ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1191/2018

Prin cererea înregistrată la data de 24 octombrie 2012, pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând instanței următoarele: să se constate că reclamanta are calitatea de autor al operei "Într-o zi la poarta mea (Cirip-cirip)" să se constatate încălcarea de către pârâtă a dreptului său de autor al operei menționate; să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 10.000 Euro, în echivalent RON la data plății, reprezentând daune materiale, și la plata sumei de 40.000 Euro, în echivalent RON la data plații, reprezentând daune morale; să se dispună interzicerea utilizării de către pârâtă a operei "Într-o zi la poarta mea (Cirip-cirip)", fără acordul său; să se dispună obligarea pârâtei să publice, pe cheltuiala sa, hotărârea judecătorească pronunțată, în trei ziare de largă circulație; să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii reclamanta arată că în anul 1973 a creat opera "Într-o zi la poarta mea (Cirip-cirip)", aceasta fiind declarată ca atare la UCMR-ADA, conform declarației anexate, și pentru care a dobândit calitatea de autor, potrivit disp. art. 3 din Legea nr. 8/1996. Opera menționată este o compoziție muzicală cu text, al cărei specific constă în modul în care sunt compuse muzica și versurile.

Reclamanta invocă dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, care prevede că este autor al operei persoana fizică sau persoanele fizice care au creat opera, precum și disp. art. 4 alin. (1), care stabilesc prezumția de autor ("Se prezuma a fi autor, până la proba contrara, persoana sub numele căreia opera a fost adusa pentru prima data la cunoștința publica"). În speță, este de notorietate faptul că opera "Într-o zi la poarta mea (Cirip-cirip)" a fost adusă pentru prima data la cunoștința publică de către reclamantă, însă pârâta procedează la interpretarea acestei opere muzicale, interpretarea fiind comunicată public în cadrul concertelor și spectacolelor susținute de pârâtă, dar și în cadrul altor forme de utilizare a operelor. Or, între reclamantă și pârâtă nu există nicio convenție care să permită interpretarea și execuția acestei opere muzicale. În acest sens se invocă dispozițiile art. 12 din Legea nr. 8/1996 ("Autorul unei opere are dreptul patrimonial exclusiv de a decide dacă, în ce mod și când va fi utilizată opera sa, inclusiv de a consimți la utilizarea operei de către alții").

Prin utilizarea fără drept de către pârâta a operei asupra căreia poarta litigiul, fără consimțământul său, pârâta a încălcat în mod repetat drepturile morale și patrimoniale de autor ale reclamantei, producându-i atât prejudicii morale, cât și patrimoniale. În ce privește despăgubirile solicitate, de ordin material și moral, reclamanta învederează faptul că acestea au drept cauza, în primul rând, încălcarea dreptului de a consimți la utilizarea operei, precum și încălcarea celorlalte drepturi morale și patrimoniale, prevăzute de art. 10 și 13 din Legea nr. 8/1996, titularii putând solicita recunoașterea drepturilor și despăgubiri pentru încălcarea acestora, conform art. 139 alin. (1), teza I din Legea nr. 8/1996. Pârâta a săvârșit un fapt juridic ilicit, utilizând în condiții nelegale o opera purtătoare de drepturi de autor, protejate prin lege, Pârâta B. a formulat întâmpinare la acțiunea reclamantei, solicitând respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind introdusă de o persoană fără calitate fără calitate procesuală, iar în subsidiar, ca fiind neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 1800 din 16 octombrie 2013 Tribunalul București a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Ilfov.

Prin Sentința civilă nr. 177 din 26 ianuarie 2016, Tribunalul Ilfov, secția Civilă a respins, ca neîntemeiate, excepția lipsei calității procesuale active și excepția lipsei calității procesuale pasive, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru capătul de cerere având ca obiect pretenții și respinge acest capăt de cerere ca fiind prescris și a respins, ca nefondată, în rest cererea. Totodată, a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 56.048 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței tribunalului a declarat apel reclamanta A.

Prin Decizia nr. 863A din data de 18 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă s-a respins, ca nefondat, apelul și s-a respins, ca nefondată, cererea formulată de intimata-pârâtă pentru acordarea cheltuielilor de judecată.

În motivarea deciziei s-au reținut următoarele.

Prima critică vizează greșita admitere a excepției prescripției cererii în pretenții, apelanta pretinzând că prima instanță în mod greșit nu a dat eficiență listingurilor site-urilor pe care este încărcată piesa Cip-cirip, datate 2011 și i-a respins cererea de suplimentare a probatoriului cu încă un martor, dacă declarația martorei C., care a declarat că a auzit-o pe pârâtă cântând melodia "mult mai târziu după anul 2000, dar nu pot preciza data".

