ÎCCJ, Decizia nr. 148/2011

Asupra cererii de

contestație în anulare de față;

Din actele dosarului

constată următoarele:

Prin Decizia nr. 270 din 27 aprilie 2011

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost

respins, ca nefondat, recursul declarat de petentul C.I. împotriva Sentinței

nr. 157 din 3 februarie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția penală, în Dosarul nr. 856/39/2009; a fost obligat recurentul petent la

plata cheltuielilor judiciare statului.

Pentru a pronunța

această soluție instanța de recurs a reținut, în esență, că prin Sentința nr. 157

din 3 februarie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul C.I. împotriva

Rezoluției nr. 85/ P din 7 mai 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

Suceava. A fost menținută rezoluția atacată, iar petentul obligat la plata

cheltuielilor judiciare statului.

Prima instanță a

reținut, în esență, că prin Rezoluția nr. 85/ P din 7 mai 2009, Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel Suceava a dispus neînceperea urmăririi penale față de magistratul

M.M., judecător la Judecătoria Botoșani, P.C., procuror la Parchetul de pe

lângă Judecătoria Botoșani, T.L. și I.R., judecători la Tribunalul Botoșani, P.F.,

procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Botoșani, pentru săvârșirea

infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art.

246 C. pen.

Soluția de neîncepere

a urmăririi penale dispusă prin Rezoluția nr. 85/ P din 7 mai 2009 a

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava a fost confirmată de procurorul

ierarhic superior, prin Rezoluția nr. 231/ II din 19 iunie 2009.

Nemulțumit fiind de

ambele rezoluții, petiționarul, în temeiul dispozițiilor art. 278

1

C.

proc. pen., a formulat plângere la instanță.

Examinând plângerea

formulată prin prisma criticilor formulate și din oficiu, prima instanță a

constatat că aceasta este nefondată.

S-a reținut că

potrivit art. 246 C. pen., constituie infracțiunea de abuz în serviciu contra

intereselor persoanelor fapta funcționarului public, care, în exercițiul

atribuțiilor sale de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act ori îl

îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o vătămare intereselor

legale ale unei persoane.

În ce privește

activitatea magistraților, atribuțiile lor de serviciu se circumscriu

soluționării cauzelor cu care sunt investiți, respectiv interpretării și

aplicării dispozițiilor legale, în acord cu principiile dreptului substanțial

și ale celui procedural, eventualele erori apărute în acest proces de

interpretare și aplicare a legii neechivalând cu o exercitare abuzivă a

atribuțiilor de serviciu, în sensul legii penale, ele putând fi îndreptate în

urma exercitării căilor de atac prevăzute de lege în fiecare caz în parte,

aceasta fiind de altfel și justificarea existenței lor.

În acest context, s-a

constatat că nemulțumirile părților dintr-un proces cu referire la modul

concret de soluționare a cauzei trebuie să îmbrace forma căilor de atac în

limitele recunoscute de lege, neputându-se obține o suplimentare a gradelor de

jurisdicție prin promovarea unei plângeri penale împotriva magistratului

(magistraților) care au soluționat cauza, instanțele și parchetele fiind

suverane în a aprecia, atât probatoriul administrat în cauză, cât și textele de

lege care sunt aplicabile, dându-le interpretarea pe care o consideră

corespunzătoare, iar soluțiile pronunțate de acestea nu echivalează cu

exercitarea atribuțiilor ce le revin potrivit legii magistraților și prin

urmare nu pot conduce prin ele însele, la reținerea unor infracțiuni de abuz în

serviciu; răspunderea penală a magistraților poate fi pusă în discuție, cu

referire la infracțiunea analizată, numai în situațiile în care aceștia și-au

exercitat funcția cu rea-credință, adică au cunoscut caracterul vădit al

acțiunilor lor, urmărind sau acceptând vătămarea intereselor legale ale unei

persoane.

În speță petiționarul

a formulat plângere penală împotriva judecătorilor M.M., I.R. și T.L. care au

pronunțat Sentința penală nr. 2141 din 16 septembrie 2008 a Judecătoriei

Botoșani și, respectiv, Decizia penală nr. 155 din 22 ianuarie 2009 a

Tribunalului Botoșani, fiind nemulțumit de hotărârile pronunțate de judecătorii

mai sus menționați; totodată, petentul a formulat plângere și împotriva

procurorilor P.C. și P.F., fiind nemulțumit de concluziile puse de aceștia în

calitate de procurori de ședință în cauzele respective.

