ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2023/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2023/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul

Judecătoriei Sectorului 2 București la data de 12 octombrie 2006, reclamanții A.T.,

I.B., T.L., D.E., M.M. și S.S.D. au chemat în judecată pârâții Municipiul

București prin Primar General, SC A. SA, R.l., M.D., M.G. și O.V. solicitând

obligarea pârâților să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită

posesie prin comparare de titluri în baza art. 480 C. civ. coroborat cu

dispozițiile Legii nr. 10/2001, imobilele din sectorul 2, București, compus din

teren în suprafață de 338 mp. și două corpuri de casă, sector 2, București,

compus din teren în suprafață de 345,52 mp și construcție parter plus etaj, să

se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiat în

baza Legii nr. 112/1995, nr. 2236 din 17 ianuarie 1997, nr. 2641 din 17

februarie 1997 și nr. 1490 din 12 decembrie 1996, cu cheltuieli de judecată.

În motivare,

reclamanții arată că sunt moștenitorii legali ai bunicilor lor, A.C. și A.A.,

proprietarii de drept ai imobilelor din sectorul 2. Aceste imobile au fost

preluate abuziv, fără titlu de către Statul Român prin aplicarea greșită a

Decretului nr. 92/1950 poz. 326, deși proprietarul era de profesie mic

meseriaș, cizmar și nu intra în prevederile art. 1 din decret.

După naționalizare,

familia a continuat să locuiască în calitate de chiriaș, în prezent locuind T.A.

cu familia. Titlul de proprietate a reclamanților este preferabil titlurilor

cumpărătorilor în baza Legii 112/1995 fiind mai vechi, mai bine conturat,

pârâții cumpărând de la un detentor precar Statul Român în frauda legii, pentru

un preț derizoriu și cu rea credință, știind că moștenitorii foștilor

proprietari sunt chiriași în imobil.

Pârâta SC A. SA a

depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității

procesuale pasive, deoarece nu a fost decât mandatar la încheierea contractului

de vânzare-cumpărare, din parte; Primăriei Municipiului București, care a avut

calitatea de vânzătore. Pârâta a invocat pe capătul doi de cerere excepția

prescripției dreptului material la acțiune, fiind depășit termenul prin care

aveau dreptul reclamanții să solicit anularea contractelor de vânzare-cumpărare

potrivit art. 46 alin. (5) din Lege nr. 10/2001.

Pârâtul Municipiul

București prin Primar General a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepția

lipsei calității procesuale pasive motivată de faptul că nu mai dețin nici

titlul și nici posesia imobilelor solicitate. Pârâtul a mai invocat și excepția

prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește nulitatea contractelor de

vânzare-cumpărare motivată de faptul că potrivit art. 46 alin. (5) din Legea nr.

10/2001, sunt prescrise astfel de acțiuni indiferent de cauza de nulitate

invocată.

Reclamanții au depus

la dosar completare la acțiune în sensul că solicită revendicarea celor două

imobile, parter cu două corpuri de casă și curte și parter, etaj, curte,

evacuarea (eliberarea spațiilor) de către toți chiriașii, urmând a preciza

numele acestora și nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare întocmite în

frauda legii.

Pârâta R.I. a depus

la dosar întâmpinare prin care solicită respingerea acțiunii, deoarece este

cumpărătoare de bună credință. Actul de vânzare-cumpărare a fost întocmit în

baza Legii nr. 112/1995, iar cele două părți au respectat toate condițiile

contractuale. Pârâta a invocat lipsa calității sale procesuale pasive deoarece

între aceasta și reclamanți nu există) raporturi judiciare.

La termenul din 25

ianuarie 2007, reclamanții prin apărător au arătat că valoarea celor două

imobile este peste 5 milioane lei vechi și a solicitat declinarea dosarului la

Tribunalul București. Potrivit art. 2 pct. 1 lit. b), tribunalul judecă în

primă instanță procesele și cererile în materie civilă al căror obiect 2 are o

valoare de peste 5 milioane lei. Astfel, instanța în baza art. 158 C. proc. civ.,

a declinat soluționarea cauzei la Tribunalul București, secția civilă.

Prin sentința civilă nr.

1804/ F din 28 noiembrie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a

civilă s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, s-a respins

cererea privind constatarea nulității absolute a contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate între pârâți în temeiul Legii nr. 112/1995, ca

prescrisă, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a S.C. A. SA,

s-a respins acțiunea față de acesta pârâtă, pentru lipsa calității procesuale

pasive și s-au respins celelalte excepții ca nefondate.

Prin aceeași

sentință, a fost respinsă, ca nefondată, acțiunea formulată reclamanți.

Pentru a pronunța

această hotărâre, tribunalul a reținut că cererea reclamanților prin care

solicită a se constata nulitatea absolută a contractelor vânzare cumpărare

încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, a fost formulată data de 12 octombrie 2006,

cu mult peste termenul impus de art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 astfel

cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001, termen

special în ce privește exercițiul dreptului material acțiune și potrivit cu

care indiferent de motivul de nulitate invocat, acțiunea în anularea

contractelor de vânzare cumpărare încheiate in temeiul Legii nr. 112/1995 pot

fi formulate pana la data de 14 august 2002, astfel încât excepția te fondată.

Tribunalul a admis această excepție și a constatat ca prescris est capăt de

cerere.

Apărările

reclamanților în sensul că au luat cunoștința de existența contractelor de

vânzare cumpărare în anul 2006 nu pot fi reținute câta vreme termenul este impus

de dispoziții legale imperative, astfel încât necunoașterea acestora nu este în

măsură a atrage întreruperea acestui termen.

În ce privește calitatea

procesuală pasivă a SC A. instanța a constatat că această persona nu a avut

calitatea de proprietar vânzător în contractele de vânzare-cumpărare a căror

nulitate se solicită a se constata, acționând ca mandatar - prestator de

servicii pentru Primăria Municipiului București, iar pe capătul de cerere

privind revendicarea nu se poate reține că imobilul este în prezent în posesia

sau proprietatea SC A. SA, astfel încât chemarea acestuia în judecată nu este

justificată, întrucât nu are calitate procesuală pasivă, acțiunea față de

această pârâtă fiind respinsă pentru lipsa calității procesuale pasive.

