ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7651/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7651/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de 17

noiembrie 2009 și completată ulterior, reclamantul Ț.C. a acționat în judecată

pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând

instanței ca, prin sentința ce o va pronunța, să constate caracterul politic al

măsurilor întreprinse de organele de securitate asupra sa și să fie obligat

pârâtul la plata sumei de 300.000 RON, reprezentând daune morale pentru

prejudiciul cauzat ca urmare a faptului că a fost oprimat de organele fostei

securități pentru exprimarea protestului împotriva fostului regim comunist, în

perioada anilor 1988 - 1989.

Prin Sentința civilă

nr. 158 din 20 mai 2010 a Tribunalului Gorj, s-a admis acțiunea în parte, s-a

constatat caracterul politic al măsurilor administrative întreprinse de

organele de securitate asupra reclamantului și a fost obligat pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să plătească reclamantului suma de

15.000 RON despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

A reținut Tribunalul

că reclamantul era angajat ca electrician în cadrul I. E. Rovinari și, din anul

1988, a fost luat în evidența organelor de securitate din cauza comentariilor

negative, ostile, pe care le făcea la locul de muncă asupra regimului comunist,

în urma audierii postului de radio „Europa Liberă”, precum și a comentariilor

elogioase făcute la adresa regimurilor occidentale.

Din această cauză, a

fost luată, de către organele de securitate, măsura avertizării administrative

a reclamantului, punându-i-se în vedere că va fi dat afară de la serviciu și va

suporta rigorile legii dacă va continua propaganda și comentariile ostile la

adresa orânduirii sociale și de stat din România.

Determinat de

atitudinea și comentariile pe care reclamantul le făcea la adresa regimului din

acea perioadă, acesta a fost anchetat la sediul organelor de securitate, intimidat,

amenințat cu trimiterea în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de

propagandă împotriva orânduirii socialiste, i-a fost percheziționat domiciliul,

interceptate corespondența și convorbirile telefonice, aspecte rezultate din

materialul probator de la dosar.

În speță, din

înscrisurile depuse la dosar, rezultă că reclamantul, în perioada 1988 - 1989,

a fost supus măsurilor represive exercitate asupra sa de către organele de

securitate din cauza convingerilor anticomuniste pe care le manifesta, prin

Decizia nr. 42/2010 fiindu-i acordată și calitatea de luptător în Rezistența

Anticomunistă.

S-a apreciat că

măsurile administrative care s-au întreprins împotriva sa de către organele

fostei securități, în sensul că a fost dus și anchetat la sediul securității,

supus la amenințări, intimidări, fiindu-i făcute percheziții domiciliare,

interceptate corespondența și convorbirile telefonice, instalate mijloace

tehnice de supraveghere, fiind pus în discuția colectivului de la locul de

muncă au caracter politic, încadrându-se în prevederile art. 4 (1) și art. 1

(3) din Legea nr. 221/2009. De asemenea, aceste măsuri au avut drept consecință

lezarea demnității, a intereselor legitime ale reclamantului, i-au afectat

sănătatea, astfel încât acestuia i se cuvin daune morale pentru toate aceste

suferințe.

În ceea ce privește

suma stabilită cu titlu de daune morale, aceasta va viza atingerea adusă

onoarei, cinstei, demnității, reputației reclamantului sub toate aspectele

(dreptul la imagine, la o anumită reputație și poziție în societate, dar și

suferințele fizice încercate de acesta pe durata exercitării măsurilor).

Cum daunele morale

cuvenite nu pot fi cuantificate decât prin aplicarea principiului echității,

care trebuie să guverneze acest domeniu, instanța a considerat ca fiind

echitabilă suma de 15.000 RON.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel ambele părți.

Prin Decizia civilă

nr. 407 din 18 noiembrie 2010, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de pârât; a

schimbat, în parte, sentința apelată și a respins acțiunea formulată de

reclamant privind obligarea pârâtului la plata daunelor morale.

A fost menținut

restul dispozițiilor sentinței civile privind admiterea cererii pentru

constatarea caracterului politic al măsurilor administrative luate față de

reclamant.

S-a respins apelul

declarat de reclamant.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea a reținut următoarele:

Cum caracterul

devolutiv al apelului este limitat de obiectul criticilor expuse de apelant,

instanța a constatat că, sub aspectul admiterii capătului de acțiune ce vizează

constatarea caracterului politic al măsurilor, sentința a devenit irevocabilă,

această cerere nefiind supusă controlului în apel.

