Decizia nr. 601/2021 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la Tribunalul Specializat Mureș sub nr. dosar x/2017 la data de 03.02.2017, reclamanții A. - în nume propriu și în reprezentarea minorului B., C., D., C. și E. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții F., S.C. G. S.A., obligarea pârâților, în solidar, la plata următoarelor sume: 11.920,14 RON cu titlu de daune materiale pentru reclamanta A. și 1.100.000 euro, cu titlu de daune morale: 300.000 euro pentru A., 300.000 euro pentru B., 150.000 euro pentru C., 150.000 euro pentru D., 100.000 euro pentru C. și 100.000 euro pentru E.; obligarea pârâților, în solidar la o prestație periodică lunară de 2.232 RON în favoarea minorului B., începând cu data de 06.08.2014 până la majorat, cu cheltuieli de judecată. În drept au fost invocate prevederile art. 1349, art. 1357, art. 1390, art. 1386, art. 1373, art. 1392 C. civ., art. 194,art. 451 C. proc. civ., Lege nr. 136/1995, Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011. Prin întâmpinările formulate, pârâții au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive (pârâtul F.), respectiv excepția prescripției acțiunii (pârâta S.C. G. SA). Prin încheierea de ședință din 19.09.2017, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive, constatându-se că F. are calitatea de intervenient forțat; a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța reținând că pretențiile deduse judecăți nu decurg dintr-un contract de asigurare încheiat între părți ca și faptul că momentul de la care curge prescripția este cel al finalizării procesului penal.

Sentința pronunțată de Tribunalul Mureș Prin sentința nr. 970/29.11.2017, Tribunalul Mureș, secția civilă a admis în parte acțiunea, a obligat pârâta la plata, în favoarea reclamantei A., a sumei de 11.570,14 RON cu titlu de despăgubiri pentru daune materiale precum echivalent în RON la data plății și a sumei de 100.000 de euro, echivalent în RON la data plății, cu titlu de daune morale; a obligat pârâta la plata, în favoarea reclamantului B., a sumei de 100.000 de euro (echivalent în RON la data plății) cu titlu de despăgubiri pentru daune morale, a sumei de 15.000 de euro (echivalent în RON la data plății) pentru fiecare dintre reclamanții C. și D., cu titlu de despăgubiri pentru daune morale și a sumei de 10.000 de euro (echivalent în RON la data plății) pentru fiecare dintre reclamanții C. și E., cu titlu de despăgubiri pentru daune morale; celelalte pretenții formulate de reclamanți au fost respinse iar cheltuielile de judecată suportate de părți au fost compensate.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș Prin decizia nr. 124/A/17.03.2020, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă a respins apelurile reclamanților și pârâtei S.C. G. S.A. împotriva sentinței, ca neîntemeiate.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., pârâta S.C. G. S.A., formulând următoarele critici de nelegalitate a acesteia: -Hotărârea instanței de apel nu este motivată în ce privește acordarea daunelor morale în raport cu norma specială incidentă, respectiv raportat la legislația și jurisprudența în materie. Susținând această critică, recurenta afirmă că nici prima instanță, dar nici cea de apel nu a corelat soluționarea daunelor morale cu practica judiciară din România, cu încălcarea dispozițiilor art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul CSA 14/2011. Deși a criticat în apel această activitate a tribunalului - care s-a raportat, în cuantificarea prejudiciului, la starea de fapt și împrejurările decesului, dar nu și la jurisprudență (așa cum s-ar fi impus în raport de prevederile art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul CSA 14/2011) -, instanța de apel a apreciat ca fiind neîntemeiate criticile formulate. Din acest motiv arată că hotărârea de primă instanță nu îndeplinește criteriile obligatorii ale art. 13, 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., art. 6 CEDO, întrucât nu a corelat daunele morale cu practica juridică în materie, iar instanța de apel nu putea suplini lipsa de motivare a hotărârii de primă instanță întrucât se încalcă dublul grad de jurisdicție. Dar nici instanța de apel nu a realizat această corelare a daunelor morale cu practica judiciară, deoarece nu a indicat nicio hotărâre pe care ar fi avut-o în vedere la momentul soluționării cauzei și nu a arătat de ce nu s-a raportat la hotărârile depuse de pârâtă care relevau același tip de prejudiciu cu cel invocat de reclamanți, hotărâri constând în sentința penală nr. 99/2017 a Judecătoriei Reghin, rămasă definitivă prin decizia nr. 385/2017a Curții de apel Târgu-Mureș, sentința penală nr. 32/2017 a Tribunalului