ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 517/2012

Asupra recursurilor

de față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din

15 februarie 2012, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, având pe rol

verificarea legalității și temeiniciei arestării preventive a inculpaților M.A.

și A.M., în baza art. 300

1

alin. (1) C. proc. pen., a constatat

legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut că, printre alții, inculpații au

fost arestați prin încheierea pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală,

(mandatul de arestare preventivă nr. 80/UP pentru M.A. și mandatul de arestare

preventivă nr. 81/UP pentru A.M.) din 22 decembrie 2011, fiind cercetați pentru:

- M.A., pentru luare

de mită, prevăzută și pedepsită de art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la

art. 254 alin. (1) C. pen. și trafic de influență, prevăzută și pedepsită de

art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 257 alin. (1) C. pen., faptele

constând în aceea că, în calitate de primar a pretins suma de 500.000 Euro denunțătorului

P.F. (din care a primit până în prezent 50.000 Euro), în scopul de a abuza de

prerogativele funcției în exercitarea atribuțiilor de serviciu și a dispune

întocmirea unui plan parcelar (de către Comisia Locală de Fond Funciar) în care

să fie incluse toate terenurile denunțătorului (23 de loturi, în suprafață

totală de 23,8 ha) și amplasate unul în vecinătatea celuilalt (alipite), precum

și în scopul de a-și trafica influența pe care a lăsat să se creadă că o are

asupra directorului Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ilfov – G.R.N.,

pentru a o determina să avizeze planul parcelar și să emită documentele

cadastrale în vederea alipirii terenurilor în cauză; fals intelectual, în forma

participației improprii (instigare mediată), prevăzută și pedepsită de art. 31

alin. (2) C. pen. raportat la art. 289 C. pen. raportat la art. 17 lit. c) din

Legea nr. 78/2000, pentru că l-a determinat pe finul său, S.O., să încheie un

contract de cesiune fictiv, la notariat, cu denunțătorul P.F., prin care

denunțătorul să îi cedeze drepturile asupra a două imobile (terenuri) cesionarului

(S.O.), contract întocmit și autentificat sub nr. 2611 la data de 28 iulie 2011

(fără vinovăție, de notarul public M.V.), prin care s-au atestat astfel

împrejurări necorespunzătoare adevărului, deoarece, în realitate, acest contract

a fost încheiat în scopul de a garanta și a ascunde săvârșirea infracțiunii de

luare de mită;

- A.M., sub aspectul

săvârșirii infracțiunilor de: trafic de influență, în formă continuată, prevăzută

și pedepsită de art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 257 alin. (1) C.

pen. raportat la art. 41 alin. (2) C. pen., pentru că a pretins, direct și

indirect (prin intermediul lui S.I.), suma de 1.100.000 Euro denunțătorului P.F.,

lăsând să se creadă că are influență asupra primarului M.A. pentru a-l

determina să întocmească un plan parcelar în care să fie incluse toate

terenurile denunțătorului și amplasate unul în vecinătatea celuilalt (alipite),

precum și asupra directorului Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliare

Ilfov - G.R.N., pentru a o determina să avizeze planul parcelar și să emită cu

rapiditate documentele cadastrale pentru terenurile în cauză; fals intelectual,

în forma participației improprii (instigare mediată) prevăzută și pedepsită de

art. 31 alin. (2) C. pen. raportat la art. 289 C. pen. raportat la art. 17 lit.

c) din Legea nr. 78/2000, pentru că l-a determinat pe S.I. să întocmească la

notariat un contract de împrumut fictiv cu denunțătorul P.F., din care să

rezulte că S.I. l-a împrumutat pe denunțător cu suma pretinsă drept mită, iar

împrumutul să fie garantat cu terenurile denunțătorului, contract de împrumut

întocmit și autentificat sub nr. 1028 la data de 06 iulie 2011 (fără vinovăție

de notarul public P.R.A.), prin care s-au atestat astfel împrejurări

necorespunzătoare adevărului, deoarece, în realitate, acest contract a fost

încheiat în scopul de a garanta și a ascunde săvârșirea infracțiunii de trafic

de influență.

Instanța a reținut

că, în cauză, subzistă temeiurile prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen.,

respectiv existența probelor și indiciilor temeinice în sensul cerut de art. 143

și art. 68

1

C. proc. pen., paragraful 1 lit. c) al art. 5 din

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dar

și a art. 136 C. proc. pen. și, ca atare, a apreciat că există presupunerea

rezonabilă că inculpații au săvârșit faptele și că pentru buna desfășurare a

procesului penal se impune menținerea acestei măsuri în condițiile în care

inculpații s-au folosit de funcțiile lor, au abuzat de încrederea comunității,

au implicat mai multe persoane în scopul obținerii de foloase necuvenite,

împiedicând martorul denunțător să se bucure de drepturile sale cetățenești.