Pe de altă parte, apelanta susține că nu a luat cunoștință în anul 2001, ci mai târziu, de încălcarea dreptului său de autor, prin interpretarea și executarea în mod repetat de către pârâtă a operei muzicale litigioase.

Aceste argumente au fost considerate nefondate.

Împrejurarea că apelanta ar fi luat cunoștință de interpretarea și executarea de către pârâtă a operei muzicale a cărei autor pretinde că este mai târziu de anul lansării albumului pârâtei ce o conține este nerelevant; caracterul public al lansării și notorietății ridicată a pârâtei, precum și gradul de cunoaștere a producătorului în piață atrag incidența tezei finale a art. 8 din Decretul nr. 167/1958, respectiv termenul curge de la data la care cel păgubit ar fi putut/trebuit să cunoască paguba și păgubitorului: apelanta ar fi putut și trebuit să cunoască de atunci faptul păgubitor și autorul.

Apoi, declarația martorei C. ("mult mai târziu, după anul 2000, dar nu pot preciza data, am auzit-o pe pârâtă cântând această piesă") este extrem de vagă și generală, neputând căpăta nici tăria unui fapt probat, nici certitudinea interpretării de către pârâtă a melodiei în interiorul termenului de 3 ani calculat înaintea depunerii acțiunii.

Pe de altă parte, necesitatea dovedirii faptului probator al interpretării operei muzicale de către pârâtă într-un anumit interval era cunoscută reclamantei de la început, nefiind justificat să pretindă audierea altor martori decât cei propuși inițial doar pentru că aceștia nu au dat declarații concludente.

Mai mult, deși proba cu martori este admisibilă, forța ei este una redusă în condițiile în care se tind a se dovedi fapte cu valoare de aproximare, în lipsa altor elemente cu care să poată fi coroborată, în contextul în care presupusa încălcare a debutat cu 12 ani înainte de introducerea acțiunii.

Capturile de pe site-ul youtube.com și alte site-uri depuse în apel sunt neconcludente întrucât, deși înregistrările au fost uploadate (încărcate) de utilizatori în anul 2011, acest fapt nu dovedește și data interpretării propriu-zise de către pârâtă a operei muzicale redate pe site.

În mod asemănător, tribunalul în mod corect a apreciat că cele două listinguri ale unor site-uri pe care este încărcată opera Cip-cirip nu fac dovada încălcării de către pârâtă a drepturilor de autor ale reclamantei, întrucât nu reprezintă acte personale ale pârâtei de aducere a operei muzicale la cunoștința publicului și nici nu există certitudinea autenticității listingurilor.

În privința criticilor aduse pe fond, apelanta invocă declarația martori C. care a arătat în declarația sa că "piesa Cip-cirip" a fost cântată înainte de anul 1980, într-o dimineață de Revelion, de către reclamantă" (deci anterior variantei interpretate de D.).

Apoi, contestă aspectul reținut de prima instanță ("potrivit declarației și partiturii aflate la dosar, reclamanta a înregistrat piesa "Într-o zi la poarta mea" la organismul de gestiune colectivă UCMR-ADA la data de 30 iunie 2009, iar potrivit declarației de la fila 76 din dosar, pârâta a efectuat o înregistrare similară a melodiei "Cir-cirip" la data de 15 octombrie 2003") arătând că nu a fost vorba despre declarații de înregistrare similare: în cazul reclamantei, aceasta a înregistrat în anul 2009 o declarație a operei muzicale, în calitate de autor, în timp ce pârâta a înregistrat în anul 2003 o lucrare muzicală în calitate de aranjor, anul declarat pentru aranjamentul folcloric fiind anul 2000.

Apelanta mai este nemulțumită de faptul că prima instanță și-a fundamentat soluția în sensul încadrării operei muzicale litigioase ca fiind operă folclorică nu pe opinia specialistului desemnat de instanță, ci pe cea a specialistului desemnat de parte, concluziile fiind unele eronate.

Curtea de apel a înlăturat aceste susțineri.

Prima instanță a găsit nefondată cererea privind constatarea calității reclamantei de autor al operei muzicale "Într-o zi la poarta mea (Cip-cirip)" și constatarea încălcării de către pârâtă a acestui drept de autor pentru că nu s-a dovedit calitatea de autor, în condițiile în care nu a dovedit că este persoana sub numele căreia opera a fost adusă prima oară la cunoștință (art. 4 alin. (1) Legea nr. 8/1996); opera are caracter folcloric, iar nu de opera originală de creație intelectuală.

