ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 654/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 654/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra

recursului de față; în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința

penală nr. 95/ P din 21 septembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Neamț în

dosarul penal nr. 2206/103/2011 s-a dispus condamnarea inculpatului I.G.,

pentru săvârșirea infracțiunii de viol, prevăzută de art. 197 alin. (3) C.

pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 320

1

alin. (7) C.

proc. pen., art. 74 alin. (1) lit. a) și art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen., la

pedeapsa de 6 ani închisoare și la pedeapsa complementară a interzicerii

drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C.

pen. pe o durată de 3 ani, după executarea pedepsei principale.

l-a fost

interzisă inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1)

lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., în condițiile și pe durata prevăzută de

art. 71 alin. (2) C. pen.

În temeiul art.

350 alin. (1) C. proc. pen., s-a menținut starea de arest a inculpatului, iar

în temeiul art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată, durata arestării

preventive efectuată de la data de 17 martie 2011 și până la data pronunțării

prezentei sentințe, respectiv 21 septembrie 2011.

S-a luat act că

partea civilă F.I. a renunțat la daunele morale solicitate.

S-a constatat

că partea vătămată F.L. nu s-a constituit parte civilă în cauză.

S-a constatat

că inculpatul a fost asistat de apărători aleși.

În temeiul art.

191 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul să plătească statului,

suma de 2500 lei, cheltuieli judiciare.

Pentru a hotărî

astfel prima instanța a avut în vedere că sub numărul 2206/103 din 11 mai 2011,

a fost înregistrat la această instanță, rechizitoriul nr. 98/P/2010 din 10 mai

2011 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Neamț, prin care s-a dispus

trimiterea în judecată a inculpatului I.G., pentru săvârșirea infracțiunii de

viol, prevăzută de art. 197 alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2)

C. pen.

În actul de

sesizare al instanței s-a reținut că, începând cu luna ianuarie 2010, de

aproximativ 6-7 ori, în timp ce inculpatul se afla în locuință doar cu minorul

F.M.G., în vârstă de 10 ani, a început să se joace cu acesta, să-l mângâie,

să-l sărute, apoi să-i sugă organul sexual, după care i-a introdus penisul în

gura minorului, ducând la bun sfârșit un act sexual complet, fără ca minorul să

fi fost în măsură să-și fi exprimat voința.

În ședința

publică din data de 01 iunie 2011, F.I. reprezentantul legal al minorului, s-a

constituit parte civilă în cauză în numele și pentru fiul său minor, cu suma de

100.000 lei, cu titlu de daune morale.

Ulterior, la

data de 11 iunie 2011, victima F.M.G. a decedat. Urmarea acestui fapt, a fost

introdusă în cauză și mama minorului F.L., alături de tatăl minorului, ambii în

calitate de părți civile.

În ședința

publică din data de 31 august 2011, partea civilă F.I. a declarat că renunță la

pretențiile civile formulate în cauză, iar F.L. a declarat că nu se constituie

partea civilă întrucât copilul a decedat iar suferința părinților nu poate fi

acoperită prin plata unor daune morale.

În cursul

urmăririi penale au fost administrate următoarele probe : procesul-verbal de

cosemnare a plângerii și denunțului oral efectuat de F.I., procesul verbal de

cercetare la fața locului și planșa fotografică anexă, declarațiile părți

vătămate F.M.G., copia certificatului de naștere al părții vătămate, raportul

de expertiză medico-legală psihiatrică din 20 aprilie 2010 efectuat

inculpatului de Serviciul Județean de Medicină Legală Neamț, declarațiile

martorilor F.I., F.L., A.V., H.D., A.B.l., I.R., H.L., A.C., P.C., B.I.,

D.G.C., S.L., S.M., C.V. și declarațiile inculpatului.

La primul

termen de judecată, până la începerea cercetării judecătorești, inculpatul a

declarat că recunoaște în totalitate fapta reținută în rechizitoriu, cunoaște

și își însușește probele administrate la urmărirea penală și solicită ca

judecarea cauzei să se facă pe baza acestora.

În temeiul art.

320 ind. 1 C. proc. pen., instanța a admis cererea pentru procedură

simplificată formulată de inculpat.

