ÎCCJ, Decizia nr. 270/2011

Ședința publică de la 27 aprilie 2011

Asupra

recursului de față;

Din

actele dosarului constată următoarele:

Prin

sentința nr. 157 din 3 februarie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de

petentul C.I. împotriva rezoluției nr. 85/P/2009 din 7 mai 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava. A fost menținută rezoluția atacată, iar

petentul obligat la plata cheltuielilor judiciare statului.

Pentru

a pronunța această soluție prima instanță a reținut, în esență, că prin

rezoluția nr. 85/P/2009 din 7 mai 2009, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Suceava a dispus neînceperea urmăririi penale M.M., judecător la Judecătoria Botoșani, P.C., procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Botoșani, T.L. și I.R.,

judecători la Tribunalul Botoșani, P.F., procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Botoșani, pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu

contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen. Procurorul a

constatat că prin plângerea formulată petentul a solicitat efectuarea de

cercetări față de M.M., judecător la Judecătoria Botoșani, P.C., procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Botoșani, T.L. și I.R.,

judecători la Tribunalul Botoșani și P.F. procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Botoșani, pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu

contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen.

Fapta

reclamată de petiționar consta în opinia sa în aceea că M.M., I.R. și T.L. în

calitate de judecători, au pronunțat hotărâri judecătorești (sentința penală

nr. 2141 din 16 septembrie 2008 și decizia penală nr. 155 din 22 ianuarie 2009)

greșite, prin aceasta cauzându-i vătămarea intereselor sale legale, iar P.C. și

P.F., în calitate de procurori în aceleași cauze, au pus concluzii care nu sunt

în concordanță cu probele existente la dosar.

S-a

mai reținut că din actele premergătoare începerii urmăririi penale, efectuate

în cauză, a rezultat totodată că prin plângerea adresată Parchetului de pe

lângă Judecătoria Botoșani la data de 26 iulie 2007, petiționarul C.I. a

solicitat a se efectua cercetări penale față de H.A. pentru săvârșirea

infracțiunilor de violare de domiciliu și distrugere.

Prin

rezoluția nr. 3665/P/2007 din 8 martie 2008 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Botoșani, în temeiul art. 28 C. proc. pen. și art. 10 lit. a) și d) C. proc.

pen. s-a confirmat propunerea organelor de poliție de a nu începe urmărirea

penală în cauză.

Plângerea

petiționarului C.I., formulată împotriva rezoluției în temeiul art. 278 alin.

(1) C. proc. pen. a fost respinsă de primul procuror al aceluiași parchet, prin

ordonanța nr. 587/II/2/ din 23 aprilie 2008.

La

data de 19 mai 2008, sub nr. 4922/192/2008, la Judecătoria Botoșani s-a înregistrat plângerea petiționarului C.I., formulată în temeiul art.

278

1

C. proc. pen., împotriva rezoluției nr. 3665/P/2007.

Prin

sentința penală nr. 2141 din 16 septembrie 2008 a Judecătoriei Botoșani pronunțată de judecătoarea M.M., plângerea a fost respinsă, ca nefondată

iar prin decizia nr. 155 din 22 ianuarie 2009 a Tribunalului Botoșani, pronunțată de judecătorii I.R., T.L. și G.M. recursul petentului a fost respins, ca

nefondat.

Soluția

de neîncepere a urmăririi penale dispusă prin rezoluția nr. 85/P/2009 a

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava a fost confirmată de procurorul

ierarhic superior, prin rezoluția nr. 231/II/2/2009 din 19 iunie 2009.

Nemulțumit

fiind de ambele rezoluții, petiționarul, în temeiul dispozițiilor art. 278

1

C. proc. pen., a formulat plângere la instanță.

Examinând

plângerea formulată prin prisma criticilor formulate și din oficiu, prima

instanță a constatat că aceasta este nefondată.

S-a

reținut că potrivit art. 246 C. pen., constituie infracțiunea de abuz în

serviciu contra intereselor persoanelor fapta funcționarului public, care, în

exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act

ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o vătămare

intereselor legale ale unei persoane.

În

ce privește activitatea magistraților, atribuțiile lor de serviciu se

circumscriu soluționării cauzelor cu care sunt investiți, respectiv

interpretării și aplicării dispozițiilor legale, în acord cu principiile

dreptului substanțial și ale celui procedural, eventualele erori apărute în

acest proces de interpretare și aplicare a legii neechivalând cu o exercitare

abuzivă a atribuțiilor de serviciu, în sensul legii penale, ele putând fi

îndreptate în urma exercitării căilor de atac prevăzute de lege în fiecare caz

în parte, aceasta fiind de altfel și justificarea existenței lor.

În

acest context, s-a constatat că nemulțumirile părților dintr-un proces cu

referire la modul concret de soluționare a cauzei trebuie să îmbrace forma

căilor de atac în limitele recunoscute de lege, neputându-se obține o

suplimentare a gradelor de jurisdicție prin promovarea unei plângeri penale

împotriva magistratului (magistraților) care au soluționat cauza, instanțele și

parchetele fiind suverane în a aprecia atât probatoriul administrat în cauză,

cât și textele de lege care sunt aplicabile, dându-le interpretarea pe care o

consideră corespunzătoare, iar soluțiile pronunțate de acestea nu echivalează

cu exercitarea atribuțiilor ce le revin potrivit legii magistraților și prin

urmare nu pot conduce prin ele însele, la reținerea unor infracțiuni de abuz în

serviciu; răspunderea penală a magistraților poate fi pusă în discuție, cu

referire la infracțiunea analizată, numai în situațiile în care aceștia și-au

exercitat funcția cu rea-credință, adică au cunoscut caracterul vădit al

acțiunilor lor, urmărind sau acceptând vătămarea intereselor legale ale unei

persoane.