Referitor la

pericolul concret pentru ordinea publică, această condiție, în accepțiunea

instanței este îndeplinită, decurgând din gravitatea presupuselor infracțiuni,

din împrejurările complexe în care s-au derulat, de persoana inculpaților –

profesia și funcția deținută de aceștia, presupunând probitate profesională și

morală, respect față de lege și aplicarea întocmai a acesteia.

Împotriva acestei

încheieri au declarat recurs inculpații pentru considerentele expuse.

În examinarea

recursurilor, instanța pornește de la următoarele premise:

- este adevărat că,

în principiu, starea de arest este una de excepție în cursul procesului penal;

- acest principiu nu

este însă unul absolut, de natură să excludă luarea măsurii arestării prealabil

deschiderii unui proces public în care are loc judecarea pe fond a cauzei

penale;

- legislațiile penale

ale tuturor statelor prevăd posibilitatea arestării prealabile judecății

publice (procesului în fața instanței);

- însăși Convenția Europeană

a Drepturilor Omului permite luarea măsurii preventive a arestării, ca măsură prealabilă

judecării acuzatului [art. 5 paragraful 1 lit. c)]; jurisprudența Curții Europene

a examinat, de-a lungul timpului, condițiile în care această măsură poate fi

luată de statele Uniunii, astfel încât să fie corect protejată libertatea

cetățeanului (persoanei fizice).

- Constituția

României [art. 23 alin. (4) și (5)] prevede posibilitatea luării acestei măsuri

preventive, jurisprudența Curții Constituționale statuând, constant, că luarea acestei

măsuri nu este de natură să aducă atingere prezumției de nevinovăție.

În consecință, fără a

aduce atingere caracterului de excepție al arestării, măsura poate fi totuși

dispusă în condițiile prevăzute de legea internă.

Examinând actele și

lucrările dosarului poate aprecia că, în prezenta cauză, au fost respectate

dispozițiile art. 5 din C.E.D.O. și practica Curții Europene a Drepturilor

Omului în materie, precum și legea internă.

În mai multe cauze,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că avantajele pe care le

prezintă detenția preventivă sunt cunoscute și nu pot fi negate: să împiedice

persoana suspectă să fugă, să evite distrugerea unor probe, să împiedice

săvârșirea unor noi infracțiuni sau, eventual, să o protejeze împotriva furiei

publicului sau a victimei. În doctrină sunt și opinii împotriva detenției

provizorii, afirmându-se că aceasta prezintă numeroase inconveniente, această

măsură reprezentând o atingere adusă prezumției de nevinovăție, o ruptură de

mediul familial și profesional și, totodată, poate constitui – uneori – un

mijloc de presiune asupra inculpatului pentru a-l constrânge să mărturisească.

În jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului s-a precizat care este principiul general

în această materie în cauza Wemhoff contra Germaniei (hotărârea din data de 27

iunie1968): „detenția preventivă trebuie să aibă un caracter excepțional,

starea de libertate fiind starea normală – și ea nu trebuie să se prelungească

dincolo de limitele rezonabile – independent de faptul că ea se va imputa sau

nu din pedeapsă”.

În raport cu aceste

principii generale este inerentă problema interpretării noțiunii de „limite

rezonabile”. Această interpretare trebuie să fie una „in concreto”, urmând a se

analiza circumstanțele fiecărui caz în parte.

Pentru înțelegerea

acestei noțiuni trebuie observată legătura dintre ea – „limitele rezonabile ale

detenției preventive” – și dispoziția asemănătoare cuprinsă în art. 6

paragraful 1 – intervalul de timp rezonabil în care trebuie judecată o cauză.

Cu privire la

aceasta, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Stogmuller contra

Austriei, menționează că: „dispoziția din art. 6 paragraful 1 se întinde asupra

tuturor justițiabililor și are ca scop să îi protejeze împotriva duratei

excesive a procedurii; în materie penală, ea vizează în mod special să evite

prelungirea pe o perioadă prea mare de timp a incertitudinii cu privire la soarta

inculpatului. Art. 5 paragraful 3 se referă la persoanele aflate în detenție

preventivă. El cere o diligentă sporită pentru procedurile de acest tip. Tocmai

din acest punct de vedere intervalul prevăzut de art. 5 se deosebește de cel

prevăzut de art. 6. Pe de altă parte însă, chiar dacă durata instrucției penale

nu depășește limitele considerate rezonabile, cea a detenției o poate face”.