Prima instanță și-a

întemeiat admiterea cererii în pretenții pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009.

Aceste dispoziții au

fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a

Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15.11.2010, astfel că instanța

trebuie să aibă în vedere dispozițiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992

și dispozițiile art. 147 din Constituție.

Potrivit art. 147

alin. (1) din Constituție, decizia prin care o normă de drept a fost declarată

neconstituțională își încetează efectele după 45 zile de la publicarea deciziei

în M. Of., iar, pe durata acestui termen, dispozițiile sunt suspendate de

drept.

Deși, la data

soluționării apelului de față, termenul de 45 zile prevăzut de textul

constituțional nu a expirat, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate, suspendarea echivalând cu inexistența

normei juridice, cu atât mai mult cu cât se prevede expres că, după împlinirea

termenului, dispozițiile legale își încetează efectele.

În condițiile

stabilite de art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și art. 147 alin.

(4) din Constituție, decizia care a declarat neconstituțională o dispoziție

legală este definitivă și obligatorie, efectele sale se răsfrâng și în alte

cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția. Decizia este general

obligatorie, opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanțele judecătorești și

are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că, după publicare, ea are

efect asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa

în viitor.

Asupra caracterului

și obligativității unor astfel de decizii s-a pronunțat Curtea Constituțională

(Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999, Decizia nr. 169 din 2 noiembrie 1999,

publicată în M. Of. nr. 151/12.04.2000), stabilind că obligativitatea

deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele judecătorești, ca, de

altfel, și pentru celelalte persoane fizice și juridice, decurge din principiul

înscris în art. 51 din Constituție, în redactarea de la data respectivă,

potrivit căruia respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este

obligatorie. Curtea a arătat că prevederea normativă a cărei

neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de niciun

subiect de drept, cu atât mai puțin de instituțiile publice, încetându-i-se de

drept efectele pentru viitor, și anume de la data publicării deciziei Curții

Constituționale în M. Of. Mai mult, în situația în care Parlamentul sau

Guvernul nu ar interveni pentru modificarea legii sau ar depăși termenul de 45

zile, decizia Curții Constituționale nu și-ar înceta efectele, ci, dimpotrivă,

aceste efecte se produc în continuare.

Caracterul

obligatoriu opozabil tuturor al deciziilor Curții Constituționale, prin care se

constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe, implică existența

răspunderii juridice în cazul nerespectării acestor decizii, răspundere

similară cu aceea a nerespectării unei legi adoptate de către Parlament sau a

unei ordonanțe emise de Guvern, care decurge din caracterul imperativ al

dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Constituție, potrivit cu care România este

stat de drept. În lipsa unei astfel de răspunderi, s-ar ajunge la înlăturarea,

de către una dintre puterile statului, a acestui principiu fundamental, ceea ce

este inadmisibil. De asemenea, nerespectarea unei decizii a Curții

Constituționale poate consta, în lumina art. 11 și 20 din Constituție, în

răspunderea juridică, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute

de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale,

prin pronunțarea unei hotărâri a Curții Europene a Drepturilor Omului împotriva

statului.

Concluzia care se

impune este aceea că dispoziția din lege declarată neconstituțională nu se mai

poate aplica, instanța învestită cu soluționarea unei acțiuni căreia i se

aplica norma declarată neconstituțională continuând soluționarea cauzei și

având obligația să nu aplice în acea cauză dispozițiile legale a căror

neconstituționalitate a fost constatată prin decizia Curții Constituționale. În

măsura în care este necesar, instanța judecătorească va aplica direct

dispozițiile Constituției de care depinde soluționarea procesului, în absența

unei reglementări legale care să fi înlocuit sau completat dispozițiile

prevăzute prin decizia pronunțată de Curtea Constituțională, promovând, astfel,

actualitatea principiilor statului de drept, asigurarea supremației

Constituției, precum și importanța controlului constituționalității legilor de

către Curtea Constituțională, ca factori pentru întărirea statului de drept.

Constatând că nu mai

sunt aplicabile, fiind contrare Constituției, dispozițiile invocate de

reclamant în promovarea acțiunii și aplicate de prima instanță pentru admiterea

cererii privind acordarea daunelor morale, instanța de apel a apreciat că

acțiunea este neîntemeiată.

Pentru a ajunge la

această concluzie, s-au avut în vedere și dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

teza a doua (dispoziții care nu au făcut obiectul controlului de

neconstituționalitate) și dispozițiile art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009,

potrivit cu care instanța trebuie să țină seama de drepturile deja stabilite în

condițiile Decretului-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, verificând dacă

repararea prejudiciului în condițiile acestor acte normative nu este

suficientă.

