Decizia nr. 1135/2021 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin sub nr. x/2019, la 15 aprilie 2019, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta U.A.T. Turnu Ruieni, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 265.496,46 RON, actualizată cu dobânda legală până la data plății, cu cheltuieli de judecată. În drept, reclamantul a invocat dispozițiile art. 1349 și următoarele C. civ. Pârâta U.A.T. Turnu Ruieni a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive; constatarea naturii acțiunii ca fiind în contencios administrativ; excepția netimbrării primului capăt de cerere; excepția autorității de lucru judecat în raport de sentința civilă nr. 1132 din 26 septembrie 2018 a Tribunalului Caraș-Severin, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 218 din 19 februarie pronunțată de Curtea de Apel Timișoara; pe fond, a solicitat respingerea acțiunii. Ulterior, pârâta U.A.T. Turnu Ruieni a invocat excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiune. La termenul de judecată din 13 noiembrie 2019, instanța a respins excepțiile sus-menționate; în ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, a constatat că pârâta este decăzută din dreptul de a o formula; a respins și cererea de introducere forțată în cauză a altei persoane, formulată de pârâtă. La termenul de judecată din 13 ianuarie 2020, reclamantul a majorat cuantumul pretențiilor la suma de 674.194,77 RON, în temeiul art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de Tribunal: Prin sentința civilă nr. 262/12 martie 2020, Tribunalul Caraș-Severin, secția I civilă a respins acțiunea formulată de reclamantul A..

Hotărârea pronunțată în apel de Curtea de Apel: Împotriva sentinței a declarat apel reclamantul A., criticând-o ca nelegală și netemeinică. Pârâta intimată a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului, ca nefondat. Prin decizia nr. 124 din 30 septembrie 2020, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins apelul formulat de apelantul reclamant. În pronunțarea acestei decizii, Curtea a reținut că prima instanță a stabilit, în mod corect, starea de fapt dedusă judecății, mai precis, că, la originea cauzei, stă împrejurarea că, prin încheierea penală nr. 234/18 iulie 2017, pronunțată de Judecătoria Caransebeș în dosarul nr. x/2017, s-a dispus desființarea înscrisului intitulat "act adițional din 29 aprilie 2013 la contractul de închiriere pășune comunală", înregistrat sub nr. x/06 mai 2013, încheiat între B. și reclamantul apelant. În esență, acesta din urmă a pretins obligarea pârâtei intimate la plata unei sume de bani, deoarece, micșorându-i-se suprafața de teren primită în chirie, nu i s-a plătit de către A.P.I.A. o parte din suma cuvenită, iar o altă parte din sumă a fost nevoit să o restituie. În speță, nu sunt întrunite, în mod cumulativ, condițiile răspunderii civile delictuale. Conform art. 1357 din noul C. civ., cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. Din acest text de lege derivă condițiile necesar a fi îndeplinite pentru a fi atrasă răspunderea civilă delictuală: prejudiciul, fapta ilicită, legătura de cauzalitate și vinovăția. Din examinarea ansamblului probator a rezultat, fără îndoială, că a fost comisă o faptă ilicită, materializată prin falsificarea semnăturii reclamantului apelant pe înscrisul intitulat "act adițional din 29 aprilie 2013", astfel cum a statuat instanța penală în dosarul nr. x/2017 al Judecătoriei Caransebeș. De asemenea, corespunde adevărului și că reclamantul apelant a suferit un prejudiciu prin raportare la sumele alocate de A.P.I.A., sume din care a avut de restituit o parte, iar o parte nu i-a mai fost acordată. Cu toate acestea, în ceea ce privește legătura de cauzalitate și elementul vinovăție, instanța nu poate conchide că acestea ar fi îndeplinite și că, totodată, ar cădea în sarcina pârâtei intimate. Pentru a decide astfel, Curtea a avut în vedere împrejurarea că, deși înscrisul ante-menționat a fost desființat ca fals, instanța penală nu a stabilit autorul falsului; dimpotrivă, s-a arătat că nu a putut fi identificat autorul falsului, astfel că, față de imposibilitatea instanței penale de a tranșa acest aspect, cu atât mai puțin ar putea instanța civilă să declare, cu grad de certitudine, că semnătura falsificată a fost executată de un reprezentant al pârâtei intimate. La aceasta se adaugă și că, din cuprinsul proceselor-verbale de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare depuse în probațiune în dosarul primei instanțe, a rezultat că fermierul (reclamantul apelant) a depus cereri de plată din conținutul cărora rezultă suprafețe mai mici decât cea avută în vedere inițial (70 de ha care