ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7651/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea formulată la data de 17 noiembrie 2009 și completată ulterior, reclamantul Ț.C.

a acționat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca, prin sentința ce o va pronunța, să constate caracterul politic al măsurilor întreprinse de organele de securitate asupra sa și să fie obligat pârâtul la plata sumei de 300.000 RON, reprezentând daune morale pentru prejudiciul cauzat ca urmare a faptului că a fost oprimat de organele fostei securități pentru exprimarea protestului împotriva fostului regim comunist, în perioada anilor 1988 - 1989. Prin Sentința civilă nr. 158 din 20 mai 2010 a Tribunalului Gorj, s-a admis acțiunea în parte, s-a constatat caracterul politic al măsurilor administrative întreprinse de organele de securitate asupra reclamantului și a fost obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să plătească reclamantului suma de 15.000 RON despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

A reținut Tribunalul că reclamantul era angajat ca electrician în cadrul I. E. Rovinari și, din anul 1988, a fost luat în evidența organelor de securitate din cauza comentariilor negative, ostile, pe care le făcea la locul de muncă asupra regimului comunist, în urma audierii postului de radio „Europa Liberă”, precum și a comentariilor elogioase făcute la adresa regimurilor occidentale. Din această cauză, a fost luată, de către organele de securitate, măsura avertizării administrative a reclamantului, punându-i-se în vedere că va fi dat afară de la serviciu și va suporta rigorile legii dacă va continua propaganda și comentariile ostile la adresa orânduirii sociale și de stat din România.

Determinat de atitudinea și comentariile pe care reclamantul le făcea la adresa regimului din acea perioadă, acesta a fost anchetat la sediul organelor de securitate, intimidat, amenințat cu trimiterea în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de propagandă împotriva orânduirii socialiste, i-a fost percheziționat domiciliul, interceptate corespondența și convorbirile telefonice, aspecte rezultate din materialul probator de la dosar. În speță, din înscrisurile depuse la dosar, rezultă că reclamantul, în perioada 1988 - 1989, a fost supus măsurilor represive exercitate asupra sa de către organele de securitate din cauza convingerilor anticomuniste pe care le manifesta, prin Decizia nr. 42/2010 fiindu-i acordată și calitatea de luptător în Rezistența Anticomunistă.

S-a apreciat că măsurile administrative care s-au întreprins împotriva sa de către organele fostei securități, în sensul că a fost dus și anchetat la sediul securității, supus la amenințări, intimidări, fiindu-i făcute percheziții domiciliare, interceptate corespondența și convorbirile telefonice, instalate mijloace tehnice de supraveghere, fiind pus în discuția colectivului de la locul de muncă au caracter politic, încadrându-se în prevederile art. 4 (1) și art. 1 (3) din Legea nr. 221/2009. De asemenea, aceste măsuri au avut drept consecință lezarea demnității, a intereselor legitime ale reclamantului, i-au afectat sănătatea, astfel încât acestuia i se cuvin daune morale pentru toate aceste suferințe.

În ceea ce privește suma stabilită cu titlu de daune morale, aceasta va viza atingerea adusă onoarei, cinstei, demnității, reputației reclamantului sub toate aspectele (dreptul la imagine, la o anumită reputație și poziție în societate, dar și suferințele fizice încercate de acesta pe durata exercitării măsurilor). Cum daunele morale cuvenite nu pot fi cuantificate decât prin aplicarea principiului echității, care trebuie să guverneze acest domeniu, instanța a considerat ca fiind echitabilă suma de 15.000 RON. Împotriva acestei sentințe au declarat apel ambele părți. Prin Decizia civilă nr. 407 din 18 noiembrie 2010, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de pârât; a schimbat, în parte, sentința apelată și a respins acțiunea formulată de reclamant privind obligarea pârâtului la plata daunelor morale.

