ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3678/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrata pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, sub nr. 8520/2/2006 reclamantul V.D. a chemat în judecată Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, solicitând instanței anularea Deciziei nr. 234 din 15 iunie 2006 emisă de Colegiul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității și a Deciziei C.N.S.A.S.

nr. 269 din 07 august 2006, prin care s-a respins contestația formulată împotriva Deciziei nr. 234 din 15 iunie 2006. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că prin Decizia nr. 234 din 15 iunie 2006 Colegiul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (C.N.S.C.) a hotărât că reclamantul a fost colaborator al poliției politice comuniste, verificarea realizându-se în temeiul Legii nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea poliției politice comuniste si la cererea reclamantului, ce fusese nominalizat de Biroul Politic al Partidului Conservator pentru funcția de vice-prim ministru al României. După emiterea deciziei inițiale, reclamantul a contestat actul în termenul prevăzut de Legea nr. 187/1999, Colegiul C.N.S.A.S.

emițând Decizia nr. 269 din 07 august 2006, prin care s-a respins această contestație, aducând, în continuare, o serie de critici de nelegalitate ale celor două decizii, anume pe de-o parte invocând motive de nelegalitate externă (de formă și procedură), iar pe de altă parte, motive de nelegalitate internă. Pârâtul C.N.S.A.S. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiata, întrucât cele doua decizii au fost emise cu respectarea atât a cerințelor procedurale impuse de Legea nr. 187/1999, cat si in considerarea elementelor probatorii deținute si a prevederilor art. 5 din lege. Ca urmare a declarării neconstituționalității Legii nr. 187/1999, s-a adoptat O.U.G. nr. 24 din 05 martie 2008 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității, care a abrogat expres Legea nr. 187/1999.

Întrucât competenta de judecare a cauzelor, inclusiv cele fondate pe dispozițiile art. 16 din Legea nr. 187/1999 a fost stabilita ab initio în favoarea Tribunalului București, secția contencios administrativ, cauza a fost înaintata acestei instanțe, pe rolul căreia a fost înregistrata sub nr.22502/ 3/2008. Ulterior, prin modificările aduse art. 34 din O.U.G. nr. 24/2008, competența materială a fost stabilită în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pe rolul căreia cauza a fost înregistrata sub același număr, 22502/3/2008. În cauză au formulat cereri de intervenție accesorie, în interesul paratului C.N.S.A.S., intervenientii S.P., S.V. și K.M., ce au fost încuviințate în principiu.

Față de pronunțarea Deciziei nr. 51 din 31 ianuarie 2008 de către Curtea Constituțională și în raport cu evenimentul legislativ constând în adoptarea O.U.G. nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității - care a abrogat expres Legea nr. 187/1999 - reclamantul a înțeles să întregească motivarea acțiunii prin invocarea unui nou motiv de nelegalitate a celor două decizii contestate, în acest sens susținând că efectele Deciziei nr. 51/2008 impun instanței să constate nulitatea acestor decizii emise de C.N.S.A.S. în temeiul Legii nr. 187/1999. Prin Sentința nr. 671 din 5 februarie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul D.V., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, ca neîntemeiată; a admis cererile de intervenție accesorie în interesul pârâtului C.N.S.A.S., formulate de intervenienții S.P., S.V.

și K.M., respingând ca inadmisibile cererile privind acordarea cheltuielilor de judecată formulate de intervenienți. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, următoarele: Cu privire la consecințele efectelor Deciziei nr. 51/2008 asupra actelor ce fac obiectul controlului de legalitate, prima instanță a reținut că efectele acestei decizii nu pot viza decât actele, acțiunile, inacțiunile sau operațiunile ce urmează a se înfăptui în viitor. Prima instanță a reținut că verificarea legalității Deciziilor nr. 234/2006 și nr. 269/2006 emise de C.N.S.A.S. se va realiza în considerarea prevederilor legii în temeiul căreia au fost emise, anume a Legii nr. 187/1999, cu modificările și completările ulterioare.

