ÎCCJ, Decizia nr. 270/2011

Ședința publică de la 27 aprilie 2011 Asupra recursului de față; Din actele dosarului constată următoarele: Prin sentința nr. 157 din 3 februarie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul C.I. împotriva rezoluției nr. 85/P/2009 din 7 mai 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava. A fost menținută rezoluția atacată, iar petentul obligat la plata cheltuielilor judiciare statului. Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut, în esență, că prin rezoluția nr. 85/P/2009 din 7 mai 2009, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava a dispus neînceperea urmăririi penale M.M., judecător la Judecătoria Botoșani, P.C., procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Botoșani, T.L.

și I.R., judecători la Tribunalul Botoșani, P.F., procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Botoșani, pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen. Procurorul a constatat că prin plângerea formulată petentul a solicitat efectuarea de cercetări față de M.M., judecător la Judecătoria Botoșani, P.C., procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Botoșani, T.L. și I.R., judecători la Tribunalul Botoșani și P.F. procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Botoșani, pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen. Fapta reclamată de petiționar consta în opinia sa în aceea că M.M., I.R.

și T.L. în calitate de judecători, au pronunțat hotărâri judecătorești (sentința penală nr. 2141 din 16 septembrie 2008 și decizia penală nr. 155 din 22 ianuarie 2009) greșite, prin aceasta cauzându-i vătămarea intereselor sale legale, iar P.C. și P.F., în calitate de procurori în aceleași cauze, au pus concluzii care nu sunt în concordanță cu probele existente la dosar. S-a mai reținut că din actele premergătoare începerii urmăririi penale, efectuate în cauză, a rezultat totodată că prin plângerea adresată Parchetului de pe lângă Judecătoria Botoșani la data de 26 iulie 2007, petiționarul C.I. a solicitat a se efectua cercetări penale față de H.A. pentru săvârșirea infracțiunilor de violare de domiciliu și distrugere.

Prin rezoluția nr. 3665/P/2007 din 8 martie 2008 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Botoșani, în temeiul art. 28 C. proc. pen. și art. 10 lit. a) și d) C. proc. pen. s-a confirmat propunerea organelor de poliție de a nu începe urmărirea penală în cauză. Plângerea petiționarului C.I., formulată împotriva rezoluției în temeiul art. 278 alin. (1) C. proc. pen. a fost respinsă de primul procuror al aceluiași parchet, prin ordonanța nr. 587/II/2/ din 23 aprilie 2008. La data de 19 mai 2008, sub nr. 4922/192/2008, la Judecătoria Botoșani s-a înregistrat plângerea petiționarului C.I., formulată în temeiul art. 278 1 C. proc. pen., împotriva rezoluției nr. 3665/P/2007. Prin sentința penală nr. 2141 din 16 septembrie 2008 a Judecătoriei Botoșani pronunțată de judecătoarea M.M., plângerea a fost respinsă, ca nefondată iar prin decizia nr. 155 din 22 ianuarie 2009 a Tribunalului Botoșani, pronunțată de judecătorii I.R., T.L.

și G.M. recursul petentului a fost respins, ca nefondat. Soluția de neîncepere a urmăririi penale dispusă prin rezoluția nr. 85/P/2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava a fost confirmată de procurorul ierarhic superior, prin rezoluția nr. 231/II/2/2009 din 19 iunie 2009. Nemulțumit fiind de ambele rezoluții, petiționarul, în temeiul dispozițiilor art. 278 1 C. proc. pen., a formulat plângere la instanță. Examinând plângerea formulată prin prisma criticilor formulate și din oficiu, prima instanță a constatat că aceasta este nefondată. S-a reținut că potrivit art. 246 C. pen., constituie infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor fapta funcționarului public, care, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane.

În ce privește activitatea magistraților, atribuțiile lor de serviciu se circumscriu soluționării cauzelor cu care sunt investiți, respectiv interpretării și aplicării dispozițiilor legale, în acord cu principiile dreptului substanțial și ale celui procedural, eventualele erori apărute în acest proces de interpretare și aplicare a legii neechivalând cu o exercitare abuzivă a atribuțiilor de serviciu, în sensul legii penale, ele putând fi îndreptate în urma exercitării căilor de atac prevăzute de lege în fiecare caz în parte, aceasta fiind de altfel și justificarea existenței lor.

În acest context, s-a constatat că nemulțumirile părților dintr-un proces cu referire la modul concret de soluționare a cauzei trebuie să îmbrace forma căilor de atac în limitele recunoscute de lege, neputându-se obține o suplimentare a gradelor de jurisdicție prin promovarea unei plângeri penale împotriva magistratului (magistraților) care au soluționat cauza, instanțele și parchetele fiind suverane în a aprecia atât probatoriul administrat în cauză, cât și textele de lege care sunt aplicabile, dându-le interpretarea pe care o consideră corespunzătoare, iar soluțiile pronunțate de acestea nu echivalează cu exercitarea atribuțiilor ce le revin potrivit legii magistraților și prin urmare nu pot conduce prin ele însele, la reținerea unor infracțiuni de abuz în serviciu; răspunderea penală a magistraților poate fi pusă în discuție, cu referire la infracțiunea analizată, numai în situațiile în care aceștia și-au exercitat funcția cu rea-credință, adică au cunoscut caracterul vădit al acțiunilor lor, urmărind sau acceptând vătămarea intereselor legale ale unei persoane.

