ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3678/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3678/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrata pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, sub nr. 8520/2/2006

reclamantul V.D. a chemat în judecată Consiliul Național pentru Studierea

Arhivelor Securității, solicitând instanței anularea Deciziei nr. 234 din 15

iunie 2006 emisă de Colegiul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor

Securității și a Deciziei C.N.S.A.S. nr. 269 din 07 august 2006, prin care s-a

respins contestația formulată împotriva Deciziei nr. 234 din 15 iunie 2006.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat că prin Decizia nr. 234 din 15 iunie 2006

Colegiul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (C.N.S.C.)

a hotărât că reclamantul a fost colaborator al poliției politice comuniste,

verificarea realizându-se în temeiul Legii nr. 187/1999 privind accesul la

propriul dosar și deconspirarea poliției politice comuniste si la cererea

reclamantului, ce fusese nominalizat de Biroul Politic al Partidului

Conservator pentru funcția de vice-prim ministru al României.

După emiterea

deciziei inițiale, reclamantul a contestat actul în termenul prevăzut de Legea

nr. 187/1999, Colegiul C.N.S.A.S. emițând Decizia nr. 269 din 07 august 2006,

prin care s-a respins această contestație, aducând, în continuare, o serie de

critici de nelegalitate ale celor două decizii, anume pe de-o parte invocând

motive de nelegalitate externă (de formă și procedură), iar pe de altă parte,

motive de nelegalitate internă.

Pârâtul C.N.S.A.S. a

formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiata, întrucât

cele doua decizii au fost emise cu respectarea atât a cerințelor procedurale

impuse de Legea nr. 187/1999, cat si in considerarea elementelor probatorii

deținute si a prevederilor art. 5 din lege.

Ca urmare a

declarării neconstituționalității Legii nr. 187/1999, s-a adoptat O.U.G. nr. 24

din 05 martie 2008 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea

Securității, care a abrogat expres Legea nr. 187/1999. Întrucât competenta de

judecare a cauzelor, inclusiv cele fondate pe dispozițiile art. 16 din Legea

nr. 187/1999 a fost stabilita

ab initio

în favoarea Tribunalului

București, secția contencios administrativ, cauza a fost înaintata acestei

instanțe, pe rolul căreia a fost înregistrata sub nr.22502/ 3/2008.

Ulterior, prin modificările

aduse art. 34 din O.U.G. nr. 24/2008, competența materială a fost stabilită în

favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, pe rolul căreia cauza a fost înregistrata sub același număr, 22502/3/2008.

În cauză au formulat

cereri de intervenție accesorie, în interesul paratului C.N.S.A.S.,

intervenientii S.P., S.V. și K.M., ce au fost încuviințate în principiu.

Față de pronunțarea

Deciziei nr. 51 din 31 ianuarie 2008 de către Curtea Constituțională și în raport

cu evenimentul legislativ constând în adoptarea O.U.G. nr. 24/2008 privind

accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității - care a abrogat expres

Legea nr. 187/1999 - reclamantul a înțeles să întregească motivarea acțiunii

prin invocarea unui nou motiv de nelegalitate a celor două decizii contestate,

în acest sens susținând că efectele Deciziei nr. 51/2008 impun instanței să

constate nulitatea acestor decizii emise de C.N.S.A.S. în temeiul Legii nr. 187/1999.

Prin Sentința nr. 671

din 5 februarie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul D.V., în

contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor

Securității, ca neîntemeiată; a admis cererile de intervenție accesorie în

interesul pârâtului C.N.S.A.S., formulate de intervenienții S.P., S.V. și K.M.,

respingând ca inadmisibile cererile privind acordarea cheltuielilor de judecată

formulate de intervenienți.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

Cu privire la

consecințele efectelor Deciziei nr. 51/2008 asupra actelor ce fac obiectul

controlului de legalitate, prima instanță a reținut că efectele acestei decizii

nu pot viza decât actele, acțiunile, inacțiunile sau operațiunile ce urmează a

se înfăptui în viitor.

Prima instanță a reținut

că verificarea legalității Deciziilor nr. 234/2006 și nr. 269/2006 emise de C.N.S.A.S.

se va realiza în considerarea prevederilor legii în temeiul căreia au fost

emise, anume a Legii nr. 187/1999, cu modificările și completările ulterioare.

Sub aspectul

criticilor de nelegalitate externă (de formă și procedură), prima instanță a

apreciat că argumentele prezentate de reclamant nu sunt suficiente a conchide

că Deciziile nr. 234 din 15 iunie 2006 emisă de Colegiul Consiliului Național

pentru Studierea Arhivelor Securității și nr. 269 din 07 august 2006, prin care

s-a respins contestația formulată împotriva Deciziei nr. 234 din 15 iunie 2006,

sunt afectate de nelegalitate.

Cu privire la prima

critică de nelegalitate susținută de reclamant prin prisma inadmisibilității

reverificării calității sale de colaborator în baza unor probe ce nu au

caracter de noutate față de cele administrate în cadrul dosarelor anterioare,

finalizate cu emiterea deciziilor definitive de necolaborare, prima instanță a

constatat-o ca fiind fondată doar în parte, cu efectul înlăturării din bagajul

probator al pârâtului în emiterea deciziilor contestate a celor doua înscrisuri

(nota olografă, semnată cu numele real și datată 17 octombrie 1977, prin care

informează conducerea întreprinderii V., la care era angajat, cu privire la

cele doua rude rămase in străinătate, respectiv declarația scrisă și semnată

olograf cu nume real, datată iunie 1980), însă cu menținerea celorlalte două

înscrisuri, anume: nota semnată

olograf, sub nume nereal F., datata 29 decembrie 1977 și făcând referire la

cetățeanul austriac de origine română L.G., respectiv consemnările lt. M.P,

datate 22 noiembrie 1970, cu privire la modul cum a decurs contactarea

reclamantului, la acel moment translator de limba germana al echipei de hochei

pe gheata a Norvegiei.

Referitor la critica

de nelegalitate axată pe încălcarea dreptului său la apărare, al dreptului de a

beneficia de prezumția de nevinovăție și de adagiul

in dubio pro reo

cu

ocazia emiterii Deciziei nr. 234 din 15 iunie 2006, respectiv cu ocazia

reexaminării documentației în cadrul soluționării contestației împotriva

acesteia, a apreciat că este nefondată.

