ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 517/2012

Asupra recursurilor de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din 15 februarie 2012, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, având pe rol verificarea legalității și temeiniciei arestării preventive a inculpaților M.A. și A.M., în baza art. 300 1 alin. (1) C. proc. pen., a constatat legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că, printre alții, inculpații au fost arestați prin încheierea pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, (mandatul de arestare preventivă nr. 80/UP pentru M.A. și mandatul de arestare preventivă nr. 81/UP pentru A.M.) din 22 decembrie 2011, fiind cercetați pentru: - M.A., pentru luare de mită, prevăzută și pedepsită de art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 254 alin. (1) C. pen.

și trafic de influență, prevăzută și pedepsită de art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 257 alin. (1) C. pen., faptele constând în aceea că, în calitate de primar a pretins suma de 500.000 Euro denunțătorului P.F.

(din care a primit până în prezent 50.000 Euro), în scopul de a abuza de prerogativele funcției în exercitarea atribuțiilor de serviciu și a dispune întocmirea unui plan parcelar (de către Comisia Locală de Fond Funciar) în care să fie incluse toate terenurile denunțătorului (23 de loturi, în suprafață totală de 23,8 ha) și amplasate unul în vecinătatea celuilalt (alipite), precum și în scopul de a-și trafica influența pe care a lăsat să se creadă că o are asupra directorului Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ilfov – G.R.N., pentru a o determina să avizeze planul parcelar și să emită documentele cadastrale în vederea alipirii terenurilor în cauză; fals intelectual, în forma participației improprii (instigare mediată), prevăzută și pedepsită de art. 31 alin. (2) C. pen.

raportat la art. 289 C. pen. raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, pentru că l-a determinat pe finul său, S.O., să încheie un contract de cesiune fictiv, la notariat, cu denunțătorul P.F., prin care denunțătorul să îi cedeze drepturile asupra a două imobile (terenuri) cesionarului (S.O.), contract întocmit și autentificat sub nr. 2611 la data de 28 iulie 2011 (fără vinovăție, de notarul public M.V.), prin care s-au atestat astfel împrejurări necorespunzătoare adevărului, deoarece, în realitate, acest contract a fost încheiat în scopul de a garanta și a ascunde săvârșirea infracțiunii de luare de mită; - A.M., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de: trafic de influență, în formă continuată, prevăzută și pedepsită de art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 257 alin. (1) C. pen.

raportat la art. 41 alin. (2) C. pen., pentru că a pretins, direct și indirect (prin intermediul lui S.I.), suma de 1.100.000 Euro denunțătorului P.F., lăsând să se creadă că are influență asupra primarului M.A. pentru a-l determina să întocmească un plan parcelar în care să fie incluse toate terenurile denunțătorului și amplasate unul în vecinătatea celuilalt (alipite), precum și asupra directorului Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliare Ilfov - G.R.N., pentru a o determina să avizeze planul parcelar și să emită cu rapiditate documentele cadastrale pentru terenurile în cauză; fals intelectual, în forma participației improprii (instigare mediată) prevăzută și pedepsită de art. 31 alin. (2) C. pen.

raportat la art. 289 C. pen. raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, pentru că l-a determinat pe S.I. să întocmească la notariat un contract de împrumut fictiv cu denunțătorul P.F., din care să rezulte că S.I. l-a împrumutat pe denunțător cu suma pretinsă drept mită, iar împrumutul să fie garantat cu terenurile denunțătorului, contract de împrumut întocmit și autentificat sub nr. 1028 la data de 06 iulie 2011 (fără vinovăție de notarul public P.R.A.), prin care s-au atestat astfel împrejurări necorespunzătoare adevărului, deoarece, în realitate, acest contract a fost încheiat în scopul de a garanta și a ascunde săvârșirea infracțiunii de trafic de influență. Instanța a reținut că, în cauză, subzistă temeiurile prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc.

pen., respectiv existența probelor și indiciilor temeinice în sensul cerut de art. 143 și art. 68 1 C. proc. pen., paragraful 1 lit. c) al art. 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dar și a art. 136 C. proc. pen. și, ca atare, a apreciat că există presupunerea rezonabilă că inculpații au săvârșit faptele și că pentru buna desfășurare a procesului penal se impune menținerea acestei măsuri în condițiile în care inculpații s-au folosit de funcțiile lor, au abuzat de încrederea comunității, au implicat mai multe persoane în scopul obținerii de foloase necuvenite, împiedicând martorul denunțător să se bucure de drepturile sale cetățenești.

