ÎCCJ, Decizia nr. 427/2011

Ședința publică de la 31 octombrie 2011 Asupra recursului de față: Din actele dosarului constată următoarele: Prin sentința nr. 444 din 18 martie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de P.T.C.C.A. împotriva rezoluției nr. 982/P/2009 din 21 septembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică. A fost menținută rezoluția atacată, iar petentul obligat la plata cheltuielilor judiciare statului. Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut, în esență, că la data de 3 august 2009, s-a înregistrat la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică, plângerea formulată de petiționarul P.T.C.C.A., prin care a solicitat tragerea la răspundere penală a intimatului T.M.N., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 259 C. pen.

și art. 289 C. pen. În motivarea plângerii, petiționarul a arătat că la data de 7 iulie 2009, intimatul a înaintat către președintele Camerei Deputaților o cerere de începere a urmăririi penale față de acesta, pentru săvârșirea infracțiunilor de subminare a economiei naționale, prevăzută de art. 165 C. pen. și abuz în serviciu prevăzută de art. 248 coroborat cu art. 248 1 C. pen. Petiționarul a apreciat că această acțiune întrunește elementele constitutive ale infracțiunilor de denunțare calomnioasă și fals intelectual, întrucât înscrisul semnat de intimat conține învinuiri mincinoase și atestă fapte și împrejurări necorespunzătoare adevărului. Prin rezoluția nr. 982/P/2009 din 21 septembrie 2007 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de M.N.T., deputat în cadrul Parlamentului României, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 259 C. pen.

și art. 289 C. pen., în temeiul art. 228 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. S-a apreciat că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale niciuneia dintre infracțiunile reclamate. Astfel, s-a arătat că înscrisul întocmit de Grupul parlamentar PDL nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 222 1 C. proc. pen. cu privire la plângere, nici condiția prevăzută de art. 223 C. pen. cu privire la denunț, acesta nefiind decât o manifestare a activității politice a acestui grup parlamentar, care se întemeiază pe concluziile raportului redactat și aprobat de comisia de anchetă, iar solicitarea adresată conducerii Camerei Deputaților are caracter politic. Nici elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 289 C. pen.

nu sunt întrunite, întrucât afirmațiile menționate în cuprinsul înscrisului sunt argumente aduse în sprijinul cererii formulate și nu au caracterul forței probante cerut de textul incriminator. Soluția a fost supusă controlului ierarhic superior, fiind menținută ca legală și temeinică prin rezoluția nr. 10369/5147/II-2/2009 din 3 noiembrie 2009 a procurorului șef al Secției de Urmărire Penală și Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Cu privire la plângerea cu soluționarea căreia a fost învestită, prima instanță a reținut că în motivarea plângerii se reiau susținerile din plângerea penală inițială, solicitându-se trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale față de intimat, pentru săvârșirea infracțiunilor de denunțare calomnioasă prevăzută de art. 259 C. pen.

și fals intelectual prevăzut de art. 289 C. pen., criticându-se soluția de neîncepere a urmăririi penale dispusă de procuror, care în mod greșit a apreciat, fără efectuarea vreunui act de cercetare penală, că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale celor două infracțiuni reclamate. S-a argumentat că cererea intimatului T.M.N. este clar o modalitate de sesizare privind săvârșirea unei infracțiuni, acest aspect rezultând din interpretarea literală a înscrisului, cererea fiind expres denumită „cerere de începere a urmăririi penale împotriva d-lui deputat P.T.C.C.A.”, scopul cererii – declanșarea procedurii de urmărire penală, cadrul constituțional și legal în materie, respectiv art. 109 din Constituție și Legea nr. 115/1999, în virtutea căreia procedura de urmărire penală a membrilor guvernului care sunt și parlamentari parcurge mai întâi o procedură parlamentară.

În privința infracțiunii de fals intelectual s-a arătat că datele și împrejurările omise din cerere nu sunt doar „apărări” sau „argumente”astfel cum susține procurorul de caz, ci se referă la situații de fapt obiective, verificabile și care au fost descrise în detaliu prin plângerea penală. Prima instanță, având în vedere dispozițiile art. 109 alin. (2) din Constituție și deciziile nr. 93/1999 și nr. 270/2008 ale Curții Constituționale a argumentat că aceste norme procedurale au fost reglementate în scopul oferirii de garanții pentru ocrotirea realizării actului de guvernare, aceeași procedură fiind prevăzută expres în baza art. 12 și art. 19 din Legea nr. 115/1999 și în baza art. 154 și următoarele din Regulamentul Camerei Deputaților.

Toate aceste norme instituie o condiție de punere în mișcare și exercitare a acțiunii penale, care nu se poate confunda cu „plângerea” sau „denunțul” cerute de incriminarea infracțiunii de „denunțare calomnioasă” în art. 259 C. pen. Elementul material care intră în compunerea laturii obiective a infracțiunii de denunțare calomnioasă constă într-o învinuire mincinoasă, iar această învinuire trebuie făcută prin plângere sau denunț, acești termeni având accepțiunea prevăzută în art. 222 și art. 223 C. proc. pen., astfel încât, dacă învinuirea mincinoasă nu este făcută prin asemenea acte de sesizare, ci în oricare alt mod, nu constituie denunțare calomnioasă.