În speță, se constată

că, începând cu anul 2010, reclamantul a beneficiat de drepturile recunoscute

prin legislația în vigoare celor care au calitatea de luptător în rezistența

anticomunistă, apreciindu-se că prejudiciul suferit de aceasta în perioada mai

1988 - decembrie 1989, cât a fost persecutat de organele de securitate, este

suficient reparat ca urmare a beneficierii de drepturile materiale potrivit

actelor normative reparatorii anterioare.

De asemenea, s-a

considerat că daunele morale solicitate pentru suferințele reclamantului nu pot

fi acordate în condițiile dreptului comun, apreciindu-se că perioada mare de

timp scursă de la data când suferințele au fost produse până în prezent a

atenuat prejudiciul moral produs prin aplicarea măsurii administrative cu

caracter politic.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamantul Ț.C. și pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor

Publice Gorj.

I. Reclamantul Ț.C. a

criticat decizia din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civ., susținând că decizia recurată este nelegală în raport de

dispozițiile art. 129 alin. (4) și (5), art. 24 alin. (1) din Constituția

României, deoarece instanța de apel, fiind lipsită de rol activ, obligație care

îi incumbă în raport de dispozițiile legale enunțate, a reținut incidența, în

cauză, a Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, fără

a pune în discuția contradictorie a părților acest fapt, încălcându-se, în mod

grav, dreptul la apărare al reclamantului,

De asemenea, raportat

la art. 306 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cu care „motivele de ordine

publică pot fi invocate și din oficiu de instanța de recurs, care, însă este

obligată să le pună în dezbaterea părților”, aceste dispoziții legale au fost

încălcate de instanța de apel, pentru aceleași argumente.

Instanța de apel a

nerespectat și dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituția României,

deoarece, la data judecării apelurilor, termenul de 45 de zile nu expirase.

Critica este

întemeiată și în ipoteza în care Parlamentul sau Guvernul vor pune de acord cu

Constituția dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care

constituie temeiul de drept al cererii reclamantului, chiar și după expirarea

acestui termen, încălcându-se astfel și dreptul la un proces echitabil,

prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

II. Pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a

Finanțelor Publice Gorj a susținut că sentința recurată este nelegală,

deoarece, în mod greșit, instanța de apel a constatat faptul că nu a criticat

sentința sub aspectul constatării caracterului politic al măsurilor

administrative suferite de reclamant, hotărârea primei instanțe fiind atacată

sub toate aspectele.

Cum apelul este o

cale de atac devolutivă, instanța de apel trebuia să analizeze sentința și sub

aspectul constatării caracterului politic al măsurilor suferite de intimatul

reclamant.

În condițiile în

care, prin Dispoziția nr. 42 din 16 aprilie 2010, Asociația Foștilor Deținuți

Politici din România a recunoscut reclamantului calitatea de luptător în

rezistența anticomunistă, eliberându-i în acest sens și carnetul de membru nr.

263/1997, capătul de cerere privind constatarea caracterului politic a rămas

fără obiect.

Recurenții au

solicitat admiterea căii de atac exercitate conform celor susținute.

În dosar nu s-au

formulat întâmpinări.

Analizând decizia

civilă atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304

pct. 5, 9 și respectiv, pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată

următoarele:

I. În ceea ce

privește recursul declarat de reclamant, susținerile sale vor fi verificate din

perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc. civ. în legătură cu critica nesupunerii

dezbaterii părților a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale și a art.

304 pct. 9 în legătură cu critica referitoare la încălcarea art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Critica privind

încălcarea regulilor procedurale cu referire la nerespectarea principiului

contradictorialității și a dreptului la apărare al reclamantului sunt

neîntemeiate, deoarece instanța de apel, anterior acordării cuvântului părților

asupra apelurilor declarate în cauză, a pus în discuție Decizia nr. 1358/2010 a

Curții Constituționale și efectele produse de aceasta asupra litigiului

pendinte, după cum rezultă din cele consemnate în partea introductivă a

deciziei recurate.

Nu se poate reține,

astfel, încălcarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare

în ceea ce-l privește pe apelantul reclamant, nefiind întrunite, astfel,

condițiile motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Criticile

recurentului sunt însă întemeiate în ceea ce privește efectele aplicării

deciziei Curții Constituționale în cauza de față.

Astfel, aplicarea

deciziei în discuție determină încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, din perspectiva „dreptului de acces la o instanță”.