trebuia menținută pe o durată de 5 ani începând cu anul 2010) - deci, cauza neregulilor identificate de A.P.I.A. nu o reprezintă reducerea suprafeței închiriate ca urmare a semnării actului adițional (ulterior desființat ca fals), ci chiar declarațiile reclamantului apelant, care, abia în anul 2016, a formulat o plângere penală, ulterior recepționării unui număr de două procese-verbale de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare. Reclamantul a susținut că raportarea instanței trebuie făcută la suprafața diminuată prin înscrisul semnat în fals și prin care se diminua suprafața închiriată, or, în speță, nu s-a probat că, între declararea unei suprafețe mai reduse și încheierea actului adițional în discuție, există legătură; dimpotrivă, din considerentele hotărârii penale a rezultat că, chemat fiind la sediul Primăriei în anul 2013, reclamantul apelant a refuzat semnarea actului adițional prin care se micșora suprafața de teren închiriată.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru următoarele motive: Instanța de apel a aplicat, în mod greșit, normele de drept material cu privire la răspunderea civilă, respectiv art. 1349, art. 1373, art. 1356, art. 1357 alin. (2) C. civ. Fapta ilicită constă în falsificarea actului adițional din 2013. Actul adițional desființat ca fals este cauza pentru care reclamantul a suferit acest prejudiciu invocat, întrucât determinat de existența acestui act, nu a putut solicita, începând cu anul 2013, subvenție pentru suprafața de 23 ha, care, potrivit actului adițional, nu mai era închiriată reclamantului. Rezultă, deci, că există legătură de cauzalitate între fapta ilicită - actul adițional fals - și prejudiciu. S-a invocat faptul că reclamantul, în 2011, și-a redus voluntar o parte din suprafață. Recurentul nu s-a raportat însă la prejudiciul din 2011, creat ca urmare a reducerii voluntare de suprafață, ci la cel produs ca urmare a actului fals, în raport de care, de la data încheierii sale, nu a mai putut solicita subvenție pentru suprafața de 23 ha. Reclamantul nu mai putea solicita acesta subvenție, întrucât actul adițional, până la momentul declarării lui ca fals prin încheierea penală nr. 234/2017 pronunțată de Judecătoria Caransebeș, trebuia acceptat ca fiind valabil, cu consecința imposibilității semnării de către parte a unui alt înscris contrar actului adițional, întrucât se putea angaja răspunderea sa penală. Instanța a aplicat greșit dispozițiile art. 1356 C. civ. și următoarele, în sensul că nu a analizat prejudiciul creat reclamantului prin actul fals, în ceea ce privește imposibilitatea de a solicita subvenție pentru suprafața de 23 ha, care, potrivit actului adițional nu mai era închiriată reclamantului. S-a reținut, în mod eronat, că nu există legătură între declararea unei suprafețe mai reduse și încheierea actului adițional. Din încheierea penală nr. 234/2017 pronunțată de Judecătoria Caransebeș, rezultă, cu efect de putere de lucru judecat, că, în speță, actul adițional fals a fost comunicat de pârâtă la A.P.I.A., recurentul aflând de acest act în urma corespondenței cu A.P.I.A. Pârâta a semnat actul adițional cunoscând că este fals. Încheierea penală reține că semnătura de la rubrica "proprietar" a fost executată de către pârâtă (primarul C.). Astfel, pârâta răspunde pentru fapta proprie în temeiul art. 1356 și următoarele C. civ. Instanța a aplicat greșit dispozițiile art. 1356 C. civ. și următoarele, în sensul că nu a analizat faptul că pârâta a întocmit actul fals și cunoștea că semnătura de la rubrica "chiriaș" este falsă. Aceste aspecte rezultă din considerentele încheierii penale 234/2017, unde se statuează că recurentul a afirmat, în cadrul instituției pârâte, că nu semnează un asemenea act. Încheierea penală reține că, cel mai probabil, semnătura de la rubrica "chiriaș" a fost executată de către C. - reprezentantul pârâtei. Aplicând prezumția judiciară ca mijloc de probă, semnătura nu putea fi falsificată decât de reprezentantul pârâtei în condițiile în care actul a fost întocmit de către pârâtă și semnat de către reprezentantul acesteia. Astfel, pârâta răspunde și raportat la răspunderea comitenților pentru prepuși, în temeiul art. 1373 C. civ. Instanța a aplicat greșit art. 1356 C. civ. și art. 1357 alin. (2) C. civ., în sensul că nu a ținut seama că, în speță, comitentul răspunde pentru cea mai ușoară culpă pentru prepus. În concluzie, a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și, pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată, în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 674.194.77 RON. În drept, a fost invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză: Intimata U.A.T. Comuna Turnu Ruieni a formulat întâmpinare, prin care a invocat, în principal, constatarea nulității căii de atac pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute în art. 488 alin. (1) C. proc. civ. în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat. Recurentul reclamant A. a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului și, pe fond, admiterea căii de atac. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Conform art. 248 alin. (1) C. proc. civ., prioritar se impune analiza excepției nulității recursului, invocată de intimata pârâtă, raportat la susținerile acesteia privind imposibilitatea încadrării criticilor formulate de recurent în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) din același cod. Excepția este neîntemeiată și urmează să fie respinsă ca atare, determinat de împrejurarea că aceste critici, astfel cum au fost prezentate în precedent, se circumscriu cazului de casare prevăzut în art. 488 alin. (1), (8) C. proc. civ., referitor la pronunțarea hotărârii atacate cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin susținerile prezentate în cererea de recurs, reclamantul a invocat încălcarea dispozițiilor în materia răspunderii civile delictuale (art. 1349, art. 1373, art. 1356, art. 1357 alin. (2) C. civ.) de către instanța de apel, sub aspectul constatării greșite, în opinia sa, a neîndeplinirii condițiilor vizând legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, respectiv vinovăția intimatei pârâte. Prin urmare, este întrunită cerința reglementată de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., potrivit căreia cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază calea de atac și dezvoltarea lor, nefiind incident art. 489 alin. (2) din același cod, care prevede sancțiunea nulității recursului în ipoteza neîncadrării motivelor în cazurile de casare reglementate în art. 488. Pe fondul căii de atac, examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Răspunderea civilă delictuală a persoanei juridice pentru prejudiciul creat prin fapta proprie este reglementată în art. 1357-1371 coroborate cu prevederile art. 219 și 221 C. civ. Pentru a fi angajată o asemenea răspundere, este necesar a fi îndeplinite trei dintre condițiile generale, respectiv fapta ilicită a organului de conducere sau administrare, prejudiciul și raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu. Fapta ilicită prezintă particularitatea că trebuie săvârșită de persoana sau persoanele care au calitatea de organe de conducere sau administrare ale persoanei juridice. În acest caz nu se impune probarea și a vinovăției organului de conducere care a săvârșit fapta ilicită generatoare a prejudiciului, deoarece, în raporturile cu victima, răspunderea persoanei juridice este obiectivă. Pe lângă condițiile generale ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, în cazul răspunderii persoanelor juridice, este necesară și o condiție specială, respectiv fapta ilicită să fi fost comisă de organele de conducere sau de administrare în legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor care le-au fost încredințate. În acest sens, dispozițiile art. 221 C. civ., care reglementează răspunderea persoanelor juridice de drept public, intimata pârâtă făcând parte din această categorie, menționează că, dacă nu există prevedere legală contrară, persoanele juridice de drept public sunt obligate pentru faptele licite sau ilicite ale organelor lor în aceleași condiții ca persoanele juridice de drept privat. Or, art. 219 alin. (1) C. civ., care reglementează răspunderea pentru fapte juridice, prevede, în teza finală, această condiție specială, ca fapta ilicită să fi fost săvârșită de organele de conducere sau de administrare în legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor care le-au fost încredințate. Toate cerințele enunțate mai sus trebuie îndeplinite în mod cumulativ, pentru a fi atrasă răspunderea civilă delictuală a persoanei juridice. În speță, instanța de apel a constatat existența unei fapte ilicite, prin falsificarea înscrisului ulterior desființat prin încheierea penală nr. 234/18 iulie 2017 a Judecătoriei Caransebeș, precum și a prejudiciului, constând în sumele de bani restituite către A.P.I.A. sau neacordate de această instituție reclamantului ca urmare a micșorării suprafeței de teren pentru care au fost pretinse. În consecință, aceste două condiții ale răspunderii civile delictuale nu mai comportă dezbateri în recurs. Pe de altă parte, a reținut că nu sunt îndeplinite cerințele vinovăției și legăturii de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, determinat de împrejurarea că instanța penală nu a stabilit autorul