Astfel, în mod corect prima instanță, verificând probatoriul, a constatat că prima înregistrare audio și prima publicare a piesei s-a realizat în anul 1982 sub titlul "Aseară la poarta mea", pe vinil, la E., de către interpreta D. acompaniată de orchestra F., reclamanta imprimând o altă versiune abia în 1983.

Acest fapt nu poate fi înlăturat de declarația reclamantei de înregistrare a operei muzicale în calitate de autor la UCMR-ADA, în anul 2009, și lipsește de orice relevanță critica din apel referitoare la invocarea de către tribunal a înregistrării prioritare de către pârâtă în 2003 a lucrării sale în calitate de aranjor (de altfel, tribunalul nu a vrut altceva decât să pună în lumină că reclamanta nu se poate prevala de declararea operei muzicale în anul 2009 pentru a reclama un aranjament înregistrat încă din 2003 ca încălcându-i drepturile).

Pe de altă parte, depoziția martorei C. potrivit căreia melodia a fost cântată "înainte de anul 1980, într-o dimineață de Revelion, de către reclamantă" este prea vagă și prea îndepărtată (aproape 40 de ani) de presupusul moment pe care caută să îl ateste pentru a i se da forța probantă și a înlătura prioritatea aducerii la cunoștința publică a operei de către D.

Nu este o depoziție certă, ci doar aproximează momentul în care reclamanta ar fi interpretat opera (putea fi la fel de bine și anul 1983, când a adus versiunea sa la cunoștința publicului) și nici nu specifică limpede în ce context a fost cântată.

În fine, dincolo de împrejurările mai sus expuse, considerate suficiente pentru a confirma soluția primei instanțe, Curtea de apel a luat în considerare și opinia exprimată de comisia alcătuită din doi experți etnomuzicologi, care a concluzionat că, deși în urma cercetărilor de arhivă și bibliografice nu s-au găsit indicii care să demonstreze apartenența pieselor indicate la genul "folclor muzical", în conformitate cu teoretizările de specialitate, prin care se consideră "producțiile folclorice drept totalitatea creațiilor artistice integrate culturii spirituale populare", totuși, pe de altă parte, piesele pot fi considerate ca aparținând genului de "folclor lăutăresc urban", gen derivat din folclorul muzical românesc, gen foarte răspândit în a doua jumătate a sec. al XX-lea și colportat de interpreți consacrați ai acestui gen prin intermediul mijloacelor media din perioada respectivă (radio, TV, discuri audio), interpreți printre care se numărau și A., respectiv D., interprete ale pieselor menționate.

În urma transcrierii literare și analizei muzicale rezultă că cele două piese indicate ("Într-o zi la poarta mea", înregistrată de A. în anul 1983, comparativ cu piesa "Aseară la poarta mea", înregistrată în anul 1982 de D.) reprezintă variante ale aceleiași melodii.

Experții menționează că una dintre practicile curente ale interpreților muzicali ai genului "folclor lăutăresc urban" constă tocmai în preluarea de la unii la alții a teme lor muzicale, tehnică suplimentată prin introducerea de mici variații și variante interpretative personale.

În aceste condiții, Curtea de apel a reținut că melodia în discuție aparține genului "folclor lăutăresc urban", nefiind o operă originală de creație intelectuală, astfel că probatoriul nou administrat în apel nu poate schimba concluziile juste al tribunalului.

În fine, în raport de complexitatea și durata de soluționare a cauzei, implicarea unor probleme ce presupune o specializare mai ridicată decât litigiile civile obișnuite, munca depusă de avocați, Curtea de apel a apreciat onorariul avocațial pretins de pârâtă în fața primei instanțe cu titlul de cheltuieli de judecată ca fiind justificat, sens în care a fost înlăturată și ultima critică din apel.

Cheltuielile de judecată pretinse de către intimată nu au fost acordate, întrucât nu au fost suportate personal ci avansate de către SC G. SRL.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, reclamanta A. și pârâta B.

Cererea de recurs se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și vizează pronunțarea unei hotărâri judecătorești cu greșita interpretare și aplicare a art. 1, 3, 4, 7,8, 10, 12, 13, 16, 33, 35 din Legea nr. 8/1996.

Deși instanța de apel a constatat că piesa "Într-o zi la poarta mea" aparținând recurentei-reclamante a fost înregistrată audio și publicată la E. pentru prima dată în anul 1983, Curtea a lipsit de eficiență juridică dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 potrivit cărora: "Se prezumă a fi autor, până la proba contrară, persoana sub numele căreia opera a fost adusă pentru prima dată la cunoștința publică." Deși a analizat și a reținut că reala aducerea operei "Într-o zi la poarta mea" la cunoștința publicului, pentru prima dată, de către A., Curtea a omis în totalitate a analiza textul art. 4 din lege, iar consecința a fost neluarea în mod nelegal în considerare a acestei împrejurări ca fiind relevantă pentru obiectul cererii de chemare în judecată.