Prima instanță a

reținut că astfel după cum rezultă și din conținutul actelor premergătoare

efectuate, afirmațiile petiționarului nu au suport probator, fiind doar

expresia nemulțumirii subiective a unei persoane care nu a primit satisfacția

dorită în fața autorităților judiciare, constatându-se că nu se poate reține în

sarcina magistraților judecători și procurori, reclamați de petiționar,

săvârșirea vreunei infracțiuni, nemulțumirea petentului față de hotărârile

pronunțate de judecători și de concluziile puse de către procurorii de ședință

în cauzele respective nu poate duce la concluzia că aceștia și-au încălcat

atribuțiile de serviciu.

S-a concluzionat că

în mod corect s-a reținut, atât de procurorul care a instrumentat plângerea,

cât și de procurorul ierarhic superior acestuia că activitatea desfășurată de

magistrații judecători și procurori reclamați nu se circumscrie infracțiunii de

abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen.,

plângerea petentului fiind nefondată.

Cu privire la

recursul declarat în cauză, instanța de control judiciar a constatat că este

nefondat; prima instanță, cu respectarea art. 278

1

alin. (7) C.

proc. pen., a dat o evaluare proprie, justă, plângerii petentului, rezoluției

atacate și materialului dosarului, hotărârea astfel pronunțată fiind legală,

temeinică și riguros motivată și în mod just procurorul, în baza verificărilor

efectuate potrivit art. 224 C. proc. pen., în etapa actelor premergătoare, a

apreciat că faptele reclamate nu există în materialitatea lor, spre a fi

posibilă angajarea răspunderii penale a persoanelor indicate în plângere.

Aceasta deoarece activitatea de jurisdicție desfășurată de magistrați potrivit

prerogativelor funcțiilor deținute, nu poate, prin ea însăși, să constituie

infracțiune.

Intimații magistrați

s-au limitat la exercitarea legală a atribuțiilor de serviciu,

circumscriindu-se strict acestora, împrejurarea că hotărârea pronunțată sau

concluziile procurorului de ședință au nemulțumit partea neputând constitui

decât, eventual, temei pentru declararea căilor de atac prevăzute de legea

procesuală, a căror parcurgere nu poate fi înlocuită de formularea unei

plângeri penale, aceasta fiind o instituție juridică distinctă, cu finalitate

diferită.

Împotriva acestei

decizii petentul a formulat cerere de contestație în anulare, cererea nu a fost

motivată.

Analizând cererea de

contestație în anulare potrivit dispozițiilor art. 391 C. proc. pen. se

constată că aceasta este inadmisibilă, astfel că va fi respinsă pentru

considerentele ce urmează.

Astfel, după cum

rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 386 C. proc. pen. raportat la art.

391 C. proc. pen., contestația în anulare, ca și cale extraordinară de atac

poate fi formulată pentru cazurile expres și limitativ prevăzute de dispozițiile

art. 386 lit. a) – e) C. proc. pen.

Totodată, legea

procesuală reglementează subiecții de drept care au legitimitate procesuală

activă (art. 387 C. proc. pen.), termenul de introducere a cererii (art. 388 C.

proc. pen.) și instanța competentă a o soluționa (art. 389 C. proc. pen.).

Dispozițiile art. 391

alin. (2) C. proc. pen. prevăd elementele supuse analizei instanței de judecată

în examinarea admisibilității în principiu a unei cereri de contestație în

anulare, respectiv termenul în care cererea a fost formulată, motivele invocate

(care trebuie să se subsumeze celor expres și limitativ prevăzute de lege) și

necesitatea depunerii sau invocării de dovezi în sprijinul contestației.

Admisibilitatea în principiu a cererii de contestație în anulare presupune

îndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de art. 391 alin. (2) C. proc.

pen., în caz contrar contestația urmând a fi respinsă, ca inadmisibilă.

În cauza dedusă

judecății petentul a sesizat instanța cu soluționarea unei cereri de

contestație în anulare, fără a invoca și proba, astfel după cum impun

dispozițiile art. 391 alin. (2) C. proc. pen., motive dintre cele prevăzute de art.

386 C. proc. pen.

Așa fiind, se

constată că, în speță, nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de

admisibilitate prevăzute de art. 391 alin. (2) C. proc. pen., contestația

urmând a fi respinsă, ca inadmisibilă.

Văzând și

dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul C.I. împotriva Deciziei

nr. 270 din 27 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

completul de 9 judecători, în Dosarul nr. 1337/1/2011.

Obligă contestatorul

la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 14 iunie 2011.