ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3538/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3538/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra recursurilor

de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 16

ianuarie 2006, pe rolul Judecătoriei Craiova, sub nr. 811/C/2006, reclamantul

S.E.C. a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, în contradictoriu cu

pârâtul B.F., să fie obligat acesta din urmă la plata sumei de 1.400 lei,

reprezentând despăgubiri materiale, precum și a sumei de 9.000.000 euro cu

titlu de daune morale, toate rezultate în urma producerii accidentului rutier

din 23 iunie 2005.

Pe parcursul

procesului, reclamantul și-a precizat acțiunea, arătând că temeiul juridic al acesteia

îl constituie dispozițiile art. 998 C. civ., și a completat-o, solicitând

obligarea pârâtului și la plata sumei de 1.000.000 euro, reprezentând

despăgubiri bănești pentru folosul de care a fost lipsit ca urmare a neplății

sumelor datorate de pârât în urma accidentului pe care acesta l-a produs,

precum și obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 lei pentru fiecare zi

de întârziere în plata sumelor datorate, de la data introducerii acțiunii și

până la plata sumei datorate.

Prin încheierea de ședință

nr. 5841 din 13 iunie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă

și de proprietate intelectuală a admis cererea reclamantului și a dispus

strămutarea judecării cauzei la Judecătoria Târgu Mureș.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 11 septembrie 2006.

La termenul din 20

aprilie 2007, reclamantul a precizat, în ședință publică, micșorarea câtimii

despăgubirilor materiale, în sensul că solicită obligarea pârâtului la plata

sumei de 500 lei daune materiale la care se adaugă o dobândă de 25% calculată

de la momentul încheierii convenției și până la momentul plății. A arătat că

își menține cererea de obligare a pârâtului la plata sumei de 9.000.000 euro

daune morale.

A mai menționat că a

încheiat un contract cu pârâtul cu privire la despăgubiri.

Judecătoria Târgu

Mureș, prin sentința civilă nr. 4231 din 5 septembrie 2008, a admis excepția

necompetenței materiale a acestei instanțe și a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Mureș.

Tribunalul Mureș, secția

civilă, prin sentința nr. 1900 din 28 noiembrie 2008, a admis, în parte,

cererea formulată și precizată de reclamantul S.E.C. și a obligat pe pârâtul B.F.

la plata sumei de 500 lei cu titlu de despăgubiri către reclamant; au fost

respinse celelalte pretenții solicitate.

Pentru a pronunța

această sentință, Tribunalul a avut în vedere următoarele considerente:

Analizând cu

prioritate excepția de netimbrare a cererii, invocată de pârât, instanța a

respins această excepție, întrucât, prin încheierea pronunțata în ședința

publică din data de 20 aprilie 2007, instanța a admis cererea reclamantului de

acordare a ajutorului public judiciar și a dispus scutirea acestuia de plata

taxei judiciare de timbru (fila 164-165 dosar).

Cu privire la fondul

cauzei, instanța a calificat cererea de chemare în judecată ca fiind o cerere

în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 C.

civ.

Pentru antrenarea

răspunderii civile delictuale, se impune îndeplinirea cumulativă a următoarelor

condiții: existența unei fapte ilicite, cauzarea unui prejudiciu, vinovăția

făptuitorului și existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și

prejudiciu.

În fapt, la data de

23 iulie 2005, seara, în urma unui accident de circulație cauzat de pârât,

reclamantul a suferit leziuni care au necesitat pentru vindecare 14-16 zile

îngrijiri medicale.

Fapta a fost

recunoscută de pârât, prin întâmpinarea formulată în prezenta cauză. De

asemenea, pârâtul și-a recunoscut și vinovăția, arătând, în întâmpinare, că a

fost de acord să plătească reclamantului, cu titlu de despăgubiri, o sumă de

500 lei.

Prin urmare, raportat

la prevederile art. 998-999 C. civ., instanța constată că existența faptei

ilicite și a vinovăției nu au fost contestate de pârât.

Cu privire la

raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciul cauzat reclamantului,

Tribunalul a adus următoarele precizări:

Din actele dosarului

reiese existența unui raport de cauzalitate direct între acel accident de

circulație și leziunile provocate reclamantului, descrise în certificatul

medico-legal nr. 1558/A2 din 24 iunie 2005 (fila 2 dosar). Din cuprinsul

certificatului medico-legal reiese că reclamantul a suferit următoarele

leziuni: „plagă verticală de 6 cm gambă dreapta; tumefacție și echimoză

violacee; articulație tibio-tarsiană stângă și față dorsală picior, excoriație

de 10/6 cm pe fond tumefist cot stâng posterior; acuză cefalee, amețeli”.

S-a stabilit că

reclamantul a necesitat 14-16 zile îngrijiri medicale.

Reclamantul a depus

ulterior o serie de adeverințe medicale și rețete (filele 363-371, 378-387 și

388-394 dosar).

Instanța a înlăturat

aceste înscrisuri, ca nefiind utile cauzei, întrucât se referă la alte

afecțiuni cu privire la care nu s-a dovedit că ar fi în raport de cauzalitate

directă cu accidentul rutier din data de 23 iunie 2005.

Chiar dacă martorii M.G.

(fila 415 dosar) și A.M.E. au amintit de stări de rău cu privire la sănătatea

reclamantului, nu reiese că aceste stări aveau legătură directă de cauzalitate

cu vătămările cauzate în urma accidentului rutier amintit. Reclamantul urma o

serie de tratamente medicale pentru alte afecțiuni, care nu constituie o urmare

a vătămărilor din accident.

În aceste condiții,

în prezenta cauză, prejudiciul produs constă în efectul negativ suferit de

reclamant prin accidentul de circulație din data de 23 iunie 2005 - și anume

vătămări ale stării de sănătate, care au necesitat pentru vindecare 14-16 zile

îngrijiri medicale, conform certificatului medico-legal amintit.

Acesta este motivul

pentru care, la primul termen de judecată stabilit la Tribunalul Mureș, pentru

soluționarea prezentei cauze (după ce Judecătoria Târgu Mureș și-a declinat

competența materială de soluționare a cauzei), instanța a revenit asupra probei

privind efectuarea unei expertize medico-legale (în sensul dispus prin

încheierea de ședință din data de 14 septembrie 2007), precum și a dispoziției

de emitere a unei adrese către dr. Z.S.P., pentru a comunica mai multe acte.

S-a revenit, pentru aceleași motive, și asupra dispoziției de solicitare de

relații de la Uniunea Veteranilor de Război Dolj.