Curtea a omis a avea în vedere dispozițiile legale cu privire la subiectul dreptului de autor în integralitatea lor. Astfel, deși în cauză au fost prezentate împrejurări cu privire la opere cu conținut similar (opera D. și opera lui A.) ce au fost apreciate de specialiști drept 2 variante ale aceleiași melodii (fără a fi prezentată însă melodia ale cărei variante erau cele două opere artistice), instanța de apel s-a limitat în analiza normelor de drept incidente la un singur text, art. 7 din lege, care face referire la operele originale de creație intelectuala, omițând în totalitate însă observarea unui alt aspect extrem de relevant și anume reglementarea ca obiect al dreptului de autor a unei alte categorii de opere la fel de importante de următorul articol din lege, art. 8 cu următorul conținut:

"Fără a prejudicia drepturile autorilor operei originale, constituie, de asemenea, obiect al dreptului de autor operele derivate care au fost create plecând de la una sau mai multe opere preexistente, și anume: a) traducerile, adaptările, adnotările, lucrările documentare, aranjamentele muzicale și orice alte transformări ale unei opere literare, artistice sau științifice care reprezintă o munca intelectuala de creație".

În condițiile în care instanța de apel ar fi constatat că opera muzicală "Într-o zi la poarta mea" nu este o creație originală, ci o varianta a unei alte melodii, Curtea avea obligația de a analiza și stabili incidența dispozițiilor art. 8 din lege întrucât acestea reglementau situația reținuta de instanța de apel, anume situația operelor derivate care au fost create de la una sau mai multe opere preexistente și care reprezintă o muncă intelectuală de creație. Raportat la art. 8, Curtea a omis a analiza și dispozițiile art. 16 din Lege care, o dată în plus, dacă s-ar fi reținut cu putere de lucru judecat lipsa de originalitate de operei invocată de reclamantă, ar fi trebuit interpretate și aplicate. Neluarea în considerare a dispozițiilor art. 8 echivalează cu greșita aplicare a legii.

Curtea a omis a analiza și interpretarea dispozițiilor art. 33 și 35 din Legea nr. 8/1996, considerând drept legitimă preluarea operei reclamantei și, ulterior, vânzarea drepturilor asupra acesteia, în condițiile în care cele două texte de lege reglementau situații care nu puteau fi niciodată invocate de pârâtă în apărarea sa, astfel că preluarea și difuzarea piesei avea caracter nelegal.

Curtea a aplicat greșit dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, raportându-se la "notorietatea" melodiilor interpretate de pârâtă, în detrimentul elementelor care constituie mijloace de proba precum site-urile pe care se află, cu mai puțin de trei ani înainte de formularea cererii de chemare în judecată, postată spre difuzare melodia pârâtei. În detrimentul probei, Curtea a înțeles sa invoce notorietatea pârâtei, obligând-o practic pe reclamantă să cunoască toată activitatea profesională a pârâtei și, mai mult, "sancționând-o" pe reclamantă pentru faptul că n-a știut că în anul 2001 pârâta ar fi lansat un album pe care se afla și melodia preluată de la reclamantă.

Curtea a făcut aprecieri proprii cu privire la cheltuielile de judecată prezentate (nu efectuate) de pârâtă în prima etapă procesuală. Motivarea acordării unor cheltuieli de judecată uriașe într-o etapă procesuală în care apărarea s-a limitat la formularea unei întâmpinări este lipsită de orice temei de drept la care instanța de apel ar fi trebuit să se raporteze cu atât mai mult cu cât fusese invocat în nenumărate rânduri și faptul că niciuna din cheltuieli nu a fost efectuată de pârâtă ci de către un terț.

Curtea de Apel București a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată cu motivarea ca aceste cheltuieli, constând exclusiv în onorariul avocațial, nu au fost suportate personal de intimată,ci au fost avansate de SC G. SRL.

Această soluție de respingere a cheltuielilor de judecată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept procesual incidente în materie, fiind aplicabil motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Contractul de asistență juridică poate fi încheiat fie personal de parte/client, fie de un reprezentant al acesteia. Legislația care reglementează profesia de avocat permite în mod expres încheierea contractului de asistență juridică fie de parte/client personal, fie de un reprezentat acestuia.