Din analiza

actelor și lucrărilor dosarului, instanța a reținut următoarele:

În luna

ianuarie 2010, victima F.M.G. avea vârsta de 8 ani și locuia împreună cu

fratele său F.C.A., în vârstă de 7 ani, în casa părinților săi de pe raza

comunei Bara, jud. Neamț.

Părinții

victimei, F.I. și F.L., nu aveau o ocupație stabilă și pentru a-și câștiga

existența lucrau în mod ocazional atât la cetățenii din comună, cât și în

diferite zone agricole dezvoltate din tară, care aveau nevoie de forță de

muncă.

În luna

ianuarie 2010, F.I., tatăl celor doi minori, a plecat la muncă la o fermă în

județul Vrancea la tăiat de vie, astfel încât copiii au rămas în grija soției

sale.

Însă, F.L.,

mama minorilor, s-a îmbolnăvit și a fost nevoită să se interneze în Spitalul

Mun. Roman împreună cu un alt copil minor rezultat din căsătoria celor doi

soți, astfel încât cei doi băieți au fost lăsați în grija inculpatului I.G.,

care locuia în aceeași comună și era cunoscut sub numele de P.G.

Acesta din urmă

a fost călugăr la Mănăstirea Bistrița, iar de câțiva ani s-a retras pe raza

comunei Bara, jud. Neamț, unde locuia în imobilul bunicii sale situat lângă

pădure, într-o gospodărie pe care și-o administrează singur.

Inculpatul s-a

îngrijit de minorii F.M.G. și F.C.A., cărora Ie-a oferit hrană zilnică și un

adăpost câteva luni de zile.

Începând din

luna ianuarie 2010, în timp ce inculpatul era singur în locuință împreună cu

minorul F.M.G. a început să se joace cu acesta, îl mângâia, îl dezbrăca de

haine, îl săruta, apoi se dezbrăca și el, așezându-se pe pat, după care îi

sugea organul sexual.

Imediat după

aceea, inculpatul își introducea penisul în gura minorului, ducând la bun

sfârșit un act sexual complet, fără ca minorul să fie în măsură a-și exprime

voința.

Pentru a

încerca să acopere cele întâmplate, inculpatul i-a spus minorului, că totul

este un secret și nu are voie să relateze nimănui episoadele intime

desfășurate.

Acest lucru s-a

întâmplat de aproximativ 6-7 ori, în perioada ianuarie - martie 2010.

După ce tatăl

minorilor s-a întors de la muncă, a aflat în mod întâmplător de conduita

inculpatului, motiv pentru care a solicitat efectuarea cercetărilor în cauză și

tragerea la răspundere penală a lui I.G.

În timpul

cercetărilor, minorul F.C.A. a precizat că și lui i s-a întâmplat același lucru

ca și fratelui său, fără a relata vreunei alte persoane sau chiar părinților

săi.

În cursul

urmăririi penale, inculpatul a recunoscut doar săvârșirea faptei asupra

minorului F.M.G., infirmând toate celelalte aspecte invocate de celălalt minor,

F.C.A., față de care s-a dispus neînceperea urmăririi penale.

La data de 11

iunie 2011, ambii minori au decedat.

Din raportului

de expertiză medico-legală psihiatrică din 20 aprilie 2010, întocmit de

Serviciul Județean de Medicină Legală Neamț, rezultă că inculpatul prezintă

diagnosticul de pedofilie și a avut discernământul critic prezent în raport de

fapta comisă.

În drept, fapta

inculpatului I.G. de a fi întreținut în baza aceleiași rezoluții infracționale,

în perioada ianuarie-martie 2010, acte sexuale de orice natură prin

constrângerea unui minor care nu a împlinit vârsta de 15 ani, sau profitând de

imposibilitatea acestuia de a se apăra, întrunește elementele constitutive ale

infracțiunii de viol, prevăzut de art. 197 alin. (3) C. pen., cu aplicarea art.

41 alin. (2) C. pen.

Chiar dacă

inculpatul nu l-a constrâns pe minor să întrețină cu el relații sexuale orale,

minorul s-a aflat în imposibilitate de a-și exprima voința sau de a se apăra,

situație de care inculpatul s-a folosit.

Raportat la

încadrarea juridică menționată, s-a avut în vedere împrejurarea că a fost

admisă cererea formulată de inculpat, privind judecarea cauzei în conformitate

cu dispozițiile art. 320 ind. 1 C. proc. pen.

