ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5317/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 405/C din data de 29 noiembrie 2010, pronunțată de Tribunalul Bihor s-a admis acțiunea formulată de reclamantul B.U.T. și a fost obligat pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 26.000 euro cu titlu de despăgubiri civile în favoarea reclamantului, în calitate de moștenitor al defunctului B.F., 76.000 euro cu titlu de despăgubiri civile, în favoarea reclamantului, în nume propriu, precum și 1.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a avut în vedere următoarele considerente: Tatăl reclamantului B.F. a fost arestat la data de 9 iulie 1948, în vederea executării condamnării pentru infracțiunea de uneltire contra orânduirii sociale întrucât agronom fiind a lucrat o perioadă în Basarabia.

Ulterior, când Basarabia a fost preluată de URSS munca depusă de el, a fost considerată uneltire împotriva orânduirii sociale. A fost eliberat în 26 august 1949 astfel cum reiese din biletul nr. 5237 din 26 august 1949, eliberat de penitenciarul Aiud, depusă în copie la dosarul cauzei. Ca urmare a acestei condamnări mama sa s-a îmbolnăvit grav și nu a mai putut lucra, întreaga familie mutându-se la Beiuș. În ceea ce-l privește pe reclamant la începutul cls. a IX-a în 11 noiembrie 1956, a împrăștiat prin oraș manifeste anticomuniste, astfel că a doua zi, a fost ridicat de miliție din sala de clasă și dus în arest. A stat în arestul securității două luni și jumătate după care a fost transferat la mai multe penitenciare, respectiv Penitenciarul Oradea, Aiud, Cluj, Ocnele Mari, Aiud și în final Mărgineni, de unde a fost și eliberat după trei ani și jumătate de detenție la data de 2 mai 1960, astfel cum rezultă din biletul de eliberare nr. 2681/1960.

Prin Decizia nr. 254 din 12 februarie 2004 în conformitate cu dispozițiile O.U.G. nr. 214/1999, i s-a acordat reclamantului calitatea de luptător în rezistența anticomunistă. Totodată reclamantul a beneficiat și de măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, primind o pensie în cuantum de 700 RON. Instanța a avut în vedere la stabilirea cuantumului daunelor morale perioada de detenție, consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute. În baza dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., instanța a obligat pârâtul la plata sumei de 1.500 RON, cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, au declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor. Prin Decizia civilă nr. 1041 din data de 21 aprilie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, s-au admis recursurile, s-a modificat în parte Sentința civilă nr. 405/C din 29 noiembrie 2010, pronunțată de Tribunalul Bihor, în sensul că s-au redus despăgubirile acordate reclamantului în calitate de moștenitor al defunctului B.F. de la 26.000 euro la 13.000 euro, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de recurs a avut în vedere următoarele considerente: Astfel cum corect a reținut instanța de fond, și nu s-a contestat de către recurenți, tatăl reclamantului - B.F.

- a fost arestat pentru executarea unei pedepse privative de libertate dispuse pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire contra orânduirii sociale - 13 luni de zile - fiindcă a lucrat în Basarabia ca agronom, iar după preluarea Basarabiei de către fosta URSS acest aspect a fost calificat ca infracțiune. Ca urmare, nu se poate elimina ceea ce a reținut instanța de fond, faptul că această condamnare a avut un vădit caracter politic în sensul art. 1 și 4 din Legea nr. 221/2009 și implicit se impunea constatarea acestui aspect. Referitor la reclamant, după arestarea tatălui, a fost arestat de securitate pentru manifeste anticomuniste, eliberat doar după 3 ani și 6 luni de detenție, aspect ce nu poate decât să facă aplicabile aceleași dispoziții legale evocate mai sus referitor la constatarea caracterului vădit de natură politică a acestei măsuri.

De altfel reclamantul a primit și o diplomă de recunoaștere a calității sale de luptător în rezistența anticomunistă. Cu privire la faptul că nu s-ar mai putea acorda în baza Legii nr. 221/2009 despăgubiri morale, s-a reținut că, deși art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care constituie temeiul juridic al dreptului de a obține daune morale, a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, această decizie nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în primă instanță sau căi de atac) la data pronunțării acestei decizii, ci eventual este aplicabilă celor înregistrate ulterior pronunțării sale.

S-a mai reținut faptul că, și în ipoteza în care s-ar considera că reclamantul nu mai poate beneficia de despăgubiri în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, acesta este îndreptățit a obține despăgubiri pe dispozițiile de drept comun (art. 998 C. civ.), câtă vreme s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative abuzive luate împotriva sa și a antecesorului său.