Invocă în acest sens următoarele argumente: (i) art. 108 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat din anul 2011 se refera la posibilitatea încheierii contractului de asistență juridică de către client sau de către mandatarul acestuia; (ii) art. 122 din Statutul profesiei de avocat din anul 2011 se refera de asemenea la precizarea în cuprinsul contractului de asistență a datelor reprezentantului sau mandatarului, "dacă este cazul" în context, sintagma "dacă este cazul" nu poate avea în vedere decât situația în care contractul se încheie de către un reprezentant/mandatar al clientului; (iii) formularul tipizat al contractului de asistență juridică - aprobat prin Statutul profesiei de avocat din anul 2011, constituind anexa nr. 1 la acest Statut - prevede calitatea pe care o poate avea semnatarul contractului, enumerând exemplificativ: client, reprezentant, ruda, soț etc.

Rezulta așadar fără echivoc ca un contract de asistență juridică pentru reprezentarea într-un proces este valabil încheiat atât în situația în care este semnat de parte personal, cât și în situația în care este semnat de o altă persoană, care angajează serviciile avocatului pentru reprezentarea unei părți aflată într-un anumit litigiu, având acordul părții în cauză.

În speță, contractul de asistență juridică pentru reprezentarea pârâtei B. în Dosarul nr. x/2013 a fost încheiat de societatea G. SRL. Din cuprinsul contractului de asistență juridică reiese fără dubiu ca obiectul acestui contract a fost constituit de reprezentarea pârâtei B. în dosarul nr. x/2013, aceste mențiuni existând la rubrica corespunzătoare din contract.

Semnarea contractului de asistență juridică prin societatea G. a fost opțiunea clientei B., fiind o opțiune care nu contravine cu nimic legislației incidente și care, pe cale de consecință, nu afectează în niciun mod valabilitatea contractului de asistență. Aceasta opțiune s-a întemeiat pe faptul că societatea G. este deținută în proporție 100% de B., aceasta fiind totodată și administratorul societății precum și pe faptul ca intimata-pârâtă avea și are de încasat sume de bani de la societatea pe care o deține, cu diverse titluri (dividende, împrumuturi acordate de pârâtă către societate, creanțe încasate de societate în numele pârâtei etc.).

Pentru acordarea cheltuielilor de judecată ceea ce prezintă relevanță este ca aceste cheltuieli să fie reflectate în patrimoniul părții care a câștigat procesul, în sensul probării existenței unui prejudiciu produs părții câștigătoare prin diminuarea patrimoniului ei ca urmare a efectuării cheltuielilor de judecată

Pe de altă parte, dispozițiile vechiul C. proc. civ. se referă la cheltuielile pe care partea le-a făcut, fără însă să existe o prevedere expresă în sensul că ar fi luate în considerare numai cheltuielile făcute personal de parte, adică plătite în mod direct de partea câștigătoare.

În acest context legal și jurisprudențial, se poate deduce în mod logic că ceea ce este esențial în materia cheltuielilor de judecată este ca prin efectuarea cheltuielilor de judecată să fie afectat patrimoniul părții câștigătoare, respectiv să se producă un prejudiciu în patrimoniul părții care a câștigat litigiul, constând în diminuarea, acestui patrimoniu judecata cu valoarea cheltuielilor de judecată pretinse.

Acest prejudiciu se poate produce însă în 2 modalități alternative, după cum urmează: fie prin suportarea cheltuielilor de judecată în mod direct de către partea câștigătoare, altfel spus, partea să plătească personal aceste cheltuieli; fie prin suportarea cheltuielilor de judecată în mod mediat de către partea câștigătoare, altfel spus, un alt subiect de drept plătește aceste cheltuieli în numele părții câștigătoare.

În fiecare modalitate prezentata mai sus, prejudiciul se produce în patrimoniul părții câștigătoare, întrucât în final patrimoniul părții în cauză suportă cheltuielile de judecată în ambele ipoteze.

A admite că numai în prima modalitate ar trebui acordate părții câștigătoare cheltuielile de judecată, ar însemna să fie introdus un tratament discriminatoriu între cele două posibile variante, fără a exista o justificare obiectivă și mai ales, în lipsa unei prevederi legale exprese în acest sens.

În concluzie, pentru acordarea cheltuielilor de judecată este lipsit de relevanță cine anume plătește în concret acele cheltuieli (partea sau un terț, în numele și în contul părții), ceea ce interesează fiind ca prejudiciul produs în acest mod să se regăsească în patrimoniul părții care solicita cheltuielile.

În speța, având în vedere că societatea G. a fost entitatea care a semnat contractul de asistență juridică pentru reprezentarea pârâtei B., factura reprezentând onorariul avocațial în prezenta cauză a fost emisă în mod firesc pe numele societății.

