ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5317/2012
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5317/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra cauzei civile
de față, constată următoarele:
Prin Sentința civilă nr. 405/C din data de 29
noiembrie 2010, pronunțată de Tribunalul Bihor s-a admis acțiunea formulată de
reclamantul B.U.T. și a fost obligat pârâtul Statul Român, reprezentat de
Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 26.000 euro cu titlu de
despăgubiri civile în favoarea reclamantului, în calitate de moștenitor al
defunctului B.F., 76.000 euro cu titlu de despăgubiri civile, în favoarea
reclamantului, în nume propriu, precum și 1.500 RON cu titlu de cheltuieli de
judecată.
Pentru a pronunța
această hotărâre, instanța de fond a avut în vedere următoarele considerente:
Tatăl reclamantului
B.F. a fost arestat la data de 9 iulie 1948, în vederea executării condamnării
pentru infracțiunea de uneltire contra orânduirii sociale întrucât agronom
fiind a lucrat o perioadă în Basarabia. Ulterior, când Basarabia a fost
preluată de URSS munca depusă de el, a fost considerată uneltire împotriva
orânduirii sociale. A fost eliberat în 26 august 1949 astfel cum reiese din
biletul nr. 5237 din 26 august 1949, eliberat de penitenciarul Aiud, depusă în
copie la dosarul cauzei. Ca urmare a acestei condamnări mama sa s-a îmbolnăvit
grav și nu a mai putut lucra, întreaga familie mutându-se la Beiuș. În ceea
ce-l privește pe reclamant la începutul cls. a IX-a în 11 noiembrie 1956, a
împrăștiat prin oraș manifeste anticomuniste, astfel că a doua zi, a fost
ridicat de miliție din sala de clasă și dus în arest. A stat în arestul
securității două luni și jumătate după care a fost transferat la mai multe
penitenciare, respectiv Penitenciarul Oradea, Aiud, Cluj, Ocnele Mari, Aiud și
în final Mărgineni, de unde a fost și eliberat după trei ani și jumătate de
detenție la data de 2 mai 1960, astfel cum rezultă din biletul de eliberare nr.
2681/1960. Prin Decizia nr. 254 din 12 februarie 2004 în conformitate cu
dispozițiile O.U.G. nr. 214/1999, i s-a acordat reclamantului calitatea de
luptător în rezistența anticomunistă. Totodată reclamantul a beneficiat și de
măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, primind o pensie
în cuantum de 700 RON.
Instanța a avut în
vedere la stabilirea cuantumului daunelor morale perioada de detenție,
consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic, importanța valorilor
lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori și intensitatea cu care
au fost percepute.
În baza dispozițiilor
art. 274 C. proc. civ., instanța a obligat pârâtul la plata sumei de 1.500 RON,
cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei
sentințe, au declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor
Publice și Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor.
Prin Decizia civilă
nr. 1041 din data de 21 aprilie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, s-au
admis recursurile, s-a modificat în parte Sentința civilă nr. 405/C din 29
noiembrie 2010, pronunțată de Tribunalul Bihor, în sensul că s-au redus
despăgubirile acordate reclamantului în calitate de moștenitor al defunctului
B.F. de la 26.000 euro la 13.000 euro, fiind menținute celelalte dispoziții ale
sentinței.
Pentru a pronunța
această hotărâre, instanța de recurs a avut în vedere următoarele considerente:
Astfel cum corect a
reținut instanța de fond, și nu s-a contestat de către recurenți, tatăl
reclamantului - B.F. - a fost arestat pentru executarea unei pedepse privative
de libertate dispuse pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire contra
orânduirii sociale - 13 luni de zile - fiindcă a lucrat în Basarabia ca
agronom, iar după preluarea Basarabiei de către fosta URSS acest aspect a fost
calificat ca infracțiune. Ca urmare, nu se poate elimina ceea ce a reținut
instanța de fond, faptul că această condamnare a avut un vădit caracter politic
în sensul art. 1 și 4 din Legea nr. 221/2009 și implicit se impunea constatarea
acestui aspect. Referitor la reclamant, după arestarea tatălui, a fost arestat
de securitate pentru manifeste anticomuniste, eliberat doar după 3 ani și 6
luni de detenție, aspect ce nu poate decât să facă aplicabile aceleași
dispoziții legale evocate mai sus referitor la constatarea caracterului vădit
de natură politică a acestei măsuri. De altfel reclamantul a primit și o
diplomă de recunoaștere a calității sale de luptător în rezistența
anticomunistă.
Cu privire la faptul
că nu s-ar mai putea acorda în baza Legii nr. 221/2009 despăgubiri morale, s-a
reținut că, deși art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care constituie
temeiul juridic al dreptului de a obține daune morale, a fost declarat
neconstituțional prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, această
decizie nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în primă instanță sau căi de
atac) la data pronunțării acestei decizii, ci eventual este aplicabilă celor
înregistrate ulterior pronunțării sale.
S-a mai reținut
faptul că, și în ipoteza în care s-ar considera că reclamantul nu mai poate
beneficia de despăgubiri în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.
