hotărârea instanței de fond se impune a fi schimbată

în sensul respingerii ca nefondată a cererii reconvenționale formulate de

pârâta-reclamantă A.P.A.P.S. ZALĂU având ca obiect restituirea sumei de 26.160

lei, reprezentând contravaloarea avansului și a primelor două rate de preț

achitate. În condițiile în care desființarea contractului se situează sub

imperiul prevederilor O.G. nr. 25/2002, reclamanta este în drept să rețină și să

calculeze prejudiciul suferit în urma desființării contractului în raport de

acest act normativ, respectiv este în drept să rețină avansul și toate ratele

achitate de pârâtă în contul contractului, în conformitate cu dispozițiile art.

21 alin. (1) din O.G. nr. 25/2002.

Cu privire la

încălcarea art. 1021 C. civ., instanța de apel a avut în vedere că răspunderea

civilă contractuală este o specie cu caracter derogator de la răspunderea

civilă delictuală, cu toate consecințele ce decurg de aici.

Curtea de apel nu a

achiesat la apărarea pârâtei potrivit căreia rezoluțiunea contractului de

vânzare-cumpărare de acțiuni se putea dispune doar în caz de întârziere cu 15

zile a plății avansului așa cum au convenit părțile la art. 4 lit. a) alin. (3)

din contract întrucât rezoluțiunea operează în cazul neexecutării totale sau

parțiale a unei obligații contractuale sub condiția ca partea din obligație

neexecutată să fie considerată esențială la încheierea contractului. Este

incontestabil că neplata a 15 rate de preț din cele 17 stabilite constituie o

neexecutare suficient de importantă pentru a justifica rezoluțiunea

contractului, fiind lipsit de relevanță faptul că părțile nu au stipulat în mod

expres că această sancțiune va opera în cazul neplății la scadență a ratelor de

preț, condiția rezolutorie fiind subînțeleasă în orice contract sinalagmatic

conform prevederilor art. 1020 C. civ.

În fine, s-a

considerat că nu este întemeiată nici susținerea apelantei pârâte potrivit

căreia reclamantei nu i-ar fi deschisă calea unei acțiuni în rezoluțiune cât

timp s-a stipulat obligația de plată a unor penalități de întârziere pentru

neplata la termen ratelor de preț și s-a constituit un drept de gaj asupra

acțiunilor pentru suma ce urma a fi achitată în rate. Dreptul de a opta între

executarea unui contract sau a unei garanții ce însoțește contractul și

rezoluțiunea acestuia cu plata de daune interese aparține întotdeauna părții

contractante care și-a executat propriile obligații contractuale și este

prevăzut de art. 1021 C. civ., astfel că interpretarea dată de apelanta pârâtă

clauzelor contractuale este contrară legii și nu poate fi primită. În cazul

desființării contractului prin rezoluțiune, suntem în prezenta unei forme

speciale de executare silită prin echivalent a obligațiilor contractuale,

respectiv în prezenta unei forme de răspundere contractuală.

Împotriva deciziei

curții de apel au declarat recurs atât reclamanta A.V.A.S., cât și pârâta A.P.A.P.S.

Zalău.

Recurenta reclamantă A.V.A.S.

își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

și solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei criticate,

admiterea în tot a acțiunii promovate de A.V.A.S. și respingerea cererii

pârâtei de obligare a reclamantei apelante la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta reclamantă

susține astfel că greșit a procedat instanța de rejudecare apreciind ca fiind

prescris dreptul material al A.V.A.S., în ceea ce privește cererea de obligarea

a pârâtei la plata daunelor interese, constând în dobândă și penalități

contractuale aferente tranșelor din preț „nr. 3-11” prevăzute în contractul de

vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 645 din 17 noiembrie 1995, ignorând caracterul

uno ictu al contractului.