falsului, pentru a se putea considera că falsificarea semnăturii reclamantului este realizată de reprezentantul pârâtei; în plus, a avut în vedere că nu actul desființat a fost cauza neregulilor identificate de A.P.I.A., ci propriile declarații ale reclamantului, care a depus cereri de plată pentru suprafețe mai mici decât cea inițială de 70 de ha, fără să se poată stabili o conexiune între actul adițional încheiat și aceste declarații. Contrar opiniei recurentului, nu se poate constata, în recurs, prin aplicarea unor prezumții judiciare (mijloc de probă), că semnătura falsificată de la rubrica "chiriaș" aparține celui care a semnat la rubrica "proprietar" din actul adițional, respectiv primarului de la data încheierii actului, C., pornind de la cele descrise în încheierea penală prin care a fost desființat înscrisul falsificat. Un astfel de raționament ar presupune reevaluarea situației de fapt în raport de probele administrate în fața de instanțelor de fond, cât și prin valorificarea altor mijloace de probă (prezumțiile), pe care Curtea de Apel nu le-a utilizat, ceea ce nu este admis în cadrul căii extraordinare de atac a recursului, care permite numai verificarea legalității deciziei atacate, nu și a temeiniciei hotărârii (art. 488 alin. (1) C. proc. civ.). În aceste condiții, pornind de la cele reținute de instanța de prim control judiciar în raport de hotărârea penală, și anume că nu a fost stabilit autorul falsului, Înalta Curte constată că nu este întrunită cerința particulară a faptei ilicite, respectiv ca aceasta să fi fost săvârșită de un organ de conducere sau de administrare al intimatei pârâte, pentru a fi atrasă răspunderea civilă delictuală a acesteia din urmă. În acest context, în absența îndeplinirii uneia dintre condițiile răspunderii delictuale a persoanei juridice, nu mai prezintă relevanță în ce măsură există sau nu o legătură de cauzalitate între declarațiile recurentului privind suprafețe mai mici de teren decât cea inițială și actul falsificat, în sensul de motiv intern al părții pentru care a indicat suprafețe micșorate determinat de riscul angajării răspunderii sale penale. Admiterea demersului judiciar al recurentului presupune, cum s-a arătat deja, întrunirea cumulativă a condițiilor răspunderii civile delictuale, ipoteză care nu se regăsește în speță. În ce privește răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, reglementată de art. 1373 C. civ., aceasta reprezintă o cauză juridică nouă, invocată direct în recurs, omisso medio, în condițiile în care cererea de chemare în judecată nu conține elemente de fapt și de drept care să descrie și să fundamenteze un asemenea tip de răspundere, care reprezintă o răspundere a persoanei juridice pentru fapta altuia, iar nu pentru fapta proprie. În subsidiar, o astfel de răspundere nici nu ar putea fi stabilită în cauză, în absența identificării comitentului care ar fi săvârșit falsul, raportat la cele stabilite de instanța de apel cu referire la hotărârea penală, conform căreia nu a fost identificat autorul falsului. În concluzie, nefiind îndeplinite cumulativ condițiile răspunderii delictuale, nu se poate reține încălcarea de către Curte a dispozițiilor legale evocate de recurent, astfel încât, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod. Respingerea recursului implică aceeași soluție în ce privește cererea recurentului de acordare a cheltuielilor de judecată, care nu poate beneficia de sumele de bani avansate cu acest titlu, deoarece a pierdut procesul, nefiind, deci, îndeplinite cerințele art. 453 alin. (1) C. proc. civ. Conform art. 453 alin. (1) C. proc. civ., îl va obliga pe recurent, ca parte căzută în pretenții, la plata sumei de 5.000 de RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, dovedite cu înscrisurile depuse la dosar, reduse în condițiile art. 451 alin. (2) din același cod. Referitor la onorariul de avocat pretins de intimată, în cuantum de 25.000 de RON, Înalta Curte apreciază că acesta este vădit disproporționat în raport cu complexitatea cauzei și activitatea desfășurată de avocat (redactare întâmpinare și participare la un singur termen de judecată, la care cauza a fost soluționată). În ce privește hotărârea nr. 82/17-18 iulie 2020 emisă de Consiliul Uniunii Naționale a Barourilor din România, depusă în justificarea sumei pretinse, constată că aceasta vizează doar un ghid orientativ al onorariilor minimale, operantă, eventual, doar în raporturile dintre avocat și clientul său și care, în niciun caz, nu poate produce efecte asupra dreptului instanței de judecată de a face aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ., dispoziție cu forță normativă superioară hotărârii U.N.B.R.