Excepția lipsei

calității procesuale pasive a Municipiului București Primar General nu a putut

fi reținută ca fondată, întrucât obiectul acțiunii constituit din revendicarea imobilului

situat în București, din titlul opus de reclamanți rezultând că imobilul are în

compune suprafața de teren de 338 respectiv 360 mp., obiectul contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 fiind constituit din

construcțiile edificate pe acest teren cu cota aferentă din terenul aflat sub

construcție, astfel că terenul neconstruit reprezentat de curtea imobilul rămas

în proprietatea Municipiului București prin Primar General, justifică astfel

chemarea sa în judecată în calitate de pârât.

Referitor la excepția

lipsei calității procesuale active a reclamanților, aceasta a fost respinsă ca

nefondată reținând că imobilul din București, a fost dobândit de către C.A. și

M.A., așa cum rezulta din contractul de vânz cumpărare nr. 10302 din 10 august 1911

din care jumătate a fost constituit dotă în favoarea numitei A.A., din actele

civile depuse la dosar (certificate de naștere) rezultând că reclamanții sunt

descendenții acestora

Excepția

inadmisibilității acțiunii a fost, de asemenea, respinsă nefondată, întrucât

deși este adevărat că după apariția Legii nr. 10/20 persoanele îndreptățite la

obținerea măsurilor de reparație preluate de ac act normativ, trebuie să urmeze

procedură administrativă descrisă în legea specială, în acord cu dispozițiile art.

21 din Legea nr. 10/2001 republicată procedura administrativă are în vedere

situația în care imobilul se găsește în patrimoniul statului și atunci cererea

persoanei îndreptățite poate avea ca obiect restituirea în natură sau situația

în care imobilul nu se n găsește în patrimoniul statului în aceasta ipoteză

persoană îndreptățită are calea cererii de despăgubire în echivalent.

Cum în speța cererea

reclamanților vizează restituirea în natură, imobilul fiind trecut în

patrimoniul statului aceasta nu putea fi adresată temeiul Legii nr. 10/2001

pentru că situația juridică a imobilul nu se mai încadra dispozițiilor art. 20

din Legea nr. 10/2001 așa încât a consider inadmisibilă acțiunea în justiție

întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. fostului proprietar, ar reprezenta

„un fine de neprimire", o îngrădire a dreptul de a apela la justiție.

Acțiunea în

revendicare este nefondată motivat de faptul că în cererea reclamanții invocă

drept titlu de proprietate al autorului sau contractul de vânzare-cumpărare

autentificat de Tribunalul Ilfov sub nr. 14185/1921 și nr. 10302 din 10 august 1911,

acțiunea în revendicare prin comparare de titluri presupunând existența

concomitentă a două titluri valabil încheiate.

În ipoteza în care,

în cadrul acestei forme de acțiunii în revendicare, după verificarea

valabilității titlului statului, se ajunge la concluzia că titlul nu este

valabil, rezultă că titlul statului nu există, iar în aceste condiții lipsesc

cele două titluri care trebuie comparate și deci acțiunea în revendicare prin

cumpărare de titluri este imposibil de realizat.

Titlu pe care

reclamanții îl exhibă în fața instanței este însăși titlul autorilor.

De la autorul

reclamanților (în locul cărora se poziționează reclamanții) dreptul de

proprietate a trecut către stat prin efectul legii, prin aplicarea Decretului nr.

92/1950, iar de la stat către pârâții intimați, urmare a aplicării

dispozițiilor Legii nr. 112/1996.

Rezultă că suntem în

fața aceluiași autor și deci nu se poate face comparație de titluri prevenind

de la autori diferiți.

Lipsind deci cerința

autorilor diferiți nu se poate face compararea de titluri provenind de la

autori diferiți.

În speță, nu există

două titluri care pot fi comparate și deci acțiunea în revendicare prin

compararea de titluri provenind de la același autor este imposibilă.

Imposibilitatea

realizării raționamentului în cele două forme dovedește că dreptul de

proprietate al reclamanților este stins, singurii care dețin titlul și dreptul

de proprietate asupra imobilului fiind pârâții.

În raport de cele

reținute, cei ce au beneficiul ocrotirii dreptului de proprietate în temeiul art.

480 C. civ., sunt pârâții al căror titlu nu a fost desființat pe cale

judecătorească, aceștia având dreptul a se bucura de prerogativele

proprietății, lăsarea imobilului în proprietatea și folosința reclamanților,

evacuarea pârâților persoane fizice din imobil nefiind întemeiata, acțiunea

fiind respinsă în consecința.

Împotriva acestei

hotărâri judecătorești au declarat apel reclamanții și, respectiv, pârâții G.C.,

I.M., I.M., I.P., O.R., O.C.L. și O.T., formulându-se ulterior și o cerere de

aderare la apel de către pârâta O.V.

Apelanții-reclamanți

au solicitat admiterea căii de atac promovată, casarea sentinței atacate și pe

fond admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, precizată și completată.

În dezvoltarea

primului motiv de apel - instanța a interpretat greșit actul juridic dedus

judecății, schimbând natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al

acestuia - apelanții-reclamanți arată că prin acțiunea introductivă completată

au solicitat revendicarea celor două imobile - parter, etaj, curte - eliberarea

spațiilor de către chiriași și proprietari pe Legea nr. 112/1995, nulitatea

contractelor d vânzare-cumpărare și compararea de titluri, acțiune întemeiată

pe dispozițiile art. 480, 481 C. civ., ale Legii nr. 10/2001, art. 968, 969 C.

civ., ale Legii nr. 112/1995, precum și ale Legii nr. 247/2005.

Reclamanții fiind

moștenitorii foștilor proprietari A.C. și A.M. în baza contractelor de

vânzare-cumpărare autentificate de Tribunalul Ilfov sub nr. 14185/1921 și nr. 10302

din 10 august 1911, imobile preluate abuziv de statul român prin aplicarea

greșita a Decretului nr. 92/1950 la poziția 326.