Din cuprinsul facturii nr. x din 27 aprilie 2016 rezultă în mod clar ce anume a fost facturat:

"reprezentare fond. Dosar nr. xx/9312013. Curtea de Apel București". Așadar, nu s-ar putea susține că factura în cauză ar reprezenta eventual alte servicii avocațiale, prestate în favoarea societății G. și în consecință, străine de prezenta cauză.

Extrasul de cont bancar al societății G. atestă efectuarea viramentului către cabinetul de avocatura, iar extrasul de cont bancar al cabinetului de avocatură atestă încasarea onorariului avocațial stabilit prin contractul de asistență juridică, respectiv suma de 5.000 euro, la care se adaugă TVA aferenta, plătită în RON, la cursul BNR valabil la data facturării.

Pe de altă parte, societatea G. a plătit onorariul avocațial în numele pârâtei B. fără intenția de a o gratifica pe aceasta din urmă.

Prin plata onorariului în numele pârâtei B., societatea G. a diminuat cuantumul datoriei pe care societatea o înregistra față de pârâtă.

Pe cale de consecință - prin plata onorariului de către societatea G. - patrimoniul pârâtei a suferit un prejudiciu, ca urmare a diminuării corespunzătoare a creanței pe care pârâta B. o deținea față de societatea G.

Aceste aspecte sunt probate cu înscrisurile depuse în etapa procesuala a apelului, respectiv: adresa emisa de compartimentul financiar al societății G.; fișa analitică a contului 462 din contabilitatea societății G.

În concluzie, înscrisurile probatorii demonstrează atât realitatea efectuării cheltuielilor de judecată constând în onorariul avocațial, cât mai ales ca efectuarea acestor cheltuieli de judecata a produs în final o diminuare în patrimoniul pârâtei B., prejudiciul (constând în reducerea creanței pârâtei B. față de societatea G.) fiind consecința directă, logica și necesara, a plații onorariului avocațial de către societatea G. în numele pârâtei.

Așa fiind, a se impunea ca acest prejudiciu să fie reparat de apelanta-reclamantă, prin obligarea acesteia de către instanța de apel la suportarea cheltuielilor de judecata efectuate în numele și pe seama intimatei-pârâte B.

Având în vedere argumentele prezentate mai sus, se impune admiterea prezentului recurs și pe cale de consecință, modificarea în parte a deciziei atacate, numai în sensul acordării cheltuielilor de judecată efectuate de pârâta în apel, celelalte dispoziții ale deciziei Curții de Apel București urmând a fi păstrate.

În considerarea acestei soluții de admitere a prezentului recurs și în temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., se impune și obligarea intimatei-reclamante la plata tuturor cheltuielilor de judecata pe care recurenta-pârâta B. le va suporta pentru susținerea prezentului litigiu în etapa procesuala a recursului.

Înalta Curte a constatat nefondat recursul declarat de către reclamantă și fondat recursul declarat de către pârâtă pentru considerentele expuse mai jos.

În ceea ce privește recursul declarat de către reclamantă, este nefondată prima critică prin care se susține că instanța de apel a lipsit de eficiență prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, potrivit cărora "se prezumă a fi autor, până la proba contrară, persoana sub numele căreia opera a fost adusă pentru prima dată la cunoștința publică", deși ar fi reținut ca reală aducerea operei "Într-o zi la poarta mea" la cunoștința publicului, pentru prima dată, de către A.

Observând considerentele deciziei atacate se constată că instanța de apel a reținut că "în mod corect prima instanță, verificând probatoriul, a constatat că prima înregistrare audio și prima publicare a piesei s-a realizat în anul 1982 sub titlul "Aseară la poarta mea", pe vinil, la E., de către interpreta D. acompaniată de orchestra F., reclamanta imprimând o altă versiune abia în 1983".

Ca atare, contrar susținerilor recurentei, instanța de apel nu a reținut că reclamanta ar fi adus pentru prima dată la cunoștința publicului piesa în cauză ca operă originală, ci doar a unei alte versiuni a unei piese muzicale aparținând genului "folclor lăutăresc urban".

Reclamanta și-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe prevederile art. 7 din Legea nr. 8/1996, solicitând constatarea calității sale de autor al unei opere originale, astfel că prevederile art. 4 trebuia să fie interpretate în aceste limite, ceea ce instanța de apel a și făcut.

Atâta timp cât din interpretarea probelor administrate în cauză instanța de apel a reținut că reclamanta a imprimat în 1983 o altă versiune a unei piese muzicale aparținând genului "folclor lăutăresc urban", în mod evident nu putea reține că ar fi prezumată reclamanta, în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, că ar fi autorul operei originale constând în chiar piesa muzicală aparținând acestui gen.