În legătură cu

critica de nelegalitate a deciziilor contestate, axată pe incompatibilitatea

unui membru al C.N.S.A.S., prima instanță a reținut că acest argument nu poate

fi analizat ca un motiv de nelegalitate a celor două decizii, în lipsa unor

prevederi legale în acest sens. Astfel, aspectele faptice prezentate de

reclamant în legătură cu antepronunțarea unui membru al Colegiului C.N.S.A.S.

nu atrage, ex lege, nelegalitatea deciziei adoptate de Colegiu, ci, eventual,

putea atrage aplicabilitatea altor prevederi privind răspunderea disciplinară a

respectivului membru, în cadrul unei cercetări disciplinare în conformitate cu

prevederile art. 44 și urm. din Regulament.

Cu privire la viciile

de formă a Deciziei nr. 269/2006, prima instanță a reținut următoarele:

Referitor la viciul

rezultat de nemotivarea deciziei, s-a considerat că pârâtul C.N.S.A.S. nu și-a

încălcat obligația prevederilor art. 18 alin. (4) din Regulamentul de

organizare și funcționare a C.N.S.A.S., aprobat prin Hotărârea nr. 17/2000 a

Parlamentului României, aceea de a motiva în fapt și în drept orice decizie. În

speță, decizia este aceea de a stabili calitatea pârâtului de colaborator al

Securității ca poliție politică, această decizie fiind motivată în concret atât

în drept cât și în fapt în cuprinsul Deciziei nr. 234 din 15 iunie 2006, astfel

încât partea a putut cunoaște considerațiile Colegiului C.N.S.A.S. în emiterea

acestei hotărâri, considerații menținute prin Decizia nr. 269/2006. În plus, nu

s-a produs nicio vătămare reclamantului printr-o eventuală lipsă sau deficiență

de motivare a deciziei emise în soluționarea contestației împotriva Deciziei

nr. 234 din 15 iunie 2006, cât timp reclamantul a supus controlului

judecătoresc aspectele de nelegalitate internă a Deciziei nr. 234 din 15 iunie 2006.

Referitor la criticile

de nelegalitate privind viciile în activitatea Colegiului C.N.S.A.S. cu ocazia

ședinței în care a fost adoptată Decizia nr. 269/2006, Curtea a apreciat-o ca

fiind nefondată, reținând că potrivit art. 24 din Hotărârea nr. 17/2000 pentru

adoptarea Regulamentului de organizare și funcționare a Consiliului Național

pentru Studierea Arhivelor Securității, „Colegiul Consiliului Național pentru

Studierea Arhivelor Securității lucrează în prezența a cel puțin 8 membri și

adoptă decizii cu majoritatea de voturi. Decide votul președintelui care

conduce ședința în momentul votării”.

Astfel, la ședința în

care a fost adoptată decizia contestată au fost prezenți 9 membri. La aceasta 3

membri s-au abținut, 3 au votat împotrivă și 3 membri au votat pentru soluția de

respingere a contestației, între aceștia din urma inclusiv președintele

Colegiului.

Pentru că trei membri

s-au abținut, decizia a fost adoptată cu majoritatea de voturi și nu constituie

motiv de nelegalitate, întrucât s-au luat în calcul voturile exprimate și nu

abținerile și, în plus, s-a ținut seama de caracterul decisiv al votului

președintelui, care, firește, nu poate fi incident decât în situația unei

egalități de voturi.

S-a considerat,

totodată, ca fiind nefondat și ultimul viciu de formă adus Deciziei nr. 269/2006,

cel fondat pe încălcarea prevederilor art. 16 din Legea nr. 187/1999 în

privința termenului de soluționare a contestației formulate de reclamant

împotriva Deciziei nr. 234 din 15 iunie 2006. Astfel, deși s-a constatat că,

într-adevăr, termenul de 30 de zile curgând de la depunerea contestației a fost

depășit cu câteva zile, acest aspect nu este unul esențial, de natură a afecta

legalitatea Deciziei nr. 269/2006, în condițiile în care legea nu prevede o

sancțiune de acest gen și, astfel, termenul apare ca având natura de

recomandare.

Sub aspectul

motivelor de nelegalitate internă, axate pe susținerea greșitei aprecieri dată

de C.N.S.A.S. elementelor de probă pe care și-a întemeiat deciziile, prima

instanță a reținut următoarele:

Deținerea calității

de urmărit de Securitate nu este una incompatibilă cu cea de colaborator al

acesteia, cu atât mai mult cu cât perioadele în care ar fi deținute aceste

calități nu s-ar suprapune, neexistând argument logic pentru care legiuitorul

ar fi considerat necesară excluderea cumulării celor două calități.

Relația reclamantului

cu fosta Securitate ca poliție politică este redată în Decizia nr. 234/2006 și

în nota de constatare, fiind evidențiată și de înscrisurile prezentate de

pârâtul C.N.S.A.S. în cauză, fiind una de o natură complexă, în sensul că

reclamantul, contrar susținerilor sale, a fost recrutat în vederea colaborării

cu numele conspirativ ”M.” în anul 1970 de către I.S.M.B. în considerarea

posibilității informative ca translator de limba germana al echipei de hochei a

Norvegiei, urmărindu-se furnizarea de informații cu privire, pe de-o parte, la

cetățeni străini pe linie de C.N.E.F.S., iar, pe de alta parte, la cetățeni

străini de la ASE, în anul 1971 propunându-se scoaterea din rețea întrucât nu

vine des în legătură cu cetățeni străini; în perioada următoare, 1973-1975,

face obiectul unei verificări pentru a fi recrutat, inclusiv în scopuri de

contraspionaj și de stabilire a corectitudinii activității unor reprezentanți

ai unor firme ce făceau afaceri cu statul român, în documentul lipsă din

dosarul I 60 (fișă personală, nedatată și emisă de Direcția a III-a )

relatându-se ca ”la data de 13 iunie 1973 a fost recrutat ca informator de către fostul Serviciu 7 (Comercianți)... În timpul colaborării a purtat numele