Sub aspectul criticilor de nelegalitate externă (de formă și procedură), prima instanță a apreciat că argumentele prezentate de reclamant nu sunt suficiente a conchide că Deciziile nr. 234 din 15 iunie 2006 emisă de Colegiul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității și nr. 269 din 07 august 2006, prin care s-a respins contestația formulată împotriva Deciziei nr. 234 din 15 iunie 2006, sunt afectate de nelegalitate.

Cu privire la prima critică de nelegalitate susținută de reclamant prin prisma inadmisibilității reverificării calității sale de colaborator în baza unor probe ce nu au caracter de noutate față de cele administrate în cadrul dosarelor anterioare, finalizate cu emiterea deciziilor definitive de necolaborare, prima instanță a constatat-o ca fiind fondată doar în parte, cu efectul înlăturării din bagajul probator al pârâtului în emiterea deciziilor contestate a celor doua înscrisuri (nota olografă, semnată cu numele real și datată 17 octombrie 1977, prin care informează conducerea întreprinderii V., la care era angajat, cu privire la cele doua rude rămase in străinătate, respectiv declarația scrisă și semnată olograf cu nume real, datată iunie 1980), însă cu menținerea celorlalte două înscrisuri, anume: nota semnată olograf, sub nume nereal F., datata 29 decembrie 1977 și făcând referire la cetățeanul austriac de origine română L.G., respectiv consemnările lt.

M.P, datate 22 noiembrie 1970, cu privire la modul cum a decurs contactarea reclamantului, la acel moment translator de limba germana al echipei de hochei pe gheata a Norvegiei. Referitor la critica de nelegalitate axată pe încălcarea dreptului său la apărare, al dreptului de a beneficia de prezumția de nevinovăție și de adagiul in dubio pro reo cu ocazia emiterii Deciziei nr. 234 din 15 iunie 2006, respectiv cu ocazia reexaminării documentației în cadrul soluționării contestației împotriva acesteia, a apreciat că este nefondată. În legătură cu critica de nelegalitate a deciziilor contestate, axată pe incompatibilitatea unui membru al C.N.S.A.S., prima instanță a reținut că acest argument nu poate fi analizat ca un motiv de nelegalitate a celor două decizii, în lipsa unor prevederi legale în acest sens.

Astfel, aspectele faptice prezentate de reclamant în legătură cu antepronunțarea unui membru al Colegiului C.N.S.A.S. nu atrage, ex lege, nelegalitatea deciziei adoptate de Colegiu, ci, eventual, putea atrage aplicabilitatea altor prevederi privind răspunderea disciplinară a respectivului membru, în cadrul unei cercetări disciplinare în conformitate cu prevederile art. 44 și urm. din Regulament. Cu privire la viciile de formă a Deciziei nr. 269/2006, prima instanță a reținut următoarele: Referitor la viciul rezultat de nemotivarea deciziei, s-a considerat că pârâtul C.N.S.A.S. nu și-a încălcat obligația prevederilor art. 18 alin. (4) din Regulamentul de organizare și funcționare a C.N.S.A.S., aprobat prin Hotărârea nr. 17/2000 a Parlamentului României, aceea de a motiva în fapt și în drept orice decizie.

În speță, decizia este aceea de a stabili calitatea pârâtului de colaborator al Securității ca poliție politică, această decizie fiind motivată în concret atât în drept cât și în fapt în cuprinsul Deciziei nr. 234 din 15 iunie 2006, astfel încât partea a putut cunoaște considerațiile Colegiului C.N.S.A.S. în emiterea acestei hotărâri, considerații menținute prin Decizia nr. 269/2006. În plus, nu s-a produs nicio vătămare reclamantului printr-o eventuală lipsă sau deficiență de motivare a deciziei emise în soluționarea contestației împotriva Deciziei nr. 234 din 15 iunie 2006, cât timp reclamantul a supus controlului judecătoresc aspectele de nelegalitate internă a Deciziei nr. 234 din 15 iunie 2006. Referitor la criticile de nelegalitate privind viciile în activitatea Colegiului C.N.S.A.S.

cu ocazia ședinței în care a fost adoptată Decizia nr. 269/2006, Curtea a apreciat-o ca fiind nefondată, reținând că potrivit art. 24 din Hotărârea nr. 17/2000 pentru adoptarea Regulamentului de organizare și funcționare a Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, „Colegiul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității lucrează în prezența a cel puțin 8 membri și adoptă decizii cu majoritatea de voturi. Decide votul președintelui care conduce ședința în momentul votării”. Astfel, la ședința în care a fost adoptată decizia contestată au fost prezenți 9 membri. La aceasta 3 membri s-au abținut, 3 au votat împotrivă și 3 membri au votat pentru soluția de respingere a contestației, între aceștia din urma inclusiv președintele Colegiului.