Târgu Secuiesc, rămasă definitivă prin decizia nr. 500/2017 a Curții de apel Brașov, decizia penală nr. 41/2017 a Curții de apel Alba Iulia, sentința Nr. 64/2017 a Tribunalului specializat Mureș, decizia nr. 2200/2014 a ÎCCJ, sentința civilă nr. 29/2017 a Tribunalului Bihor, rămasă definitivă. Contrar dispozițiilor legale, instanța de apel a arătat că la stabilirea despăgubirii trebuie să aibă în vedere, cu prioritate, împrejurările particulare ale cauzei, ceea ce contravine, în opinia recurentei, art. 49 pct. 2 lit. d) din Norma CSA 14/2011, care susține că împrejurările cauzei sunt importante în momentul stabilirii stării de fapt, dar cuantumul daunelor morale trebuie determinate conform practicii judiciare în materie dat fiind că decurg din fapte săvârșite din culpă. Altfel, hotărârile devin discriminatorii, instanțele putând aprecia diferit, că unele persoane suferă mai mult decât altele. -Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul CSA nr. 14/2011, întrucât nu a analizat nicio hotărâre prin care a fost stabilită valoarea despăgubirilor, respectiv nu a analizat jurisprudența în materie, conform textului legal menționat. Contrar dispozițiilor legale, instanța de apel a apreciat că în prezenta cauză nici nu pot fi analizate hotărârile pronunțate în materie, întrucât la stabilirea despăgubirii trebuie să fie avute în vedere, cu prioritate, împrejurările particulare al cauzei. Această constatare este contrară art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul CSA nr. 14/2011, întrucât împrejurările cauzei sunt importante la stabilirea situației de fapt, dar cuantumul daunelor morale trebuie să fie determinat potrivit practicii judiciare în materie. Deși instanța de apel a reținut că niciuna din hotărârile judecătorești invocate cu titlu de practică judiciară nu prezintă circumstanțe identice cu cele ale cauzei, acestea vizează cauze similare având ca obiect pretenții determinate de accidente rutiere ce au cauzat moartea unor persoane. Se mai arată că în evenimentul rutier ce face obiectul prezentului dosar, mai există o victimă, H., care a suferit vătămări corporale ce au necesitat 70-80 zile de îngrijiri medicale, iar în prezent este încadrat în gardul III de invaliditate, capacitatea de muncă fiind pierdută în proporție de 50%. Acestuia i-au fost acordate daune morale în cuantum de 40.000 RON (dosar nr. x/2017 al Tribunalului Mureș) și plata unei sume lunare egală cu diferența între venitul minim garantat și indemnizația lunară pentru incapacitate de muncă încasată, în timp ce în prezenta cauză instanțele au acordat suma de 100.000 euro pentru fiecare dintre intimați, pentru suferințele încercate de moartea soțului, respectiv a tatălui.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 04.11.2020 completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea acestuia la data de 13.01.2021, termen care ulterior a fost preschimbat, din oficiu, la data de 10.02.2021, prin încheierea de ședință din 17.12.2020.

Apărările formulate în cauză Recursul a fost comunicat intimaților la data de 18.06.2020, respectiv 19.06.2020, conform dovezilor de comunicare de la dosar ICCJ, iar termenul pentru formularea întâmpinării a expirat la data de 20.07.2020 (zi lucrătoare de luni), prin prorogarea reglementată de art. 181 alin. (2) C. proc. civ. La data de 02.07.2020 (data mail), în termen legal, intimatul-intervenient F. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, acordarea cheltuielilor de judecată și judecata în lipsă. Întâmpinarea a fost comunicată recurentei la data de 09.07.2020, conform dovezii de comunicare aflată la dosar, iar termenul pentru formularea răspunsului la întâmpinare a expirat la data de 20.07.2020 (zi lucrătoare de luni). La data de 13.07.2020 (data mail), în termen legal, recurenta a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a arătat că înscrisul denumit "întâmpinare" nu conține apărări la care să se poată răspunde și a solicitat respingerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursul declarat în cauză, Înalta Curte apreciază că acesta deduce judecății critici care sunt nefondate, potrivit celor ce urmează: Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că nici hotărârea de primă instanță, dar nici cea de apel nu a motivat daunele morale acordate prin raportare la criteriul jurisprudenței instituit prin norma specială din art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul CSA nr. 14/2011. Din acest motiv, în opinia recurentei, niciuna din cele două hotărâri nu respectă exigența motivării instituită prin dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și art. 6 din CEDO. În primul rând, Înalta Curte observă că este contradictoriu