conspirativ "F.”, în scopul ”rezolvării unor sarcini de contraspionaj”,

nume conspirativ sub care a semnat o serie de note (referitoare la cetățeni

străini cu care intră în contact în cadrul relațiilor de serviciu, la cele două

rude rămase în străinătate, la un coleg de serviciu, care desfășura activități

în detrimentul economic al instituției la care activau), note adresate fie

conducerii V., fie ofițerului de securitate din cadrul U.M. 0625 din cadrul

unității de munca; în 1975 se propune încetarea colaborării ca urmare a

faptului că a fost primit în PCR și nu există un obiectiv pe lângă care să fie

folosit; din nou face obiectul reluării legăturii cu reclamantul, deși deținea

calitatea de membru de partid, pentru rezolvarea unor probleme pe linie de

muncă în cadrul Comerțului exterior, cu menționarea necesității de a se avea in

vedere caracterul nonconformist al acestuia; de asemenea, pe parcursul anilor

organele fostei poliții politice au urmărit activitatea reclamantului,

informându-se cu privire la caracterul nonconformist al acestuia, ce se

concretiza în legături cu cetățeni străini fără a fi comunicate în conformitate

cu Legea nr. 23/1971, în încălcarea unor reguli de disciplină cu ocazia

deplasărilor în străinătate în cadrul activității de comerț exterior, în

ducerea unui trai peste nivelul obișnuit al populației, cât timp partea avea

inclusiv un autoturism marcă străină, imobilul său fiind dotat cu încălzire

centrală și piscină, motiv pentru care în 27 octombrie 1977 se propunea să nu i

se aprobe deplasarea în străinătate pe linie de serviciu, întrucât „nu prezintă

garanții moral-politice”; în iulie 1979 U.M. 0625 a început urmărirea informativă a reclamantului pentru relații neoficiale cu cetățeni străini și

încălcarea Legii nr. 23/1971, acest dosar d.u.i „D.” fiind finalizat ca urmare

a discuției purtate de ofițerul de Securitate cu reclamantul în iunie 1980,

moment și scop în care a și fost dată o declarație de către reclamant, anume

cea din iunie 1980, din cuprinsul acesteia rezultând că „analiza” menționata la

finalul acestei declarații a fost făcută cu acest ofițer, care avea în lucru

dosarul d.u.i, în scopul închiderii acestui dosar privind urmărirea informativă

a reclamantului.

Cu privire la

raportul privind modul cum au decurs discuțiile cu V.D. din data de 22

februarie 1970, consemnat în dosarul R144460, din verificarea întrunirii

ipotezei legii prin raportare la elementele de probă reținute în speță, prima instanță a observat că

informațiile denunțau activități și atitudini potrivnice regimului totalitar

comunist, constând în atitudini neconforme viziunii regimului comunist prin

aceea că, în afara reglementărilor legale, se contactau cetățeni străini

sportivi ai echipelor naționale în scopul schimbului de pachete pentru sau

provenind de la rude/cunoștințe din străinătate.

În ceea ce privește

nota semnată olograf, sub nume nereal F., datată 29 decembrie 1977 și făcând

referire la cetățeanul austriac de origine româna L.G., prima instanță a

reținut că informațiile denunțau activități și atitudini potrivnice regimului

totalitar comunist, constând in defăimarea politicii regimului comunist si de

atragere materială și spirituală a unor cetățeni români la fuga din țară sau

luarea de poziție revoluționară.

În aceeași ordine de

idei, prima instanță a constatat că, deși nota conține și informații utile pe

linie de serviciu, în schimb restul informațiilor (privind activitățile și

atitudinile potrivnice) nu pot fi considerate ca furnizate cu titlu de

atribuție de serviciu, de natură să exceadă sferei de aplicabilitate a art. 5

alin. (3) din Legea nr. 187/1999 rep.

În al doilea rând,

persoana ale cărei atitudini potrivnice regimului totalitar comunist au fost

denunțate este una identificată, neavând relevantă că era cetățean străin, așa

cum s-a reținut mai sus.

În al treilea rând,

informațiile erau furnizate unei structuri de poliție politică cât timp, așa

cum rezultă din actele dosarului (inclusiv răspunsurile reclamantului în cadrul

audierilor din ședințele C.N.S.A.S., cât și declarația autentificată a mr. N.M.),

au fost date ofițerului de Securitate din cadrul V., mr. N.M., de la U.M. 0625-CP (indicativ CP/12/NM ), din structurile Departamentului de Securitate.   În

sfârșit, atitudinea și activitatea potrivnică regimului totalitar comunist era,

într-adevăr, de natură a aduce atingere drepturilor și libertăților

fundamentale ale persoanei vizate, anume dreptul la libertatea de exprimare.

Or, furnizarea

respectivelor informații a expus persoana în cauză unor consecințe negative

vizând îngrădirea următoarelor drepturi si libertăți fundamentale ale omului,

consacrate legislativ în epocă, anume dreptul la libertatea de exprimare, consacrat

în art. 28 din Constituția Republicii Socialiste România din 1965, în vigoare

în perioada de referință, potrivit căruia ,,Cetățenilor Republicii Socialiste

România li se garantează libertatea cuvântului, a presei, a întrunirilor, a

mitingurilor și a demonstrațiilor”; art. 19 pct. 2 din Pactul internațional cu

privire la drepturile civile și politice, ratificat de România prin Decretul

nr. 212/ 1974, texte potrivit cărora ,,(2) Orice persoană are dreptul la

libertatea de exprimare; acest drept cuprinde libertatea de a căuta, de

a primi și de a răspândi informații și idei de orice fel, indiferent de

frontiere, sub forma orală, scrisă, tipărită ori artistică, sau prin orice alt

mijloc, la alegerea sa”.

În consecință, prima

instanță a constatat că aceasta notă, din data de 09 decembrie 1977, justifica

stabilirea calității de colaborator al fostei poliții politice comuniste, în

acest sens instanța iterând aprecierea criteriului calitativ, ci nu cantitativ,

al informațiilor furnizate sau cu privire la care s-a înlesnit transmiterea

către structurile poliției politice comuniste, neavând relevanța caracterul

singular al informației, așa cum se susține de către reclamant, acesta putând

releva cel mult amploarea culpei persoanei a cărei calitate de colaborator ii

este stabilită, dar fără consecințe juridice esențiale.

În raport de soluția

pronunțată asupra acțiunii principale, Curtea a soluționat în consecință și

cererea de intervenție accesorie în interesul paratului C.N.S.A.S., anume prin

admiterea acesteia, în raport cu prevederile Codului de procedură civilă care

impun o atare soluție.

În ceea ce privește

cheltuielile de judecată solicitate de intervenienții accesorii, prima instanță

a reținut că intervenientul accesoriu nu poate fi obligat la plata

cheltuielilor de judecată ale adversarului părții în favoarea căreia a

intervenit, dar nici acest adversar nu poate fi obligat la plata cheltuielilor

de judecată ale intervenientului accesoriu.

Împotriva acestei

sentinței a declarat recurs reclamantul V.D., criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie.