221/2009, acesta este îndreptățit a obține despăgubiri pe dispozițiile de drept
comun (art. 998 C. civ.), câtă vreme s-a constatat caracterul politic al
măsurii administrative abuzive luate împotriva sa și a antecesorului său.
Menționăm că, într-o astfel de ipoteză, nu s-ar putea invoca nici prescripția
dreptului de a cere despăgubiri câtă vreme Legea nr. 221/2009 a repus persoana
în cauză în dreptul de a cere despăgubiri pentru prejudicii cauzate de măsurile
abuzive luate de regimul comunist instaurat în România după 6 martie 1945.
S-a concluzionat prin
aceea că, în cazul în care nu s-ar mai acorda despăgubiri reclamantului, deși
s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative abuzive, s-ar
încălca principiul egalității în drepturi și s-ar crea situații juridice
discriminatorii față de persoane care au obținut hotărâri definitive, ceea ce
ar contravine art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Referitor la
cuantumul daunelor ce se impun în astfel de situații, instanța a reținut că
este de notorietate și deci nu se impune a fi dovedit faptul că o deținere
provoacă traume atât de natură fizică cât mai ales psihică, nu doar celui în
cauză, ci și familiei acestuia, mai mult, tot de notorietate este și faptul că
ulterior arestării și relațiile sociale au avut de suferit, cele legate de
prietenie, vecinătate, relații de muncă. Cuantumul prejudiciului suferit în
astfel de situații nu poate fi însă determinat cu exactitate, astfel că, în
asemenea cazuri, datorită acestui aspect, în cauze similare, Curtea a hotărât
să acorde câte 2.000 euro pentru fiecare lună de detenție pentru cel ce a fost
privat de libertate efectiv și câte 1.000 euro pentru fiecare lună de detenție
în favoarea moștenitorilor acestuia.
Raportat la cele de
mai sus, instanța de recurs a admis recursurile, a modificat în parte sentința
în sensul reducerii despăgubirilor acordate reclamantului în calitate de
moștenitor al defunctului B.F., de la suma de 26.000 euro la 13.000 euro,
menținând celelalte dispoziții ale sentinței recurate.
Împotriva acestei
decizii a declarat din nou recurs Statul Român, reprezentat de Ministerul
Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor.
În primul rând,
recurentul susține admisibilitatea căii de atac, față de următoarele argumente:
Prin acțiunea cu care
a învestit instanța, reclamantul a invocat ca temei de drept dispozițiile Legii
nr. 221/2009.
Având în vedere
faptul că, despăgubirile au fost acordate în temeiul dreptului comun - art. 998
- 999 C. civ. și art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nu a
legii speciale, și mai mult raportat la valoarea cauzei (89.000 Euro), se
susține că instanța de recurs trebuia să constate că hotărârea primei instanțe
era supusă căii de atac a apelului și să recalifice recursul declarat de către
reclamant în apel sau să respingă recursul și să mențină hotărârea primei
instanțe întrucât temeiul de drept al acestui litigiu este Legea nr. 221/2001
și nu cele indicate în mod unilateral de către instanța de control judiciar.
Această calificare
greșită a căii de atac de către instanță care a exercitat controlul judiciar
asupra hotărârii pronunțate, în prezenta speță ar avea drept consecință
înlăturarea dreptului părții de a exercita toate mijloacele procesuale
stabilite de lege pentru a obține protecția dreptului sau cu respectarea
normelor de procedură specifice fiecărei căi de atac. A considera astfel,
înseamnă a priva părțile de un grad de jurisdicție și crea un regim
discriminatoriu. Astfel, există părți care beneficiază de 3 grade de
jurisdicție în cauze similare, și părți care, în urma calificării greșite a
căii de atac, beneficiază doar de două grade de jurisdicție și sunt lipsite
nejustificat de orice posibilitate de a critica măsura calificării. Or, acest
aspect reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a
Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil. Instanța europeană a
decis în mod constant că limitările dreptului la acces la un tribunal cuprinde
și condițiile în care poate fi atacată o hotărâre a unei instanțe de fond. În
măsura în care neîndeplinirea unei astfel de condiții nu se datorează culpei
titularului exercițiului căii de atac, el nu poate fi decăzut din posibilitatea
de a o pune în realizare. De altfel, o interpretare extrem de riguroasă făcută
de jurisdicțiile interne, unei reguli procedurale ce poate avea drept
consecință privarea părților de punerea în valoare a dreptului lor de acces la
un tribunal, sub forma imposibilității intentării unei căi de atac împotriva
unei hotărâri a unei instanțe inferioare, reprezintă o încălcare a
dispozițiilor art. 6 parag. 1 din Convenție.
Legalitatea căilor de
atac implică totodată și faptul că, calificarea greșită de către instanță a
căii de atac exercitate și, pe cale de consecință, pronunțarea unei hotărâri
judecătorești corespunzătoare acestei calificări, nu poate răpi dreptul părții
la respectiva cale de atac.