În

speță petiționarul a formulat plângere penală împotriva judecătorilor M.M., I.R.

și T.L. care au pronunțat sentința penală nr. 2141 din 16 septembrie 2008 a Judecătoriei Botoșani și, respectiv, decizia penală nr. 155 din 22 ianuarie 2009 a Tribunalului Botoșani, fiind nemulțumit de hotărârile pronunțate de judecătorii mai sus

menționați; totodată, petentul a formulat plângere și împotriva procurorilor P.C.

și P.F., fiind nemulțumit de concluziile puse de aceștia în calitate de

procurori de ședință în cauzele respective.

Prima

instanță a reținut că astfel după cum rezultă și din conținutul actelor

premergătoare efectuate, afirmațiile petiționarului nu au suport probator,

fiind doar expresia nemulțumirii subiective a unei persoane care nu a primit

satisfacția dorită în fața autorităților judiciare, constatându-se că nu se

poate reține în sarcina magistraților judecători și procurori, reclamați de

petiționar, săvârșirea vreunei infracțiuni, nemulțumirea petentului față de hotărârile

pronunțate de judecători și de concluziile puse de către procurorii de ședință

în cauzele respective nu poate duce la concluzia că aceștia și-au încălcat

atribuțiile de serviciu.

S-a

concluzionat că în mod corect s-a reținut atât de procurorul care a

instrumentat plângerea cât și de procurorul ierarhic superior acestuia că

activitatea desfășurată de magistrații judecători și procurori reclamați nu se

circumscrie infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor

prevăzută de art. 246 C. pen., plângerea petentului fiind nefondată.

Împotriva

acestei sentințe a declarat recurs petentul criticând-o, astfel după cum

rezultă din motivele de recurs transmise (filele 16-18 dosar recurs) pentru

neefectuarea de cercetări corecte de către intimații T.L., I.R., P.C. și P.F.,

neefectuarea de cercetări și sustragerea de acte de către agentul de poliție M.M.,

retrocedarea ilegală a imobilului din Botoșani.

Analizând

cauza prin prisma criticilor invocate și sub toate aspectele, potrivit

dispozițiilor art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen. se constată că

recursul este nefondat și va fi respins, pentru considerentele ce urmează.

Astfel

după cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 228 C. proc. pen.

începerea urmăririi penale presupune îndeplinirea unei condiții pozitive, a

existenței de date referitoare la comiterea unei infracțiuni și a unei condiții

negative, a inexistenței cazurilor prevăzute de art. 10 C. proc. pen., de

împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale, cu distincțiile prevăzute

de norma anterior indicată.

În

cauza dedusă judecății petentul, nemulțumit fiind de soluțiile pronunțate de

instanțe și concluziile formulate de procurori în cazurile în care a avut

calitatea de parte a formulat împotriva acestora plângere penală.

Din

verificarea actelor dosarului se constată că în mod just procurorul, în baza

verificărilor efectuate potrivit art. 224 C. proc. pen., în etapa actelor

premergătoare, a apreciat că faptele reclamate nu există în materialitatea lor,

spre a fi posibilă angajarea răspunderii penale a persoanelor indicate în

plângere. Aceasta deoarece activitatea de jurisdicție desfășurată de magistrați

potrivit prerogativelor funcțiilor deținute, nu poate, prin ea însăși, să

constituie infracțiune.

Intimații

magistrați s-au limitat la exercitarea legală a atribuțiilor de serviciu,

circumscriindu-se strict acestora, împrejurarea că hotărârea pronunțată sau

concluziile procurorului de ședință au nemulțumit partea neputând constitui

decât, eventual, temei pentru declararea căilor de atac prevăzute de legea

procesuală, a căror parcurgere nu poate fi înlocuită de formularea unei

plângeri penale, aceasta fiind o instituție juridică distinctă, cu finalitate

diferită.

Așa

fiind se constată că prima instanță, cu respectarea art. 278

1

alin. (7)

C. proc. pen., a dat o evaluare proprie, justă, plângerii petentului,

rezoluției atacate și materialului dosarului, hotărârea astfel pronunțată fiind

legală, temeinică și riguros motivată.

Criticile

invocate în recurs sunt nefondate și privesc, în parte, aspecte referitoare, în

esență, la chestiuni de natură civilă, soluționate în defavoarea petentului ce

exced obiectului prezentei cauze; totodată, criticile referitoare la

activitatea profesională a numitului M.M., criticată de petent, exced

obiectului controlului judecătoresc în procedura reglementată de art. 278

1

C. proc. pen., deoarece față de această persoană nu s-a dispus prin rezoluția

atacată una dintre soluțiile de netrimitere în judecată prevăzute de art. 278

1

alin. (1) C. proc. pen. De asemenea, se constată, că aprecierile recurentului

petent cu privire la activitățile desfășurate de intimați, în exercitarea atribuțiilor

de serviciu, nu se susțin, astfel după cum s-a motivat și anterior.

Pentru

considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 385

15

pct. 1

lit. b) C. proc. pen. recursul declarat va fi respins, ca nefondat.

Văzând și dispozițiile art. 192

alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petentul C.I. împotriva sentinței nr. 157 din 3

februarie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

în dosarul nr. 856/39/2009.

Obligă recurentul

petent la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 27 aprilie 2011.