Prin decizia nr. 1465

din 10 martie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal, a respins recursul declarat de V.D. împotriva

Sentinței civile nr. 671 din 5 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat; a respins cererea

privind acordarea cheltuielilor de judecată formulată de

intimații-intervenienți S.P., S.V. și K.M.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de recurs a reținut, în esență, că instanța de fond

în mod corect a stabilit că Decizia nr. 51/2008 nu a determinat constatarea

nulității absolute a deciziilor contestate, în raport de prevederile art. 34

din O.G. nr. 24/2008, ce dau dreptul instanței de judecată să analizeze cauza

sub toate aspectele, iar prin această posibilitate, ca instanța de judecată să

analizeze cauza sub toate aspectele, există garanția că procesul întrunește

condițiile dispuse de art. 6 din Convenție.

Astfel, recurentul a

avut posibilitatea să combată probele administrate de intimat și să propună

alte probe, acesta propunând și administrând probele încuviințate.

În privința

analizării criticilor care vizează nelegalitatea externă a Deciziilor nr. 234

din 15 iunie 2006 și nr. 269 din 7 august 2006, instanța de recurs a reținut că

intimatul C.N.S.A.S. se putea sesiza din oficiu, cu privire la calitatea de colaborator

al poliției politice a recurentului, instanța de fond reținând că sunt probe

noi în înțelesul dispozițiilor art. 15 alin. (8) din Legea nr. 187/1999:

înscrisul datat 29 decembrie 1977 și fișa personală a recurentului-reclamant.

În acord cu hotărârea

primei instanțe, Înalta Curte a reținut că fișa personală a recurentului nu s-a

regăsit în dosarele anterioare și aceasta a făcut legătura cu înscrisul datat

29 decembrie 1977, iar acest din urmă înscris, deși fusese depus la dosar

anterior nu a putut fi valorificat și cum în cuprinsul Legii nr. 187/1999 nu

există o definiție a ceea ce înseamnă „probe noi”, a revenit instanței de

judecată să stabilească care anume dintre înscrisurile invocate de intimat are

acest caracter, astfel că cele două acte menționate prezintă acest caracter

deoarece au condus la dovedirea unei alte situații de fapt decât cea reținută

prin deciziile anterioare.

Referitor la

interdicția de a reanaliza situații definitiv soluționate, instanța de recurs a

reținut că întrucât instanța de contencios a soluționat cauza sub toate

aspectele rezultă că este irelevantă împrejurarea calificării deciziilor

C.N.S.A.S. ca acte administrativ jurisdicționale.

Totodată, a reținut

ca nerelevant și motivul de recurs privind cvorumul necesar și modalitatea de

exprimare a votului de către membrii C.N.S.A.S. pentru adoptarea legală a

Deciziei nr. 269 din 7 august 2006, soluția primei instanțe fiind corectă în

raport de jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 2982 din 29 mai 2009 evidențiată și în

cuprinsul sentinței recurate.

Astfel, majoritatea

voturilor membrilor prezenți a fost de 4 voturi, cu votul decisiv al

președintelui care a condus ședința în momentul votării, conform art. 24 din

Hotărârea nr. 17/2000, voturile celor care s-au abținut nemaiputând fi luate în

calcul și neputând fi trecute ca și cum ar fi vot pentru „da” sau „nu”, iar

persoanele în cauză nu mai pot fi considerate ca făcând parte din majoritatea

celor prezenți.

A reținut astfel că

Legea nr. 187/1999 nu conținea dispoziții exprese de interzicere a abținerii de

la exprimarea votului și nu pot fi aplicate reguli ce reglementează alte organe

jurisdicționale, cum ar fi Regulamentul de funcționare și organizare a Plenului

Curții de Conturi, astfel cum sugerează recurentul.

În privința lipsei motivării

în fapt și în drept a Deciziei nr. 269 din 7 august 2006, instanța de recurs a

apreciat că în mod corect instanța de fond a reținut că nu s-a produs nicio

vătămare părții printr-o eventuală lipsă sau deficiență de motivare a Deciziei

nr. 269 din 7 august 2006, deoarece decizia care a stabilit calitatea

recurentului de colaborator al poliției politice comuniste este cea cu nr. 234

din 15 iunie 2006.

În fața instanței de

judecată, recurentul-reclamant a avut posibilitatea să reitereze apărările la

care intimatul nu a răspuns în cuprinsul Deciziei nr. 269 din 7 august 2006,

instanța soluționând cauza sub toate aspectele, conform dispozițiilor

tranzitorii cuprinse în art. 34 din O.G. nr. 24/2008.

În privința

criticilor ce vizează nelegalitatea internă a Deciziilor nr. 234 din 15 iunie 2006

și nr. 269 din 7 august 2006, instanța de recurs a reținut că activitatea

recurentului-reclamant se încadrează în dispozițiile art. 5 alin. (3) din Legea

nr. 187/1999, fiind îndeplinite cumulativ condițiile impuse de norma legală.

Astfel, recurentul a

furnizat informații către structurile poliției politice comuniste. Prin Nota

întocmită la 29 decembrie 1977 și semnată cu numele conspirativ „F.”, se

prezintă informația despre cetățeanul austriac de origine română L.G., care

este preocupat de defăimarea politicii și metodelor comerciale folosite de

România în relațiile internaționale. În cadrul acestor preocupări, L.G.

practică atacuri vehemente deschise, cât și tangențe fine la probleme. Mai mult

decât atât, în anumite situații, L.G. dă „soluții originale” pentru rezolvarea

unor aspecte care după opinia dânsului, nu sunt corecte. Este semnalată

tendința lui L.G. de a atrage spiritual și material anumiți cetățeni români la

fuga din țară sau luarea de poziție revoluționară față de legile țării noastre.

În cuprinsul notei se

mai arată că cetățeanul austriac lucrează ca intermediar pentru exportul

românesc de geamuri, bitum, materiale izolatoare și importul prin F.M. a

diverselor articole de sculărie și a dat de înțeles că ar fi dispus să sprijine

orice „intenție” salvatoare.

Informațiile rezultă

din discuțiile purtate în perioada 1974-1977 și, în finalul notei, se face o

remarcă că este „posibilă abordarea de către noi a lui L.G.”.

Așadar, conținutul

notei contrazice declarația recurentului și declarația numitului N.M., aceștia făcând

referire la celelalte informări date de recurent, semnate cu numele real și

adresate conducerii întreprinderii sau ofițerului de securitate care răspundea

de întreprindere. În schimb, conținutul Notei din 29 decembrie 1977 nu are

caracter tehnic, ci vizează informații despre atitudinea lui L.G., potrivnică

regimului comunist.