Instanța a apreciat

că nu este utilă, concludentă și pertinentă în cauză cererea reclamantului

privind înscrierea în fals, în sensul solicitat la termenul de judecată din

data de 14 septembrie 2007 (filele 313-314 dosar).

În consecință, a

apreciat cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciul produs reclamantului, prin

raportare la vătămările cauzate acestuia la data de 23 iunie 2005, astfel cum

rezultă din certificatul medico-legal amintit mai sus.

Cu privire la

cuantumul prejudiciului, Tribunalul a avut în vedere faptul că între părți a

intervenit o înțelegere, la data de 16 iulie 2005 (actul intitulat „Chitanță”,

existent la fila 161 dosar).

Din cuprinsul acestui

înscris, coroborat cu poziția reclamantului exprimată în ședința publică din

data de 20 aprilie 2007 și cu poziția pârâtului exprimată în memoriul intitulat

„concluzii scrise” (fila 181 verso dosar), reiese că, între părți, a intervenit

o convenție cu privire la cuantumul despăgubirilor pe care pârâtul s-a obligat

să le plătească reclamantului pentru vătămările cauzate acestuia în urma

accidentului amintit mai sus.

Din coroborarea

probelor menționate cu declarațiile martorilor audiați, reiese că părțile se

înțeleseseră cu privire la acoperirea întregului prejudiciu cauzat

reclamantului, prejudiciu care consta exclusiv în despăgubiri materiale.

Atât martorul D.V.

(propus de pârât - fila 331 dosar), cât și martora A.M.E. (fila 417) au amintit

de faptul că reclamantul intenționa să îi ceară pârâtului o despăgubire în sumă

de 500 lei. Martora A.M.E. a declarat că reclamantul i-a și arătat convenția pe

care o încheiase cu pârâtul, reclamantul spunându-i că acea sumă de 500 lei

reprezenta cheltuielile efectuate de el ca urmare a accidentului (la medicul legist

și pentru tratamentele administrate).

Cu privire la

susținerile pârâtului că și-ar fi îndeplinit obligația asumată printr-o altă

modalitate de plată - și anume în produse și prin munca pe care bunica

pârâtului a asigurat-o în gospodăria reclamantului, instanța a reținut

următoarele:

Martorul O.D. a

declarat că pârâtul l-a rugat în mai multe rânduri să se deplaseze la locuința

reclamantului cu diferite produse.

Martorii D.V. și Z.C.

au amintit de faptul că bunica pârâtului îl ajuta pe reclamant la lucrările din

gospodărie.

Nu se poate reține,

însă, îndeplinirea de către pârât a obligației pe care și-a asumat-o prin

convenția intitulată „Chitanță”, întrucât obligația pârâtului constă în plata

unei sume de bani cu titlu de despăgubire. Nu reiese din niciun act al

dosarului faptul că între părți ar fi intervenit o înțelegere de a înlocui

obiectul convenției (respectiv că în locul sumei de bani, pârâtul să execute o

altă prestație către reclamant). Novația nu se poate prezuma (art. 1130 C. civ.),

astfel că obligația pârâtului asumată prin acea convenției intitulata

„Chitanță” se poate stinge doar prin plată, conform art. 1091 C. civ.

Din aceste motive,

instanța a apreciat că cererea reclamantului este întemeiată în parte, în ce

privește obligarea pârâtului la plata de despăgubiri materiale în sumă de 500

lei.

Tribunalul a

considerat, ca nefondată, pretenția reclamantului constând în obligarea

pârâtului să plătească și dobânda de 25 % pe lună, invocând convenția părților

intitulată „Chitanță”. Reclamantul, în calitate de creditor al obligației care

are ca obiect plata unei sume de bani (în speță, fiind vorba de recuperarea

unui prejudiciu cauzat ca urmare a răspunderii civile delictuale, prejudiciu cu

privire la care părțile au încheiat o convenție), nu poate pretinde ca

echivalent al prejudiciului încercat prin întârzierea executării de către

pârât, decât dobânda legală (art. 1088 alin. (1) C. civ.).

Din aceste motive,

instanța a apreciat că acea clauza este lovită de nulitate, neputând produce

efecte juridice.

Față de înțelegerea

intervenită între reclamant și pârât și având în vedere efectele pe care o

convenție le produce între părți (conform art. 969 C. civ., convenția are

putere de lege între părțile contractante), precum și faptul că, pentru

motivele arătate mai sus, nu se poate reține o alterare a condițiilor de viața

ale reclamantului cauzate de vătămările redate în cuprinsul certificatului

medico-legal de la fila 2 dosar, instanța a considerat că cererea acestuia, de

obligare a pârâtului la plata de daune morale este nefondată.

Cu privire la cererea

precizatoare, prin care reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata

unor daune cominatorii (câte 10 lei pentru fiecare zi de întârziere), această

cerere este nefondată întrucât daunele cominatorii (ca și mijloc de

constrângere a debitorului de a executa o obligație) nu se aplică obligațiilor

care au ca obiect o sumă de bani, întrucât o astfel de obligație este

producătoare de dobânzi.

Împotriva acestei

sentințe, reclamantul S.E.C. a formulat apel, care a fost admis prin Decizia civilă

nr. 13/A din 27 ianuarie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția

civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, a fost

schimbată, în parte, sentința atacată, în sensul că:

A fost obligat pârâtul

să plătească reclamantului dobânda legală aferentă sumei de 500 lei, acordată

cu titlu de despăgubiri, începând cu data scadenței, respectiv 16 iulie 2005,

până la achitarea efectivă a debitului; suma de 3000 lei cu titlu de daune

morale; suma de 274,94 lei cu titlu de cheltuieli de judecată; suma de 63 lei

către stat, reprezentând contravaloarea raportului de expertiză medico-legală,

ce a fost avansată din fondurile Ministerului Justiției.

S-au menținut

celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Pentru a pronunța

această decizie, Curtea a avut în vedere aceeași situație de fapt cu cea

reținută de prima instanță.

În plus, a arătat că,

întrucât reclamantul nu a formulat plângere penală împotriva pârâtului, prin

rezoluția nr. 4339/P/2005 din 30 august 2005, Parchetul de pe lângă Judecătoria

Craiova a dispus neînceperea urmăririi penale, care a fost menținută prin

rezoluția nr. 3311/II/2/2005 din 29 noiembrie   2005 a Prim-procurorului

Parchetului de pe lângă Judecătoria Craiova.

Pentru accidentul

rutier produs, pârâtul a fost sancționat contravențional, prin procesul-verbal

de contravenție din 19 august 2005 (fila 231 în dosarul primei instanțe).

