ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 813/2012

Ședința publică de la 21 februarie 2012 Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Reclamantul P.G. prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 Euro reprezentând despăgubiri materiale și morale ca urmare a măsurilor administrative cu caracter politic luate asupra sa.

Prin sentința civilă nr. 1377 din 28 octombrie 2010 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantului, reținând, în esență, că, deși reclamantul susține că împotriva sa a fost dispusă măsura dislocării din localitatea de domiciliu (Besenova Nouă, județul Timiș) și i-a fost stabilit domiciliu obligatoriu în localitatea Ezeru, Raionul Călărași, prin probele administrate în cauză nu s-a demonstrat această împrejurare. Din actele dosarului – decizia de constatare a calității de luptător în rezistența anticomunistă, adresele către Serviciul Județean Călărași și al Arhivelor Naționale, Arhivele Județene Timiș, Arhivele Ministerului Administrației și Internelor și Arhivele Istorice Naționale (filele 16-20), fără număr de înregistrare și copii ale H.C.M.

nr. 326/1951, nr. 337/1954 și nr. 237/1957 – nu rezultă că reclamantul îndeplinește condițiile prevăzute de art. 3 lit. b) din Legea nr. 221/2009, astfel încât, instanța, în baza acestor dispoziții legale coroborate cu dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 va respinge acțiunea ca neîntemeiată. Împotriva acestei sentințe, reclamantul a formulat apel în termen legal, solicitând pe fond admiterea cererii de chemare în judecată așa cum a fost motivată și întemeiată.

Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin decizia civilă nr. 187 A din 21 iunie 2011, cu majoritate de voturi, a respins ca nefondat apelul reclamantului, cu opinia separată în sensul admiterii apelului, schimbării sentinței apelate în sensul admiterii în parte a acțiunii, obligării pârâtului la plata către reclamant a sumei de 2000 Euro în echivalent în lei la cursul oficial de schimb valutar din data plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamant prin măsura administrativă a domiciliului obligatoriu ce i-a fost aplicată. În argumentarea respingerii apelului, instanța de apel a reținut, în esență, că p rin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M.Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010 s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale. Prin declararea neconstituționalității acestor dispoziții, Curtea Constituțională a constatat, în esență, că legiuitorul român a acordat o atenție deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, având în vedere voința noului stat democratic instaurat în decembrie 1989, de a recunoaște și de a condamna aceste fapte.

Curtea Constituțională a constatat că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior – ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. Totodată, Curtea Constituțională a apreciat că nu poate exista decât o obligație „morală” a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă.

De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la Strasbourg are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza Van der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei).

Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea Convenției ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari. (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecký contra Slovaciei, Hotărârea din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer și alții contra Cehiei).

În materia reglementărilor privind reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de compensații pentru acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor (Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții. Prin urmare, Curtea a constatat că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr. 118/1990 și Legea nr. 221/2009, având acest scop.

În concluzie, instanța de contencios constituțional a stabilit că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, astfel cum a fost reglementată prin art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, contravine art. 1 alin. (3) și (5) din legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă. Cât privește posibilitatea reclamantului de a invoca în beneficiul său dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, mai precis ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, Curtea a considerat că nu se poate reține existența unei „speranțe legitime” la obținerea unor compensații pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a), ulterior declarate neconstituționale, care ar fi devenit ulterior iluzorie.

Analizând acest aspect, Curtea a avut în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în privința conținutului noțiunii de „speranță legitimă”, în sensul că aceasta este legată de modul în care o cerere de chemare în judecată poate fi soluționată în raport de dreptul intern; o asemenea speranță trebuie să aibă o bază suficientă în acea lege, respectiv să fie susținută de temei rezonabil justificat într-o normă de drept cu o bază legală solidă. În atare situație, dreptul la despăgubiri nu se naște automat (ex lege), ci este supus condiției de a formula o cerere și de a fi admisă această cerere de autoritatea judiciară competentă; petentul nu poate astfel să se aștepte ca dreptul său la despăgubiri să se materializeze fără urmarea cu succes a procedurii judiciare - care presupune trecerea unei perioade de timp - în cursul căreia autoritățile trebuie să verifice dacă petentul îndeplinește condițiile pentru acordarea despăgubirilor.

Or, nu se poate reține că un act legislativ, care, la scurt timp după emiterea lui, a fost contestat ca fiind contrar principiilor constituționale (cărora trebuia să se subordoneze și care erau în egală măsură în vigoare la data formulării acțiunii în pretenții), și a fost și găsit ulterior neconstituțional pe acest motiv, poate reprezenta o bază legală solidă în sensul menționat mai sus, respectiv în sensul jurisprudenței Curții Europene. În consecință, instanța de apel a apreciat că în privința despăgubirilor pentru prejudiciul moral , ținând seama atât de caracterul devolutiv al apelului cât și de principiul ierarhiei actelor normative, respectivele dispoziții ale Legii nr. 221/2009 nu pot fi considerate ca unele apte a schimba hotărârea primei instanțe, impunându-se menținerea acesteia.

Împotriva acestei decizii reclamantul P.G. a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în susținerea căruia a arătat că prezenta cauză a fost promovată când actul normativ în mod special art. 5 din Legea nr. 221/2009 producea efecte și era în vigoare. Recursul este nefondat pentru considerentele care preced : Referitor la prejudiciul material, Înalta Curte constată că în mod corect a apreciat instanța de apel că acest capăt de cerere este neîntemeiat întrucât nu a fost făcută dovada bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., indicat, poate fi invocat atunci „când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”.

Din perspectiva acestui motiv s-a pus în discuție aplicarea Legii 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Problema de drept care se pune în speță nu este cea a îndreptățirii reclamantului la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, ci aceea dacă acest text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă analizei, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes , se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial. Or, în speță, la data publicării în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune, deci, că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum . Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Așadar, față de cele reținute se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul P.G. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul P.G. împotriva deciziei civile nr. 187 A din 21 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 februarie 2012.