Potrivit Constituției

Republicii Populare Romane art. 8 din 1948, este recunoscut și garantat în mod

expres cu rang de principiu, dreptul de proprietate particulară. Textele

ulterioare ale art. 10 și 11 prevedeau excepții care derogau de la principiul

constituțional al garantării dreptului de proprietate particulară, fiind însă

norme cu caracter de excepție de strici interpretare și aplicare. Prin art. 10

se prevedea posibilitatea exproprie pentru cauze de utilitate publică și cu

dreaptă și justă despăgubire, iar art. 1 prevedea că mijloacele de producție,

băncile, societățile de asigurări proprietate particulară, pot deveni

proprietate de stat.

Conform art. 6 alin.

(1) din Legea nr. 213/1998 sunt preluate cu titlu toate imobilele care au

intrat în proprietatea statului cu respectarea Constituției în vigoare, la data

preluării, iar art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 conferă instanțelor

judecătorești puterea de a verifica valabilitatea preluării de către stat și a

titlului statului,fără a distinge după temeiul preluării și natura titlul

statului.

În mod eronat prima

instanța a respins acțiunea de revendicare prin comparare de titluri,

constatând faptul ca titlul statului nu este valabil prin preluare abuzivă,

însă are o argumentare ilogică în sensul că nu pot fi comparate cele 2 titluri

provenind de la același autor.

Titlurile nu provin

de la același autor, proprietarii A.C., A.M. au dobândit imobilele prin

cumpărare de la persoane fizice baza contractelor de vânzare-cumpărare

autentificate de Tribunalul Ilfov si nr. 14185/1921 și nr. 10302 din 10 august 1911,

imobilele au fost preluate în baza Decretului nr. 92/1950, poziția 326, și

înstrăinate de către Primar Municipiului București prin SC A. SA în baza Legii nr.

112/199 lege în vigoare și care își produce efectele foștilor chiriași R.I., M.D.

și G. și O.V.

Compararea de titluri

se face intre titlul reclamanților și titlul proprietarilor pe Legea nr. 112/1995,

care au crezut că Statul Român es adevăratul proprietar nepunând la îndoiala

valabilitatea titlului vânzătorului.

În opinia apelanților,

sunt 2 titluri care provin de la 2 autori diferiți, prin expropriere au pierdut

dreptul de proprietate, noul proprietar fiind Statul Român, prin Municipiul

București și SC A. SA, care și-a exercit dreptul de proprietate ca un nou și

adevărat proprietar, a acceptat imobilei le-a închiriat și chiar înstrăinat,

obținând prețul solicitat. În situația în care titlul reclamanților ar fi fost

valabil în acel moment, fiind un singur autor, nu se puteau face înstrăinări în

baza Legii nr. 112//995 și nu se putea închiria mobilul în baza Legii nr. 114/1996,

iar Legea nr. 10/2001 nu le dădea posibilitatea să notifice chiriașii și

Municipiul București pentru reconstituirea dreptului de proprietate.

Reclamanții vor avea

câștig de cauză în revendicarea prin comparare de titluri în temeiul

principiului nemo plusjuris ad alium transfere potes quam pse habet.

Reclamanții au făcut dovada că pârâții au un autor, că între autori a existat

raporturi juridice, în temeiul cărora autorul pârâților, pierzând calitatea de

proprietar, a devenit un detentor precar, iar pârâtul un dobânditor de bună sau

rea-credință.

Văzând dispozițiile art.

46 din Legea nr. 10/2001 republicată, conform cărora prevederile acestei legi

sunt aplicate și în cazul acțiunilor în curs de judecată, tribunalul trebuia sa

aibă în vedere și analiza valabilității contractelor de vânzare-cumpărare și

dispozițiile art. 45 alin. (2), care prevăd că actele juridice de înstrăinare,

inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect

imobilele preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în

afara de cazul când au fost încheiate cu bună-credință.

Legea ocrotește

buna-credință în sensul manifestării unor minime diligente din partea

chiriașilor pentru aflarea situației juridice exacte a mobilelor, dacă există

sau nu notificări din partea foștilor proprietari.

Buna-credință este

înlăturată prin faptul că reclamantul A.T. a notificat Municipiul București în

baza Legii nr. 112/1995, a Legii nr. 10/2001 și verbal chiriașii cu privire la

revendicarea imobilelor.

Prin cel de-al doilea

motiv de apel, apelanții-reclamanți arată că în mod greșit instanța de fond a

considerat ca fiind prescris capătul de cerere privind nulitatea absolută a

contractelor de vânzare-cumpărare, înlăturând apărările reclamanților în sensul

că au luat la cunoștința de contractele de vânzare cumpărare în anul 2006, fără

să observe toate diligentele făcute de reclamanți cererile notificările în baza

Legii nr. 112/1995 la Primăria sector 2 și Primăria Municipiului București, de

restituire în natura a imobilelor, cereri privind situația juridică, dacă au

fost sau nu înstrăinate apartamentele, cereri care au rămas fără răspuns

oficial și abia în anul 2006 s-au obținut de la I.C.R.A.L. sector 2 copii după

actele de proprietate, conform înscrisurilor anexate, putând fi repuși în acest

termen.

În dezvoltarea celui

de al treilea motiv de apel - hotărârea este dată fără temei legal, cu

încălcarea și aplicarea greșita a legii - apelanții-reclamanți consideră

neîntemeiată respingerea acțiunii în revendicare atâta timp cât a fost dovedită

calitatea acestora de proprietari, prin transmiterea succesorală a dreptului de

la autorii proprietari, bunicii lor, preluarea mobilelor de către Statul Român

s-a făcut fără titlu valabil în mod abuziv, astfel conform dispozițiilor

constituționale de protecție a dreptului de proprietate și jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului, care considera conform art. 1 al Protocolului nr.

1 o privațiune a dreptului de proprietate, sunt îndreptățiți să li se lase în

deplină proprietate și liniștită posesie imobilele revendicate, și evacuarea

chiriașilor și proprietarilor.

În dezvoltarea

motivului de apel întemeiat pe dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ.

- recursul declarat împotriva unei hotărâri, care potrivit legi nu poate fi

atacată cu apel, nu este limitat de motivele de casare prevăzute în art. 304,

instanța putând să examineze cauza sub toate aspectele.

Comparând titlul

reclamanților în calitate de succesori ai proprietarilor deposedați abuziv și

titlul pârâților, care invoca calitatea de subdobânditori de bună-credință ai

aceluiași imobil, instanța de recurs trebuia să dea câștig de cauză numai

titlurilor reclamanților.