La data de 16 iulie

2005, părțile au încheiat o convenție, consemnată într-un înscris intitulat

„Chitanță” (fila 161 în dosarul primei instanțe), prin care pârâtul s-a obligat

să plătească reclamantului suma de 500 lei, cu titlu de despăgubiri materiale,

reprezentând cheltuieli efectuate de acesta ca urmare a accidentării sale de

către pârât. Pârâtul s-a angajat să plătească această sumă de bani pe parcursul

lunilor august, septembrie, octombrie, cu o dobânda de 25 % pe lună, calculată

începând cu data încheierii convenției.

Întrucât pârâtul nu

și-a îndeplinit obligația asumată prin convenția menționată, reclamantul l-a

chemat în judecată, precizându-și acțiunea de câteva ori, cea din urmă fiind

făcută la data de 14 aprilie 2008 (fila 484), când a solicitat obligarea

pârâtul la plata sumei de 500 lei, cu o dobândă de 25% pe lună, cu titlu de

despăgubiri materiale, daune morale în cuantum de 9.000.000 euro în echivalent

lei la cursul BNR din data plații, despăgubiri pentru folosul de care a fost

lipsit prin neplata sumelor menționate, în cuantum de 1.000.000 euro,

penalități de 10 lei pe zi de întârziere, începând cu data introducerii

acțiunii până la plata efectivă a sumelor datorate.

În apel, reclamantul

a mai arătat că despăgubirile materiale pe care le solicită sunt în cuantum de

1020 lei, reprezentând contravaloarea tratamentului medical, iar cheltuielile

de judecată efectuate sunt în cuantum de 1726 lei.

Cererea de chemare în

judecată a fost întemeiată, în drept, pe dispozițiile art. 998-999 C. civ.

Din perspectiva

condițiilor răspunderii civile delictuale, fapta ilicită a pârâtului constă în

nerespectarea dispozițiilor legale referitoare la conducerea pe drumurile

publice, respectiv încălcarea prevederilor art. 135 lit. h) din H.G. nr. 1391

din 4 octombrie 2006 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Ordonanței

de Urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice,

constând în neacordarea priorității de trecere pietonului care traversează

drumul public, prin loc special amenajat, marcat și semnalizat corespunzător.

În ceea ce privește

vinovăția pârâtului, din probele administrate rezultă că aceasta a fost în

culpă cu privire la producerea accidentului, sub forma neglijenței, în sensul

că nu a prevăzut consecințele faptei sale ilicite, deși, în circumstanțele

date, trebuia și putea să le prevadă. De altfel, aceste aspecte nu au fost contestate

de către pârât.

Legătura de

cauzalitate între accidentul produs și leziunile constate prin certificatul

medico-legal mai sus menționat a fost stabilită prin actul medico-legal

respectiv, în sensul că leziunile constatate, care au necesitat un număr de

14-16 zile de îngrijiri medicale, au fost consecința accidentului rutier.

Curtea a înlăturat

susținerile apelantului, în sensul că urmările accidentului ar fi fost mult mai

grave decât cele reținute în certificatul medico-legal și că ar exista o

legătură de cauzalitate între vătămarea corporală suferită în urma accidentului

și afecțiunile pe care le are în prezent, întrucât aceste susțineri sunt

contrazise de expertiza medico-legală efectuată în cauză.

Astfel, conform

concluziilor raportului de expertiză, zonele în care a fost lovit reclamantul

în timpul accidentului nu sunt vitale, singura zonă vitală putând fi

considerată extremitatea craniană, în contextul în care, în urma impactului,

reclamantul s-a lovit cu capul de parbriz. La acest nivel nu au fost descrise,

însă, leziuni traumatice, fiind stabilit diagnosticul general de traumatism

cranio-cerebral minor. Urmare a accidentului rutier produs, viața reclamantului

nu a fost pusă în primejdie, neputând surveni decesul acestuia.

Totodată, s-a

stabilit că vătămarea corporală suferită nu poate duce, în viitor, la apariția

unui risc major de accident vascular, infarct, alte afecțiuni grave sau deces,

iar între leziunile traumatice suferite și afecțiunile patologice ale

reclamantului nu există legătură de cauzalitate, aceste afecțiuni apărând pe un

fond patologic preexistent.

Concluziile

raportului de expertiză mai arată că tratamentul medical prescris în

adeverințele și actele medicale ale reclamantului nu are nicio legătură de

cauzalitate cu traumatismul suferit în urma accidentului, reclamantul nu a fost

internat pentru leziunile suferite, nu a efectuat vreun tratament în condiții

ambulatorii și nu a avut complicații în perioada imediat ulterioară

accidentului, legate de o evoluție nefavorabilă a leziunilor traumatice

suferite.

Prin urmare, Curtea a

constatat că urmările accidentului produs sunt leziunile constatate în

certificatul medico-legal și care au necesitat pentru vindecare 14-16 zile de

îngrijiri medicale.

În ceea ce privește

prejudiciul material, în mod legal, prima instanță a constatat incidența dispozițiilor

art. 969 C. civ., părțile evaluând acest prejudiciu la momentul respectiv,

constând în tratament medical și contravaloarea ochelarilor reclamantului,

fiind acordată suma de 500 lei cu acest titlu, conform convenției părților.

Cum tratamentul

medical prescris în adeverințele și actele medicale pe care reclamantul le-a

depus la dosarul cauzei nu are nicio legătură de cauzalitate cu traumatismul

suferit în urma accidentului, astfel cum s-a stabilit prin raportul de

expertiză, nu se justifică majorarea sumei stabilite inițial de părți ca fiind

îndestulătoare pentru acoperirea prejudiciului patrimonial cauzat, iar

solicitarea apelantului în sensul majorării pretențiilor reprezentând

despăgubiri materiale, în apel, de la 500 lei la 1020 lei, nu poate fi primită.

Din această

perspectivă, instanța a constatat că facturile și chitanțele depuse în apel, la

filele 74-75, reprezentând cheltuieli cu ochelarii de vedere, taxa IML și

medicamente probează suma solicitată de reclamant cu titlu de despăgubiri

materiale, în cuantum de 500 lei, iar chitanțele depuse în copie la filele 79,

80, 81, 83, 93, reprezentând contravaloarea unor medicamente achiziționate în

perioada 2007-2008, au fost înlăturate ca probe, în contextul în care, prin

raportul de expertiză, s-a stabilit că între leziunile traumatice suferite și

afecțiunile patologice ale reclamantului nu există legătură de cauzalitate,

aceste afecțiuni apărând pe un fond patologic preexistent, iar tratamentul medical

prescris în adeverințele și actele medicale depuse ulterior nu are nicio

legătură de cauzalitate cu traumatismul suferit în urma accidentului,

reclamantul neefectuând vreun tratament în condiții ambulatorii și neavând

complicații în perioada imediat ulterioară accidentului, legate de o evoluție

nefavorabilă a leziunilor traumatice suferite.