Totodată, a reținut

că în fișa personală a recurentului (probă nouă în prezenta cauză) ce emană de la Ministerul de Interne – Direcția a III-a este înscrisă colaborarea acestuia cu Securitatea,

iar potrivit acestei fișe, recurentul-reclamant a fost recrutat ca informator

de către fostul serviciu 7 (Comercianți) și în timpul colaborării a purtat

numele conspirativ „F.”.

Înscrisul, chiar și

în ipoteza în care nu este semnat de un ofițer de securitate, a fost extras

dintr-un dosar ce aparținea fostei Securități – Direcția a III-a, astfel încât

prezumția de veridicitate este pe deplin aplicabilă.

În ceea ce privește

faptul că informațiile furnizate au vizat denunțarea unor atitudini sau acțiuni

potrivnice regimului comunist, instanța de recurs a reținut că analiza

relevanței conținutului Notei din 29 decembrie 1977 se realizează nu prin

raportare la alte înscrisuri, ci chiar prin însăși elementele ce se pot extrage

din act, iar notele au existență independentă, de sine stătătoare, fiind

important conținutul fiecăreia și concluzia ce se poate desprinde în raport de

dispozițiile art. 5 alin. (3) din Legea nr. 187/1999.

Astfel, prin nota din

29 decembrie 1977 s-au furnizat informații despre activitățile și atitudinile

potrivnice regimului totalitar comunist de un cetățean austriac, de origine

română, L.G., care și-a exprimat dezacordul cu politica comercială a regimului,

a încercat să atragă spiritual și material anumiți cetățeni români la fuga din

țară sau luarea de poziție revoluționară față de legile comuniste și a dat de

înțeles că ar fi dispus să acorde sprijin unei „intenții” salvatoare, iar cum

legile adoptate făceau parte și erau în concordanță cu regimul comunist, orice

acțiune/atitudine împotriva acestora era considerată a fi îndreptată împotriva

regimului.

În fine, instanța de

recurs a reținut că informațiile furnizate de recurentul-reclamant cu referire

la opiniile și preocupările cetățeanului străin se încadrează la încălcarea

unui drept fundamental prevăzut în Pactul Internațional privind Drepturile

Civile și Politice (art. 17) și în Declarația Universală a Drepturilor Omului

(art. 12), la care România aderase în acea perioadă și anume, dreptul la viață

privată.

În motivarea Deciziei

nr. 274/2006 s-a făcut referire la atingerea unor drepturi și libertăți

fundamentale ale cetățeanului austriac L.G., acest act fiind cel care a decis

că recurentul a fost colaborator al poliției politice comuniste și nu cuprinsul

discuțiilor dintre membrii C.N.S.A.S. din data de 13 iunie 2006.

Referitor la motivele

de recurs ce privesc nelegalitatea sentinței raportate la dispozițiile art. 6

din Convenție, art. 11, art. 20, art. 24 din Constituția României și ale

Deciziei nr. 51/2008 a Curții Constituționale instanța de recurs a considerat

că nu reprezintă un motiv nou de contestație și nu schimbă obiectul cererii

inițiale.

Împotriva Deciziei

nr. 1465 din 10 martie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția de contencios administrativ și fiscal, a formulat în termen legal

contestație în anulare recurentul V.D. prin care s-a solicitat admiterea

acestei căi extraordinare de atac, cu consecința anulării deciziei instanței de

recurs și, pe fond, a admiterii recursului formulat de contestator împotriva Sentinței

civile nr. 671 din data de 05 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția

a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, și a anulării Deciziei nr. 234

din 15 iunie 2006 emisă de Colegiul Consiliului Național pentru Studierea

Arhivelor Securității prin care s-a decis că ”V.D., a fost colaborator al poliției

politice comuniste” și a deciziei nr. 269 din 08 august 2006 a Colegiului

Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității prin care s-a

respins contestația contestatorului formulată împotriva deciziei nr. 234 din 15

iunie 2006.

Ca motive ale

contestației în anulare au fost invocate motivul prevăzut de art. 318 alin. (1)

teza I C. proc. civ. – dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greșeli

materiale, și motivul prevăzut de art. 318 alin. (1) teza II C. proc. civ. –

instanța de recurs a omis din greșeală să cerceteze o parte din motivele de

recurs invocate de contestator în cadrul recursului.

Sub aspectul primului

motiv al contestației în anulare, acela constând în dezlegarea recursului ca

rezultat al unei greșeli materiale, s-au învederat următoarele:

obiectul cererii de chemare în judecată înregistrată sub nr. 22502/3/2008

raportat la dispozițiile art. 34 din O.U.G. nr. 24/2008 și la dispozițiile

Deciziei nr. 51/2008 pronunțată de Curtea Constituțională, instanța de

judecată, chiar dacă se admite că judecata putea continua și în lipsa unei

sesizări făcute de C.N.S.A.S. în sensul stabilirii calității de colaborator,

instanța de judecată nu are altă posibilitate decât cea de a analiza deciziile C.N.S.A.S.

emise în baza Legii nr. 187/1999, prin raportare la obiectul cererii formulate

de persoana cu privire la care au fost emise deciziile C.N.S.A.S., respectiv

anularea deciziilor și la motivele invocate prin cererea de chemare în

judecată. Prin urmare, analiza deciziilor atacate trebuia să fie făcută atât

sub aspectul motivelor de nelegalitate internă, dar și sub aspectul motivelor

de nelegalitate externă, această interpretare rezultând și din dispozițiile

art. 34 din O.U.G. nr. 24/2008.

Așa fiind, potrivit

procedurii prevăzute de O.U.G. nr. 24/2008, pentru a fi stabilită calitatea de

colaborator al poliției politice comuniste a contestatorului, C.N.S.A.S.

trebuia să promoveze o acțiune în constatarea acestei calități. În cazul în

care C.N.S.A.S. nu a formulat cerere în constatarea calității de colaborator

potrivit dispozițiilor art. 11 din O.U.G. nr. 24/2008, astfel încât obiectul

cererii de chemare în judecată ce formează obiectul dosarului nr. 22502/3/2008

este acela de constatare a nulității unor acte administrative, respectiv a

deciziilor nr. 234 din 15 iunie 2006 și nr. 269 din 07 august 2006 emise de C.N.S.A.S.,

și nu acela de constatare a calității de colaborator al poliției politice

comuniste a contestatorului. Contrar celor susținute și analizate de instanța

de recurs, verificarea legalității deciziilor nr. 234 din 15 iunie 2006 și nr.