Este nefondat al doilea motiv de recurs prin care se susține că instanța de apel ar fi omis a avea în vedere dispozițiile legale cu privire la subiectul dreptului de autor în integralitatea lor, referindu-se doar la prevederile art. 7, și neanalizând și prevederile art. 8 și 16 din Lege.

Așa cum corect s-a arătat în întâmpinare, reclamanta nu a invocat în cererea de chemare în judecată existența vreunui drept al său de autor dedus din crearea unei opere derivate, pentru a se verifica de către instanța de apel îndeplinirea condițiilor art. 8 și 16 din Lege, aspect ce ține de cauza cererii de chemare în judecată.

Or, instanța de apel în analiza sa era ținută de limitele efectului devolutiv al apelului reglementate de prevederile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în apel neputându-se schimba cauza cererii de chemare în judecată, și cu atât mai puțin analiza din oficiu îndeplinirea condițiilor corespunzătoare unei alte cauze a cererii.

Este nefondat motivul de recurs prin care se susține că instanța de apel ar fi omis în mod nelegal să analizeze prevederile art. 33 și 35 din Legea nr. 8/1996.

Art. 33, care reglementează utilizările unei opere aduse anterior la cunoștință publică permise fără consimțământul autorului și fără plata vreunei remunerații, și art. 35, care stabilește cazurile în care este permisă transformarea unei opere, fără consimțământul autorului și fără plata unei remunerații, au ca premisă existența dreptului de autor asupra operei.

Or, atâta timp cât instanța de apel a reținut că nu s-a dovedit existența dreptului de autor asupra operei originale, nu exista nicio rațiune pentru a se trece la analiza îndeplinirii celorlalte condiții ale art. 33 și 35 din Legea nr. 8/1996.

În ceea ce privește motivele de recurs prin care se critică respingerea ca prescris a capătului de cerere privind pretențiile, este de reținut că analiza acestui capăt de cerere pe fond are ca premisă reținerea existenței dreptului de autor asupra operei originale, a cărui încălcare să fi dus la producerea unui prejudiciu.

În condițiile în care instanța de apel a reținut că nu s-a dovedit existența dreptului de autor asupra operei originale, reclamanta nu are interesul de a critica soluționarea acestui capăt de cerere în temeiul unei excepții, soluție care este mai favorabilă decât respingerea cererii pe fond.

Prin motivele de recurs referitoare la cheltuielile de judecată acordate pârâtei de către prima instanță se critică hotărârea instanței de apel sub două aspecte, și anume că nu poate fi justificat în drept cuantumul cheltuielilor (onorariu de avocat), considerat foarte mare, doar prin raportare la formularea întâmpinării și prin aceea că nu a ținut cont de faptul că niciuna din cheltuieli nu a fost efectuată de pârâtă, ci de către un terț.

Curtea de apel a apreciat onorariul avocațial pretins de pârâtă în fața primei instanțe cu titlul de cheltuieli de judecată ca fiind justificat în raport de complexitatea și durata de soluționare a cauzei, implicarea unor probleme ce presupun o specializare mai ridicată decât litigiile civile obișnuite, munca depusă de avocați.

Legat de critica din recurs privind modul de justificare de către instanța de apel a cuantumului cheltuielilor de judecată acordate de către prima instanță, ce a făcut obiectul unuia dintre motivele de apel, sunt de reținut următoarele.

Pentru acordarea cheltuielilor de judecată în primă instanță, cuantumul cheltuielilor trebuie apreciat în raport de lucrările specifice acestei faze procesuale, ținând cont de complexitatea cauzei și activitatea desfășurată de avocat, conform art. 274 alin. (3) teza finală C. proc. civ., interpretat per a contrario.

Sub aspectul verificării îndeplinirii acestor condiții nu se constată existența vreunor motive de nelegalitate, conform art. 304 alin. (1) C. proc. civ., care să conducă la modificarea deciziei apelate.

Recurenta reclamantă a susținut că i se pare foarte mare suma acordată (onorariul avocatului) doar pentru formularea unei întâmpinări.

Or, această susținere, ce implică reevaluarea cuantumului cheltuielilor de judecată raportat la situația de fapt în cauză, ține de aprecierea temeiniciei dispoziției instanței de apel, iar nu a legalității acesteia. Recurenta reclamantă nu a susținut că instanța de apel nu ar fi aplicat criteriile legale pentru determinarea acestui cuantum sau că nu ar fi îndeplinit în cauză vreunul dintre criteriile reținute pentru evaluarea cuantumului onorariului de avocat.