Arată că excepția

prescripției dreptului material la acțiune trebuia analizată și prin prisma

dispozițiilor speciale în materie de control postprivatizare, respectiv ale

art. 2 din O.G. nr. 25/2002, art. 3 lit. c) din O.G. nr. 25/2002, art. 26

2

din O.G. nr. 25/2002 și art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 489/2003, în spiritul

acestor texte de lege, însăși existența pe rol a prezentului litigiu imprimând

contractului în cauză caracter de contract aflat în perioada de derulare,

situație în care nu se poate pune problema prescripției dreptului A.V.A.S. de a

cere executarea obligațiilor asumate de cumpărător sau de a aplica sancțiunile

contractuale convenite cu cumpărătorul.

Prin urmare, -

susține recurenta -, legiuitorul lasă la aprecierea părții care și-a executat

obligațiile contractuale alegerea între a solicita desființarea contractului

sau executarea acestuia, așa încât, pe cale de consecință, pârâta datorează A.V.A.S.

cu titlu de daune interese sumele astfel cum reclamanta le-a solicitat prin

cererea de chemare în judecată, împrejurare în care solicită respingerea

excepției ca nefondate.

Recurenta pârâtă A.P.A.P.S.

ZALĂU

își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și

solicită admiterea recursului și modificarea deciziei recurate și a sentinței

tribunalului, în sensul:

- respingerii ca

nefondat a apelului declarat de reclamanta A.V.A.S. împotriva sentinței

tribunalului;

- admiterii apelului

declarat de pârâtă împotriva aceleiași sentințe, modificarea sentinței atacate

și respingerea acțiunii înaintate de reclamantă pentru rezoluțiunea

contractului ca fiind prescrisă, înlăturarea obligării pârâtei recurate la

plata sumei de 119.114,40 lei;

- admiterii

recursului, modificarea deciziei curții de apel, în sensul înlăturării

obligării pârâtei la plata sumelor de 98.483,40 lei penalități contractuale și

a sumei de 3.083,09 lei dobânzi, precum și a cheltuielilor de judecată.

Solicită, de

asemenea, obligarea reclamantei recurente la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta pârâtă, în

motivarea recursului său, arată următoarele:

În mod greșit

instanța de apel a obligat-o pe pârâtă la plata cheltuielilor de judecată în

sumă de 1.680 lei reprezentând onorariu expertiză, deoarece jumătate din

onorariul expertului a fost achitat de către pârâtă.

În mod eronat

instanța de apel nu a reținut că dreptul reclamantei de a solicita rezoluțiunea

contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 645 din 17 noiembrie 1995

între F.P.S. și pârâtă este prescris. Sub acest aspect, consideră că, raportat

la starea de fapt și la natura juridică a contractului, este necesar a se face distincție

între prescripția dreptului la acțiune de a solicita rezoluțiunea contractului

de vânzare-cumpărare de acțiuni și prescrierea dreptului la acțiune al

vânzătoarei de a solicita executarea contractului privind plata prețului în

rate și respectiv prescrierea dreptului la acțiune privind plata fiecărei rate.

Având în vedere că de

la data achitării ultimei rate, 20 iulie 1997, au trecut mai mult de 3 ani și

că, la data de 22 decembrie 1998, reclamanta a fost notificată de către pârâta

recurentă că nu va mai achita nicio sumă de bani, precum și faptul că, potrivit

dispozițiilor art. 15

1

din O.U.G. nr. 88/1997 introdus prin Legea

nr. 99/1999, reclamanta putea cere rezoluțiunea contractului dacă cumpărătorul

nu achită două rate succesiv și luând în considerare data introducerii acțiunii

în rezoluțiunea contractului, respectiv 3 iunie 2005, – recurenta pârâtă

susține că, potrivit art. 3 din Decretul nr. 167/1958 dreptul la acțiune al

reclamantei, pentru a solicita rezoluțiunea contractului de vânzare cumpărare

de acțiuni nr. 645 din 17 noiembrie 1995, este prescris.

Instanța de apel a

acordat penalități și dobânzi pentru perioada 27 octombrie 2006 – 29 decembrie

2006 într-un cuantum total greșit, întrucât conform raportului de expertiză

contabilă efectuat în cauză și a calculelor reclamantei, penalitățile calculate

pe această perioadă sunt de 863,04 lei, iar dobânda aferentă este de doar 47,94

lei. Drept urmare, solicită înlăturarea obligării sale la plata sumei de

119.114,40 lei cu titlu de despăgubiri, a sumei de 98.483,40 lei penalități și

a sumei de 3.083,09 lei, dobânzi pe perioada 27 octombrie 2006 – 29 decembrie

2006.