Menționăm că, într-o astfel de ipoteză, nu s-ar putea invoca nici prescripția dreptului de a cere despăgubiri câtă vreme Legea nr. 221/2009 a repus persoana în cauză în dreptul de a cere despăgubiri pentru prejudicii cauzate de măsurile abuzive luate de regimul comunist instaurat în România după 6 martie 1945. S-a concluzionat prin aceea că, în cazul în care nu s-ar mai acorda despăgubiri reclamantului, deși s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative abuzive, s-ar încălca principiul egalității în drepturi și s-ar crea situații juridice discriminatorii față de persoane care au obținut hotărâri definitive, ceea ce ar contravine art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Referitor la cuantumul daunelor ce se impun în astfel de situații, instanța a reținut că este de notorietate și deci nu se impune a fi dovedit faptul că o deținere provoacă traume atât de natură fizică cât mai ales psihică, nu doar celui în cauză, ci și familiei acestuia, mai mult, tot de notorietate este și faptul că ulterior arestării și relațiile sociale au avut de suferit, cele legate de prietenie, vecinătate, relații de muncă. Cuantumul prejudiciului suferit în astfel de situații nu poate fi însă determinat cu exactitate, astfel că, în asemenea cazuri, datorită acestui aspect, în cauze similare, Curtea a hotărât să acorde câte 2.000 euro pentru fiecare lună de detenție pentru cel ce a fost privat de libertate efectiv și câte 1.000 euro pentru fiecare lună de detenție în favoarea moștenitorilor acestuia.

Raportat la cele de mai sus, instanța de recurs a admis recursurile, a modificat în parte sentința în sensul reducerii despăgubirilor acordate reclamantului în calitate de moștenitor al defunctului B.F., de la suma de 26.000 euro la 13.000 euro, menținând celelalte dispoziții ale sentinței recurate. Împotriva acestei decizii a declarat din nou recurs Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor. 1. În primul rând, recurentul susține admisibilitatea căii de atac, față de următoarele argumente: Prin acțiunea cu care a învestit instanța, reclamantul a invocat ca temei de drept dispozițiile Legii nr. 221/2009. Având în vedere faptul că, despăgubirile au fost acordate în temeiul dreptului comun - art. 998 - 999 C. civ.

și art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nu a legii speciale, și mai mult raportat la valoarea cauzei (89.000 Euro), se susține că instanța de recurs trebuia să constate că hotărârea primei instanțe era supusă căii de atac a apelului și să recalifice recursul declarat de către reclamant în apel sau să respingă recursul și să mențină hotărârea primei instanțe întrucât temeiul de drept al acestui litigiu este Legea nr. 221/2001 și nu cele indicate în mod unilateral de către instanța de control judiciar. Această calificare greșită a căii de atac de către instanță care a exercitat controlul judiciar asupra hotărârii pronunțate, în prezenta speță ar avea drept consecință înlăturarea dreptului părții de a exercita toate mijloacele procesuale stabilite de lege pentru a obține protecția dreptului sau cu respectarea normelor de procedură specifice fiecărei căi de atac.

A considera astfel, înseamnă a priva părțile de un grad de jurisdicție și crea un regim discriminatoriu. Astfel, există părți care beneficiază de 3 grade de jurisdicție în cauze similare, și părți care, în urma calificării greșite a căii de atac, beneficiază doar de două grade de jurisdicție și sunt lipsite nejustificat de orice posibilitate de a critica măsura calificării. Or, acest aspect reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil. Instanța europeană a decis în mod constant că limitările dreptului la acces la un tribunal cuprinde și condițiile în care poate fi atacată o hotărâre a unei instanțe de fond. În măsura în care neîndeplinirea unei astfel de condiții nu se datorează culpei titularului exercițiului căii de atac, el nu poate fi decăzut din posibilitatea de a o pune în realizare.

De altfel, o interpretare extrem de riguroasă făcută de jurisdicțiile interne, unei reguli procedurale ce poate avea drept consecință privarea părților de punerea în valoare a dreptului lor de acces la un tribunal, sub forma imposibilității intentării unei căi de atac împotriva unei hotărâri a unei instanțe inferioare, reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 6 parag. 1 din Convenție. Legalitatea căilor de atac implică totodată și faptul că, calificarea greșită de către instanță a căii de atac exercitate și, pe cale de consecință, pronunțarea unei hotărâri judecătorești corespunzătoare acestei calificări, nu poate răpi dreptul părții la respectiva cale de atac. Prin urmare, partea nu poate fi sancționată pentru eroarea făcută de instanța de control judiciar în calificarea caii de atac cu care a fost învestită.