Pentru că trei membri s-au abținut, decizia a fost adoptată cu majoritatea de voturi și nu constituie motiv de nelegalitate, întrucât s-au luat în calcul voturile exprimate și nu abținerile și, în plus, s-a ținut seama de caracterul decisiv al votului președintelui, care, firește, nu poate fi incident decât în situația unei egalități de voturi.

S-a considerat, totodată, ca fiind nefondat și ultimul viciu de formă adus Deciziei nr. 269/2006, cel fondat pe încălcarea prevederilor art. 16 din Legea nr. 187/1999 în privința termenului de soluționare a contestației formulate de reclamant împotriva Deciziei nr. 234 din 15 iunie 2006. Astfel, deși s-a constatat că, într-adevăr, termenul de 30 de zile curgând de la depunerea contestației a fost depășit cu câteva zile, acest aspect nu este unul esențial, de natură a afecta legalitatea Deciziei nr. 269/2006, în condițiile în care legea nu prevede o sancțiune de acest gen și, astfel, termenul apare ca având natura de recomandare. Sub aspectul motivelor de nelegalitate internă, axate pe susținerea greșitei aprecieri dată de C.N.S.A.S.

elementelor de probă pe care și-a întemeiat deciziile, prima instanță a reținut următoarele: Deținerea calității de urmărit de Securitate nu este una incompatibilă cu cea de colaborator al acesteia, cu atât mai mult cu cât perioadele în care ar fi deținute aceste calități nu s-ar suprapune, neexistând argument logic pentru care legiuitorul ar fi considerat necesară excluderea cumulării celor două calități. Relația reclamantului cu fosta Securitate ca poliție politică este redată în Decizia nr. 234/2006 și în nota de constatare, fiind evidențiată și de înscrisurile prezentate de pârâtul C.N.S.A.S. în cauză, fiind una de o natură complexă, în sensul că reclamantul, contrar susținerilor sale, a fost recrutat în vederea colaborării cu numele conspirativ ”M.” în anul 1970 de către I.S.M.B.

în considerarea posibilității informative ca translator de limba germana al echipei de hochei a Norvegiei, urmărindu-se furnizarea de informații cu privire, pe de-o parte, la cetățeni străini pe linie de C.N.E.F.S., iar, pe de alta parte, la cetățeni străini de la ASE, în anul 1971 propunându-se scoaterea din rețea întrucât nu vine des în legătură cu cetățeni străini; în perioada următoare, 1973-1975, face obiectul unei verificări pentru a fi recrutat, inclusiv în scopuri de contraspionaj și de stabilire a corectitudinii activității unor reprezentanți ai unor firme ce făceau afaceri cu statul român, în documentul lipsă din dosarul I 60 (fișă personală, nedatată și emisă de Direcția a III-a ) relatându-se ca ”la data de 13 iunie 1973 a fost recrutat ca informator de către fostul Serviciu 7 (Comercianți)...

În timpul colaborării a purtat numele conspirativ "F.”, în scopul ”rezolvării unor sarcini de contraspionaj”, nume conspirativ sub care a semnat o serie de note (referitoare la cetățeni străini cu care intră în contact în cadrul relațiilor de serviciu, la cele două rude rămase în străinătate, la un coleg de serviciu, care desfășura activități în detrimentul economic al instituției la care activau), note adresate fie conducerii V., fie ofițerului de securitate din cadrul U.M.