Cu privire la cererea

reclamantului de a i se acorda și dobânda aferentă sumei de 500 lei, de 25% pe

lună, astfel cum s-a stabilit prin convenția părților, Curtea a constatat că,

în mod legal, instanța de fond a constatat că această clauză este lovită de

nulitate și nu poate produce efecte juridice. Aceasta întrucât, potrivit

dispozițiilor art. 5 din O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru

obligații bănești, în raporturile civile, dobânda nu poate depăși dobânda

legală cu mai mult de 50% pe an, iar conform art. 9 din același act normativ,

în raporturile civile, obligația de a plăti o dobândă mai mare decât cea

stabilită în condițiile prezentei ordonanțe este nulă de drept.

Cu toate acestea,

obiectul obligației fiind o sumă de bani, pe care pârâtul nu a plătit-o, deși

s-a obligat în acest sens, potrivit art. 1088 C. civ., daunele interese pentru

neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală.

Obligația de reparare

a prejudiciului cauzat se naște în momentul în care sunt întrunite toate

condițiile răspunderii civile delictuale. Ca o consecință juridică, debitorul

obligației de reparare este de drept pus în întârziere, putând fi ținut la

plata de daune moratorii. Aceasta cu atât mai mult cu cât părțile au evaluat de

comun acord prejudiciul material cauzat imediat după producerea accidentului,

la valoarea de 500 lei, creanța fiind certă, lichidă și exigibilă la data

încheierii convenției.

Pentru aceste motive,

instanța de apel a obligat pe pârât să plătească reclamantului dobânda legală

aferentă sumei de 500 lei, calculată de la scadență, 16 iulie 2005, până la

data achitării efective a debitului.

Pentru aceleași

considerente, Curtea a constatat că, în mod legal, prima instanță a respins și

cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro,

reprezentând despăgubiri pentru folosul de care a fost lipsit prin neplata

sumelor datorate de pârât, dobânda legală acoperind beneficiul nerealizat.

Curtea a constatat

că, în mod legal, a fost respinsă și cererea prin care reclamantul a solicitat

obligarea pârâtului la plata unor daune cominatorii de 10 lei/zi de întârziere,

întrucât daunele cominatorii reprezintă un mijloc de constrângere a debitorului

să execute o obligație, de a face sau de a nu face, care implică faptul

personal al debitorului. Daunele cominatorii nu sunt un procedeu de executare

silită în natură a obligațiilor. De aceea, recurgerea la acest mijloc este

admisibilă numai în cazul obligațiilor a căror executare în natură este

imposibilă. Daunele cominatorii nu se confundă cu daunele interese moratorii și

cu daunele interese compensatorii, deoarece se acordă fără a se urmări

repararea unui prejudiciu și au caracter provizoriu.

În consecință, în

conformitate cu dispozițiile art. 1084 C. civ., pentru întârziere în executarea

obligației asumate, de plată a sumei de 500 lei, cu titlu de despăgubiri

materiale, beneficiul nerealizat se acoperă prin acordarea de daune-interese

moratorii, care, potrivit art. 1088 C. civ., nu pot fi mai mari decât dobânda

legală.

Ca urmare a

vătămărilor corporale cauzate, reclamantul a suferit și un prejudiciu

nepatrimonial, constând în durerile fizice cauzate persoanei umane și

disconfortul psihic cauzat de suferințele fizice, aspecte care rezultă și din

declarațiile martorilor M.G. și A.M.E.

În ceea ce privește

acordarea daunelor morale, având în vedere că prejudiciul este nu numai

condiția răspunderii civile delictuale, dar și măsura ei, instanța a constatat

ca prejudiciul suferit de reclamant este și nepatrimonial, neputând fi evaluat

în bani, însă, pentru a atenua suferințele fizice ale reclamantului, a apreciat

că i se cuvin compensații bănești.

Sub acest aspect,

Curtea a constatat că este nelegală sentința, în contextul în care stabilește,

pe de o parte, că daune morale nu se pot acorda întrucât exced convenției

părților, iar, pe de altă parte, că prin fapta ilicită a pârâtului nu s-a

cauzat reclamantului nici un prejudiciu moral.

Astfel, convenția

anterior menționată, încheiată de părți, este exclusiv cu privire la

despăgubiri materiale și nu limitează dreptul reclamantului de a solicita și

alte despăgubiri, nefăcând nicio referire cu privire la întinderea reparației

integrale, nu cuprinde o manifestare de voință clară a reclamantului, în sensul

de a nu mai avea alte pretenții, ci doar o acceptare a evaluării prejudiciului

material cauzat prin fapta ilicită a pârâtului.

Prejudiciul

nepatrimonial, cauzat direct personalității fizice, rezultă din atingerile aduse

sănătății și integrității corporale a reclamantului, constând în dureri fizice

și disconfortul psihic cauzat de acestea (pretium doloris).

La stabilirea

cuantumului compensațiilor bănești pentru acest prejudiciu, instanța a avut în

vedere importanța și gravitatea prejudiciului nepatrimonial suferit, precum și

criteriul echității, întrucât aceste despăgubiri nu trebuie să reprezinte o

îmbogățire nejustificată a reclamantului și nici o exploatare neîntemeiată a

patrimoniului pârâtului.

Raportat la cele două

criterii, Curtea a considerat că suma de 3000 lei reprezintă o reparație

echitabilă a suferințelor fizice și psihice îndurate de reclamant ca urmare a

leziunilor ce au necesitat pentru vindecare 14-16 zile de îngrijiri medicale.

Cu privire la

cheltuielile de judecată solicitate de reclamant, acesta a depus numai cu

ocazia judecării apelului chitanțe doveditoare a efectuării acestor cheltuieli,

la filele 76-78, 80, 82-88, 90-92, 93-96, reprezentând contravaloarea taxelor

poștale aferente corespondenței cu instanța, tarif de cazare în Târgu-Mureș,

hârtie de scris, costul xerocopierii unor înscrisuri, în cuantum total de

274,94 lei.

În consecință, în

temeiul dispozițiilor art. 274 din C. proc. civ., fiind în culpă procesuală,

pârâtul a fost obligat să plătească reclamantului suma de 274,94 lei cu titlu

de cheltuieli de judecată.