În speță petiționarul a formulat plângere penală împotriva judecătorilor M.M., I.R. și T.L. care au pronunțat sentința penală nr. 2141 din 16 septembrie 2008 a Judecătoriei Botoșani și, respectiv, decizia penală nr. 155 din 22 ianuarie 2009 a Tribunalului Botoșani, fiind nemulțumit de hotărârile pronunțate de judecătorii mai sus menționați; totodată, petentul a formulat plângere și împotriva procurorilor P.C. și P.F., fiind nemulțumit de concluziile puse de aceștia în calitate de procurori de ședință în cauzele respective.

Prima instanță a reținut că astfel după cum rezultă și din conținutul actelor premergătoare efectuate, afirmațiile petiționarului nu au suport probator, fiind doar expresia nemulțumirii subiective a unei persoane care nu a primit satisfacția dorită în fața autorităților judiciare, constatându-se că nu se poate reține în sarcina magistraților judecători și procurori, reclamați de petiționar, săvârșirea vreunei infracțiuni, nemulțumirea petentului față de hotărârile pronunțate de judecători și de concluziile puse de către procurorii de ședință în cauzele respective nu poate duce la concluzia că aceștia și-au încălcat atribuțiile de serviciu.

S-a concluzionat că în mod corect s-a reținut atât de procurorul care a instrumentat plângerea cât și de procurorul ierarhic superior acestuia că activitatea desfășurată de magistrații judecători și procurori reclamați nu se circumscrie infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen., plângerea petentului fiind nefondată. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs petentul criticând-o, astfel după cum rezultă din motivele de recurs transmise (filele 16-18 dosar recurs) pentru neefectuarea de cercetări corecte de către intimații T.L., I.R., P.C. și P.F., neefectuarea de cercetări și sustragerea de acte de către agentul de poliție M.M., retrocedarea ilegală a imobilului din Botoșani.

Analizând cauza prin prisma criticilor invocate și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen. se constată că recursul este nefondat și va fi respins, pentru considerentele ce urmează. Astfel după cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 228 C. proc. pen. începerea urmăririi penale presupune îndeplinirea unei condiții pozitive, a existenței de date referitoare la comiterea unei infracțiuni și a unei condiții negative, a inexistenței cazurilor prevăzute de art. 10 C. proc. pen., de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale, cu distincțiile prevăzute de norma anterior indicată. În cauza dedusă judecății petentul, nemulțumit fiind de soluțiile pronunțate de instanțe și concluziile formulate de procurori în cazurile în care a avut calitatea de parte a formulat împotriva acestora plângere penală.

Din verificarea actelor dosarului se constată că în mod just procurorul, în baza verificărilor efectuate potrivit art. 224 C. proc. pen., în etapa actelor premergătoare, a apreciat că faptele reclamate nu există în materialitatea lor, spre a fi posibilă angajarea răspunderii penale a persoanelor indicate în plângere. Aceasta deoarece activitatea de jurisdicție desfășurată de magistrați potrivit prerogativelor funcțiilor deținute, nu poate, prin ea însăși, să constituie infracțiune. Intimații magistrați s-au limitat la exercitarea legală a atribuțiilor de serviciu, circumscriindu-se strict acestora, împrejurarea că hotărârea pronunțată sau concluziile procurorului de ședință au nemulțumit partea neputând constitui decât, eventual, temei pentru declararea căilor de atac prevăzute de legea procesuală, a căror parcurgere nu poate fi înlocuită de formularea unei plângeri penale, aceasta fiind o instituție juridică distinctă, cu finalitate diferită.

Așa fiind se constată că prima instanță, cu respectarea art. 278 1 alin. (7) C. proc. pen., a dat o evaluare proprie, justă, plângerii petentului, rezoluției atacate și materialului dosarului, hotărârea astfel pronunțată fiind legală, temeinică și riguros motivată. Criticile invocate în recurs sunt nefondate și privesc, în parte, aspecte referitoare, în esență, la chestiuni de natură civilă, soluționate în defavoarea petentului ce exced obiectului prezentei cauze; totodată, criticile referitoare la activitatea profesională a numitului M.M., criticată de petent, exced obiectului controlului judecătoresc în procedura reglementată de art. 278 1 C. proc. pen., deoarece față de această persoană nu s-a dispus prin rezoluția atacată una dintre soluțiile de netrimitere în judecată prevăzute de art. 278 1 alin. (1) C. proc.

pen. De asemenea, se constată, că aprecierile recurentului petent cu privire la activitățile desfășurate de intimați, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu se susțin, astfel după cum s-a motivat și anterior. Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. recursul declarat va fi respins, ca nefondat. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul C.I. împotriva sentinței nr. 157 din 3 februarie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 856/39/2009. Obligă recurentul petent la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 27 aprilie 2011.