S-a arătat că afirmația petiționarului în sensul că, dacă cererii de urmărire penală ce constituie obiectul plângerii nu i se poate recunoaște caracterul de element material al infracțiunii prevăzută de art. 259 C. pen., atunci ar însemna că există o categorie de persoane (miniștri) care nu sunt protejate de legea penală, atunci când la adresa lor sunt aduse învinuiri mincinoase, nu poate fi primită, deoarece în măsura în care miniștrilor li s-ar aduce învinuiri mincinoase, în forma cerută de art. 259 C. pen., adică prin plângere sau denunț, ei se bucură în mod egal ca orice cetățean de ocrotirea legii penale privind denunțarea calomnioasă. S-a precizat că în mod eronat petentul consideră că numai prin cererea de urmărire penală pot fi sesizate organele de urmărire penală cu referire la activitatea unui ministru, dispozițiile art. 109 alin. (2) din Constituție, constituind o condiție de începere a urmăririi penale, nu o modalitate de sesizare.

Organele de urmărire penală pot fi sesizate prin plângere sau denunț sau se pot sesiza din oficiu în legătură cu activitatea unui membru al guvernului, pot desfășura acte premergătoare începerii urmăririi penale, dar nu pot trece la începerea urmăririi penale împotriva unui ministru al guvernului fără a obține autorizația singurelor autorități în măsură să decidă asupra acestui act procedural. S-a concluzionat că soluția procurorului, de neîncepere a urmăririi penale pentru infracțiunea prevăzută de art. 259 C. pen.

este legală și temeinică, întrucât s-a constatat corect că fapta intimatului nu realizează elementele constitutive ale acestei infracțiuni și de asemenea, în mod corect s-a constatat și pentru infracțiunea prevăzută de art. 289 C. pen., că nu sunt întrunite elementele constitutive, câtă vreme afirmațiile din cuprinsul înscrisului sunt argumente aduse în sprijinul cererii formulate și nu atestări ale unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului în sensul cerut de norma incriminatoare. Așa fiind prima instanță a respins plângerea petentului, ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs petentul, criticând-o, astfel după cum rezultă din cuprinsul motivelor scrise (filele 18 -25 dosar recurs) pentru nelegalitate, netemeinicie, ignorarea situației de fapt și argumentelor prezentate în cuprinsul plângerii, neobservarea normelor care reglementează răspunderea penală a membrilor Guvernului, caracterul nemotivat al sentinței, preluarea argumentelor din rezoluția atacată și greșita aplicare a legii; în drept au fost invocate cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 pct. 9 și 17 C. proc. pen., solicitându-se admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale față de intimat.

Analizând recursul prin prisma criticilor invocate și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen. se constată că recursul este nefondat și va fi respins, pentru considerentele ce urmează: Astfel după cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 228 C. proc. pen. începerea urmăririi penale presupune îndeplinirea, cumulativă, a unei condiții pozitive a existenței de date referitoare la comiterea unei infracțiuni și a unei condiții negative, a inexistenței cazurilor de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale, prevăzută de art. 10 C. proc. pen., cu distincțiile menționate în norma precitată. În cauza dedusă judecății se constată că în mod corect, în baza actelor premergătoare efectuate, cu respectarea dispozițiilor art. 224 C. proc.

pen., procurorul a concluzionat în sensul incidenței în speță a cazului de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzută de art. 10 lit. d) C. proc. pen. Se constată în acest sens că infracțiunile reclamate nu realizau sub aspect obiectiv conținutul constitutiv prevăzut de lege (respectiv de normele de incriminare, art. 259 C. pen. și art. 284 C. pen.). Astfel, se reține că, după cum corect au apreciat, atât procurorul, cât și prima instanță, că înscrisul (fila 5 dosar parchet) adresat de grupul parlamentar al PDL președintelui Camerei Deputaților nu se circumscrie noțiunilor de „denunț” sau „plângere” astfel după cum ele sunt reglementate de dispozițiile art. 222 C. proc. pen.

și art. 223 C. proc. pen., astfel încât neîndeplinirea acestei cerințe esențiale, ce caracterizează și condiționează existența elementului material al infracțiunii prevăzută de art. 259 C. pen., conduce la inexistența laturii obiective a infracțiunii; sesizarea în discuție constituie în realitate o cerere formulată în temeiul art. 109 din Constituție, ce excede sferei modalităților de sesizare potrivit art. 259 C. proc. pen. Aceeași concluzie se impune în cazul infracțiunii prevăzută de art. 289 C. pen., deoarece aspectele expuse în cuprinsul cererii grupului parlamentar al PDL nu reprezintă decât argumente în susținerea acesteia, iar nu atestări necorespunzătoare realității, potrivit art. 289 C. pen.

Așa fiind, se reține că soluția de neîncepere a urmăririi penale este legală și temeinică, fiind în mod just menținută de prima instanță, în baza propriului examen realizat de aceasta asupra actelor dosarului, rezoluției contestate și plângerii petentului, potrivit art. 278 1 alin. (7) C. proc. pen. Astfel, împrejurarea că prima instanță a reluat anumite argumente expuse de procuror, însușindu-și-le pe baza propriei evaluări a actelor dosarului nu constituie o nemotivare a hotărârii pronunțate (după cum susține recurentul petent) ci, dimpotrivă, reprezintă o motivare completă și corectă a soluției, pe care o susține, demonstrând inclusiv analiza criticilor petentului.

În ceea ce privește critica constând în greșita aplicare a legii se constată că și aceasta este nefondată, dispozițiile legale incidente fiind avute în vedere, interpretate și aplicate just de către prima instanță, inclusiv prin analiza realizată asupra procedurii de angajare a răspunderii membrilor Guvernului, contrar susținerilor recurentului petent. Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul P.T.C.C.A. împotriva sentinței nr. 444 din 18 martie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 9650/1/2009. Obligă recurentul petent la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 31 octombrie 2011.