269 din 07 august 2006 emise de C.N.S.A.S. trebuia făcută și în raport de

motivele de nelegalitate externă, respectiv cele privind procedura de emitere a

acestor acte administrative, neexistând nici o prevedere contrară, care să

impună instanței de recurs doar analizarea fondului problemei, indiferent de

abuzurile săvârșite cu ocazia emiterii respectivelor acte administrative.

În cazul în care

instanța nu este investită cu o acțiune în constatarea calității de colaborator

formulată în conformitate cu dispozițiile art. 11 din O.U.G. nr. 24/ 2008,

conform art. 34 din O.U.G. nr. 24/2008, astfel cum acesta a fost formulat

înainte de modificarea dispusă prin Legea nr. 293/2008, instanța are obligația

de a analiza cauza sub toate aspectele cu care a fost investită, conform

principiului disponibilității, deci inclusiv sub aspectul procedurii nelegale a

emiterii actelor administrative.

Prin urmare, nu este

irelevantă emiterea Deciziilor nr. 234 din 15 iunie 2006 și nr. 269 din 07

august 2006 de C.N.S.A.S. cu încălcarea prin acte abuzive, deoarece ar însemna

că legea, și implicit instanța care este garantul respectării legilor, să

valideze acte obținute în mod ilegal, ceea ce este inadmisibil.

În regimul Legii nr. 187/1999

purtătorul principiului disponibilității era contestatorul persoană fizică, cu

privire la care se constata calitatea sa de colaborator sau lucrător al poliției

politice comuniste, în timp ce în regimul prevăzut de O.U.G. nr. 24/2008

purtătorul principiului disponibilității nu poate fi decât reclamantul acțiunii

în constatare, respectiv C.N.S.A.S.

În regimul

tranzitoriu introdus prin art. 34 din O.U.G. nr. 24/2008, pentru cauzele aflate

pe rolul instanțelor judecătorești, exercițiul disponibilității aparține atât

persoanei fizice, cât și C.N.S.A.S.

Or, având în vedere

aspectele menționate mai sus, instanța de fond trebuia să pună în vedere C.N.S.A.S.

să precizeze dacă își menține sau nu concluziile din deciziile atacate, în noua

procedură jurisdicțională, prin formularea unei acțiuni în constatarea calității

de colaborator, iar în lipsa formulării unei astfel de acțiuni să analizeze

legalitatea actelor administrative în raport de toate motivele invocate de

contestator. În mod fundamental eronat, instanța a considerat că sunt

nerelevante toate aspectele ținând de nelegalitatea deciziilor atacate și a

procedat la judecarea cauzei ca și când ar fi fost investită cu judecarea

cererii de stabilire a calității de colaborator.

Greșeala nu este o

greșeală de judecată, ținând de o interpretare eronată a probelor sau a legii,

ci este o gravă eroare materială ținând de stabilirea a însuși obiectului dedus

judecății. Mai mult, față de modificarea, în timpul judecății, a art. 34 din O.U.G.

nr. 24/2008, prin Legea nr. 293/2008, greșeala făcută de instanța este cu atât

mai evidentă.

cvorumului legal pentru adoptarea Deciziei nr. 269 din 07 august 2006.

Unul din motivele de

recurs invocate de contestator l-a constituit neîndeplinirea cvorumului legal,

prevăzut de dispozițiile art. 24 din Hotărârea nr. 17/2000. Analizând acest

motiv de recurs (dar numai în subsidiar, deoarece în primul rând constată că

este nerelevantă chestiunea votului) instanța de recurs printr-o eroare

consideră majoritatea prevăzută de art. 24 din Hotărârea nr. 17/2000, având în

vedere că la deliberările Colegiului C.N.S.A.S. în urma cărora a fost emisă

decizia nr. 269 din 07 august 2006 au fost prezenți 9 membri, este 4.

Printr-un calcul

matematic simplu majoritatea necesară pentru adoptarea legală a deciziei nr.

269 din 07 august 2006, luând în calcul prezența a 9 membri, era de 5 și nu de

fără a avea o explicație întemeiată pe vreo dispoziție legală sau măcar una

logică, a reținut că cei care s-au abținut nu pot fi considerați ca făcând

parte din majoritatea celor prezenți, dar au fost luați în calcul ca prezenți

atunci când trebuie verificată îndeplinirea constituirii legale a Colegiului C.N.S.A.S.,

respectiv prezența a cel puțin 8 membri.

cererii de încuviințare a probei cu înscrisuri, respectiv declarațiile

autentice atașate cererii de lipsă de apărare, pe motivul că acestea au fost

administrate în fond. Pentru termenul din data de 17 februarie 2011, termen la

care instanța a rămas în pronunțare pe cererea de recurs, recurentul prin

reprezentant a formulat două cereri, una de lipsă de apărare având în vedere

imposibilitatea de prezentare din motive medicale și cea de-a doua de încuviințare

a probei cu înscrisuri, respectiv înscrisurile anexate cererii reprezentând

două declarații autentice (declarația aparținând d-lui C.C. autentificată sub

nr. 1304 la data de 15 iulie 2010 de BNP M.G. și declarația aparținând d-lui N.M.

autentificată sub nr. 1303 la data de 15 iulie 2010 de BNP M.G.).

Analizând aceste

cereri instanța de recurs, la termenul de judecată din 17 februarie 2011,

considerând printr-o eroare gravă că aceste declarații fuseseră deja

administrate la fond, respinge cererea de încuviințare a probei cu înscrisurile

depuse ca anexă la cererea formulată, motivat de faptul că ”declarațiile autentice

prezentate se află atașate dosarului de fond”.