Referitor la pericolul concret pentru ordinea publică, această condiție, în accepțiunea instanței este îndeplinită, decurgând din gravitatea presupuselor infracțiuni, din împrejurările complexe în care s-au derulat, de persoana inculpaților – profesia și funcția deținută de aceștia, presupunând probitate profesională și morală, respect față de lege și aplicarea întocmai a acesteia. Împotriva acestei încheieri au declarat recurs inculpații pentru considerentele expuse.

În examinarea recursurilor, instanța pornește de la următoarele premise: - este adevărat că, în principiu, starea de arest este una de excepție în cursul procesului penal; - acest principiu nu este însă unul absolut, de natură să excludă luarea măsurii arestării prealabil deschiderii unui proces public în care are loc judecarea pe fond a cauzei penale; - legislațiile penale ale tuturor statelor prevăd posibilitatea arestării prealabile judecății publice (procesului în fața instanței); - însăși Convenția Europeană a Drepturilor Omului permite luarea măsurii preventive a arestării, ca măsură prealabilă judecării acuzatului [art. 5 paragraful 1 lit. c)]; jurisprudența Curții Europene a examinat, de-a lungul timpului, condițiile în care această măsură poate fi luată de statele Uniunii, astfel încât să fie corect protejată libertatea cetățeanului (persoanei fizice).

- Constituția României [art. 23 alin. (4) și (5)] prevede posibilitatea luării acestei măsuri preventive, jurisprudența Curții Constituționale statuând, constant, că luarea acestei măsuri nu este de natură să aducă atingere prezumției de nevinovăție. În consecință, fără a aduce atingere caracterului de excepție al arestării, măsura poate fi totuși dispusă în condițiile prevăzute de legea internă. Examinând actele și lucrările dosarului poate aprecia că, în prezenta cauză, au fost respectate dispozițiile art. 5 din C.E.D.O. și practica Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, precum și legea internă. În mai multe cauze, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că avantajele pe care le prezintă detenția preventivă sunt cunoscute și nu pot fi negate: să împiedice persoana suspectă să fugă, să evite distrugerea unor probe, să împiedice săvârșirea unor noi infracțiuni sau, eventual, să o protejeze împotriva furiei publicului sau a victimei.

În doctrină sunt și opinii împotriva detenției provizorii, afirmându-se că aceasta prezintă numeroase inconveniente, această măsură reprezentând o atingere adusă prezumției de nevinovăție, o ruptură de mediul familial și profesional și, totodată, poate constitui – uneori – un mijloc de presiune asupra inculpatului pentru a-l constrânge să mărturisească. În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a precizat care este principiul general în această materie în cauza Wemhoff contra Germaniei (hotărârea din data de 27 iunie1968): „detenția preventivă trebuie să aibă un caracter excepțional, starea de libertate fiind starea normală – și ea nu trebuie să se prelungească dincolo de limitele rezonabile – independent de faptul că ea se va imputa sau nu din pedeapsă”.

În raport cu aceste principii generale este inerentă problema interpretării noțiunii de „limite rezonabile”. Această interpretare trebuie să fie una „in concreto”, urmând a se analiza circumstanțele fiecărui caz în parte. Pentru înțelegerea acestei noțiuni trebuie observată legătura dintre ea – „limitele rezonabile ale detenției preventive” – și dispoziția asemănătoare cuprinsă în art. 6 paragraful 1 – intervalul de timp rezonabil în care trebuie judecată o cauză. Cu privire la aceasta, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Stogmuller contra Austriei, menționează că: „dispoziția din art. 6 paragraful 1 se întinde asupra tuturor justițiabililor și are ca scop să îi protejeze împotriva duratei excesive a procedurii; în materie penală, ea vizează în mod special să evite prelungirea pe o perioadă prea mare de timp a incertitudinii cu privire la soarta inculpatului.