În baza

textelor de lege menționate și a dispozițiilor art. 345 C. proc. pen., instanța

a aplicat inculpatului o pedeapsă privativă de libertate, la individualizarea

căreia au fost avute în vedere dispozițiile art. 72 C. pen., respectiv gradul

de pericol social ridicat al faptei, modalitatea de comitere, numărul repetat

al actelor sexuale care au intrat în conținutul infracțiunii continuate,

persoana și vârsta victimei, precum și urmările produse, atât asupra victimei cât

și în rândul comunității în care părțile locuiau. Referitor la conduita

inculpatului înainte de săvârșirea infracțiunii, s-a reținut că acesta este

relativ tânăr, nu are antecedente penale și a avut o bună conduită anterior

comiterii faptei, aspect ce rezultă din declarațiile martorilor audiați în

circumstanțiere, respectiv M.I. și D.G.C., cât și din declarațiile

extrajudiciare depuse la dosarul cauzei, astfel că în favoarea acestuia a fost

reținută și circumstanța atenuantă prevăzută de art. 74 alin. (1) lit. a) C.

pen., urmând ca pedeapsa să fie coborâtă sub minimul special prevăzut de lege,

în temeiul art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen.

În consecință,

instanța l-a condamnat pe inculpat la pedeapsa principală cu închisoarea, având

în vedere gravitatea faptei, pedeapsă care a fost redusă atât ca urmare a

reținerii dispozițiilor art. 320 ind. 1 C. proc. pen., cât și ca urmare a

reținerii circumstanței atenuante prevăzute de art. 74 lit. a) C. pen., precum

și la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64

alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe o durată de 3 ani, după

executarea pedepsei principale.

În condițiile

și pe durata prevăzută de art. 71 alin. (2) C. pen., s-a interzis inculpatului

exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și

lit. b) C. pen.

În temeiul art.

350 alin. (1) C. proc. pen., s-a menținut starea de arest a inculpatului, iar

în temeiul art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului,

perioada arestării preventive, începând cu data de 17 martie 2011 și până la

zi.

Referitor la

latura civilă a cauzei, s-a luat act că partea civilă F.I. a renunțat la

daunele morale solicitate și s-a constatat că partea vătămată F.L. nu s-a

constituit parte civilă.

S-a constatat

că inculpatul a fost asistat de apărători aleși.

Ca o consecință

a condamnării, în temeiul art. 191 alin. (1) C. proc. pen., inculpatul a fost

obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în cauză.

Împotriva

acestei hotărâri a declarat apel inculpatul, criticile formulate împotriva

sentinței apelate precum și solicitările inculpatului fiind expuse în detaliu

în preambulul prezentei decizii.

Procedând la

verificarea sentinței apelate în raport de actele și lucrările dosarului și de

motivele de apel invocate Curtea a reținut următoarele:

Motivele de

apel expuse de apărătorii inculpatului vizează reducerea cuantumului pedepsei

precum și aplicarea dispozițiilor art. 86 ind. 1 C. pen., respectiv suspendarea

executării pedepsei sub supraveghere.

Se reține că

prima instanță a aplicat în cauză prevederile art. 320 ind. 1 alin. (7) C.

proc. pen., respectiv a aplicat față de recunoașterea vinovăției de către

inculpat, o pedeapsă în cuantum orientat sub minimul special prevăzut de lege,

astfel cum acesta a fost redus cu o treime, potrivit dispozițiilor procedurale

menționate și ca efect al reținerii de circumstanțe atenuante.

Curtea a

apreciat că prima instanță a dovedit o clemență deosebită față de inculpat în

condițiile în care faptele acestuia prezintă un grad de pericol social extrem

de ridicat.

În acest sens

s-a avut în vedere că inculpatul a întreținut în mai multe rânduri, în perioada

lunii ianuarie 2010 acte sexuale orale cu un copil în vârstă de 10 ani. Simpla

enunțare a acestor fapte conduce în mod evident la stabilirea unui grad de

pericol social extrem. În cauză existând însă circumstanțe care contribuie la

evidențierea unei periculozități deosebite a inculpatului, nicidecum la

atenuarea vinovăției acestuia, așa cum se invocă în apărarea acestuia.