Or, declarațiile

despre care s-a făcut referire că ar exista la dosarul de fond sunt alte

declarații decât cele depuse la dosar în fața instanței de recurs, respectiv

declarația aparținând d-lui C.C. autentificată sub nr. 318 din data de 15

octombrie 2009 de BNP G.V. și declarația aparținând d-lui N.M. autentificată

sub nr. 332 din data de 22 octombrie 2009 de BNP G.V., iar prin eroarea gravă

în care s-a aflat Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la probele

solicitate, practic instanța de recurs a omis să se pronunțe cu privire la o

cerere de probe formulată de contestator, iar această împrejurare echivalează

cu grava încălcare a dreptului la apărare al recurentului. Mai mult,

respectivele dovezi erau esențiale pentru corecta soluționare a recursului,

întrucât ele clarificau pe deplin situația existentă la data emiterii notei ți

în mod absolut necesar trebuia a fi examinate de către instanță.

cu privire la aplicarea art. 15 alin. (8) din Legea nr. 187/1999. În mod

evident, s-a precizat de către contestator, aplicarea art. 15 alin. (8) din

Legea nr. 187/1999 vizează strict activitatea de poliție politică astfel cum

aceasta este definită ă nart. 5 din același act normativ și care nu include

colaboratorul.

cu privire la forma vinovăției. Contestatorul a precizat că în mod evident

eronat s-a considerat că nu interesează aspectul formei vinovăției și că în

interpretarea instanței se poate afirma chiar că se poate vorbi de o colaborare

din culpă, ceea ce este inadmisibil. Or, dacă conform interpretării dată de

către aceeași instanță, colaboratorul desfășoară activitate de poliție

politică, atunci colaboratorului trebuie să i se aplice în aceeași măsură

criteriile din definiția poliției politice dată în art. 5 din Legea nr.

187/1999, între care și acela că activitatea trebuie să vizeze ”instaurarea și

menținerea puterii totalitar comuniste…”.

privind caracterul legilor țării. În mod evident eronat, s-a arătat, instanța

reține că orice lege în vigoare în timpul regimului comunist avea scopul menținerii

regimului totalitar comunist, iar orice atitudine contrară respectivelor legi

era implicit o atitudine contrară regimului comunist.

Cât privește motivul

prevăzut de art. 318 alin. (1) teza II C. proc. civ. – instanța a omis din greșeală

să cerceteze o parte din motivele invocate în cadrul căii extraordinare de atac

de reformare a recursului, contestatorul a adus următoarele critici:

încălcării concrete, în cauză, a dispozițiilor art. 6 din CEDO cu privire la

valabilitatea deciziilor atacate. Deși unul din motivele invocate în cuprinsul

cererii de recurs precum și în cuprinsul notelor scrise depuse la dosar a fost

reprezentat de încălcarea de către instanța de fond a obligației de a face

aplicarea directă a prevederilor art. 6 din CEDO, și aceasta independent de

existența sau inexistența unei decizii de declarare a neconstituționalității

Legii nr. 187/1999, instanța de recurs omite să se pronunțe cu privire la acest

motiv, în cuprinsul deciziei cu privire la soluția de respingere a acestui

motiv de recurs nefăcând altceva decât să analizeze efectele declarării

neconstituționalității Legii nr. 187/1999 asupra legalității deciziilor atacate

de contestator. Prin urmare, s-a relevat că ceea ce contestatorul a solicitat

atât instanței de fond cât și celei de recurs a fost să se constate că

deciziile atacate au fost emise cu încălcarea concretă a art. 6 din CEDO și nu

constatarea nulității absolute a deciziilor atacate strict în raport de

declararea neconstituțională a Legii nr. 187/1999 prin Decizia nr. 51/2008 a

Curții Constituționale.

Instanța trebuia să

facă aplicarea art. 6 din CEDO, cu atât mai mult cu cât însăși Curtea Constituțională

a reținut acest lucru în motivarea deciziei sale. În opinia contestatorului

instanța trebuia să aibă în vedere eventual și argumentele reținute de Curtea

Constituțională și să facă aplicare art. 6 din CEDO dar să nu se substituie Curții

Constituționale. Atât instanța de fond cât și instanța de recurs au înțeles să

analizeze doar care ar fi efectele deciziei nr. 51/2008 asupra legalității

deciziilor nr. 234 din 15 iunie 2006 și nr. 269 din 07 august 2006 emise de C.N.S.A.S.

deși nu acesta era obiectul dedus judecății și supus analizei de către

contestator.

Instanța de recurs,

s-a mai susținut, nu a analizat incidența încălcării art. 6 din CEDO și

efectele acestei încălcări, aceeași instanță trebuind să stabilească, prin

raportare la dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituție, în ce măsură

dispozițiile Legii nr. 187/1999 contravin art. 6 din CEDO putând reține chiar

motivele invocate de Curtea Constituțională la pronunțarea deciziei nr. 51 din 31

ianuarie 2008.

În cauză, s-a mai

adăugat, există încălcări flagrante, concrete, a dispozițiilor art. 6 din CEDO,

în desfășurarea procedurilor de adoptare a deciziilor atacate ulterior de

contestator și în legătură cu acestea, cum ar fi dreptul de a beneficia de

asistență și apărare calificată, antepronunțarea unuia din membrii foarte

vizibili în media ai Colegiului C.N.S.A.S. cu privire la situația

contestatorului, sau administrarea unor probe provenind de la una dintre părți,

respectiv C.N.S.A.S., cu privire la care contestatorul nu poate face minime

verificări privind proveniența sau momentul cunoașterii acestor probe de către C.N.S.A.S..

Instanța de recurs, s-a mai arătat, în mod greșit, în loc să facă aplicarea

sancțiunii inaplicabilității legii interne contrare art. 6 din CEDO, a înțeles

să citeze formal Curtea Constituțională și să facă aplicarea dispozițiilor art.

11 alin. (3) teza a II-a și art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 prin care

sunt explicate efectele declarării unor dispoziții legale neconstituționale.

Însă, ceea ce instanța de recurs trebuia să stabilească era în ce măsură

dispozițiile Legii nr. 187/1999, în baza cărora au fost emise decizia nr.

234/2006 și decizia nr. 269/2006 de către C.N.S.A.S. li se aplică sancțiunea

prevăzută de dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituție, având în vedere că

prevederile Legii nr. 187/1999, așa cum reiese și din motivarea deciziei nr. 51/2008

a Curții Constituționale, încalcă dispozițiile art. 6 din CEDO.

Inaplicabilitatea

legii interne contrare nu se confundă cu declararea unor dispoziții legale

neconstituționale, iar constatarea contrarietății între o lege internă și un

tratat internațional în materia drepturilor omului și aplicarea sancțiunii

inaplicabilității legii sunt de competența tuturor autorităților publice care

interpretează și aplică legea (instanțele judecătorești, orice alte autorități

publice, inclusiv Curtea Constituțională).

motivului de recurs privind interdicția de a reanaliza situații definitiv soluționate.