Totodată, constatând

că, prin încheierea din data de 02 aprilie 2009, instanța a admis cererea

apelantului pentru acordarea ajutorului public judiciar și l-a scutit de la

plata decontului expertizei medico-legale efectuată de I.M.L. Târgu-Mureș,

costul expertizei în cuantum de 63 lei, astfel cum rezultă din cuprinsul

acesteia, fiind achitat din fondurile Ministerului Justiției, Curtea a făcut

aplicarea dispozițiilor art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public

judiciar în materie civilă, potrivit cărora cheltuielile pentru care partea a

beneficiat de scutiri sau reduceri prin încuviințarea ajutorului public

judiciar vor fi puse în sarcina celeilalte părți, dacă aceasta a căzut în

pretenții.

Prin încheierea nr. 7/CA

din 24 martie 2010, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția civilă, de muncă și

asigurări sociale, pentru minori și familie a respins, ca nefondată, cererea de

lămurire cu privire la înțelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului Deciziei

nr. 13/A din 27 ianuarie 2010, formulată de petentul S.E.C., cu următoarea

motivare:

În ședința din data

de 27 ianuarie 2010, instanța a analizat și s-a pronunțat asupra cererilor

apelantului reclamant referitoare la administrarea unor probe, sesizarea

organelor de cercetare penală sub aspectul săvârșirii unor infracțiuni de către

intimatul B.F. și agentul de poliție Ș.A., astfel cum rezultă din conținutul

deciziei menționate, în partea introductivă.

În ceea ce privește

analiza materialului probator administrat, aceasta s-a făcut în considerentele

hotărârii pronunțate.

Asupra tuturor

acestor dispoziții instanța nu mai poate reveni, ele urmând a fi cenzurate de

instanța de control judiciar.

Constatând că toate

motivele invocate de petent au făcut obiectul analizei instanței de apel și, în

contextul în care nu se încadrează în prevederile art. 2811 C. proc. civ.,

Curtea a respins cererea petentului, ca nefondată.

Prin încheierea de

ședință din Camera de Consiliu din data de 15 aprilie 2010, aceeași instanță a

respins cererea de îndreptare a erorii materiale, formulată de petentul S.E.C.,

referitor la încheierea nr. 7/CA din 24 martie 2010, având în vedere

următoarele considerente:

Ulterior pronunțării Deciziei

nr. 13/ A din 27 ianuarie 2010, petentul a solicitat completarea acestei

hotărâri cu privire la acte anexate la borderoul depus la termenul din 19

martie 2009, reprezentând dovezi cu privire la cheltuielile de judecată

pretinse și pe care Curtea le-a înlăturat, pentru ca instanța să se refere la

persoanele (judecători, grefieri, agent de poliție, martori) acuzate de apelant

de săvârșirea unor infracțiuni și la solicitarea de a fi sesizate instituțiile

abilitate cu cercetarea lor.

Totodată, s-a mai

cerut a se da lămuriri cu privire la declarațiile martorilor pârâtului, a

adresei nr. 38 din 11 martie 2008 emisă de Asociația Națională a Veteranilor de

Război Dolj și a planșelor fotografice, care nu au fost analizate ca probe.

Instanța, prin

încheierea nr. 7/CA din 24 martie 2010, a respins această cerere, constatând că

motivele invocate de petent nu se încadrează în prevederile art. 2811 C. proc.

civ., putând fi cenzurate numai de instanța de recurs.

În prezenta cerere,

petentul a invocat prevederile art. 281 C. proc. civ., solicitând îndreptarea

erorilor materiale cu privire la toate aceste aspecte.

Curtea a constatat

că, în ședința din data de 27 ianuarie 2010, instanța a analizat și s-a

pronunțat asupra cererilor apelantului reclamant referitoare la amânarea

cauzei, trimiterea dosarului la Judecătoria Craiova pentru studiu,

administrarea unor probe, sesizarea organelor de cercetare penală sub aspectul

săvârșirii unor infracțiuni de către intimatul B.F. și agentul de poliție Ș.A.,

astfel cum rezultă din conținutul deciziei menționate, în partea introductivă.

În ceea ce privește

analiza materialului probator administrat, aceasta s-a făcut în considerentele

hotărârii pronunțate.

Împrejurarea că

instanța nu a mai revenit asupra acestor dispoziții, astfel cum petentul a

solicitat prin cererea de completare a hotărârii, nu constituie o eroare

materială sau o omisiune, în sensul prevederilor art. 281 din C. proc. civ.

Reținând că toate

motivele invocate de petent au făcut obiectul analizei instanței de apel și, în

contextul în care nu se încadrează în prevederile art. 281 C. proc. civ.,

Curtea a respins cererea petentului, ca neîntemeiată.

Împotriva deciziei

civile sus-menționate au declarat recurs reclamantul S.E.C. și pârâtul B.F.,

iar împotriva încheierilor de ședință nr. 7/CA din 24 martie 2010 și din 15

aprilie 2010 a declarat recurs reclamantul.

I. Într-o formă

nesistematizată și incoerentă, recurentul reclamant a prezentat circumstanțele

producerii accidentului, istoricul cauzei, obiecțiunile sale față de măsurile

procesuale luate la fiecare termen de judecată în fața instanțelor pe rolul

cărora s-a aflat cauza sa, în diferite faze procesuale, solicitând analizarea

mai multor înscrisuri.

A menționat,

totodată, care sunt criticile aduse hotărârii pronunțate de Tribunalul Mureș și

Curtea de Apel Târgu Mureș.

Dintre toate aceste

susțineri și critici, prezenta instanță le va reda doar pe cele invocate în

legătură cu decizia pronunțată de Curtea de Apel, aceasta fiind singura

hotărâre ce poate forma obiect de recurs în condițiile art. 299 C. proc. civ.

În legătură cu

această din urmă hotărâre, recurentul reclamant a arătat că instanța de apel

avea obligația să repare toate incorectitudinile săvârșite la Judecătoria Târgu

Mureș, să elibereze copii de pe notele grefierei de ședință pentru ca partea să

poată verifica realitatea consemnărilor din încheieri în raport de susținerile

din ședința publică.

Din cauza

imposibilității sale de prezentare la instanță, recurentul nu a putut să

realizeze o apărare corespunzătoare și nu a putut formula obiecțiuni la raportul

de expertiză.

Susține că

respingerea verificării de scripte și a cursului înscrierii în fals privind

acte depuse de o altă persoană decât pârâtul nu are suport legal, motivarea

instanței referitoare la respingerea cererii privind sesizarea organelor

competente cu cercetarea infracțiunilor invocate de reclamant este subiectivă,

fiind încălcate dispozițiile art. 222 alin. (7) C. proc. pen.

