ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 813/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 813/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Ședința publică de la 21 februarie 2012

Asupra recursului de față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Reclamantul

P.G. prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă,

în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a

solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea

pârâtului la plata sumei de 500.000 Euro reprezentând despăgubiri materiale și

morale ca urmare a măsurilor administrative cu caracter politic luate asupra

sa.

Prin

sentința civilă nr. 1377

din 28 octombrie 2010 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a

respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantului, reținând,

în esență, că, deși reclamantul susține că împotriva sa a fost dispusă măsura

dislocării din localitatea de domiciliu (Besenova Nouă, județul Timiș) și i-a

fost stabilit domiciliu obligatoriu în localitatea Ezeru, Raionul Călărași,

prin probele administrate în cauză nu s-a demonstrat această împrejurare.

Din actele dosarului

– decizia de constatare a calității de luptător în rezistența anticomunistă,

adresele către Serviciul Județean Călărași și al Arhivelor Naționale, Arhivele

Județene Timiș, Arhivele Ministerului Administrației și Internelor și Arhivele

Istorice Naționale (filele 16-20), fără număr de înregistrare și copii ale

H.C.M. nr. 326/1951, nr. 337/1954 și nr. 237/1957 – nu rezultă că reclamantul

îndeplinește condițiile prevăzute de art. 3 lit. b) din Legea nr. 221/2009,

astfel încât, instanța, în baza acestor dispoziții legale coroborate cu

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 va respinge

acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva

acestei sentințe, reclamantul a formulat apel în termen legal, solicitând

pe fond admiterea

cererii de chemare în judecată așa cum a fost motivată și întemeiată.

Curtea de Apel București, secția

a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin decizia

civilă nr. 187 A din 21 iunie 2011, cu majoritate de voturi, a respins ca

nefondat apelul reclamantului, cu opinia separată în sensul admiterii apelului,

schimbării sentinței apelate în sensul admiterii în parte a acțiunii, obligării

pârâtului la plata către reclamant a sumei de 2000 Euro în echivalent în lei la

cursul oficial de schimb valutar din data plății, reprezentând despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit de reclamant prin măsura administrativă a

domiciliului obligatoriu ce i-a fost aplicată.

În argumentarea

respingerii apelului, instanța de apel a reținut, în esență, că

p

rin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale, publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 s-a constatat

că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu

modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

Prin declararea

neconstituționalității acestor dispoziții, Curtea Constituțională a constatat,

în esență, că legiuitorul român a acordat o atenție deosebită reglementărilor

referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, având în vedere voința noului stat

democratic instaurat în decembrie 1989, de a recunoaște și de a condamna aceste

fapte.

Curtea

Constituțională a constatat că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele

morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât

repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o

situație similară cu cea avută anterior – ceea ce este și imposibil, ci

finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o

satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii

contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative

interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a

Consiliului Europei.

Totodată,

Curtea Constituțională a apreciat că nu poate exista decât o obligație „morală”

a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada

comunistă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin

Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și

prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze contra

Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara

nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la

Strasbourg are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr.

1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23

noiembrie 1983 în Cauza Van der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9

octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie

2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei).

Referindu-se

la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a

stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a

statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de

ratificarea Convenției ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții

asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei

restituiri către foștii proprietari. (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza

Kopecký contra Slovaciei, Hotărârea din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra

Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în Cauza

Bergauer și alții contra Cehiei). În materia reglementărilor privind

reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de

compensații pentru acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că

statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor

specifice de implementare a politicilor sociale și economice, a condițiilor de

acordare a despăgubirilor (Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele

Greciei și alții.

Prin

urmare, Curtea a constatat că, a fortiori, nu se poate concluziona că în

materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți

politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le

acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a

adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr. 118/1990 și Legea nr. 221/2009,

având acest scop.

În

concluzie, instanța de contencios constituțional a stabilit că acordarea de

despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, astfel

cum a fost reglementată prin art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr.

221/2009, contravine art. 1 alin. (3) și (5) din legea fundamentală privind statul

de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă.