Contestatorul a

relevat că motivul de recurs invocat la punctul b.1.3 din recurs nu a fost

analizat în concret de către instanța de recurs, fiind considerat irelevant față

de faptul că instanța de fond a reanalizat dacă sunt îndeplinite condițiile

prevăzute de art. 5 alin. (3) din Legea nr. 187/1999, deși nu era investită cu

o acțiune în constatarea calității de colaborator de către C.N.S.A.S.

Prin urmare, instanța

de recurs a considerat că nu se mai impune analizarea unui motiv de recurs care

privește nelegalitatea externă a actelor administrative atacate, invocat de

contestator, atâta timp cât instanța de fond a făcut o verificare a valabilității

deciziilor atacate de contestator pe fondul măsurilor dispuse, deci o analiză a

motivelor interne de legalitate.

modalității de exprimare a votului în raport de aplicarea principiului

in

dubio pro reo

și de efectele declarării unei persoane drept colaborator al

Securității. Motivul de recurs invocat de contestator cu privire la modalitatea

de exprimare a votului de către membrii Colegiului C.N.S.A.S. nu implică, s-a

spus, cercetarea de către instanța de recurs a incidenței unor dispoziții

aplicabile altor organe jurisdicționale, ci faptul că în raport de constatarea

de către instanța de fond a incidenței principiului

in dubio pro reo

,

precum și având în vedere consecințele juridice deosebite pe care le producea

stabilirea de către C.N.S.A.S. a calității de lucrător/colaborator al poliției

politice comuniste în temeiul dispozițiilor Legii nr. 187/1999, respectiv

răspunderea morală, juridică și politică a acestor persoane, caracterul de

organ jurisdicțional al C.N.S.A.S., nu putea fi admisă regula potrivit căreia

membrii C.N.S.A.S. se pot abține, fiind necesar ca toți membrii prezenți la

deliberări să voteze fie prin da, fie prin nu.

Or, în raport de

incidența principiului

in dubio pro reo

cele trei voturi exprimate în

sensul abținerii trebuiau interpretate ca un vot negativ. Deși instanța de

recurs a fost investită cu soluționarea acestui aspect, aceasta în mod

nejustificat a omis să se pronunțe asupra sa.

îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 5 alin. (3) din Legea nr. 187/1999

pentru constatarea calității de colaborator al poliției politice comuniste a

contestatorului în raport de probele existente la dosar, ci doar prin raportare

la supoziții nerealiste ale instanței de recurs.

Instanța de recurs,

s-a învederat, analizând motivul de recurs invocat la punctul c) din cererea de

recurs, îl respinge ca nefondat, fără a face analiza acestuia prin raportare la

probele noi depuse de contestator, asupra admisibilității cărora nu se pronunță,

deși fusese investită cu o astfel de cerere de către recurent, precum și prin

raportare la celelalte probe existente la dosar.

furnizat informații către structurile poliției politice comuniste.

S-a precizat că din

cuprinsul înscrisurilor depuse la dosar, dar neanalizate de către instanța de

recurs, precum și din cuprinsul dispozițiilor legale aplicabile cu privire la

păstrarea secretului de serviciu și de stat și care trebuia respectate de

contestator, reiese că toate notele, semnate sub nume real sau folosind un

pseudonim, au fost date de către recurent în conformitate cu atribuțiile de

serviciu, fiind destinate conducerii întreprinderii la care lucra I.C.E. V. și

nu structurilor poliției politice comuniste.

Singurul motiv pentru

care instanța de recurs a considerat că nota din data de 29 decembrie 1977 nu

poate fi considerată notă de serviciu, fără însă a avea în vedere declarația

aparținând d-lui C.C. autentificată sub nr. 1304 la data de 15 iulie 2010 de

BNP M.G. și declarația aparținând d-lui N.M. autentificată sub nr. 1303 la data

de 15 iulie 2010 de BNP M.G., declarații menite să clarifice împrejurarea în

care această notă nu a fost semnată cu numele real și persoana căreia îi era

adresată, a fost determinată de conținutul acelei note, respectiv de informațiile

consemnate în cuprinsul acesteia, care nu puteau fi considerate ca fiind

informații de serviciu, neavând caracter tehnic.

Or, în lumina

probelor neavute în vedere de instanța de recurs la pronunțarea deciziei,

rezultă faptul că nota din data de 19 decembrie 1977 a fost dată în conformitate cu atribuțiile sale de serviciu, fiind destinată conducerii I.C.E. V..

Acest înscris, s-a concluzionat, nu a fost furnizat de către contestator

organelor securității statului, ci a fost preluat de organele securității

statului de la conducerea întreprinderii, despre care lucrătorii nu cunoșteau

că avea relații cu organele securității statului, astfel cum rezultă din

declarațiile neanalizate de Înalta Curte de Casație și Justiție la pronunțarea

deciziei nr. 1465 din data de 10 martie 2011.

În cauză au formulat

întâmpinare atât intimații S.P., S.V.G. și K.M., cât și reclamantul Consiliul

Național pentru Studierea Arhivelor Securității, prin care s-a solicitat, în

principal, respingerea ca inadmisibilă a contestației în anulare și, în

subsidiar, respingerea ca nefondată a căii extraordinare de atac de retractare

formulată de contestatorul V.D.

S-a precizat, prin

întâmpinările depuse în cauză, că este inadmisibilă contestația în anulare, cu

motivarea, în esență, că motivele invocate de către contestator, fie ca

pretinse greșeli materiale, fie ca omisiune a analizării și examinării unor

motive de recurs, nu sunt de fapt decât reiterarea motivelor de recurs

formulate și asupra cărora instanța de recurs s-a pronunțat irevocabil,

respingându-le. Toate criticile formulate de contestator – atât cele pentru

care se invocă incidența motivului prevăzut de art. 318 alin. (1) teza I C.

proc. civ., cât și cele pentru care se invocă motivul prevăzut de art. 318

alin. (1) teza II C. proc. civ. – se constituie într-un recurs la recurs,

contestatorul referindu-se în realitate doar la modalitatea în care Înalta

Curte a interpretat legea și faptele, precum și la felul în care instanța de

recurs a interpretat probele. Dincolo de faptul că toate criticile sunt

neîntemeiate, acestea vizează, în realitate, aspecte ce țin de judecata cauzei,

iar aceste chestiuni nu mai pot fi invocate pe calea contestației în anulare.

Contestația în

anulare formulată de contestatorul V.D. este inadmisibilă.

Potrivit dispozițiilor

art. 318 C. proc. civ., ”hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu

contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau

când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din

greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare”.

Cum se poate observa,

contestația în anulare specială, prevăzută de art.