În materia vânzării

lucrului altuia, cu excepția când părțile au încheiat contractul știind că

lucrul vândut este proprietatea altei persoane - când vânzarea are o cauza

ilicită și este nulă absolut - se admite că acest contract poate fi doar anulat

la cererea cumpărătorilor. Adevăratul proprietar fiind terț față de contractul

încheiat în aceste condiții are la îndemână numai acțiunea, în revendicare

împotriva cumpărătorului care posedă bunul, potrivit art. 480 C. civ., iar în

cadrul acestei acțiuni nu se reanalizează atitudinea subiectiva a

subdobânditorului cu titlul oneros al bunului.

Buna-credință nu

poate constitui un criteriu de preferință în cadrul unei acțiunii reale

petitorii cum este revendicarea întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

Exista două titluri

valabil încheiate - actul reclamanților de proprietate ș contractele încheiate

în baza Legii nr. 112/1995, lege care își produce efecte și în prezent.

Apelanții-reclamanți

mai arată că există două titluri care au fost transcrise, însă al lor are o

dată mai veche, fiind preferabil și mai bine conturat.

În momentul vânzării

apartamentelor de către Municipiul București acesta era adevăratul proprietar,

fiind o vânzare valabilă, calitatea de detentor precar al Statului Român sau

preluarea cu titlu sau fără titlu a fost analizată de instanța judecătorească

abia în anul 2008, când a constata nevalabilitatea titlului statului, până în

acest moment actul și-a produs efectele.

În această situație

trebuie înlăturată ca fiind netemeinică logica instanței cu privire la faptul

că titlul statului nu există (a existat până în prezent, date pronunțării

sentinței civile nr. 1804/ F din 28 noiembrie 2008) și că lipsesc cele 2

titluri care trebuie comparate provenind de la autori diferiți, autorii

reclamanților nu au vândut chiriașilor în baza Legii nr. 112/1995, ci statul

român în baza unu titlu la momentul respectiv al perfectării vânzării valabile,

nu au vândut în numele foștilor proprietari ci în numele statului care a

încasat prețul casei.

Logica primei

instanțe îngrădește în mod voit dreptul de proprietate care este inviolabil și perpetuu,

dar și posibilitatea soluționării cererilor de revendicare stopând acțiunile de

acest gen, contrar Drepturilor Omului și Jurisprudenței Curții Europene.

Instanța nu s-a

pronunțat nici pe cererea de evacuarea a chiriașilor mulți dintre ei locuind fără

forme legale împreună cu rudele titulare de contract, care nu au nici un titlu,

locuind în proprietatea reclamanților fără a plăti chirie, mai mult

proprietarii în baza Legii nr. 112/1995 având spațiu excedentar au închiriat

apartamentele, eludând fiscul. Reclamanții arată că au fost de nenumărate ori

amenințați de chiriași că vor da foc la imobile pentru a nu obține nimic, iar

ei au oricum câștig de cauză.

Mai mult instanța nu

s-a pronunțat cu privire la terenul - curtea aferentă și la faptul că Legea nr.

112/1996, și acordă doar un drept de folosință aspra terenului de sub

apartament, cota indiviză, cumpărătorilor în baza Legii nr. 112/1995.

Prin cererea de

aderare la apel pârâta O.V. arată că în mod greșit instanța de fond a respins

excepția lipsei calității procesual active, în condițiile în care reclamanții

nu și-au dovedit aceasta calitate, în sensul ca nu au dovedit că sunt

moștenitorii persoanei de la care s-a naționalizat bunul revendicat, prin

acceptarea moștenirii în termenul legal prevăzut de art. 700 C. civ. de către

antecesorii lor A.N., A.P., A.A. și A.T. față de autorul lor comun, A.C., de la

care s-a naționalizat bunul revendicat (conform înscrisului de la pagina 49

dosar fond, nici nu s-a deschis procedura). Nici reclamanții față de antecesorii

lor nu și-au dovedit această calitate, nici măcar prin actele de stare civilă

depuse, care sunt incomplete. Consideră ca reclamanții nu se pot prevala în

acest scop de cererea (notificarea) făcută în condițiile art. 4 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001. în plus, nu au dovedit că autorul lor era proprietarul

imobilelor pe care le revendica, existând neconcordanțe între vechile și

actualelor adrese, actul dotal de la p.17, de exemplu, referindu-se la str. P.

De asemenea, greșit

nu a respins ca inadmisibilă acțiunea reclamanților de revendicare întemeiată

atât pe dreptul comun, art. 480 C. civ., cât și pe dispozițiile legii speciale,

Legea nr. 10/2001, sau când pe dreptul comun când pe legea specială, în

condițiile în care legea specială, derogă de la dreptul comun în materie și are

prioritate, acesta din urma lege extinzând aplicarea principiului restitutio în

integrum și diversificând gama masurilor reparatorii.

În acest sens, sunt

de observat notificările depuse de reclamanți în dosar din care rezultă că s-au

cerut, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, masuri reparatorii,

pe calea procedurii administrative prevăzute de aceasta lege, procedură care

este obligatorie și prealabilă, astfel că, acțiunea în revendicare a imobilelor

preluate abuziv în perioada comunistă, nu mai este admisibilă pe calea

dreptului comun.

În același sens, sunt

și modificările și completările recente aduse prin dispozițiile Legii nr. 1/2009,

ale Legii nr. 10/2001, respectiv, art. 46 (4) și art. 7

1

, decizia

Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33 din 09 iunie 2008, cu privire la

admisibilitatea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului

comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6

martie 1945-22 decembrie 1989, precum și Deciziile Curții Constituționale nr. 1351/2008

și nr. 56/2009.

Acțiunea

reclamanților și calea de atac exercitată sunt nefondate. În mod corect,

instanța de fond a respins acțiunea ca nefondată, întrucât contrar susținerilor

reclamanților statul a avut un titlu valabil, Decretul nr. 92/1950, poz.326,

naționalizarea făcându-se cu respectarea dispoziții legale la data preluării,

ținând seama ca chiar autorul reclamanților în Actul Dotal din 5 iulie 1938,

p.17 dosar fond, declara ca este „industriaș”. Decretul nr. 92/1950 este titlul

menționat în art. 1 (2) din Normele Metodologice privi aplicarea Legii nr. 112/1995,

iar opțiunea de cumpărare conform art. 9 din lege a fost legală.