A fost menținut restul dispozițiilor sentinței civile privind admiterea cererii pentru constatarea caracterului politic al măsurilor administrative luate față de reclamant. S-a respins apelul declarat de reclamant. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut următoarele: Cum caracterul devolutiv al apelului este limitat de obiectul criticilor expuse de apelant, instanța a constatat că, sub aspectul admiterii capătului de acțiune ce vizează constatarea caracterului politic al măsurilor, sentința a devenit irevocabilă, această cerere nefiind supusă controlului în apel. Prima instanță și-a întemeiat admiterea cererii în pretenții pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Aceste dispoziții au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15.11.2010, astfel că instanța trebuie să aibă în vedere dispozițiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și dispozițiile art. 147 din Constituție. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituțională își încetează efectele după 45 zile de la publicarea deciziei în M. Of., iar, pe durata acestui termen, dispozițiile sunt suspendate de drept. Deși, la data soluționării apelului de față, termenul de 45 zile prevăzut de textul constituțional nu a expirat, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate, suspendarea echivalând cu inexistența normei juridice, cu atât mai mult cu cât se prevede expres că, după împlinirea termenului, dispozițiile legale își încetează efectele.

În condițiile stabilite de art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și art. 147 alin. (4) din Constituție, decizia care a declarat neconstituțională o dispoziție legală este definitivă și obligatorie, efectele sale se răsfrâng și în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția. Decizia este general obligatorie, opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanțele judecătorești și are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că, după publicare, ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în viitor. Asupra caracterului și obligativității unor astfel de decizii s-a pronunțat Curtea Constituțională (Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999, Decizia nr. 169 din 2 noiembrie 1999, publicată în M. Of.

nr. 151/12.04.2000), stabilind că obligativitatea deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele judecătorești, ca, de altfel, și pentru celelalte persoane fizice și juridice, decurge din principiul înscris în art. 51 din Constituție, în redactarea de la data respectivă, potrivit căruia respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie. Curtea a arătat că prevederea normativă a cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de niciun subiect de drept, cu atât mai puțin de instituțiile publice, încetându-i-se de drept efectele pentru viitor, și anume de la data publicării deciziei Curții Constituționale în M. Of. Mai mult, în situația în care Parlamentul sau Guvernul nu ar interveni pentru modificarea legii sau ar depăși termenul de 45 zile, decizia Curții Constituționale nu și-ar înceta efectele, ci, dimpotrivă, aceste efecte se produc în continuare.

Caracterul obligatoriu opozabil tuturor al deciziilor Curții Constituționale, prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe, implică existența răspunderii juridice în cazul nerespectării acestor decizii, răspundere similară cu aceea a nerespectării unei legi adoptate de către Parlament sau a unei ordonanțe emise de Guvern, care decurge din caracterul imperativ al dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Constituție, potrivit cu care România este stat de drept. În lipsa unei astfel de răspunderi, s-ar ajunge la înlăturarea, de către una dintre puterile statului, a acestui principiu fundamental, ceea ce este inadmisibil.

De asemenea, nerespectarea unei decizii a Curții Constituționale poate consta, în lumina art. 11 și 20 din Constituție, în răspunderea juridică, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, prin pronunțarea unei hotărâri a Curții Europene a Drepturilor Omului împotriva statului. Concluzia care se impune este aceea că dispoziția din lege declarată neconstituțională nu se mai poate aplica, instanța învestită cu soluționarea unei acțiuni căreia i se aplica norma declarată neconstituțională continuând soluționarea cauzei și având obligația să nu aplice în acea cauză dispozițiile legale a căror neconstituționalitate a fost constatată prin decizia Curții Constituționale.

În măsura în care este necesar, instanța judecătorească va aplica direct dispozițiile Constituției de care depinde soluționarea procesului, în absența unei reglementări legale care să fi înlocuit sau completat dispozițiile prevăzute prin decizia pronunțată de Curtea Constituțională, promovând, astfel, actualitatea principiilor statului de drept, asigurarea supremației Constituției, precum și importanța controlului constituționalității legilor de către Curtea Constituțională, ca factori pentru întărirea statului de drept. Constatând că nu mai sunt aplicabile, fiind contrare Constituției, dispozițiile invocate de reclamant în promovarea acțiunii și aplicate de prima instanță pentru admiterea cererii privind acordarea daunelor morale, instanța de apel a apreciat că acțiunea este neîntemeiată.