modul în care recurenta se raportează la activitatea instanțelor de fond, susținând că, deopotrivă, acestea nu și-au motivat hotărârile cu trimitere la aplicarea criteriului jurisprudenței atunci când au recunoscut dreptul intimaților A. și B. la daune morale, dar în același timp, și că instanța de apel nu putea suplini lipsa de motivare a sentinței civile nr. 970/29.11.2017 întrucât ar fi încălcat dublul grad de jurisdicție. Susținând această ultimă critică, se înțelege că recurenta admite implicit că există motivarea instanței de apel pe aspectul învederat, ceea ce nu o împiedică să afirme în continuare că "nici instanța de apel nu a corelat daunele morale în raport de practica judiciară în domeniu" sau că instanța ar fi încălcat/aplicat greșit normele de drept material date de art. 49 pct. 2 lit. d) din Norma CSA 14/2011. În al doilea rând, Înalta Curte reține că este nefondată critica recurentei întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ., în condițiile în care, susținând în apel nelegalitatea hotărârii de primă instanță pe motivul nemotivării și neutilizării criteriului jurisprudenței în stabilirea daunelor morale, curtea de apel a suplinit considerentele sentinței tribunalului și, utilizând criteriul indicat de pârâtă, a stabilit că apelul declarat este nefondat și pe acest aspect deoarece, în raport de toate circumstanțele cauzei și criteriile utilizate, sumele stabilite cu acest titlu au fost corect determinate. Contrar criticii recurentei-pârâte, suplinirea în apel a considerentelor hotărârii de primă instanță este legală și posibilă tocmai în virtutea dublului grad de jurisdicție în care are loc judecata prezentei cauze, judecată ce permite evaluarea acesteia sub toate aspectele, de fapt și de drept, în fața a două instanțe (primă instanță și apel) și remedierea viciilor de legalitate ori de câte ori nu se impune adoptarea soluțiilor prevăzute la alin. (3) sau (4) ale art. 480 C. proc. civ. Așadar, în mod incontestabil, există o motivare a hotărârii instanței de apel cât privește dispozițiile art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul CSA nr. 14/2011, aceasta regăsindu-se expusă la filele x ale deciziei atacate, astfel că nu poate fi primită critica recurentei în sensul că hotărârea din apel nu răspunde exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și art. 6 din CEDO și că încalcă dreptul său la apărare, din acest motiv. Aceasta face ca situația juridică a prezentai cauze, rezultată în urma judecății din apel, să fie diferită de aceea regăsită în decizia nr. 422/2018 a ÎCCJ, indicată ca jurisprudență similară prin motivele recurentei, și în care a fost sancționată lipsa de preocupare a instanței de apel în analizarea jurisprudenței depusă la dosar, cu ocazia cuantificării daunelor morale. Analiza instanței de apel pe aspectul cuantificării daunelor morale nu este nici una formală, după cum critică recurenta atunci când susține că aceasta nu a indicat nicio hotărâre care ar fi fost avută în vedere în momentul stabilirii cuantumului despăgubirii și nici motivele pentru care nu s-ar fi raportat la hotărârile furnizate de ea. Într-o analiză mai largă, ce a pornit de textul art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul CSA nr. 14/2011 (potrivit cu care, determinarea despăgubirilor pentru daune morale se face în conformitate cu legislația și jurisprudența din România), instanța de apel a enunțat regulile și principiile de cuantificare a despăgubirilor, astfel cum au fost ele conturate în jurisprudența instanțelor, respectiv, faptul că Ghidul emis de Fondul pentru protecția victimelor străzii nu constituie un criteriu legal de evaluare a prejudiciilor, că despăgubirile se stabilesc în echitate, în primul rând în raport de circumstanțele particulare ale cauzei, că acestea trebuie să aibă caracterul de satisfacție echilibrată. Cât privește practica judiciară, s-a arătat că trebuie avută în vedere practica constantă și unitară, iar nu jurisprudența care consacră soluții care rămân izolate sau particulare, ce se raportează la situații de fapt deosebite. Cu referire la practica depusă la dosar de pârâtă, analiza instanței a semnalat că parte a hotărârilor are în vedere alte prejudicii decât cele analizate în cauză (spre exemplu, despăgubirile au fost acordate pentru suferințele fizice provocate de vătămarea corporală, iar nu pentru moartea unei rude), în timp ce acelea care se referă la același tip de prejudicii, au stabilit despăgubiri diferite raportat la împrejurările particulare ale fiecărei cauze. S-a subliniat că niciuna dintre acestea din urmă nu prezintă circumstanțe identice cu cele ale cauzei de față, dar și că, în activitatea de cuantificare a