Existând, pe de o

parte, un titlu valabil al statului, care nu a fost declarat nul anterior,

conform art. 6 din Legea nr. 213/1998, și nici în cadrul acțiunii de față

instanța nu a fost sesizată cu un astfel de capăt de cerere iar, pe de a parte,

încheind cu statul contractul de vânzare-cumpărare nr. 14 din 12 decembrie 1996,

titlu autentic de proprietate care, de asemenea, nu a fost atacat în justiție

până la momentul soluționării acțiunii, corect a admis instanța de fond

excepția prescripției dreptului material la acțiune în acest sens, termenul de

un an (termen de decădere) fiind expirat la 14 august 2002.

Cunoscând că prin

lege, Decretul nr. 92/1950 este declarat titlu legal avut reprezentarea ca a

cumpărat de la adevăratul proprietar, deci a fost cumpărătoare de buna-credință

la momentul încheierii actului de cumpărare a locuinței legal deținute,

bună-credință care se prezumă conform art. 1898 C. civ., iar reclamanții nu fac

nicio dovada în sensul răsturnării acestei prezumții.

Chiar și în situația

în care dispunătorul nu ar avea titlu valabil considerat astfel anterior Legii nr.

213/1998 (deci, chiar dacă ar fi anulabil p aplicarea acestei legi), Legea nr. 10/2001

apără buna-credința prevăzând art. 45 (2) ca actele de înstrăinare având ca

obiect astfel de imobile, sunt nule însă, în afara de cazul în care actul a

fost încheiat cu buna-credință. În acrst fel legea face preferabil titlul

cumpărătorului celui al adevăratului proprietar în multe cauze, Curtea

Constituțională a aparat buna-credință, făcând aplicație fermă a principiului

„error communis facit ius”, în același sens, sunt și dispozițiile art. 7

1

art. 18 lit. c), art. 45 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate

prin Legea nr. 1/2009.

În sfârșit, arată

apelanta că în mod corect s-a respins ca nefondată acțiunea reclamanților cu

motivarea că, invocând titlul autorului lor fără verificarea valabilității

titlului statului, dreptul de proprietate a trecut de autorul reclamanților

către stat, iar de la stat către ei, intimații, lipsind cerința autorilor

diferiți.

De altfel, consideră

că și dacă ar exista cerința autorilor diferiți, nu se impune o comparare a

titlurilor față de ultimele modificări aduse legii - inclusiv abrogarea art. 2 alin.

(2) prin care se recunoștea explicit și retroactiv vechiul drept de proprietate

din care rezultă voința ferma a legiuitorului de a despăgubi foștii proprietari

prin măsuri reparatorii în echivalent, ceea ce este și în spiritul

jurisprudenței C.E.D.O., potrivit căreia, atenuarea vechilor neajunsuri nu

trebuie să creeze noi pagube.

Prin motivele de apel

formulate de apelanții-pârâți (fila 134) aceștia susținut că în mod greșit

instanța de fond a respins excepția lipsei călității procesuale active, în

condițiile în care reclamanții nu și-au dovedit acea calitate, în sensul ca nu

au dovedit că sunt moștenitorii persoanei de la care s-a naționalizat bunul

revendicat, prin acceptarea moștenirii în termenul legal prevăzut de art. 700 C.

civ. de către antecesorii lor A.N., A.P., A.A. și A.T. față de autorul lor

comun, A.C., de la care s-a naționalizat bunul revendicat. Au apreciat

apelanții că reclamanții nu se pot prevala în acest scop de cererea

(notificarea) făcută în condițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și au

susținut și aceștia că nu s-a dovedit că autorul reclamanților era proprietarul

imobilelor pe care le revendică, existând neconcordanțe între vechile și

actualelor adrese.

De asemenea, s-a

susținut și de acești apelanți că greșit prima instanță nu a respins ca

inadmisibilă acțiunea reclamanților în revendicare întemeiată atât pe dreptul

comun, art. 480 C. civ., cât și pe dispozițiile legii speciale, Legea nr. 10/2001,

sau când pe dreptul comun când pe legea specială, în condițiile în care legea

specială, derogă de la dreptul comun în materie și are prioritate, acesta din

urma lege extinzând aplicarea principiului restitutio în integrum și

diversificând gama masurilor reparatorii.

S-au invocat totodată

modificările și completările aduse prin dispozițiile Legii nr. 1/2009, ale

Legii nr. 10/2001, respectiv, art. 46 (4) și art. 7

1

, decizia

Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33 din 09 iunie 2008, cu privire la

admisibilitatea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului

comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și Deciziile Curții Constituționale nr.

1351/2008 și nr. 56/2009.

La data de 23 aprilie

2009 pârâții G.C., G.R., I.M., I.M., I.P., O.R., O.C.L. și O.T. au formulat

întâmpinare prin care au arătat că acțiunea reclamanților și calea de atac

formulată de aceștia sunt nefondate.

În mod corect,

instanța de fond a respins acțiunea ca nefondată, întrucât, contrar

susținerilor reclamanților, statul a avut un titlu valabil, Decretul nr. 92/1950,

poz. 326, naționalizarea făcându-se cu respectarea dispozițiilor legale la data

preluării, ținând seama că chiar autorul reclamanților în Actul Dotal din 5

iulie 1938, p. 17 dosar fond, declară ca este industriaș”, Decretul nr. 92/1950

este titlu menționat în art. 1 alin. (2) din Normele Metodologice privind

aplicarea Legii nr. 112/1995, iar intimații în continuare, puteau opta, conform

art. 9 din aceasta lege, pentru cumpărarea locuințelor pe care le dețineau în

mod legal.

Existând, pe de o

parte, un titlu valabil al statului, care nu a fost declarat nul anterior,

conform art. 6 din Legea nr. 213/1998, și nici în cadrul acțiunii de față

instanța nu a fost sesizată cu un astfel de capăt de cerere iar, pe de altă

parte, încheind cu statul contractele de închiriere depuse la dosar care,

nefiind anulate în justiție până la momentul soluționării acțiunii, reprezintă

titlurile intimaților - pârâți legale pentru folosința în continuare a

locuințelor pe are le dețin, astfel că instanța corect a respins acțiunea

reclamanților, ca nefondată, întrucât, invocând titlul autorului lor fără

verificarea valabilității titlului statului, dreptul de proprietate a trecut de

la autorul reclamanților către stat, iar statul le-a închiriat locuințele, în

mod legal.