În acest sens

s-a arătat că inculpatul a profitat de situația dificilă în care se afla

victima actelor sale de pedofilie, respectiv de faptul că părinții acestuia

aveau o situație materială precară, tatăl fiind nevoit să plece la o fermă

agricolă din județul Vrancea pentru a realiza venituri.

În condițiile

în care mama minorului s-a îmbolnăvit și s-a dispus internarea în spital a

acesteia victima împreună cu fratele ei au fost lăsați în grija inculpatului,

inclusiv pe considerentul că acesta fusese călugăr, fiind cunoscut în sat ca

P.G. și prezenta așadar încredere în colectivitate.

Împrejurarea că

victima și fratele acestuia nu au beneficiat de o îngrijire părintească

adecvată, acest aspect contribuind ulterior la decesul minorilor, fără legătură

cu prezenta cauză, a fost invocată de apărare. Curtea a considerat însă, în

contradicție deplină cu apărarea formulată că aspectul prezentat este net

defavorabil inculpatului, acesta profitând de lipsa de îngrijire a victimei.

O altă apărare

a vizat schimbarea încadrării juridice a faptelor în infracțiunea de

perversiuni sexuale, sancționată cu limite de pedeapsă mai blânde, însă în

acest sens a fost avută în vedere decizia în interesul legii nr. 111/2005 în

care se arată că prin actul sexual de orice natură, susceptibil de a încadrat

în infracțiunea de viol, se înțelege orice modalitate de obținere a unei

satisfacții sexuale prin folosirea sexului sau acționând asupra sexului, între

persoane de sex diferit sau de același sex, prin constrângere sau profitând de

imposibilitatea victimei de se apăra sau de a-și exprima voința.

S-a apreciat că

actele sexuale orale întreținute de inculpat cu victima în persoana unui

băiețel de numai 10 ani se circumscriu așadar cu evidență încadrării juridice

prevăzute de art. 197 C. pen., întrucât acestea au fost întreprinse prin

folosirea sexului asupra unei persoane care nu și-a putut exprima voința,

datorită vârstei fragede.

În consecință,

față de aspectele relevate s-a apreciat că nu se impune sub nici o formă

diminuarea cuantumului pedepsei principale aplicate, cu atât mai puțin nu poate

fi luată în discuție suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, scopul

educativ - preventiv al pedepsei neputând a fi atins decât prin privarea de

libertate a inculpatului.

Ca efect al

menținerii condamnării dispusă de prima instanță, a fost menținută starea de

arest preventiv a apelantului - inculpat., și în conformitate cu prevederile

art. 382 alin. (2) C. proc. pen. a fost dedusă în continuare starea de arest

preventiv a inculpatului de la data pronunțării sentinței apelate, respectiv 21

septembrie 2011 la zi.

Împotriva

acestei decizii, în termen legal a declarat recurs inculpatul I.G.

Prin motivele

depuse în scris la dosarul cauzei de către apărătorul ales al acestuia și

susținute oral în ședință publică, au fost reiterate criticile formulate în

fața instanței de apel, critici ce au fost enunțate în partea introductivă a

deciziei.

Cu prilejul

ultimului cuvânt, inculpatul I.G., și-a retractat declarația de vinovăție dată

în fata instanței de fond.

Înalta Curte, a

procedat la ascultarea inculpatului, susținerile acestuia fiind consemnate în

declarație separată atașată la dosar.

Reprezentantul

parchetului și apărătorul ales al inculpatului, față de declarația de

retractare a vinovăției formulată de inculpat, a solicitat admiterea

recursului, casarea deciziei recurate și a sentinței Tribunalului Neamț și

trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Neamț în vederea începerii

cercetării judecătorești.

Examinând

recursul declarat prin prisma acestei critici, Înalta Curte, a apreciat că

recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta.

Astfel fapta

inculpatului constând în aceea că a întreținut în mai multe rânduri, în

perioada lunii ianuarie 2010 acte sexuale orale cu un copil în vârstă de 10

ani, respective acte sexuale orale întreținute de inculpat cu victima în

persoana unui băiețel de numai 10 ani se circumscriu încadrării juridice

prevăzute de art. 197 C. pen. Mai mult decât atât, victima inculpatului era un

copil de numai 10 ani care nu și-a putut exprima voința, datorită vârstei

fragede.

Așadar,

încadrarea juridică dată faptei este corectă neexistând nici un motiv de

schimbare a acesteia așa cum a solicitat inculpatul.