Arată că respingerea

cererii de studiere a dosarului în condiții accesibile reclamantului

echivalează cu interzicerea accesului la propriul dosar.

Instanța de apel a

reținut incomplet critica privind administrarea probelor, nefăcând nicio

apreciere în legătură cu declarațiile martorilor pârâtului, ceea ce era

obligatoriu, nu s-a pronunțat asupra adresei de la Asociația Veteranilor de

Război nr. 38 din 11 martie 2008, deși era o probă concludentă și utilă

stabilirii adevărului, ceea ce echivalează cu un interes material, personal sau

de altă natură pentru judecătorii Curții; în raport de conținutul acestei

adrese, instanța trebuia să înlăture declarația martorului D.V., propus de

pârât.

Susține că au fost

încălcate dispozițiile art. 129 alin. (4) C. proc. civ., privind obligația

judecătorilor de a pune în dezbaterea părților orice împrejurare de fapt și de

drept.

Afirmă că nu au fost

respectate nici prevederile art. 295 alin. (2) C. proc. civ., cu privire la

completarea și refacerea probelor cerute la fond, impunându-se reaudierea

martorilor propuși de reclamant, consemnarea declarațiilor martorilor acestei

părți, rediscutarea în contradictoriu a martorilor solicitați de către pârât,

decăderea din probe față de momentul depunerii întâmpinării, neconsemnarea

planșelor fotografice depuse ca probe concludente.

Mai susține că

instanța de apel nu s-a pronunțat asupra unei cereri formulate la termenul din

19 martie 2009, privind nulitatea actelor făcute de Judecătoria Târgu Mureș

după ridicarea excepției de necompetență materială a acestei instanțe, la

termenul din 11 aprilie 2008.

Arată că precizările

din certificatul medico-legal ar fi trebuit să oblige instanța să constate

legătura de cauzalitate dintre leziunile suferite de victimă și afecțiunile

ulterioare și aceasta să sesizeze din oficiu că raportul de expertiză este

subiectiv și să solicite opinia I.N.M.L. București.

Cu privire la

constatarea instanței de apel că pârâtul este în culpă și fapta sa este ilicită

deoarece „nu a prevăzut consecințele faptei sale”, instanța nu a analizat cu

atenție declarația pârâtului de la filele 162 și 163 în care acesta arată „că

se face vinovat de accidentul de circulație din 23 iunie  2005, ora 20,10, în

sensul că, în momentul în care l-a accidentat pe reclamant, nu privea atent pe

șosea pe direcția de mers și se uita în partea stângă a șoselei de unde o

persoană îi făcuse semn să oprească”.

Or, un șofer care nu

este atent la trafic își asumă, în mod deliberat, consecințele faptei sale.

Instanța nu a

analizat, în mod corect, nici declarațiile martorilor reclamantului, ajungând

la concluzii greșite în privința susținerilor acestei părți.

De asemenea, dacă

instanța ar fi acordat posibilitatea să formuleze obiecțiuni la raportul de

expertiză medico-legală, ar fi constatat că urmările accidentului de circulație

au fost mult mai grave decât cele reținute în certificatul medico-legal și că

există o mare legătură de cauzalitate între vătămarea corporală suferită în

urma accidentului și afecțiunile prezentate.

Solicită să se

analizeze obiecțiunile la raportul de expertiză atașate cererii de recurs.

Susține că, în mod

greșit, instanțele au apreciat că dobânda de 25% lunar convenită nu are

legătură cu tratamentul făcut ulterior accidentului.

Dobânda reprezintă

despăgubirea convenită de părți chiar dacă datoria ar fi fost achitată la timp,

dar și în cazul neachitării acesteia.

Este o eroare a

instanței de apel să susțină că dobânda reprezintă majorarea sumei stabilite

inițial pentru tratamentul făcut conform actelor medicale depuse ulterior

accidentului.

Constatarea instanței

de apel privind nulitatea clauzei referitoare la dobândă nu are suport legal,

nefiind incidente, în cauză, prevederile art. 5 din O.G. nr. 9/2000, deoarece

chitanța întocmită între reclamant și pârât nu vizează o obligație bănească, ci

este o convenție între părți, care are putere de lege.

Înlăturarea dobânzii

convenționale, de către Curte, este abuzivă și dovedește necunoașterea legii.

Convenția

materializată în acest înscris îndeplinește toate condițiile de valabilitate

prevăzute de art. 498 C. civ., are stabilit obiectul la care pârâtul s-a

obligat, în conformitate cu art. 962 C. civ., în sensul plății sumei de

5.000.000 lei, reprezentând cheltuieli efectuate de reclamant cu ocazia

accidentului, pe care pârâtul s-a angajat să le plătească în decurs de 2 luni,

cu o dobândă de 25% pe lună, începând de la data încheierii convenției și până

la achitare.

Convenția are putere

de lege conform art. 969 C. civ., trebuie executată cu bună-credință, potrivit art.

970 din același cod, iar reclamantul, în calitate de creditor, are dreptul să

ceară și să dobândească îndeplinirea exactă a obligației.

Potrivit art. 1082 C.

civ., în calitate de debitor, pârâtul trebuie să plătească daunele interese

pentru neexecutare și întârzierea obligației, solicitate de reclamant prin

cererea de chemare în judecată.

În continuare,

reclamantul redă conținutul art. 1087, 1174 și 1176 C. civ., susținând că a

respectat, la încheierea convenției, și dispozițiile art. 1180 din același cod,

în sensul trecerii mențiunii „bun și aprobat”, ulterior redactării înscrisului,

de către pârât.

Susține că au fost

încălcate dispozițiile art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

În mod nelegal,

instanța a respins cererea privind obligarea pârâtului la plata sumei de

1.000.000 euro ca despăgubiri pentru folosul de care a fost lipsit prin neplata

sumei convenite.

Dacă ar fi încasat

suma de bani convenită, respectiv 875 lei cu dobânda pe trei luni, în anul

2005, reclamantul ar fi pornit o afacere profitabilă și ar fi realizat un

câștig.

De asemenea, în mod

nelegal, au fost înlăturate și daunele cominatorii, pârâtul având obligația să

achite suma datorată convenită.

În mod greșit nu au

fot acordate daune morale reclamantului.

Mai susține că suma

de 274,94 lei cheltuieli de judecată față de suma totală dovedită cu

înscrisurile depuse la dosar reprezintă o încălcare a legii, cheltuielile de

judecată ridicându-se la suma de 2385,64 lei.