Recurenta pârâtă

precizează, de asemenea, că dispozițiile O.G. nr. 25/2002 sunt aplicabile

contractelor de privatizare în derulare și cu privire la efectele acestora după

data apariției actului normativ și la societățile comerciale care desfășurau o

activitate normală, or, contractul dintre reclamantă și pârâtă a încetat să mai

producă efecte datorită stării de faliment a SC S.C.P. SA, ascunsă pârâtei

recurente la data încheierii contractului și ca urmare a notificării

reclamantei intimate.

În ce privește

recursul declarat de reclamanta A.V.A.S., se constată următoarele:

Recurenta reclamantă

critică hotărârea pronunțată de instanța de apel, susținând în esență că greșit

aceasta a apreciat ca fiind prescris dreptul la acțiune al A.V.A.S. contra

pârâtei privind plata daunelor interese, respectiv a dobânzii și penalităților

contractuale aferente tranșelor de preț nr. 3-11.

Critica astfel

formulată și dezvoltată în susținerea recursului de către reclamantă nu este

întemeiată.

Dobânda și

penalitățile contractuale au în mod cert natura juridică a unor drepturi

accesorii dreptului de a percepe prețul acțiunilor, dar reclamanta poate

pretinde plata acestor drepturi accesorii numai în măsura în care se află în

interiorul termenului de prescripție pentru a solicita și plata ratelor de preț

la care se raportează aceste drepturi accesorii.

Prin urmare, corect

s-a apreciat că, în speță, nașterea acestor drepturi este dependentă de

eșalonarea prețului pe parcursul mai multor ani, respectiv de înregistrarea

unor întârzieri în plata ratelor scadente și, luând în considerare graficul de

eșalonare a ratelor de preț, cuprins în Capitolul 4 punctul b din contractul

nr. 645/1995 de vânzare-cumpărare de acțiuni, s-a reținut judicios că doar

ratele de preț nr. 12-17 au devenit exigibile în intervalul de 3 ani ce a

precedat momentul introducerii acțiunii, ratele 3-11 situându-se în afara

termenului general de prescripție de 3 ani.

Se constată astfel,

contrar susținerilor recurentei reclamante, că instanța de apel a supus

analizei excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei pornind

chiar de la caracterul uno ictu al contractului și având în vedere că dreptul

la acțiune se naște la momentul la care obligația debitorului de plată în rate

a lucrului cumpărat a devenit exigibilă, - reținând că aceste chestiuni au fost

tranșate prin îndrumările date de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în

decizia de casare nr. 2174 din 29 septembrie 2009 și, ca atare, în raport de

dispozițiile art. 315 C. proc. civ. au caracter obligatoriu.

De asemenea, instanța

de apel a procedat la soluționarea acestui capăt de cerere și cu respectarea

celorlalte dispoziții legale aplicabile în cauză și a stabilit corect că în mod

greșit instanța de fond nu a făcut aplicabilitatea prevederilor art. 21 alin.

(1) și (1)

1

din O.G. nr. 25/2002 modificată prin Legea nr.506/2002,

aceste prevederi legale impunându-se a fi aplicate însă numai pentru plata

daunelor-interese constând în penalități și dobânzi contractuale aferente

ratelor de preț nr. 12-17 situate în interiorul termenului de prescripție, nu

și ratelor 3-11.

Drept urmare, se

reține că nu i se poate reproșa curții de apel că a aplicat greșit legea sau că

a interpretat greșit actul juridic dedus judecății și nu și-a motivat

hotărârea, - în sensul menționat de recurenta reclamantă, prin invocarea

dispozițiilor art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. – atunci când instanța în

mod corect a admis excepția dreptului la acțiune privind cererea reclamantei de

obligare a pârâtei la plata daunelor interese constând în dobânda și

penalitățile contractuale aferente ratelor de preț nr. 3-11, prevăzute în

contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 645 din 17 noiembrie 1995, cu

consecința respingerii ca prescrisă a cererii reclamantei A.V.A.S. referitoare

la plata dobânzii și penalităților contractuale aferente ratelor de preț nr. 3-11.