În ceea ce privește susținerea în sensul că instanța de apel nu a ținut cont de faptul că niciuna din cheltuieli nu a fost efectuată de pârâtă, ci de către un terț, la aceasta se va răspunde în cadrul analizei recursului declarat de către pârâtă, care vizează neacordarea cheltuielilor de judecată efectuate în apel, tocmai cu această motivare.

În ceea ce privește recursul declarat de către pârâtă, prin acesta se critică neacordarea cheltuielilor de judecată efectuate în apel.

Instanța de apel a respins această cerere pe considerentul că nu au fost suportate personal de către parte ci au fost plătite de SC G. SRL.

Cu privire la acest aspect este de reținut că însuși contractul de asistență juridică în baza căruia s-a realizat apărarea pârâtei în cauză a fost încheiat de către SC G. SRL, în calitate de mandatar, pentru pârâtă. Cum societatea a angajat un avocat pentru a asigura apărarea pârâtei în cauză, această societate a acționat în calitate de mandatar al pârâtei, mandat verbal, atâta timp cât nu s-a pretins că ar exista un înscris care să îl confirme.

De altfel, acordul nu este greu de presupus atâta timp cât pârâta susține că este asociatul unic și administratorul acestei societăți, susținere necontrazisă de către reclamantă.

Valabilitatea contractului de asistență juridică încheiat în acest mod, în temeiul căruia s-a realizat reprezentarea/asistarea pârâtei cauză, nu a fost contestată de către reclamantă.

Atâta timp cât contractul de asistență juridică a fost încheiat de SC G. SRL în calitate de mandatar, pentru a asigura reprezentarea pârâtei în prezenta cauză, iar onorariul a fost plătit în temeiul acestui contract, este logic a se presupune că onorariul a fost plătit pentru pârâtă, deci de către SC G. SRL, în calitate de mandatar, pentru pârâtă, iar nu în nume propriu.

Raportul juridic dintre societate și pârâtă, în baza căruia SC G. SRL a făcut această plată, compensare, cum susține pârâta, sau un raport juridic de altă natură, nu interesează în analiza temeiniciei și legalității cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, așa cum nu interesează în această cauză verificarea îndeplinirii obligațiilor fiscale de către SC G. SRL în legătură cu această plată, verificare ce ține de atribuțiile altor organe ale statului.

Mai mult, este evident că plata nu a fost făcută cu intenția de a o gratifica pe reclamantă, partea căzută în pretenții ca urmare a respingerii cererii de chemare în judecată și a căilor de atac, fapt de altfel nesusținut de către aceasta.

Ca atare, este fondat recursul care vizează acordarea cheltuielilor de judecată din apel, reprezentând onorariu de avocat în sumă de 26.876,40 RON, corespunzător complexității cauzei, dată de implicarea unor probleme ce presupun o specializare mai ridicată decât litigiile civile obișnuite (litigiu în domeniul drept de autor), duratei de soluționare a căii de atac (cca 12 termene) și a muncii depuse de avocat (întâmpinare, expertize complexe, etc.).

În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă, va admite recursul formulat de recurenta-pârâtă, va modifica, în parte, decizia în sensul că va obliga pe apelanta-reclamantă A. la plata sumei de 26.876,40 RON către intimata-pârâtă B., cu titlu de cheltuieli de judecată în dosarul de apel, va menține celelalte dispoziții ale deciziei.

În ceea ce privește cuantumul cheltuielilor de judecată aferente recursurilor, unde reclamanta a căzut în pretenții ca urmare a respingerii recursului său și a admiterii recursului părții adverse, este de reținut că pârâta a făcut dovada achitării onorariului de avocat de 33.228 RON.

Ținând cont că apărările din cadrul recursului propriu au fost deja formulate în esență în cadrul dosarului de apel, raportat astfel la complexitatea recursurilor și munca depusă de avocat în această fază procesuală, în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ., urmează a fi reduse cheltuielile de judecată solicitate la suma de 20.000 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de recurenta-pârâtă B. împotriva Deciziei civile nr. 863A din data de 18 octombrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Modifică, în parte, decizia în sensul că:

Obligă pe apelanta-reclamantă A. la plata sumei de 26.876,40 RON către intimata-pârâtă B., cu titlu de cheltuieli de judecată în dosarul de apel.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva aceleiași decizii.

Obligă pe recurenta-reclamantă A. la plata sumei de 20.000 RON către recurenta-pârâtă B., cu titlu de cheltuieli de judecată în dosarul de recurs, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 aprilie 2018.

Procesat de GGC - LM