Arată, în continuare,

că despăgubirile materiale se ridică la suma de 1020 lei, plus suma de 1726 lei

cheltuieli de judecată, rezultând în urma recalculării acestor sume, de către

reclamant, un total de 2385,64 lei și nu suma de 274,94 lei.

Susține că are acte

justificative pentru cheltuielile făcute în apel, aceste fiind altele decât

cele depus la 19 martie 2009 și sunt în sumă de 822,20 lei.

Menționează că

instanța de apel nu a analizat toate criticile sale expuse în 24 de pagini și

138 de puncte.

Invocă jurisprudența

Curții Europene în cauza Boldea contra României, în care s-a statuat că

„dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 pct. 1 din Convenție

înglobează și dreptul părților la proces de a prezenta observațiile pe care le

consideră relevante pentru cauza lor și de aici rezultă obligația instanței de

a proceda la o analiză efectivă a mijloacelor, argumentelor și probelor cerute

de părți fără a le stabili anticipat relevanța”.

Tot în această cauză,

Curtea Europeană a mai statuat că „un factor de mare greutate îl constituie

atitudinea părții în timpul procedurii penale, respectiv manifestarea

interesului față de procesul său”, ceea ce reclamantul a dovedit, dar nu a fost

reținut.

A solicitat ca

instanța de recurs să analizeze obiecțiunile sale la raportul de expertiză

întocmit în cauză, să înlăture declarațiile martorilor pârâtului, precum și

întâmpinările și înscrisurile depuse de pârât, ca fiind false, să dispună

reaudierea martorilor reclamantului, să încuviințeze efectuarea unei

contraexpertize.

Pentru toate aceste

considerente, a solicitat admiterea căii de atac și, pe fond, admiterea în

integralitate a acțiunii, astfel cum a fost formulată și precizată.

II. Recurentul pârât

B.F. a criticat decizia pentru următoarele motive:

În mod greșit,

instanța de apel a dispus obligarea pârâtului la acordarea daunelor morale,

necoroborând declarațiile martorilor, certificatul medico-legal și concluziile

raportului de expertiză în care se reține că tratamentul medical prescris

reclamantului în adeverințele medicale nu are legătură de cauzalitate cu

traumatismul suferit de acesta în urma accidentului.

Astfel, reclamantul

nu a fost internat pentru leziunile suferite, nu a efectuat un tratament în

condiții ambulatorii, nu a avut complicații în perioada imediat ulterioară,

suferințele fizic și psihice fiind nedovedite.

În subsidiar,

recurentul pârât apreciază că suma acordată este prea mare în raport de zilele

de îngrijiri medicale reținute prin certificatul medico-legal, respectiv 14-16

zile.

A solicitat admiterea

căii de atac și, pe fond, respingerea cererii privind obligarea sa la acordarea

daunelor morale în cuantum de 3000 lei, iar, în subsidiar, micșorarea

cuantumului acestei sume, cu acordarea unui termen de 6 luni pentru a fi

achitate, în raport de faptul că recurentul pârât nu realizează niciun venit.

În drept, cererea de

recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ.

III. Recurentul

reclamant a criticat încheierile nr. 7/CA din 24 martie 2010 și 15 aprilie 2010,

în sensul de a se analiza cererile formulate în cuprinsul cererii de completare

și lămurire a deciziei recurate, cererea de retragere a cetățeniei române formulată

la 22 martie 2010, precum și cele pentru îndreptarea erorilor materiale

săvârșite în încheierea nr. 7/CA din 24 martie 2010.

A solicitat admiterea

recursului și, în consecință, admiterea cererii de completare și lămurire a

deciziei recurate, precum și admiterea cererii de îndreptare a erorilor

materiale din încheierea nr. 7/CA din 24 martie 2010.

Recurentul reclamant

a depus la dosar un set de înscrisuri constând în acte medicale, bilete de

călătorie, chitanțe privind cheltuieli de cazare și note scrise.

Analizând decizia și

încheierile atacate, în raport de acele critici care pot fi încadrate în

motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte

constată că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

I. În ceea ce

privește recursul declarat de reclamant împotriva Deciziei nr. 13/ A din 27

ianuarie 2010 a Curții de Apel Târgu Mureș, Înalta Curte va avea în vedere doar

criticile de nelegalitate a deciziei, referitoare la următoarele aspecte:

a. - greșeli procedurale

săvârșite de instanța de apel în legătură cu pretinsul refuz de a elibera copii

de pe notele grefierului de ședință și în legătură cu nepronunțarea asupra

cererii formulate la termenul din 19 martie 2009 privind nulitatea actelor

făcute de Judecătoria Târgu Mureș după invocarea excepției de necompetență

materială, susțineri ce se vor analiza din perspectiva art. 304 cpt.5 C. proc.

civ.;

b. - încălcarea

dreptului la apărare determinat de imposibilitatea de a se prezenta în instanță

și a formula obiecțiuni la raportul de expertiză medico-legală, precum și de a

avea acces la dosar în condiții accesibile părții – 304 pct. 5 C. proc. civ.;

c. - greșita

respingere a cererii de plată a dobânzii convenționale de 25% lunar, aferentă

sumei acordate cu titlu de despăgubiri materiale, raportat la textele de lege C.

civ. care, în opinia recurentului, ar fi fost încălcate, și la

inaplicabilitatea art. 5 din O.G. nr. 9/2000 – art. 304 pct. 9 C. proc. civ.;

Celelalte susțineri

ale recurentului, astfel cum au fost redate în precedent, nu vor fi analizate

deoarece nu sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare sau de

modificare prevăzute în art. 304 C. proc. civ., pentru considerentele ce se vor

prezenta în continuare.

a. Referitor la

greșelile procedurale săvârșite de instanța de apel, susținerile reclamantului

sunt neîntemeiate.

În ceea ce privește

pretinsul refuz al Curții de Apel de a comunica reclamantului copii de pe

caietul de note al grefierului de ședință, acesta nu se subsumează încălcării

vreunei norme procedurale deoarece toate cererile formulate de parte, în apel,

pentru eliberarea copiilor respective, se referă la mențiunile din caietul de

note al grefierului de ședință consemnate în dosarul de fond, aflat pe rolul

Judecătoriei Târgu Mureș, respectiv al Tribunalului Mureș.

Or, potrivit art. 104

alin. (1) 7 din H.C.S.M. nr. 387/2005, pentru aprobarea Regulamentului de

ordine interioară al instanțelor judecătorești, caietul de note trebuie

numerotat și sigilat și se depune la arhiva instanței, unde se va păstra timp

de 3 ani, socotiți de la data ultimelor note.