De asemenea, s-a

stabilit jurisprudențial că aprecierea limitelor rezonabile ale unei detenții

provizorii se face luându-se în considerare circumstanțele concrete ale

fiecărui caz, pentru a vedea în ce măsură „există indicii precise cu privire la

un interes public real care, fără a fi adusă atingere prezumției de

nevinovăție, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în

stare de libertate” (Curtea Europeană a Drepturilor Omului: hotărârile în

cauzele Labita contra Italiei, Neumeister contra Austriei și Stasatis contra

Lituaniei).

Dacă motivele pentru

care o persoană poate fi lipsită de libertate sunt, de regulă, aceleași în

toate legislațiile (conservarea probelor, împiedicarea exercitării de presiuni

asupra martorilor sau victimei sau împiedicarea unei posibile înțelegeri între

inculpat și complicii săi, protejarea ordinii publice în cazul infracțiunilor

cu puternic ecou în rândul comunității, prevenirea săvârșirii de noi

infracțiuni sau împiedicarea fugii acuzatului), Curtea Europeană a Drepturilor

Omului nu s-a mulțumit să constate invocarea lor de către instanțele naționale,

ci a obligat instanțele naționale să argumenteze cu probe motivele pentru care

măsura arestării preventive a fost prelungită, demonstrând astfel că au depus

diligențe speciale în desfășurarea procedurii (Curtea Europeană a Drepturilor

Omului, cauza Jablonski contra Poloniei).

Chiar Curtea Europeană

a recunoscut jurisprudențial că, în măsura în care și dreptul național prevede,

prin gravitatea lor particulară și prin reacția publicului la săvârșirea lor,

anumite infracțiuni pot să provoace o tulburare socială de natură a justifica o

detenție provizorie, cel puțin pentru un anume timp.

Convenția Europeană

condiționează legalitatea privării de libertate de existența unor motive

verosimile, temeinice, că s-a săvârșit sau că se va săvârși o infracțiune sau

că autorul va fugi după săvârșirea unei infracțiuni. Noțiunea de „motive

verosimile” a fost interpretată de Curte în sensul existenței unor date,

informații care să convingă un observator obiectiv că este posibil ca persoana

respectivă să fi săvârșit acea infracțiune. Aceste date nu trebuie să aibă

aceeași forță ca cele necesare pentru a justifica o condamnare sau pentru a

formula o acuzare, nefiind necesar ca persoana să fie, într-un final și acuzată

sau trimisă în judecată. Scopul arestării este să se continue cercetările,

urmând să se confirme sau să se infirme motivele care constituie temei al

arestării.

Or, faptele care

formează obiect de cercetare în prezentul dosar, prin gravitatea lor

particulară, în contextul funcțiilor îndeplinite de persoanele cercetate, și

prin reacția publicului la săvârșirea lor sunt de natură să provoace o

tulburare socială, nu obligatoriu privită la nivel național, care să justifice

menținerea stării de arest.

Întrucât faptele

presupus a fi fost săvârșite de inculpați, precum și gradul de implicare ori de

participație penală a acestora, dar și probele ori indiciile temeinice care le

dovedesc au fost deja expuse, nu se mai impune relevarea lor.

În opinia Înaltei

Curți, instanța de fond a făcut o analiză detaliată (filele 13-14), pe care

și-o însușește, apreciind că menținerea măsurii arestării este o măsură de

natură să asigure în cauză buna desfășurare a procesului penal, în condițiile

în care instanța, la acest moment, nu a început cercetarea judecătorească.

Ca atare, instanța

reținând că temeiurile care au determinat luarea acestei măsuri subzistă și în

prezent și impun în continuare privarea lor de libertate, per a contrario

neimpunându-se revocarea acestei măsuri și înlocuirea cu o altă măsură

alternativă neprivativă de libertate, în temeiul art. 385

15

pct. 1

lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondate recursurile inculpaților.

Văzând și

dispozițiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen.;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate

de inculpații A.M. și M.A. împotriva încheierii din 15 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în dosarul nr. 1226/2/2012/a1.

Obligă recurenții inculpați inculpat la plata

sumei de câte 350 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care

suma de câte 50 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu,

se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 21

februarie 2012.