0625 din cadrul unității de munca; în 1975 se propune încetarea colaborării ca urmare a faptului că a fost primit în PCR și nu există un obiectiv pe lângă care să fie folosit; din nou face obiectul reluării legăturii cu reclamantul, deși deținea calitatea de membru de partid, pentru rezolvarea unor probleme pe linie de muncă în cadrul Comerțului exterior, cu menționarea necesității de a se avea in vedere caracterul nonconformist al acestuia; de asemenea, pe parcursul anilor organele fostei poliții politice au urmărit activitatea reclamantului, informându-se cu privire la caracterul nonconformist al acestuia, ce se concretiza în legături cu cetățeni străini fără a fi comunicate în conformitate cu Legea nr. 23/1971, în încălcarea unor reguli de disciplină cu ocazia deplasărilor în străinătate în cadrul activității de comerț exterior, în ducerea unui trai peste nivelul obișnuit al populației, cât timp partea avea inclusiv un autoturism marcă străină, imobilul său fiind dotat cu încălzire centrală și piscină, motiv pentru care în 27 octombrie 1977 se propunea să nu i se aprobe deplasarea în străinătate pe linie de serviciu, întrucât „nu prezintă garanții moral-politice”; în iulie 1979 U.M.

0625 a început urmărirea informativă a reclamantului pentru relații neoficiale cu cetățeni străini și încălcarea Legii nr. 23/1971, acest dosar d.u.i „D.” fiind finalizat ca urmare a discuției purtate de ofițerul de Securitate cu reclamantul în iunie 1980, moment și scop în care a și fost dată o declarație de către reclamant, anume cea din iunie 1980, din cuprinsul acesteia rezultând că „analiza” menționata la finalul acestei declarații a fost făcută cu acest ofițer, care avea în lucru dosarul d.u.i, în scopul închiderii acestui dosar privind urmărirea informativă a reclamantului. Cu privire la raportul privind modul cum au decurs discuțiile cu V.D.

din data de 22 februarie 1970, consemnat în dosarul R144460, din verificarea întrunirii ipotezei legii prin raportare la elementele de probă reținute în speță, prima instanță a observat că informațiile denunțau activități și atitudini potrivnice regimului totalitar comunist, constând în atitudini neconforme viziunii regimului comunist prin aceea că, în afara reglementărilor legale, se contactau cetățeni străini sportivi ai echipelor naționale în scopul schimbului de pachete pentru sau provenind de la rude/cunoștințe din străinătate. În ceea ce privește nota semnată olograf, sub nume nereal F., datată 29 decembrie 1977 și făcând referire la cetățeanul austriac de origine româna L.G., prima instanță a reținut că informațiile denunțau activități și atitudini potrivnice regimului totalitar comunist, constând in defăimarea politicii regimului comunist si de atragere materială și spirituală a unor cetățeni români la fuga din țară sau luarea de poziție revoluționară.

În aceeași ordine de idei, prima instanță a constatat că, deși nota conține și informații utile pe linie de serviciu, în schimb restul informațiilor (privind activitățile și atitudinile potrivnice) nu pot fi considerate ca furnizate cu titlu de atribuție de serviciu, de natură să exceadă sferei de aplicabilitate a art. 5 alin. (3) din Legea nr. 187/1999 rep. În al doilea rând, persoana ale cărei atitudini potrivnice regimului totalitar comunist au fost denunțate este una identificată, neavând relevantă că era cetățean străin, așa cum s-a reținut mai sus. În al treilea rând, informațiile erau furnizate unei structuri de poliție politică cât timp, așa cum rezultă din actele dosarului (inclusiv răspunsurile reclamantului în cadrul audierilor din ședințele C.N.S.A.S., cât și declarația autentificată a mr.

N.M.), au fost date ofițerului de Securitate din cadrul V., mr. N.M., de la U.M. 0625-CP (indicativ CP/12/NM ), din structurile Departamentului de Securitate. În sfârșit, atitudinea și activitatea potrivnică regimului totalitar comunist era, într-adevăr, de natură a aduce atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei vizate, anume dreptul la libertatea de exprimare.