În ce privește

recursul declarat de pârâta A.P.A.P.S. ZALĂU, se constată următoarele

:

Susținerea recurentei

pârâte potrivit căreia în mod greșit instanța de apel a obligat-o pe pârâtă la

plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1.680 lei în favoarea reclamantei,

cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu expert, în condițiile

în care jumătate din onorariul expertului a fost achitat de către pârâtă se

dovedește a fi neîntemeiată, întrucât din actele dosarului se constată că

onorariul de expertiză în discuție a fost achitat de ambele părți și instanța

soluționând apelurile părților, în raport de dispozițiile art. 274 și art. 276 C.

proc. civ., le-a obligat pe fiecare în parte la plata cheltuielilor de

judecată, respectiv pe recurenta pârâtă la plata către reclamantă a onorariului

de expertiză în sumă de 1.680 lei pe care aceasta din urmă l-a achitat, urmare

admiterii apelului său, cu consecința admiterii în parte a acțiunii.

Recurenta pârâtă

critică decizia recurată susținând și că în mod eronat instanța de apel nu a

reținut că dreptul reclamantei de a solicita rezoluțiunea contractului de

vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 645 din 17 noiembrie 1995 este prescris, dar

instanța de recurs examinând susținerile recurentei pârâte și sub acest aspect,

constată că acestea sunt, de asemenea, neîntemeiate.

Se observă astfel că

instanța de apel a avut în vedere că prescripția a început să curgă de la data

când s-a născut dreptul la acțiune, iar conform dispozițiilor art. 7 alin. (3)

din Decretul nr. 167/1958, atunci când dreptul este supus unui termen suspensiv

prescripția începe să curgă de la data când a expirat termenul și a reținut

corect că în speță dreptul la acțiune al reclamantei s-a născut la data

exigibilității ultimei rate a prețului eșalonat la plată, preț ce trebuie

privind ca un tot unitar, dar afectat de termene succesive, ultima rată

devenind exigibilă la data de 10 ianuarie 2005.

Ca urmare, se

constată că dreptul reclamantei de a solicita rezoluțiunea contractului s-a

născut la data exigibilității ultimei rate, respectiv la 10 ianuarie 2005, iar

acțiunea în rezoluțiune, înregistrată de reclamantă la data de 2 iunie 2005, a

fost introdusă în termenul general de prescripție de 3 ani, așa încât apărările

recurentei pârâte sub acest aspect, prin care aceasta susține că dreptul la

acțiune al reclamantei este prescris, nu pot fi primite.

Se mai constată că în

cauză s-a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor art. 1021 C. civ., în sensul

că dreptul de a opta între executarea unui contract sau a unei garanții ce

însoțește contractul și rezoluțiunea acestuia cu daune interese aparține

întotdeauna părții care și-a executat propriile obligații contractuale,

condiția rezolutorie fiind subînțeleasă în orice contract sinalagmatic și

nefiind necesar, prin urmare, a se fi stipulat expres în contract că această

sancțiune va opera în cazul neplății la scadență a ratelor de preț.

În aceste

împrejurări, corect s-a reținut de către instanța de apel că neplata a 15 rate

de preț, din cele 17 stabilite constituie o neexecutare suficient de importantă

pentru a justifica rezoluțiunea contractului, solicitată de reclamantă în

cadrul termenului de prescripție.

Ultima critică

formulată de recurenta pârâtă vizează greșita ei obligare la plata

penalităților și dobânzilor pentru perioada 27 octombrie 2006 – 29 decembrie

2006, respectiv a sumelor de 98.483,40 lei penalități și 3.083,09 lei dobânzi aferente

ratelor 12-17; de asemenea, greșita obligare la plata sumei de 119.114,40 lei

cu titlu de despăgubiri.