Intimații-pârâți

consideră că ca nu se impune o comparare a titlurilor față de ultimele

modificări aduse Legii nr. 10/2001 - inclusiv abrogarea art. 2 alin. (2), prin

care se recunoștea explicit și retroactiv vechiul drept de proprietate, și

dispozițiile art. 46 alin. (4), potrivit cărora foștii proprietari au obligația

de a urma calea prevăzută de această lege, care se aplică cu prioritate -

dispoziții din care rezulta voința fermă a legiuitorului de a despăgubi foștii

proprietari prin măsuri reparatorii în echivalent, ceea ce este și în spiritul

jurisprudenței C.E.D.O., potrivit căreia atenuarea vechilor neajunsuri nu

trebuie să creeze noi pagube.

Articolul 1 din

Protocolul Adițional la C.E.D.O. și jurisprudența în materie apără, în aceeași

măsura în care apără interesele foștilor proprietari și speranța legitimă cu

privire la dobândirea unui bun, a unei locuințe, în cazul pârâților. Ar fi

nedrept ca după ce și-au cumpărat locuințele atribuite de fostul proprietar,

primii să beneficieze și de restituirea în natură a proprietăților, iar

intimații să fie lipsiți de singura posibilitate de a avea o locuință.

Intimații-pârâți G.C.,

G.R., I.M., I.M., I.P., O.R., O.C.L. și O.T. au formulat apel arătând că

instanța de fond a respins greșit excepția lipsei calității procesuale active,

în condițiile în care reclamanții nu și-au dovedi aceasta calitate, în sensul

că nu au dovedit că sunt moștenitorii persoanei de la care s-a naționalizat

bunul revendicat, prin acceptarea moștenirii în termenul legal prevăzut de art.

700 C. civ. de către antecesorii lor A.N., A.P., A.A. și A.T. față de autorul

lor comun, A.C., de la care s-a naționalizat bunul revendicat conform

înscrisului de la p. 49 dosar fond, nici nu s-a deschis procedura. Nici

reclamanții față de antecesorii lor nu și-au dovedit această calitate, nici

măcar prin actele de stare civilă depuse, care sunt incomplete. Consideră că

reclamanții, nu se pot prevala în acest scop de cererea (notificarea) făcuta în

condițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. În plus, nu au dovedit că

autori lor era proprietarul imobilelor pe care le revendica, existând

neconcordanță între vechile și actualelor adrese, actul dotal de la pg. 17.

De asemenea, greșit

nu a respins ca inadmisibilă acțiunea reclamanților în revendicare întemeiată

atât pe dreptul comun, art. 480 C. civ., cât și pe dispozițiile legii speciale,

Legea nr. 10/2001, sau când pe dreptul comun când pe legea specială, în

condițiile în care legea specială, derogă de la dreptul comun în materie și are

prioritate, acesta din urmă lege extinzând aplicarea principiului restitutio in

integrum și diversificând gama măsurilor reparatorii.

În acest sens, sunt

de observat notificările depuse de reclamanți la dosar din care rezultă că s-au

cerut, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, măsuri reparatorii,

pe calea procedurii administrative prevăzut de aceasta lege, procedură care este

obligatorie și prealabilă, astfel că acțiunea în revendicare a imobilelor în

perioada comunistă, nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun.

În același sens, sunt

și modificările și completările recente aduse prin dispozițiile Legii nr. 1/2009,

ale Legii nr. 10/2001, respectiv, art. 46 (4) și art. 7

1

, decizia

Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33 din 09 iunie 2008, cu privire la

admisibilitatea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului

comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și Deciziile Curții Constituționale nr.

1351/2008 și nr. 56/2009.

Dacă reclamanții își

dovedesc calitatea în condițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 așa cum

au arătat anterior, cu atât mai mult trebuia respinsă acțiunea reclamanților

întemeiată pe dreptul comun.

Prin încheierea de

ședință din data de 21 ianuarie 2010 Curtea a calificat căile de atac declarate

în cauză ca fiind apeluri, conform art. 282 C. proc. civ., și a respins

excepția nulității cererii de aderare la apel, pentru considerentele expuse în

cuprinsul acestei încheieri.

Învederându-se

decesul în cursul procesului (la data de 9 februarie 2009) a

apelantei-reclamante D.E., Curtea a dispus introducerea în cauză a

moștenitorilor acesteia, D.C. și D.C.M.

De asemenea, s-a

dispus introducerea în cauză a moștenitorilor intimatei-pârâte R.I., R.I.N. și

B.M., ca urmare a decesului acesteia.

Nu s-au administrat

alte probe în apel.

Prin Decizia civilă nr.

85/ A din 4 februarie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și familie a admis apelul declarat de apelanții-pârâți G.C.,

A.M., I.M., I.P., O.R., O.C.L. și O.T., în contradictoriu cu apelanții-reclamanți

M.M., S.S.D., A.T., I.B., T.L. și D.E. (în prezent decedată), cu

apelanta-pârâtă O.V., și cu intimații-pârâți Municipiul București, prin

primarul general, SC A. SA, G.R., R.I. (decedată pe parcursul procesului și

conținu moștenitorul său) – R.I.N., B.M., M.D. și M.G.V.; a admis cererea de

aderare la apel împotriva aceleiași sentințe formulată de pârâta O.V.; a

schimbat, în parte, sentința apelată în sensul că, a admis excepția lipsei

calității procesuale active și a respins cererea în revendicare ca fiind

formulată de persoane fără calitate procesuală activă; a menținut celelalte

dispoziții ale sentinței. A respins, ca nefondat, apelul formulat împotriva

aceleiași sentințe de apelanții-reclamanți M.M., S.S.D., A.I.B., T.L. și D.E. -

decedat parcursul procesului și continuat de moștenitorii acesteia D.C. și D.C.M.

Pentrua dispune

astfel, instanța de apel a reținut, în esență, următaorele:

În ceea ce privește

criticile vizând modul de soluționare a excepțiilor procesuale invocate în

cauză, Curtea reține că prin cel de-al doilea motiv de apel invocat

apelanții-reclamanți au susținut că în mod greșit instanța de fond a considerat

ca fiind prescris capătul de cerere privind nulitatea absolută a contractelor

de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.