Prin urmare, nu

instanța de apel era abilitată să elibereze copii de pe acest caiet,

reclamantul trebuind să se adreseze instanței unde se află în păstrare acest

caiet; de asemenea, nu există nicio dispoziție legală prin care să se abiliteze

sau să fie obligată instanța de control judiciar să ordone unei alte instanțe

să comunice părții interesate copii de pe documente sau de pe diferite

registre, inclusiv de pe caietul grefierului de ședințe, deținute în arhiva

celei din urmă.

În acest sens,

instanța de apel a comunicat reclamantului, la data de 24 martie 2009 (fila 168

dosar apel), că nu se află în posesia notelor grefierului de ședință aferente

termenelor cauzei la instanțele anterioare, astfel încât obținerea copiilor

solicitate se putea realiza doar prin intermediul unei cereri adresate de

reclamant la aceste instanțe, iar nu prin efectuarea unei corespondențe între

instanța de apel și instanțele de fond, pe rolul cărora s-a aflat dosarul

înainte și ulterior declinării.

În consecință, nu se

poate imputa Curții încălcarea vreunei norme de procedură în condițiile art. 105

alin. (2) C. proc. civ., astfel încât motivul de casare prevăzut de art. 304 pct.

5 din același cod nu este incident.

De altfel, recurentul

nici nu arată, în mod concret, în ce ar consta neconformitatea celor consemnate

în încheierile redactate în dosarul instanței de fond în raport de susținerile

făcute în ședință publică la termenele de judecată care au avut loc în faza

procesuală respectivă, astfel încât, și din acest punct de vedere nu se poate

reține vreo vătămare produsă părții în urma imposibilității obținerii de copii

de pe caietul de note al grefierului, demers care, oricum, era la îndemâna

recurentului.

A mai arătat că instanța

de apel nu s-a pronunțat asupra cererii formulate la termenul din 19 martie 2009

privind nulitatea actelor făcute de Judecătoria Târgu Mureș după invocarea

excepției de necompetență materială.

Această susținere,

alături de alte solicitări, a fost formulată prin intermediul cererii

înregistrate în dosarul de apel la 9 martie 2009 (filele 61-65), cerere care a

fost luată în discuție la termenul din 19 martie 2009 și rezolvată sub anumite

aspecte, mai precis, s-a încuviințat efectuarea expertizei medico-legale cerută

de parte, iar cu privire la celelalte solicitări s-a arătat, de către Curte, că

vor fi analizate odată cu fondul cauzei, astfel încât nu se poate considera că

instanța a omis să se pronunțe asupra cererii respective.

Este adevărat că, în

considerentele deciziei recurate, instanța de apel nu a mai reluat problema în

discuție, dar aceasta nu echivalează cu o nemotivare a hotărârii sub acest

aspect, în condițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., deoarece susținerile

referitoare la nulitatea măsurilor procesuale dispuse de Judecătoria Târgu

Mureș ulterior invocării, de către reclamant, a excepției necompetenței

materiale, nu se circumscriu unui veritabil motiv de apel, care să impună

Curții obligația de a se pronunța asupra lui.

Astfel, apelantul nu

individualizează actele sau măsurile procesuale efectuate de instanța

necompetentă, care ar fi fost lovite de nulitate, în condițiile în care, cel

puțin în materie de probatoriu, dispozițiile art. 160 C. proc. civ. prevăd că

dovezile administrate de instanța necompetentă rămân câștigate judecății și

instanța competentă va dispune refacerea lor doar pentru motive temeinice. Prin

urmare, încuviințarea și administrarea probelor de o instanță necompetentă nu

reprezintă, în accepțiunea legiuitorului, acte procesuale lovite de nulitate.

De asemenea, și alte

măsuri ale instanței, cum ar fi încuviințarea unei cereri pentru lipsă de

apărare, primirea în dosar a unei cereri reconvenționale, a unei cereri de

modificare a acțiunii, ș.a. nu pot fi considerate măsuri procesuale lovite de

nulitate.

Refuzul unei instanțe

necompetente de a îndeplini anumite acte procesuale sau de a încuviința anumite

probe este, de asemenea, nerelevant din moment ce partea interesată le poate

reitera în fața instanței competente.

Pentru aceste considerente

era important ca recurentul să indice, în dosarul de apel, ce acte procesuale

săvârșite de Judecătoria Târgu Mureș, ca instanță necompetentă, sunt lovite de

nulitate pentru a se putea aprecia, în primul rând, dacă această sancțiune

subzistă în cazul lor sau dacă vătămarea produsă reclamantului prin efectuarea

lor nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii primei instanțe,

bineînțeles a celei competente să soluționeze cauza.

Aceasta cu atât mai

mult cu cât, în raport și de felul nulității care ar afecta asemenea acte,

pentru cele condiționate de vătămare, nulitatea ar fi putut să fie înlăturată

de instanța competentă fie prin neluarea în seamă a actului procesual

îndeplinit de instanța necompetentă, fie prin refacerea lui, la cererea părții

interesate.

În plus, recurentul

nu a arătat în ce modalitate actele procesuale efectuate de Judecătoria Târgu

Mureș, cu privire la care a invocat generic nulitatea, au fundamentat soluția

instanței de fond competente.

Prin urmare, în

legătură cu această critică, Înalta Curte constată că nu se poate reține nici

încălcarea formelor procedurale prevăzute sub sancțiunea nulității în

condițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., motiv de casare prevăzut de art. 304

pct. 5, și nici absența motivării acestui aspect, conform art. 304 pct. 7, în

condițiile în care susținerile respective nu sunt suficient individualizate

pentru a putea fi circumscrise unui motiv de apel.

Recurentul reclamant

a mai invocat și alte nereguli procedurale prin cererea de recurs, dar care nu

pot fi verificate de prezenta instanță, tot determinat de caracterul incomplet

al susținerilor.

Astfel, a arătat că

instanța de apel avea obligația să repare toate incorectitudinile săvârșite de

Judecătoria Târgu Mureș, fără să menționeze care sunt acestea și în ce mod au

influențat soluția pronunțată de instanța competentă.

A mai afirmat că

respingerea verificării de scripte și a cursului înscrierii în fals nu are

suport legal, fără să arate, însă, textul de lege încălcat și motivele pentru

care s-ar fi impus a se da curs acestor cereri, raportat la argumentele

instanței de apel avute în vedere la respingerea solicitării privind demararea

procedurii de verificare de scripte și înscriere în fals. Această instanță a

arătat, în partea introductivă a deciziei, că cererile respective au fost

respinse deoarece nu vize