Prin urmare, partea
nu poate fi sancționată pentru eroarea făcută de instanța de control judiciar
în calificarea caii de atac cu care a fost învestită. Astfel, instanța a răpit
Statului o cale de atac prevăzută de lege, iar această greșeală poate și
trebuie a fi remediată tocmai prin admiterea recursului de către Înalta Curte
de Casație și Justiție.
Soluția pronunțată de
Curtea de Apel în aceste circumstanțe încalcă normele legale imperative privind
compunerea instanței fiind incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile
art. 304 pct. 1 C. proc. civ.
În susținerea
celui de al doilea motiv de recurs, recurentul susține că, mod corect a
declarat apel, iar instanța a procedat la recalificarea apelului declarat de
instituția noastră în recurs, probabil în urma modificării căii de atac prin
Legea nr. 202/2011.
Procedând astfel,
instanța a încălcat normele procesuale întrucât, recalificând calea de atac,
avea obligația de a scoate cauza de pe rol, să o înainteze serviciului de
statistică pentru a o înregistra ca și recurs și pentru a proceda la
repartizarea aleatorie unui complet de recurs.
Totodată, acesta
recalificare "în urma modificării căii de atac prin Legea nr.
202/2010" este făcută ca urmare a unei greșeli materiale întrucât din
considerentele deciziei se desprinde faptul că instanța și reclamantul au
calificat obiectul acestui litigiu ca fiind unul întemeiat pe prevederile
dreptului comun și pe art. 1 Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor
Omului și nu pe Legea nr. 221/2009, dar cu toate acestea reține că, în ceea ce
privește calea de atac sunt incidente prevederile Legii nr. 202/2010. Așadar,
pe lângă faptul că a calificat obiectul prezentului litigiu ca fiind cel
indicat mai sus, deși poziția instituției noastre este că acesta este un
litigiu întemeiat exclusiv pe prevederile Legii nr. 221/2009, a și creat o
situație mai mult decât favorabilă reclamantului, făcând aplicarea Legii nr.
202/2010 în ceea ce privește calea de atac exercitată.
În aceste condiții,
greșeala materială este mai mult decât evidentă întrucât litigiul poate avea
doar un temei de drept dintre cele amintite (adică sau dispozițiile dreptului
comun și prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului sau legea
specială, adică Legea nr. 221/2009) pentru că, în caz contrar, se creează o
situație discriminatorie față de Statul Român.
Această calificare
greșită a căii de atac de către instanța care a exercitat controlul judiciar
asupra hotărârii pronunțate, în prezenta speță ar avea drept consecință
înlăturarea dreptului părții de a exercita toate mijloacele procesuale
stabilite de lege pentru a obține protecția dreptului, cu respectarea normelor
de procedură specifice fiecărei căi de atac. A considera astfel, înseamnă a
priva părțile de un grad de jurisdicție și crea un regim discriminatoriu. Or,
acest aspect reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 6 din Convenția
Europeana a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil.
Pe fondul cauzei,
recurentul solicită respingerea acțiunii întrucât prevederile art. 5 alin. (1)
lit. a) din Legea nr. 221/2009, indicate de reclamant ca temei al pretențiilor
sale, au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21
octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie
2010, astfel că instanța trebuie să aibă în vedere dispozițiile art. 31 alin.
(1) din Legea nr. 47/1992 și dispozițiile art. 147 din Constituție.
Intimatul-reclamant a
formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității
recursului.
Înalta Curte, la
termenul din 14 septembrie 2012, a pus în discuția părților excepția
inadmisibilității recursului, invocată de intimat, pe care o va analiza cu
prioritate, față de dispozițiile art. 137 C. proc. civ. și pe care o va admite,
pentru considerentele care succed:
Învestită cu o cale
de atac, în speță recurs, instanța are de verificat, cu titlu preliminar,
admisibilitatea acesteia, întrucât împotriva hotărârii judecătorești se pot
exercita căile de atac prevăzute de lege prin dispoziții imperative, de la care
nu se poate deroga.
Potrivit
dispozițiilor art. 299 C. proc. civ., sunt supuse recursului hotărârile date
fără drept de apel, cele date în apel, precum și în condițiile prevăzute de
lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională, iar potrivit art.
377 alin. (2) pct. 4 din același cod „sunt hotărâri irevocabile hotărârile date
în recurs chiar dacă prin acestea s-a soluționat fondul pricinii”.
Față de aceste
dispoziții, recursul declarat împotriva unei decizii irevocabile a unei
instanțe de recurs este inadmisibil, o asemenea hotărâre nefiind susceptibilă
de a mai fi supusă acestei căi de atac.
Având în vedere că
prin hotărârea Curții de apel a fost soluționat recursul declarat împotriva
sentinței tribunalului, aceasta este irevocabilă, iar recursul declarat
împotriva hotărârii prin care a fost soluționat recursul este inadmisibil.
Pentru aceste
considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,
Înalta Curte va respinge recursul ca inadmisibil.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
inadmisibil, recursul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de
Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice
Bihor împotriva Deciziei civile nr. 1041 din 21 aprilie 2011.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 14 septembrie 2012.
Procesat de GGC - LM