Or, furnizarea respectivelor informații a expus persoana în cauză unor consecințe negative vizând îngrădirea următoarelor drepturi si libertăți fundamentale ale omului, consacrate legislativ în epocă, anume dreptul la libertatea de exprimare, consacrat în art. 28 din Constituția Republicii Socialiste România din 1965, în vigoare în perioada de referință, potrivit căruia ,,Cetățenilor Republicii Socialiste România li se garantează libertatea cuvântului, a presei, a întrunirilor, a mitingurilor și a demonstrațiilor”; art. 19 pct. 2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, ratificat de România prin Decretul nr. 212/ 1974, texte potrivit cărora ,,(2) Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare; acest drept cuprinde libertatea de a căuta, de a primi și de a răspândi informații și idei de orice fel, indiferent de frontiere, sub forma orală, scrisă, tipărită ori artistică, sau prin orice alt mijloc, la alegerea sa”.

În consecință, prima instanță a constatat că aceasta notă, din data de 09 decembrie 1977, justifica stabilirea calității de colaborator al fostei poliții politice comuniste, în acest sens instanța iterând aprecierea criteriului calitativ, ci nu cantitativ, al informațiilor furnizate sau cu privire la care s-a înlesnit transmiterea către structurile poliției politice comuniste, neavând relevanța caracterul singular al informației, așa cum se susține de către reclamant, acesta putând releva cel mult amploarea culpei persoanei a cărei calitate de colaborator ii este stabilită, dar fără consecințe juridice esențiale. În raport de soluția pronunțată asupra acțiunii principale, Curtea a soluționat în consecință și cererea de intervenție accesorie în interesul paratului C.N.S.A.S., anume prin admiterea acesteia, în raport cu prevederile Codului de procedură civilă care impun o atare soluție.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată solicitate de intervenienții accesorii, prima instanță a reținut că intervenientul accesoriu nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată ale adversarului părții în favoarea căreia a intervenit, dar nici acest adversar nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată ale intervenientului accesoriu. Împotriva acestei sentinței a declarat recurs reclamantul V.D., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin decizia nr. 1465 din 10 martie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a respins recursul declarat de V.D. împotriva Sentinței civile nr. 671 din 5 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat; a respins cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată formulată de intimații-intervenienți S.P., S.V.

și K.M. Pentru a pronunța această soluție, instanța de recurs a reținut, în esență, că instanța de fond în mod corect a stabilit că Decizia nr. 51/2008 nu a determinat constatarea nulității absolute a deciziilor contestate, în raport de prevederile art. 34 din O.G. nr. 24/2008, ce dau dreptul instanței de judecată să analizeze cauza sub toate aspectele, iar prin această posibilitate, ca instanța de judecată să analizeze cauza sub toate aspectele, există garanția că procesul întrunește condițiile dispuse de art. 6 din Convenție. Astfel, recurentul a avut posibilitatea să combată probele administrate de intimat și să propună alte probe, acesta propunând și administrând probele încuviințate. În privința analizării criticilor care vizează nelegalitatea externă a Deciziilor nr. 234 din 15 iunie 2006 și nr. 269 din 7 august 2006, instanța de recurs a reținut că intimatul C.N.S.A.S.

se putea sesiza din oficiu, cu privire la calitatea de colaborator al poliției politice a recurentului, instanța de fond reținând că sunt probe noi în înțelesul dispozițiilor art. 15 alin. (8) din Legea nr. 187/1999: înscrisul datat 29 decembrie 1977 și fișa personală a recurentului-reclamant. În acord cu hotărârea primei instanțe, Înalta Curte a reținut că fișa personală a recurentului nu s-a regăsit în dosarele anterioare și aceasta a făcut legătura cu înscrisul datat 29 decembrie 1977, iar acest din urmă înscris, deși fusese depus la dosar anterior nu a putut fi valorificat și cum în cuprinsul Legii nr. 187/1999 nu există o definiție a ceea ce înseamnă „probe noi”, a revenit instanței de judecată să stabilească care anume dintre înscrisurile invocate de intimat are acest caracter, astfel că cele două acte menționate prezintă acest caracter deoarece au condus la dovedirea unei alte situații de fapt decât cea reținută prin deciziile anterioare.