Pentru a ajunge la această concluzie, s-au avut în vedere și dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza a doua (dispoziții care nu au făcut obiectul controlului de neconstituționalitate) și dispozițiile art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, potrivit cu care instanța trebuie să țină seama de drepturile deja stabilite în condițiile Decretului-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, verificând dacă repararea prejudiciului în condițiile acestor acte normative nu este suficientă. În speță, se constată că, începând cu anul 2010, reclamantul a beneficiat de drepturile recunoscute prin legislația în vigoare celor care au calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, apreciindu-se că prejudiciul suferit de aceasta în perioada mai 1988 - decembrie 1989, cât a fost persecutat de organele de securitate, este suficient reparat ca urmare a beneficierii de drepturile materiale potrivit actelor normative reparatorii anterioare.

De asemenea, s-a considerat că daunele morale solicitate pentru suferințele reclamantului nu pot fi acordate în condițiile dreptului comun, apreciindu-se că perioada mare de timp scursă de la data când suferințele au fost produse până în prezent a atenuat prejudiciul moral produs prin aplicarea măsurii administrative cu caracter politic. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul Ț.C. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Gorj. I. Reclamantul Ț.C. a criticat decizia din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., susținând că decizia recurată este nelegală în raport de dispozițiile art. 129 alin. (4) și (5), art. 24 alin. (1) din Constituția României, deoarece instanța de apel, fiind lipsită de rol activ, obligație care îi incumbă în raport de dispozițiile legale enunțate, a reținut incidența, în cauză, a Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, fără a pune în discuția contradictorie a părților acest fapt, încălcându-se, în mod grav, dreptul la apărare al reclamantului, De asemenea, raportat la art. 306 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cu care „motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu de instanța de recurs, care, însă este obligată să le pună în dezbaterea părților”, aceste dispoziții legale au fost încălcate de instanța de apel, pentru aceleași argumente.

Instanța de apel a nerespectat și dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituția României, deoarece, la data judecării apelurilor, termenul de 45 de zile nu expirase. Critica este întemeiată și în ipoteza în care Parlamentul sau Guvernul vor pune de acord cu Constituția dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care constituie temeiul de drept al cererii reclamantului, chiar și după expirarea acestui termen, încălcându-se astfel și dreptul la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. II. Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Gorj a susținut că sentința recurată este nelegală, deoarece, în mod greșit, instanța de apel a constatat faptul că nu a criticat sentința sub aspectul constatării caracterului politic al măsurilor administrative suferite de reclamant, hotărârea primei instanțe fiind atacată sub toate aspectele.

Cum apelul este o cale de atac devolutivă, instanța de apel trebuia să analizeze sentința și sub aspectul constatării caracterului politic al măsurilor suferite de intimatul reclamant. În condițiile în care, prin Dispoziția nr. 42 din 16 aprilie 2010, Asociația Foștilor Deținuți Politici din România a recunoscut reclamantului calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, eliberându-i în acest sens și carnetul de membru nr. 263/1997, capătul de cerere privind constatarea caracterului politic a rămas fără obiect. Recurenții au solicitat admiterea căii de atac exercitate conform celor susținute. În dosar nu s-au formulat întâmpinări. Analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 5, 9 și respectiv, pct. 7 C. proc.

civ., Înalta Curte constată următoarele: I. În ceea ce privește recursul declarat de reclamant, susținerile sale vor fi verificate din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc. civ. în legătură cu critica nesupunerii dezbaterii părților a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale și a art. 304 pct. 9 în legătură cu critica referitoare la încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Critica privind încălcarea regulilor procedurale cu referire la nerespectarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare al reclamantului sunt neîntemeiate, deoarece instanța de apel, anterior acordării cuvântului părților asupra apelurilor declarate în cauză, a pus în discuție Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale și efectele produse de aceasta asupra litigiului pendinte, după cum rezultă din cele consemnate în partea introductivă a deciziei recurate.

Nu se poate reține, astfel, încălcarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare în ceea ce-l privește pe apelantul reclamant, nefiind întrunite, astfel, condițiile motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Criticile recurentului sunt însă întemeiate în ceea ce privește efectele aplicării deciziei Curții Constituționale în cauza de față. Astfel, aplicarea deciziei în discuție determină încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, din perspectiva „dreptului de acces la o instanță”.