prejudiilor, criteriul prioritar este cel al împrejurărilor particulare ale cauzei și apoi cel al jurisprudenței care consacră soluții care rămân izolate sau particulare. Prin urmare, instanța de apel a motivat suficient de clar și de ce procesul de stabilire a despăgubirilor rezultate din accidente nu poate fi simplificat și redus la simpla observare și însușire a unor sume acordate în alte cauze pretins a constitui jurisprudență constantă. De asemenea, în prezența acestor considerente ale hotărârii din apel nu se dovedește justificată nici critica recurentei întemeiată pe dispozițiile art. 488 (1) pct. 8 C. proc. civ. privitoare la încălcarea sau greșita aplicare a art. 49 pct. (2) lit. d) din Ordinul CSA nr. 14/2011. Se înțelege că formulând această critică, recurenta contrazice opinia instanței de apel relativă la criteriile de determinare a despăgubirilor, deoarece afirmă că circumstanțele cauzei sunt relevante în stabilirea situației de fapt, în timp ce cuantificarea daunelor morale trebuie realizată (doar) conform practicii judiciare în materie. Acest punct de vedere nu poate fi primit, fiind contrazis chiar de norma a cărei greșită aplicare recurenta a criticat-o și în acord cu care stabilirea despăgubirilor în caz de deces se realizează în conformitate cu legislația și jurisprudența din România. Or, utilizarea ambelor criterii presupune, înainte de toate, stabilirea și luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale cauzei deduse judecății. Aceasta și pentru că, pornind de la circumstanțele fiecărei cauze poate fi identificată jurisprudența relevantă, în marja căreia trebuie să se înscrie sumele stabilite cu titlu de despăgubiri în cazul particular analizat. Cât privește exemplul de jurisprudență rezultat din același accident auto, relativ la sumele stabilite cu titlu de despăgubiri în cazul victimei H., se observă că acesta se înscrie în acea categorie privitoare la dezdăunarea altor tipuri de prejudicii (vătămări corporale) înlăturate pe acest motiv și din analiza instanței de apel. În sfârșit, se mai reține din analiza instanței de apel, care a considerat prioritar în cuantificarea prejudiciilor morale valorificarea circumstanțelor particulare ale cauzei, că aceasta a calificat jurisprudența furnizată de pârâtă, relativă la despăgubirea acelorași prejudicii (rezultate din decesul rudelor), ca fiind izolată sau particulară și, din acest motiv, inaptă să furnizeze un indicator valabil. Legat de acest aspect, Înalta Curte mai reține că la filele x din volumul IV al dosarului de apel a fost furnizată practica judiciară de către reclamanți care relevă că, pentru același tip de prejudicii (rezultate din decesul unei rude), au fost stabilite despăgubiri pentru repararea prejudiciilor morale în cuantum de 80.000 euro pentru fiecare dintre părinții victimei. Tot astfel, Înalta Curte reține că într-o cauză similară, finalizată prin decizia nr. 621/24.03.2021 a ÎCCJ, în care asigurător de răspundere civilă delictuală este tot S.C. G. S.A., și pentru aceleași tipuri de prejudicii generate de decesul mamei și soției victimelor colaterale ale accidentului auto, despăgubirile acordate au fost de 40.000 euro și 75.000 de euro, în condițiile în care a rezultat din circumstanțele cazului că părintele decedat în accident la vârsta de 51 de ani, a lăsat în urmă un copil major, dar aflat în continuarea studiilor. Astfel de exemple confirmă, pe de o parte, că este justificată poziția instanței de apel care a considerat practica furnizată de pârâtă ca fiind izolată și particulară și, deci, inaptă a furniza un reper obiectiv, iar pe de altă parte, că sumele stabilite în cauză ca fiind necesare acoperirii prejudiciilor de ordin moral, chiar dacă au fost fixate la un nivel superior, nu sunt situate în afara gamei de valori regăsite în jurisprudență. În tot cazul, cum motivele de recurs susținute de pârâtă, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., nu pot fi primite ca fondate în raport de judecata înfăptuită de instanța de apel, se reține că instanței de recurs îi lipsește argumentul de ordin legal spre a interveni în cenzurarea cuantumului sumelor stabilite cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciile de ordin moral suferite de cei doi intimați-reclamanți, aprecierea în concret a nivelului adecvat al acestora implicând o evaluare a circumstanțelor de fapt ale cauzei, incompatibilă cu structura recursului. În considerarea tuturor acestor argumente, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat și, de asemenea, va respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimații-reclamanți și de intimatul-intervenient pentru nedepunerea dovezilor efectuării acestora. PENTRU ACESTE MOTIVE,