Referitor la interdicția de a reanaliza situații definitiv soluționate, instanța de recurs a reținut că întrucât instanța de contencios a soluționat cauza sub toate aspectele rezultă că este irelevantă împrejurarea calificării deciziilor C.N.S.A.S. ca acte administrativ jurisdicționale. Totodată, a reținut ca nerelevant și motivul de recurs privind cvorumul necesar și modalitatea de exprimare a votului de către membrii C.N.S.A.S. pentru adoptarea legală a Deciziei nr. 269 din 7 august 2006, soluția primei instanțe fiind corectă în raport de jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 2982 din 29 mai 2009 evidențiată și în cuprinsul sentinței recurate.

Astfel, majoritatea voturilor membrilor prezenți a fost de 4 voturi, cu votul decisiv al președintelui care a condus ședința în momentul votării, conform art. 24 din Hotărârea nr. 17/2000, voturile celor care s-au abținut nemaiputând fi luate în calcul și neputând fi trecute ca și cum ar fi vot pentru „da” sau „nu”, iar persoanele în cauză nu mai pot fi considerate ca făcând parte din majoritatea celor prezenți. A reținut astfel că Legea nr. 187/1999 nu conținea dispoziții exprese de interzicere a abținerii de la exprimarea votului și nu pot fi aplicate reguli ce reglementează alte organe jurisdicționale, cum ar fi Regulamentul de funcționare și organizare a Plenului Curții de Conturi, astfel cum sugerează recurentul.

În privința lipsei motivării în fapt și în drept a Deciziei nr. 269 din 7 august 2006, instanța de recurs a apreciat că în mod corect instanța de fond a reținut că nu s-a produs nicio vătămare părții printr-o eventuală lipsă sau deficiență de motivare a Deciziei nr. 269 din 7 august 2006, deoarece decizia care a stabilit calitatea recurentului de colaborator al poliției politice comuniste este cea cu nr. 234 din 15 iunie 2006. În fața instanței de judecată, recurentul-reclamant a avut posibilitatea să reitereze apărările la care intimatul nu a răspuns în cuprinsul Deciziei nr. 269 din 7 august 2006, instanța soluționând cauza sub toate aspectele, conform dispozițiilor tranzitorii cuprinse în art. 34 din O.G.

nr. 24/2008. În privința criticilor ce vizează nelegalitatea internă a Deciziilor nr. 234 din 15 iunie 2006 și nr. 269 din 7 august 2006, instanța de recurs a reținut că activitatea recurentului-reclamant se încadrează în dispozițiile art. 5 alin. (3) din Legea nr. 187/1999, fiind îndeplinite cumulativ condițiile impuse de norma legală. Astfel, recurentul a furnizat informații către structurile poliției politice comuniste. Prin Nota întocmită la 29 decembrie 1977 și semnată cu numele conspirativ „F.”, se prezintă informația despre cetățeanul austriac de origine română L.G., care este preocupat de defăimarea politicii și metodelor comerciale folosite de România în relațiile internaționale. În cadrul acestor preocupări, L.G.

practică atacuri vehemente deschise, cât și tangențe fine la probleme. Mai mult decât atât, în anumite situații, L.G. dă „soluții originale” pentru rezolvarea unor aspecte care după opinia dânsului, nu sunt corecte. Este semnalată tendința lui L.G. de a atrage spiritual și material anumiți cetățeni români la fuga din țară sau luarea de poziție revoluționară față de legile țării noastre. În cuprinsul notei se mai arată că cetățeanul austriac lucrează ca intermediar pentru exportul românesc de geamuri, bitum, materiale izolatoare și importul prin F.M. a diverselor articole de sculărie și a dat de înțeles că ar fi dispus să sprijine orice „intenție” salvatoare. Informațiile rezultă din discuțiile purtate în perioada 1974-1977 și, în finalul notei, se face o remarcă că este „posibilă abordarea de către noi a lui L.G.”.

Așadar, conținutul notei contrazice declarația recurentului și declarația numitului N.M., aceștia făcând referire la celelalte informări date de recurent, semnate cu numele real și adresate conducerii întreprinderii sau ofițerului de securitate care răspundea de întreprindere. În schimb, conținutul Notei din 29 decembrie 1977 nu are caracter tehnic, ci vizează informații despre atitudinea lui L.G., potrivnică regimului comunist. Totodată, a reținut că în fișa personală a recurentului (probă nouă în prezenta cauză) ce emană de la Ministerul de Interne – Direcția a III-a este înscrisă colaborarea acestuia cu Securitatea, iar potrivit acestei fișe, recurentul-reclamant a fost recrutat ca informator de către fostul serviciu 7 (Comercianți) și în timpul colaborării a purtat numele conspirativ „F.”.