Cu privire la

reindividualizarea pedepsei, instanța de recurs apreciază că nici această

critică nu este fondată. Astfel, în primul rând principalul criteriu de

individualizare respectiv gradul de pericol social al faptei săvârșite de inculpat,

urmând ca celelalte două criterii, persoana făptuitorilor și circumstanțele

atenuante sau agravante ca și criterii de individualizare alăturate și

distincte, să fie avute în vedere numai după ce instanța de judecată și-a

format părerea cu privire la gradul de pericol social concret al activității

infracționale.

Sub aspectul

raportului dintre gradul de pericol social al faptei si persoana infractorului,

se află și criterii subiective, cum sunt persoana făptuitorului și conduita sa

luată în considerare desigur, în ansamblul ei, dar și după săvârșirea faptei,

până în momentul soluționării cauzei de către organul judiciar.

Potrivit

concepției ce a prezidat redactarea art. 72 C. pen., gradul de pericol social

al faptei săvârșite și persoana infractorului constituie, după cum s-a arătat,

două criterii de individualizare autonome, fiecare cu un conținut propriu,

deosebit de al celuilalt.

Sub aspectul

raportului dintre gradul de pericol social al faptei și persoana făptuitorului,

pe de o parte, și împrejurările care atenuează răspunderea penală, pe de altă

parte, trebuie subliniat că există o legătură indisolubilă. Esența acestora din

urma este reducerea ori, respectiv, sporirea gradului de pericol social al

faptei sau al periculozității persoanei făptuitorului.

Când face parte

din pericolul social al faptei săvârșite, unul dintre criteriile de

individualizare a pedepsei, art. 72 C. pen. are în vedere gradul de pericol

social concret al acelei fapte, care nu poate fi conceput în afara oricărei

legături cu pericolul social abstract, el nefiind decât concretizarea acestuia

din urmă.

Dacă, orice

pedeapsă se aplică infractorului pentru ca, pe această cale, să se obțină

intimidarea, și în cele din urmă reeducarea lui, în scopul prevenirii

săvârșirii de noi infracțiuni, atunci în mod necesar, ea trebuie să fie

adaptată și persoanei celui căruia îi este destinată, celui pe care este

chemată să-l intimideze și mai ales să-l reeduce. Instanța de fond, la

stabilirea cuantumului pedepsei aplicate inculpatului a avut în vedere, față de

cele reținute anterior, circumstanțele personale ale acestuia, ceea ce a condus

astfel cum s-a arătat mai sus la aplicarea unei pedepse, în cuantumul mai sus

reținut, arătând: că inculpatul I.G. a întreținut în mai multe rânduri, în

perioada lunii ianuarie 2010 acte sexuale orale cu un copil în vârstă de 10

ani. Simpla enunțare a acestor fapte conduce în mod evident la stabilirea unui

grad de pericol social extrem. În cauză existând însă circumstanțe care

contribuie la evidențierea unei periculozități deosebite a inculpatului,

nicidecum la atenuarea vinovăției acestuia, așa cum se invocă în apărarea

acestuia.

În acest sens

s-a arătat că inculpatul a profitat de situația dificilă în care se afla

victima actelor sale de pedofilie, respectiv de faptul că părinții acestuia

aveau o situație materială precară, tatăl fiind nevoit să plece la o fermă

agricolă din județul Vrancea pentru a realiza venituri.

Înalta Curte

reține însă că scopul pedepselor poate fi atins numai prin menținerea pedepsei

cu închisoarea, într-un cuantum stabilit corect de către instanța de fond și

menținută în apel, limite care au fost reduse cu 1/3 în urma aplicării

dispozițiilor art. 320

1

alin. (7) C. proc. pen., iar în ceea ce

privește modalitatea de executare a pedepsei, apreciindu-se, de asemenea, că

acest scop poate fi atins, față de cele reținute anterior, numai prin privare

de libertate.

Cu privire la

critica vizând retractarea declarației de vinovăție formulată de inculpat cu

prilejul ultimului cuvânt, instanța de recurs reține că și aceasta este

nefondată.

Astfel, la

primul termen de judecată la instanța de fond, inculpatul I.G. a declarat că

recunoaște săvârșirea faptelor, solicitând, conform art. 320

1

C.

proc. pen., ca judecata să se facă numai în baza probelor administrate în faza

de urmărire penală, probe pe care le cunoaște și le însușește.

Având în vedere

această declarație și dispozițiile art. 320

1

C. proc. pen. introdus

prin Legea nr. 202/2010 pentru accelerarea soluționării cauzelor, text potrivit

căruia, până la începerea cercetării judecătorești, inculpatul poate declara

personal sau prin înscris autentic că recunoaște săvârșirea faptelor reținute

în actul de sesizare a instanței și solicită ca judecata să se facă în baza

probelor administrate în faza de urmărire penală.

Judecata poate

avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, doar

atunci când inculpatul declară că recunoaște în totalitate faptele reținute în

actul de sesizare a instanței și nu solicită administrarea de probe, cu

excepția înscrisurilor în circumstanțiere pe care le poate administra la acest

termen de judecată.

La termenul de

judecată, instanța a întrebat pe inculpat dacă solicită ca judecata să aibă loc

în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, pe care le cunoaște

și le însușește, procedează la audierea acestuia și apoi acordă cuvântul

procurorului și celorlalte părți.

Instanța de

judecată soluționează latura penală atunci când, din probele administrate,

rezultă că faptele inculpatului sunt stabilite și sunt suficiente date cu

privire la persoana sa pentru a permite stabilirea unei pedepse.

Dacă pentru

soluționarea acțiunii civile se impune administrarea de probe în fața

instanței, se va dispune disjungerea acesteia.

În caz de

soluționare a cauzei prin aplicarea alin. (1), dispozițiile art. 334 și art.

340-344 se aplică în mod corespunzător.

Instanța va

pronunța condamnarea inculpatului, care beneficiază de reducerea cu o treime a

limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei închisorii, și de

reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul

pedepsei amenzii. Dispozițiile alin. (1)-(6) nu se aplică în cazul în care

acțiunea penală vizează o infracțiune care se pedepsește cu detențiune pe

viată.

În caz de

respingere a cererii, instanța continuă judecarea cauzei potrivit procedurii de

drept comun.

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului, rezultă că Tribunalul Neamț a constatat că

este competent și legal sesizat să judece cauza de față, inculpatul nu este

acuzat de săvârșirea unei infracțiuni pentru care legea penală prevede pedeapsa

detențiunii pe viață, inculpatul a declarat personal înainte de citirea actului

de sesizare că recunoaște săvârșirea faptelor reținute în rechizitoriu și a

solicitat ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de

urmărire penală.

De asemenea,

instanța a mai reținut că probele administrate în cursul urmăririi penale sunt

legal administrate.

Din probe a

rezultat că starea de fapt corespunde cu cea descrisă în actul de sesizare și

recunoscută de inculpat.

Pe de altă

parte, în situația în care instanța de recurs ar trece peste aceste aspecte,

există riscul ca în soluționarea cauzei în procedura obișnuită, inculpatului

să-i fie încălcat principiul non reformatio in pejus, ceea ce nu este permis.

Așadar, rezultă

că, instanța de fond la soluționarea cauzei a respectat exigențele impuse de

dispozițiile art. 320

1

C. proc. pen., acordul de voință al

inculpatului a fost liber exprimat în prezența apărătorului ales și în raport

de aceste precizări, Înalta Curte reține că la acest moment procesual,

respectiv în recurs, inculpatul nu mai poate retracta declarația de vinovăție

care are caracter irevocabil.

Față de aceste

considerente, în baza art. 385

15

pct 1 lit. b) C. proc. pen., se va

respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul I.G. împotriva deciziei

penale nr. 142 din 22 noiembrie 2011 a Curții de Apel Bacău, secția penală

cauze minori și familie.

Se va deduce

din cuantumul pedepsei aplicate inculpatului I.G., durata arestării preventive

de la 17 martie 2011 la 07 martie 2012.

Va obliga

recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul parțial cuvenit

apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va

avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul I.G. împotriva deciziei penale nr.

142 din 22 noiembrie 2011 a Curții de Apel Bacău, secția penală cauze minori și

familie.

Deduce din

cuantumul pedepsei aplicate inculpatului I.G., durata arestării preventive de

la 17 martie 2011 la 07 martie 2012.

Obligă

recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul parțial cuvenit

apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va

avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, azi 07 martie 2012.