Art. 6 garantează

dreptul fiecărei persoane de a avea acces la o instanță, care trebuie să fie

efectiv, care nu este unul absolut, în sensul că este susceptibil de limitări,

limitări care, ca și în cazul art. 1 din Primul Protocol, trebuie să respecte

anumite principii, și anume să urmărească un scop legitim, să nu afecteze

substanța dreptului și să asigure un raport rezonabil de proporționalitate

între scopul urmărit și mijloacele alese.

Aplicarea deciziei

Curții Constituționale în apel, decizie care nu a fost urmată de intervenția

legislativului în armonizarea dispoziției declarate neconstituționale cu legea

fundamentală, are ca efect lipsirea, în totalitate, a instanței de apel, astfel

cum s-a întâmplat în cauza de față, de posibilitatea de a analiza legalitatea

hotărârii primei instanțe din perspectiva normelor legale avute în vedere de

aceasta și în vigoare la data pronunțării ei, cu consecința defavorabilă pentru

reclamant, de respingere a acțiunii.

Or, aceasta înseamnă

o ingerință în dreptul de acces al reclamantului la un tribunal, ingerință care

nu asigură un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit, de

ordin patrimonial, pentru stat, și mijloacele alese.

Aplicarea deciziei

Curții în faza procesuală a apelului, cu consecința respingerii acțiunii

formulate de reclamant, ca neîntemeiată, l-a lipsit practic pe acesta și în

absența oricărei culpe procesuale din partea sa, de posibilitatea obținerii

unei hotărâri definitive și irevocabile favorabile (dacă este cazul), în baza

căreia să-și poată valorifica dreptul la despăgubiri.

Chiar dacă instanța

de apel, în soluția pronunțată, a dat eficiență caracterului obligatoriu al

deciziei Curții Constituționale pentru toți destinatarii normei supuse

controlului de constituționalitate și care a fost declarată neconstituțională, ceea

ce, din perspectiva legislației naționale, este corect, a omis să verifice și,

astfel, să acorde prioritate dispozițiilor din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României.

Potrivit dispoziției

din legea fundamentală, în cazul neconcordanței între pactele și tratatele

referitoare la drepturile fundamentale ale omului și legile interne, au

prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care

Constituția sau legile interne cuprind dispoziții mai favorabile.

Prin urmare, cum

aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 are ca efect suprimarea temeiul juridic al

acțiunii, pe parcursul procesului, și, printre altele, încalcă dreptul de acces

al reclamantului la o instanță, garantat de art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, se impune înlăturarea sa în soluționarea cauzei, cu

consecința admiterii recursului și trimiterii cauzei spre rejudecare, la

aceeași curte de apel.

II. În ceea ce

privește recursul declarat de pârât, susținerile sale privind nepronunțarea

instanței de apel asupra criticilor formulate de această parte în legătură cu

constatarea, de către prima instanță, a caracterului politic al măsurilor

dispuse față de reclamant, sunt neîntemeiate.

Astfel, pârâtul nu a

criticat sentința sub aspectul soluției de admitere a cererii de constatare a

caracterului politic al măsurilor administrative dispuse față de reclamant, în

regimul politic trecut, ci doar în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor

acordate de prima instanță.

Or, apelul are caracter

devolutiv în limitele criticilor formulate de apelant, astfel încât, în absența

contestării soluției pronunțate de prima instanță în ceea ce privește o anumită

cerere, hotărârea dată în soluționarea acestei cereri intră în puterea lucrului

judecat, cum a reținut în mod corect și Curtea.

Cu toate acestea,

cum, în urma aplicării Deciziei nr. 1358/2010, instanța de apel nu s-a mai

pronunțat asupra motivelor de apel formulate de pârât în legătură cu cuantumul

despăgubirilor stabilite de prima instanță, se impune admiterea și a recursului

declarat de această parte, pentru o rezolvare unitară a cauzei, ambele părți

criticând soluția primei instanțe sub acest aspect.

În concluzie, în baza

art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite ambele recursuri,

va casa decizia atacată și va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași curte

de apel, pentru analizarea criticilor formulate de părți în legătură cu

cuantumul despăgubirilor stabilite de prima instanță și criteriile legale și

jurisprudențiale ce trebuie avute în vedere la soluționarea cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de reclamantul Ț.C. și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Gorj,

împotriva Deciziei nr. 407 din 18 noiembrie 2010 a Curții de Apel Craiova,

secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia

recurată și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 31 octombrie 2011.