Art. 5 paragraful 3 se referă la persoanele aflate în detenție preventivă. El cere o diligentă sporită pentru procedurile de acest tip. Tocmai din acest punct de vedere intervalul prevăzut de art. 5 se deosebește de cel prevăzut de art. 6. Pe de altă parte însă, chiar dacă durata instrucției penale nu depășește limitele considerate rezonabile, cea a detenției o poate face”. De asemenea, s-a stabilit jurisprudențial că aprecierea limitelor rezonabile ale unei detenții provizorii se face luându-se în considerare circumstanțele concrete ale fiecărui caz, pentru a vedea în ce măsură „există indicii precise cu privire la un interes public real care, fără a fi adusă atingere prezumției de nevinovăție, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate” (Curtea Europeană a Drepturilor Omului: hotărârile în cauzele Labita contra Italiei, Neumeister contra Austriei și Stasatis contra Lituaniei).

Dacă motivele pentru care o persoană poate fi lipsită de libertate sunt, de regulă, aceleași în toate legislațiile (conservarea probelor, împiedicarea exercitării de presiuni asupra martorilor sau victimei sau împiedicarea unei posibile înțelegeri între inculpat și complicii săi, protejarea ordinii publice în cazul infracțiunilor cu puternic ecou în rândul comunității, prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni sau împiedicarea fugii acuzatului), Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu s-a mulțumit să constate invocarea lor de către instanțele naționale, ci a obligat instanțele naționale să argumenteze cu probe motivele pentru care măsura arestării preventive a fost prelungită, demonstrând astfel că au depus diligențe speciale în desfășurarea procedurii (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauza Jablonski contra Poloniei).

Chiar Curtea Europeană a recunoscut jurisprudențial că, în măsura în care și dreptul național prevede, prin gravitatea lor particulară și prin reacția publicului la săvârșirea lor, anumite infracțiuni pot să provoace o tulburare socială de natură a justifica o detenție provizorie, cel puțin pentru un anume timp. Convenția Europeană condiționează legalitatea privării de libertate de existența unor motive verosimile, temeinice, că s-a săvârșit sau că se va săvârși o infracțiune sau că autorul va fugi după săvârșirea unei infracțiuni. Noțiunea de „motive verosimile” a fost interpretată de Curte în sensul existenței unor date, informații care să convingă un observator obiectiv că este posibil ca persoana respectivă să fi săvârșit acea infracțiune.

Aceste date nu trebuie să aibă aceeași forță ca cele necesare pentru a justifica o condamnare sau pentru a formula o acuzare, nefiind necesar ca persoana să fie, într-un final și acuzată sau trimisă în judecată. Scopul arestării este să se continue cercetările, urmând să se confirme sau să se infirme motivele care constituie temei al arestării. Or, faptele care formează obiect de cercetare în prezentul dosar, prin gravitatea lor particulară, în contextul funcțiilor îndeplinite de persoanele cercetate, și prin reacția publicului la săvârșirea lor sunt de natură să provoace o tulburare socială, nu obligatoriu privită la nivel național, care să justifice menținerea stării de arest. Întrucât faptele presupus a fi fost săvârșite de inculpați, precum și gradul de implicare ori de participație penală a acestora, dar și probele ori indiciile temeinice care le dovedesc au fost deja expuse, nu se mai impune relevarea lor.

În opinia Înaltei Curți, instanța de fond a făcut o analiză detaliată (filele 13-14), pe care și-o însușește, apreciind că menținerea măsurii arestării este o măsură de natură să asigure în cauză buna desfășurare a procesului penal, în condițiile în care instanța, la acest moment, nu a început cercetarea judecătorească. Ca atare, instanța reținând că temeiurile care au determinat luarea acestei măsuri subzistă și în prezent și impun în continuare privarea lor de libertate, per a contrario neimpunându-se revocarea acestei măsuri și înlocuirea cu o altă măsură alternativă neprivativă de libertate, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondate recursurile inculpaților.

Văzând și dispozițiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen.;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații A.M. și M.A. împotriva încheierii din 15 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în dosarul nr. 1226/2/2012/a1. Obligă recurenții inculpați inculpat la plata sumei de câte 350 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 50 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 21 februarie 2012.