Cât

privește posibilitatea reclamantului de a invoca în beneficiul său dispozițiile

Convenției Europene a Drepturilor Omului, mai precis ale art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenție, Curtea a considerat că nu se poate reține

existența unei „speranțe legitime” la obținerea unor compensații pentru

acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu

referire la dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a), ulterior declarate

neconstituționale, care ar fi devenit ulterior iluzorie.

Analizând

acest aspect, Curtea a avut în vedere și jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului în privința conținutului noțiunii de „speranță legitimă”, în

sensul că aceasta este legată de modul în care o cerere de chemare în judecată

poate fi soluționată în raport de dreptul intern; o asemenea speranță trebuie

să aibă o bază suficientă în acea lege, respectiv să fie susținută de temei

rezonabil justificat într-o normă de drept cu o bază legală solidă.

În atare

situație, dreptul la despăgubiri nu se naște automat (ex lege), ci este supus

condiției de a formula o cerere și de a fi admisă această cerere de autoritatea

judiciară competentă; petentul nu poate astfel să se aștepte ca dreptul său la

despăgubiri să se materializeze fără urmarea cu succes a procedurii judiciare -

care presupune trecerea unei perioade de timp - în cursul căreia autoritățile

trebuie să verifice dacă petentul îndeplinește condițiile pentru acordarea

despăgubirilor. Or, nu se poate reține că un act legislativ, care, la scurt

timp după emiterea lui, a fost contestat ca fiind contrar principiilor

constituționale (cărora trebuia să se subordoneze și care erau în egală măsură

în vigoare la data formulării acțiunii în pretenții), și a fost și găsit

ulterior neconstituțional pe acest motiv, poate reprezenta o bază legală solidă

în sensul menționat mai sus, respectiv în sensul jurisprudenței Curții Europene.

În

consecință, instanța de apel a apreciat că în privința

despăgubirilor pentru

prejudiciul moral

, ținând seama atât de caracterul

devolutiv al apelului cât și de principiul ierarhiei actelor normative,

respectivele dispoziții ale Legii nr. 221/2009 nu pot fi considerate ca unele

apte a schimba hotărârea primei instanțe, impunându-se menținerea acesteia.

Împotriva

acestei decizii reclamantul P.G. a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în susținerea căruia a arătat că prezenta cauză

a fost promovată când actul normativ în mod special art. 5 din Legea nr. 221/2009

producea efecte și era în vigoare.

Recursul

este nefondat pentru considerentele care preced :

Referitor

la prejudiciul material, Înalta Curte constată că în mod corect a apreciat

instanța de apel că acest capăt de cerere este neîntemeiat întrucât nu a fost

făcută dovada bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative.

Motivul

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., indicat, poate fi invocat atunci

„când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu

încălcarea sau aplicarea greșită a legii”.

Din perspectiva acestui

motiv s-a pus în discuție aplicarea Legii 221/2009

privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Problema de drept

care se pune în speță nu este cea a îndreptățirii reclamantului la acordarea

daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, ci

aceea dacă acest text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă analizei, în

condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori

de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, publicată în M.Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Potrivit art. 147 alin. (1) din

Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului

menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării

în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai

pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31

din Legea 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și

erga omnes

, se aplică și acțiunilor

în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest

sens.

Această problemă de drept a fost

dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de Înalta

Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit

că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice

asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul

Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o

hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a

Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a) teza I din Legea 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul

Oficial.

Or, în speță, la data publicării

în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci

soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune, deci, că fiind

promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se

întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem

în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate

după regula

tempus regit actum

.

Dimpotrivă, este vorba despre o

situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident

noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea

definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la

art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică,

aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar

însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca

și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce

Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept

definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de

protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul

său.

Concluzionând, prin intervenția

instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o

excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că

prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de

efecte

erga omnes și ex nunc

ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Așadar, față de cele

reținute se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul P.G.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul P.G. împotriva deciziei civile nr. 187 A din

21 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze

privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 februarie 2012.