Art. 6 garantează dreptul fiecărei persoane de a avea acces la o instanță, care trebuie să fie efectiv, care nu este unul absolut, în sensul că este susceptibil de limitări, limitări care, ca și în cazul art. 1 din Primul Protocol, trebuie să respecte anumite principii, și anume să urmărească un scop legitim, să nu afecteze substanța dreptului și să asigure un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele alese. Aplicarea deciziei Curții Constituționale în apel, decizie care nu a fost urmată de intervenția legislativului în armonizarea dispoziției declarate neconstituționale cu legea fundamentală, are ca efect lipsirea, în totalitate, a instanței de apel, astfel cum s-a întâmplat în cauza de față, de posibilitatea de a analiza legalitatea hotărârii primei instanțe din perspectiva normelor legale avute în vedere de aceasta și în vigoare la data pronunțării ei, cu consecința defavorabilă pentru reclamant, de respingere a acțiunii.

Or, aceasta înseamnă o ingerință în dreptul de acces al reclamantului la un tribunal, ingerință care nu asigură un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit, de ordin patrimonial, pentru stat, și mijloacele alese. Aplicarea deciziei Curții în faza procesuală a apelului, cu consecința respingerii acțiunii formulate de reclamant, ca neîntemeiată, l-a lipsit practic pe acesta și în absența oricărei culpe procesuale din partea sa, de posibilitatea obținerii unei hotărâri definitive și irevocabile favorabile (dacă este cazul), în baza căreia să-și poată valorifica dreptul la despăgubiri.

Chiar dacă instanța de apel, în soluția pronunțată, a dat eficiență caracterului obligatoriu al deciziei Curții Constituționale pentru toți destinatarii normei supuse controlului de constituționalitate și care a fost declarată neconstituțională, ceea ce, din perspectiva legislației naționale, este corect, a omis să verifice și, astfel, să acorde prioritate dispozițiilor din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României. Potrivit dispoziției din legea fundamentală, în cazul neconcordanței între pactele și tratatele referitoare la drepturile fundamentale ale omului și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne cuprind dispoziții mai favorabile.

Prin urmare, cum aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 are ca efect suprimarea temeiul juridic al acțiunii, pe parcursul procesului, și, printre altele, încalcă dreptul de acces al reclamantului la o instanță, garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, se impune înlăturarea sa în soluționarea cauzei, cu consecința admiterii recursului și trimiterii cauzei spre rejudecare, la aceeași curte de apel. II. În ceea ce privește recursul declarat de pârât, susținerile sale privind nepronunțarea instanței de apel asupra criticilor formulate de această parte în legătură cu constatarea, de către prima instanță, a caracterului politic al măsurilor dispuse față de reclamant, sunt neîntemeiate.

Astfel, pârâtul nu a criticat sentința sub aspectul soluției de admitere a cererii de constatare a caracterului politic al măsurilor administrative dispuse față de reclamant, în regimul politic trecut, ci doar în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate de prima instanță. Or, apelul are caracter devolutiv în limitele criticilor formulate de apelant, astfel încât, în absența contestării soluției pronunțate de prima instanță în ceea ce privește o anumită cerere, hotărârea dată în soluționarea acestei cereri intră în puterea lucrului judecat, cum a reținut în mod corect și Curtea. Cu toate acestea, cum, în urma aplicării Deciziei nr. 1358/2010, instanța de apel nu s-a mai pronunțat asupra motivelor de apel formulate de pârât în legătură cu cuantumul despăgubirilor stabilite de prima instanță, se impune admiterea și a recursului declarat de această parte, pentru o rezolvare unitară a cauzei, ambele părți criticând soluția primei instanțe sub acest aspect.

În concluzie, în baza art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite ambele recursuri, va casa decizia atacată și va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași curte de apel, pentru analizarea criticilor formulate de părți în legătură cu cuantumul despăgubirilor stabilite de prima instanță și criteriile legale și jurisprudențiale ce trebuie avute în vedere la soluționarea cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de reclamantul Ț.C. și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Gorj, împotriva Deciziei nr. 407 din 18 noiembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia recurată și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 31 octombrie 2011.