Acest motiv este

nefondat, Curtea constatând că prima instanță a făcut o corectă interpretare și

aplicare a dispozițiilor legale speciale incidente în materia prescripției

extinctive cuprinse în Legea nr. 10/2001, astfel cum acestea au fost modificate

prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001, conform cărora, indiferent de

motivul de nulitate invocat, acțiunea în anulare a acestor acte juridice putea

fi formulată până la data de 14 august 2002, astfel încât este evident că

cererea în speță a fost formulată după mai mult de 4 ani le la împlinirea

termenului de prescripție a dreptului la acțiune.

Normele ce

reglementează această instituție sunt de ordine publică, iar apărările

reclamanților în sensul că ar fi luat la cunoștință de contractele de

vânzare-cumpărare în anul 2006, deși au solicitat restituirea imobilelor și în

baza Legii nr. 112/1995, nu au nicio relevanță juridică în privința curgerii

termenului de prescripție, neputând fi luate în considerare nici ca argumente

pertinente în raport de dispozițiile Decretului nr. 167/1958 pentru o eventuală

cerere de repunere în acest termen, cum aceștia au susținut, repunere care, de

altfel, nici nu a fost solicitată în speță.

Atât prin motivarea

cererii de apel formulată de apelanții-pârâți cât și prin motivele cuprinse de

cererea de aderare la apel s-au reliefat excepția inadmisibilității acțiunii și

excepția lipsei calității procesuale active privind cererea de revendicare

imobiliară, situație în care aceste motive vor fi analizate împreună cu

prioritate.

Apelanții-pârâți au

invocat în fața primei instanțe inadmisibilitatea acțiunii promovate de

reclamanți prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001, apreciind că acest

act normativ cuprinde norme speciale, derogatorii de la dreptul comun, prin

care se stabilește regimul juridic al imobilelor preluate abuziv în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, arătând și condițiile în care aceste imobile

pot fi restituite în natură, o acțiune în revendicare în condițiile dreptului

comun neputând fi primită. Prin prezentul apel, aceștia au reiterat această

excepție, susținând că a fost respinsă în mod eronat, invocând totodată Decizia

nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție -

Secțiile Unite și prevederile Legii nr. 1/2009.

Prin Decizia nr. 33

din 9 iunie 2008 (publicată in M. Of., Partea I nr. 108 din 23/02/2009),

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite - decizie

obligatorie pentru instanțe în conformitate cu art. 329 alin. (3) din C. proc.

civ. - s-a statuat cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului

comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare

a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, că

„concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii

speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă

acesta nu este prevăzut expres în legea specială", iar „în cazul în care

sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001,

și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are

prioritate", prioritate ce poate fi dată în cadrul unei acțiuni în

revendicare, întemeiată pe dreptul comun, numai „în măsura în care astfel nu

s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor

juridice”.

Astfel, prin această

decizie Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că, de principiu,

persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au

posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și

aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480

C. civ.

Cu toate acestea,

Înalta Curte a sesizat și faptul că în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001,

în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a

măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul dispozițiile art. 1 alin. (1)

din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin.

(2) din Constituția României, prioritatea normei n Convenție, care, fiind

ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se

stabilește prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.

Or, pentru a se

atinge finalitatea unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun ca și un remediu

efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă,

neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale, Înalta Curte a mai

reținut că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate

situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este

posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său

de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional trebuie să i se

asigure accesul la justiție.

Inadmisibilitatea

acțiunii deduse judecății - o acțiune introdusă după intrarea în vigoare a

Legii nr. 10/2001 prin care se revendica un bun imobil, evocându-se preluarea

acestuia de către stat în mod abuziv de la proprietari, perioada regimului

politic comunist - nu poate fi reținută nici în raport de Legea nr. 1/2009,

care este un act normativ de modificare și completare a Legii nr. 10/2001.

Prin Legea nr. 1/2009

(publicată in M. Of., Partea I, nr. 63 din 3/02/2009) a fost modificată și

completată Legea nr. 10/2001 - legea specială incidență în materie potrivit

celor arătate anterior - fiind introduse prevederi exprese în sensul aplicării

cu prioritate a Legii nr. 10/2001 (art. 1 pct. 13) și stabilindu-se totodată

opozabilitatea ca titluri de proprietate a conntractelor de vânzare-cumpărare

încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 art. 1 pct. 11).

Soluția

sus-menționată se impune chiar în raport de considerentele Deciziei nr. 33 din

9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile

Unite, menționată anterior.

Chiar dacă prin

dispozițiile Legii nr. 1/2009 s-a prevăzut obligativitatea recurgerii la

procedurile reglementate de Legea nr.  10/2001 pentru restituirea bunurilor

preluate abuziv de stat, principiul a fost reținut deja prin decizia instanței

supreme, în interpretarea textelor legale anterioare.

Prin urmare, Curtea

reține că îngrădirea exercițiului acțiunii în revendicare formulată de

reclamant, în raport de dispozițiile legale interne incidente și de

jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului privind

imperativele art. 6 paragraful 1 din Convenție, ar reprezenta o încălcare a

liberului acces la justiție, din moment ce nu există alt mijloc procedural

pentru obținerea restituirii în natură a bunului - ținând seama că legea

specială se referă și la relația persoanelor îndreptățite la măsuri reparatorii

și subdobânditorii acestora, cărora le permite să păstreze, imobilele în

anumite condiții expres prevăzute, situație în care, după epuizarea căilor

procedurale oferite de legea specială de reparație, reclamantul în speță nu ar

mai putea obține restituirea în natură, ci doar măsuri reparatorii în

echivalent.

Acesta este motivul

pentru care instanța de apel a considerat că nu se poate vorbi despre o

inadmisibilitate de plan a acțiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul

comun, instanța trebuind sa le analizeze de la caz la caz în funcție de

criteriile enunțate de decizia dată în recursul în interesul legii.

Faptul că imobilul în

litigiu este un imobil preluat abuziv și că temeinicia acțiunii în revendicare

se analizează și se apreciază în raport de criteriile stabilite de instanța

supremă în Decizia nr. 33/2008 pronunțată într-un recurs în interesul legii nu

este de natură să conducă la o altă concluzie.

Nu se poate deci

susține că reclamanții sunt privați la modul absolut de posibilitatea de a

supune pretenția sa unei judecați, în fața unui organ de jurisdicție care să

răspundă cerințelor de independență și imparțialitate, acesta putând să

promoveze o acțiune în revendicare, care s-a conturat în doctrină și

jurisprudență ca fiind mijlocul specific și cel mai eficace de protejare a

dreptului de proprietate.

Acțiunea în

revendicare, ca și tip de acțiune civilă, nu are o reglementare expresă în

legislația românească, dar teoria revendicării a fost cristalizată de practica

judecătorească și de doctrina juridică în criterii precise, aplicate în mod

constant și unitar.

Ținând seama și de

caracterul petitoriu al acestei acțiuni reale, se impune analizarea în

prealabil a legitimării procesuale a reclamanților raport de calitatea acestora

de titulari al dreptului de proprietate pretins asupra imobilului în litigiu.

O atare analiză este

necesară de altfel și prisma dispozițiilor art. alin. (1) din Primul Protocol

adițional la Convenție, întrucât pentru a exista o protecție a unui drept

subiectiv al persoanei îndreptățite în sensul acestei dispoziții, este necesar,

potrivit jurisprudenței C.E.D.O., să avem de face cu un bun actual aflat în

patrimoniul său sau cel puțin cu o „speranță legitimă” de redobândire a bunului

în natură.

În speță, reclamanții

au invocat pentru argumentarea îndeplinii acestei condiții de exercițiu a

acțiunii calitatea de proprietari ai antecesorilor lor și transmiterea acestui

drept pe calea devoluțiunii succesorale legale aceste aspecte urmând a fi

stabilite cu prioritate față de cele legate de caracterul actual al

„bunului" revendicat.

Referitor la excepția

lipsei calității procesuale active a reclamanților tribunalul a reținut că

imobilul din București, a fost dobândit de către C.A. și M.A. prin contractul

de vânzare-cumpărare din 10 august 1911 din care jumătate a fost constituit

dotă în favoarea numitei A.A., arătându-i totodată prin sentința apelată că din

actele civile depuse la dosar, respectiv certificatele de naștere rezultă că

reclamanții sunt descendenții acestora.

Curtea constată însă

că, deși în speță apelanții-reclamanți invocă revendicarea imobilelor în

litigiu calitatea de moștenitori ai fostului proprietar deposedat de Statul

Român, prin transmiterea succesivă a drepturi succesorale, prin probele

administrate nu s-a făcut dovada, conform art. 11 C. civ., acestei transmiteri

și, implicit, a legitimării lor procesuale în prezenta cauză.

Se reține în acest

sens că, în conformitate cu clauzele contractelor de vânzare-cumpărare

autentificate sub nr. 10302/1911 și, respectiv, nr. 14185/1921, A.C. și A.M. au

dobândit dreptul de proprietate asupra imobilelor situate în București,

(potrivit adresei Serviciului Nomenclatură Urbană din P.M.B. fila 79 dosar

fond), sectorul 2 - compus din teren în suprafață de 338 mp și două corpuri de

casă - și respectiv, sectorul 2 - compus din teren în suprafață de 345,52 mp și

o construcție edificată pe acesta cu parter și un etaj - ulterior, prin actul

autentificat sub nr. 24839/1938, cota de 1/2 din acest ultim imobil fiind

constituită dotă fiicei A.A.

Ca urmare a aplicării

Decretului-Lege nr. 92/1950 ambele imobile situate în str. Brădești nr. 15-17

au făcut obiectul naționalizării, fiind preluate de stat, la poziția nr. 326

din Anexa acestui decret fiind menționat ca proprietar A.C. (adresa de la fila

55 dosar fond).

Conform relațiilor

oferite de Camera Notarilor Publici București adresele de la pagina 48-49 dosar

fond) pentru defunctul Achim Constantin, decedat la data de 23 martie 1962, cu

ultimul domiciliu în București, sectorul 2, nu s-a deschis nicio procedură

succesorală, iar certificatele de moștenitor depuse la dosar privesc doar

dezbaterile succesiunilor rămase după o parte dintre descendenții acestuia din

urmă A.P., B.A.), fără a se face eventual vreo mențiune despre un act de

acceptare a moștenirii rămase după A.C.

Această împrejurare

nu a fost contestată de reclamanți, aceștia învederând expres și Comisiei

Municipiului București de Aplicare a Legii nr. 10/2001 că „nu au fost dezbătute

toate succesiunile de la autori până la petenți și în afară de certificatele de

moștenitor depuse nu există altele” (fila 7 dosar fond).

Trebuie adăugat

totodată că instanța de apel a pus în vedere apelanților-reclamanți să

complinească eventualele lipsuri sub aspect probator în legătură cu excepția

pusă în discuție de părțile adverse, acordând un termen în acest scop.

Rezultă deci că în

cauză nu s-a dovedit împrejurarea că reclamanții sunt moștenitorii persoanei de

la care s-a naționalizat bunul revendicat, prin acceptarea moștenirii în

termenul legal prevăzut de art. 700 C. civ. de către autorii lor A.N., A.P., A.A.

și A.T. față de antecesorul lor comun, A.C., de la care s-a naționalizat bunul

revendicat, fiind evident că, pe de altă parte, certificate de stare civilă

depuse la dosar nu pot suplini din punct de vedere probator lipsurile

constatate.

Acțiunea introductivă

de instanță este întemeiată în drept pe dispozițiile 480 C. civ., instanța

neputând da așadar eficiență dispozițiilor Legii nr. 10/2001 în privința

dovedirii legitimării procesuale active, cum neîntemeiat pretind

apelanții-reclamanți.

Legea nr. 10/2001,

fiind o lege cu caracter reparatoriu, stabilește o regulă derogatorie de la

dreptul comun prin dispozițiile art. 4 alin. (3) în legătură cu modalitatea de

acceptare a succesiunii și apare noțiunea de „succesibil" care diferă de

cea de moștenitor folosită în alin. (2) al art. 4 din același act normativ,

legiuitorul făcând ca atare o d