Astfel, instanța a răpit Statului o cale de atac prevăzută de lege, iar această greșeală poate și trebuie a fi remediată tocmai prin admiterea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție. Soluția pronunțată de Curtea de Apel în aceste circumstanțe încalcă normele legale imperative privind compunerea instanței fiind incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ. 2. În susținerea celui de al doilea motiv de recurs, recurentul susține că, mod corect a declarat apel, iar instanța a procedat la recalificarea apelului declarat de instituția noastră în recurs, probabil în urma modificării căii de atac prin Legea nr. 202/2011. Procedând astfel, instanța a încălcat normele procesuale întrucât, recalificând calea de atac, avea obligația de a scoate cauza de pe rol, să o înainteze serviciului de statistică pentru a o înregistra ca și recurs și pentru a proceda la repartizarea aleatorie unui complet de recurs.

Totodată, acesta recalificare "în urma modificării căii de atac prin Legea nr. 202/2010" este făcută ca urmare a unei greșeli materiale întrucât din considerentele deciziei se desprinde faptul că instanța și reclamantul au calificat obiectul acestui litigiu ca fiind unul întemeiat pe prevederile dreptului comun și pe art. 1 Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și nu pe Legea nr. 221/2009, dar cu toate acestea reține că, în ceea ce privește calea de atac sunt incidente prevederile Legii nr. 202/2010. Așadar, pe lângă faptul că a calificat obiectul prezentului litigiu ca fiind cel indicat mai sus, deși poziția instituției noastre este că acesta este un litigiu întemeiat exclusiv pe prevederile Legii nr. 221/2009, a și creat o situație mai mult decât favorabilă reclamantului, făcând aplicarea Legii nr. 202/2010 în ceea ce privește calea de atac exercitată.

În aceste condiții, greșeala materială este mai mult decât evidentă întrucât litigiul poate avea doar un temei de drept dintre cele amintite (adică sau dispozițiile dreptului comun și prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului sau legea specială, adică Legea nr. 221/2009) pentru că, în caz contrar, se creează o situație discriminatorie față de Statul Român. Această calificare greșită a căii de atac de către instanța care a exercitat controlul judiciar asupra hotărârii pronunțate, în prezenta speță ar avea drept consecință înlăturarea dreptului părții de a exercita toate mijloacele procesuale stabilite de lege pentru a obține protecția dreptului, cu respectarea normelor de procedură specifice fiecărei căi de atac.

A considera astfel, înseamnă a priva părțile de un grad de jurisdicție și crea un regim discriminatoriu. Or, acest aspect reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil. 3. Pe fondul cauzei, recurentul solicită respingerea acțiunii întrucât prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, indicate de reclamant ca temei al pretențiilor sale, au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, astfel că instanța trebuie să aibă în vedere dispozițiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și dispozițiile art. 147 din Constituție.

Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului. Înalta Curte, la termenul din 14 septembrie 2012, a pus în discuția părților excepția inadmisibilității recursului, invocată de intimat, pe care o va analiza cu prioritate, față de dispozițiile art. 137 C. proc. civ. și pe care o va admite, pentru considerentele care succed: Învestită cu o cale de atac, în speță recurs, instanța are de verificat, cu titlu preliminar, admisibilitatea acesteia, întrucât împotriva hotărârii judecătorești se pot exercita căile de atac prevăzute de lege prin dispoziții imperative, de la care nu se poate deroga. Potrivit dispozițiilor art. 299 C. proc.

civ., sunt supuse recursului hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum și în condițiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională, iar potrivit art. 377 alin. (2) pct. 4 din același cod „sunt hotărâri irevocabile hotărârile date în recurs chiar dacă prin acestea s-a soluționat fondul pricinii”. Față de aceste dispoziții, recursul declarat împotriva unei decizii irevocabile a unei instanțe de recurs este inadmisibil, o asemenea hotărâre nefiind susceptibilă de a mai fi supusă acestei căi de atac. Având în vedere că prin hotărârea Curții de apel a fost soluționat recursul declarat împotriva sentinței tribunalului, aceasta este irevocabilă, iar recursul declarat împotriva hotărârii prin care a fost soluționat recursul este inadmisibil.

Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor împotriva Deciziei civile nr. 1041 din 21 aprilie 2011. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 septembrie 2012. Procesat de GGC - LM