Înscrisul, chiar și în ipoteza în care nu este semnat de un ofițer de securitate, a fost extras dintr-un dosar ce aparținea fostei Securități – Direcția a III-a, astfel încât prezumția de veridicitate este pe deplin aplicabilă. În ceea ce privește faptul că informațiile furnizate au vizat denunțarea unor atitudini sau acțiuni potrivnice regimului comunist, instanța de recurs a reținut că analiza relevanței conținutului Notei din 29 decembrie 1977 se realizează nu prin raportare la alte înscrisuri, ci chiar prin însăși elementele ce se pot extrage din act, iar notele au existență independentă, de sine stătătoare, fiind important conținutul fiecăreia și concluzia ce se poate desprinde în raport de dispozițiile art. 5 alin. (3) din Legea nr. 187/1999.

Astfel, prin nota din 29 decembrie 1977 s-au furnizat informații despre activitățile și atitudinile potrivnice regimului totalitar comunist de un cetățean austriac, de origine română, L.G., care și-a exprimat dezacordul cu politica comercială a regimului, a încercat să atragă spiritual și material anumiți cetățeni români la fuga din țară sau luarea de poziție revoluționară față de legile comuniste și a dat de înțeles că ar fi dispus să acorde sprijin unei „intenții” salvatoare, iar cum legile adoptate făceau parte și erau în concordanță cu regimul comunist, orice acțiune/atitudine împotriva acestora era considerată a fi îndreptată împotriva regimului.

În fine, instanța de recurs a reținut că informațiile furnizate de recurentul-reclamant cu referire la opiniile și preocupările cetățeanului străin se încadrează la încălcarea unui drept fundamental prevăzut în Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice (art. 17) și în Declarația Universală a Drepturilor Omului (art. 12), la care România aderase în acea perioadă și anume, dreptul la viață privată. În motivarea Deciziei nr. 274/2006 s-a făcut referire la atingerea unor drepturi și libertăți fundamentale ale cetățeanului austriac L.G., acest act fiind cel care a decis că recurentul a fost colaborator al poliției politice comuniste și nu cuprinsul discuțiilor dintre membrii C.N.S.A.S.

din data de 13 iunie 2006. Referitor la motivele de recurs ce privesc nelegalitatea sentinței raportate la dispozițiile art. 6 din Convenție, art. 11, art. 20, art. 24 din Constituția României și ale Deciziei nr. 51/2008 a Curții Constituționale instanța de recurs a considerat că nu reprezintă un motiv nou de contestație și nu schimbă obiectul cererii inițiale. Împotriva Deciziei nr. 1465 din 10 martie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a formulat în termen legal contestație în anulare recurentul V.D.

prin care s-a solicitat admiterea acestei căi extraordinare de atac, cu consecința anulării deciziei instanței de recurs și, pe fond, a admiterii recursului formulat de contestator împotriva Sentinței civile nr. 671 din data de 05 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, și a anulării Deciziei nr. 234 din 15 iunie 2006 emisă de Colegiul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității prin care s-a decis că ”V.D., a fost colaborator al poliției politice comuniste” și a deciziei nr. 269 din 08 august 2006 a Colegiului Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității prin care s-a respins contestația contestatorului formulată împotriva deciziei nr. 234 din 15 iunie 2006. Ca motive ale contestației în anulare au fost invocate motivul prevăzut de art. 318 alin. (1) teza I C. proc.

civ. – dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greșeli materiale, și motivul prevăzut de art. 318 alin. (1) teza II C. proc. civ. – instanța de recurs a omis din greșeală să cerceteze o parte din motivele de recurs invocate de contestator în cadrul recursului. Sub aspectul primului motiv al contestației în anulare, acela constând în dezlegarea recursului ca rezultat al unei greșeli materiale, s-au învederat următoarele: