ÎCCJ, Decizia nr. 164/2011

Asupra recursului de

față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal,

reclamanta S.A.A. a chemat în judecată pe pârâta M.T., în calitate de director

al Școlii nr. 85 „V.B.”, pentru încălcarea Ordinului Ministerului Educației,

Cercetării și Tineretului nr. 3638 și a Deciziei nr. 2838 din 31 iulie 2009 a

Inspectoratului Școlar al Municipiului București, solicitând daune materiale și

morale în cuantum de minim 2.000.000 RON și acordarea normei întregi la

disciplina „Geografie”, în întreg anul școlar 2009 - 2010.

În Ședința publică

din 22 iunie 2010, prima instanță a invocat, din oficiu, excepția necompetenței

materiale.

Prin Sentința civilă

nr. 3009 din 22 iunie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de

contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale și

a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal.

Pentru a hotărî

astfel, Curtea de Apel a reținut că reclamanta invocă nerespectarea unor acte

administrative de către pârâtă, în calitate de director al Școlii nr. 85. S-a

apreciat că, întrucât școala este asimilată unei autorități publice locale, se

impune aplicarea art. 10 din Legea nr. 554/2004 și declinarea competenței

materiale în favoarea Tribunalului București, secția a IX-a de contencios

administrativ și fiscal.

Împotriva acestei

sentințe, a declarat recurs reclamanta S.A.A., criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie, susținând în esență, că, în mod greșit, Curtea de Apel

București, prin hotărârea pronunțată, a admis excepția necompetenței materiale

și a declinat competența spre soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

București, secția a IX-a.

Recurenta-reclamantă

a susținut că, în speță, competentă este Curtea de Apel București pentru a

judeca în fond cauza, în raport cu prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr.

554/2004 a contenciosului administrativ, în cauză fiind chemat în garanție și

Inspectoratul Școlar al Municipiului București, iar acțiunea formulată conține

și un capăt de cerere privind daune morale în valoare de 2.000.000 RON.

Au fost invocate

dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., arătându-se că „instanța a

interpretat greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori

înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, respectiv hotărârea

pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau

aplicarea greșită a legii”.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia

nr. 4571 din 27 octombrie 2010, a respins recursul, ca nefondat.

Instanța a reținut că

soluția se impune, în raport cu prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr.

554/2004, cu faptul că, atât Școala nr. 85 din municipiul București, cât și

Inspectoratul Școlar al municipiului București sunt autorități publice de nivel

local, iar faptul că se solicită plata unor daune în sumă de 2 000 000 RON nu

atrage competența Curții de Apel, textul invocat de recurentă referindu-se la

„taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale

acestora”, ceea ce nu este cazul în speță.

La data de 15

noiembrie 2010, împotriva acestei din urmă decizii, a declarat recurs recurenta

S.A.A., invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie și susținând, în esență, că, în cauză,

competența „exclusivă” aparține Curții de Apel București, conform art. 10 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004.

Având în vedere

dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., ce consacră ordinea de

soluționare a excepțiilor, instanța va cerceta cu prioritate admisibilitatea

căii de atac cu care este învestită, soluționarea acestei chestiuni făcând de

prisos analizarea altor cereri sau susțineri.

Recursul este inadmisibil,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prin art. 129 din

Constituția României, a fost statuat principiul, potrivit căruia, părțile

interesate pot apela la protecția judiciară a drepturilor subiective încălcate,

oferită imparțial de către instanțele competente, în cadrul sistemului

procesului civil.

În raport cu

principiul statuat prin textul menționat, admisibilitatea unei căi de atac și,

pe cale de consecință, provocarea unui control judiciar al hotărârii atacate,

este condiționată de exercitarea acesteia în condițiile legii.

Mai mult, potrivit

dispozițiilor cuprinse în art. 129 alin. (1) C. proc. civ., legiuitorul a impus

în sarcina persoanelor interesate exercitarea drepturilor procedurale în

condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau judecător.

Prin urmare, revine

persoanei interesate obligația de a sesiza jurisdicția competentă, în

condițiile legii procesual civile, aceleași pentru subiecții de drept aflați în

situații identice.

Totodată, aceleași

exigențe exclud examinarea în fond a unei cereri formulate sau a unei căi de

atac, în alte condiții decât cele determinate de dreptul intern, prin legea

procesuală.

În cauză, completul

de 9 judecători a fost sesizat cu recursul declarat împotriva deciziei prin

care Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și

fiscal s-a pronunțat asupra unui recurs declarat de aceiași recurentă,

împotriva unei hotărâri irevocabile.

Din dispozițiile C.

proc. civ. rezultă că, între alte condiții ce se cer a fi întrunite cumulativ

pentru exercitarea oricărei căi de atac, una privește existența unei hotărâri,

determinate ca atare de lege, susceptibilă a fi supusă controlului judiciar pe

această cale.

Hotărârea atacată de

recurentă a dobândit caracter irevocabil odată cu soluționarea recursului,

conform art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ. și, prin urmare, nu mai poate

fi supusă unui nou control judiciar, specific căii de reformare.

Se constată, așadar,

că recursul declarat nu este admisibil, potrivit dreptului comun, ca urmare a

neîndeplinirii condiției prevăzute de art. 299 C. proc. civ., cu referire la

existența unei hotărâri susceptibile de reformare pe această cale.

Recunoașterea unor

căi de atac, în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală,

constituie o încălcare a principiului legalității acestora, precum și a

principiului constituțional al egalității în fața legii și autorităților și,

din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Pe de altă parte,

soluționarea prezentului recurs, ce nu privește o cauză soluționată în primă

instanță de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, excede

competenței atribuite completului de 9 judecători prin art. 24 din Legea nr.

304/2004, republicată, coroborat cu art. 725 alin. (2) C. proc. civ. și art.

XXV alin. (3) din Legea nr. 202/2010.

Or, normele

procesuale privind sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea

cererilor în limitele competenței atribuite prin lege sunt de ordine publică,

potrivit principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituția

României.

Drept urmare,

neobservarea acestora este sancționată cu nulitatea hotărârilor judecătorești

pronunțate cu nesocotirea lor.

Așadar, recursul nu

este admisibil nici potrivit legii speciale.

În consecință, pentru

considerentele ce preced, Curtea va respinge recursul declarat de recurenta

S.A.A., ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de reclamanta S.A.A. împotriva Deciziei nr. 4571

din 27 octombrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de

contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 28 februarie 2011.

Procesat

de GGC - AS