În ce privește suma

de 119.114,40 lei, ambele instanțe au apreciat corect că această sumă

reprezintă prejudiciul suferit de reclamantă, - ca fiind suma încasată de

recurenta pârâtă urmare lichidării voluntare a societății și reprezentând

contravaloarea unui număr de 39.675 acțiuni gajate în favoarea reclamantei – și

au dispus restituirea acesteia către reclamantă.

În ce privește

penalitățile de întârziere și dobânzile acordate de instanța de apel pentru

perioada 27 octombrie 2006 – 29 decembrie 2006, susținerea recurentei pârâte

potrivit căruia acestea au fost acordate într-un cuantum greșit, acesta fiind

mult mai mic nu este întemeiată, întrucât din examinarea actelor dosarului, se

constată că la stabilirea cuantumului lor, instanța a avut în vedere raportul

de expertiză contabilă efectuat în cauză, completarea la acest raport, precum

și modul de calcul prezentat de reclamantă, însușit de instanță și necontestat

de pârâtă, referitor la calculul dobânzilor pentru perioada situată în

interiorul termenului de prescripție, la care raportul de expertiză nu s-a

referit în mod expres.

Cu privire la susținerile

legate de reținerea greșită a incidenței în cauză a O.G. nr. 25/2002, sub acest

aspect dispozițiile acesteia neputând fi aplicate retroactiv, se constată că nu

sunt întemeiate, deoarece instanța de apel a reținut corect că dispozițiile

art. 21 alin. (1) și (1)

1

din acest act normativ, așa cum acesta a

fost modificat prin Legea nr. 506/2002 sunt aplicabile contractului de

vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 645 din 17 noiembrie 1995, aflat în derulare,

pentru efectele produse de acesta după intrarea în vigoare, respectiv la data

de 26 iulie 2002.

Situația reținerii de

la cumpărător a tuturor sumelor achitate de acesta în contul contractului

reprezentând, după caz, avans, dobânzi, penalități achitate cu orice titlu,

până la desființarea acestuia a fost reglementată prin dispozițiile art. 21 din

O.G. nr. 25/2002, iar prin dispozițiile art. 21 alin. (1

1

) lit. a)

s-a prevăzut că în cazul desființării contractului, pentru prejudiciile cauzate

A.V.A.S., cumpărătorul este obligat la plata daunelor-interese constituite din

sumele reprezentând dobânzile și penalitățile datorate pentru ratele scadente

și neachitate până la data desființării contractului, precum și penalitățile

datorate ca urmare a neîndeplinirii celorlalte obligații contractuale.

În fine, susținerea

recurentei-pârâte potrivit căreia contractul dintre reclamantă și pârâtă a

încetat să mai producă efecte datorită stării de faliment a SC S.C.P. SA și ca

urmare a notificării recurentei-reclamante nu poate fi primită, întrucât aceste

împrejurări nu sunt de natură să conducă la încetarea de drept a raporturilor

contractuale dintre părți, în lipsa unei soluționări amiabile a cererii de

rezoluțiune a contractului formulată de pârâtă sau a unei hotărâri

judecătorești care să fi dispus în acest, - cu atât mai mult cu cât pârâta se

afla în culpă pentru neplata la scadență a ratelor de preț.

Ca atare, critica

recurentei pârâte privind greșita ei obligare la plata penalităților și

dobânzilor pentru perioada 27 octombrie 2006 – 29 decembrie 2006 se dovedește a

fi de asemenea neîntemeiată.

Astfel fiind, față de

considerentele mai sus arătate, reținându-se că niciuna dintre recurente nu a

formulat critici întemeiate, care în raport de dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C.

proc. civ. să justifice modificarea ori casarea deciziei curții de apel,

aceasta va fi menținută, ca fiind legală și, în temeiul dispozițiilor art. 312 C.

proc. civ., recursurile declarate în cauză de reclamanta A.V.A.S. și pârâta

A.P.A.P.S. ZALĂU vor fi respinse, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D

E

Respinge ca nefondate

recursurile declarate de reclamanta AUTORITATEA PENTRU VALORIFICAREA ACTIVELOR

STATULUI BUCUREȘTI și de pârâta A.P.A.P.S. ZALĂU împotriva deciziei civile nr.

128 din 23 iunie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de

contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 28 martie 2012.