ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2619/2014

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la data de 24 februarie 2011, sub nr. 3497/118/2011, reclamantul I.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, anularea parțială a Hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 99 din 11 noiembrie 2010, emisă de Comisia de verificare a drepturilor de proprietate sau a altui drept real de la nivelul localității Murfatlar în ceea ce privește despăgubirile în cuantum de 4,15 lei mp pentru terenul expropriat în suprafață de 6.924,00 mp, precum și obligarea expropriatorului la plata unei despăgubiri în cuantum de 84 RON/mp și la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că este proprietarul parcelei X1, având număr cadastral X2, în suprafață de 6.924,00, teren înscris în CF nr. X3. La data de 26 ianuarie 2011 i-a fost comunicată Hotărârea nr. 99 din 11 noiembrie 2010 prin care a luat la cunoștință că suma cu care a fost despăgubit a fost stabilită sub 1 euro/mp. A susținut reclamantul că pârâta, atunci când a stabilit cuantumul despăgubirii, nu a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 26 din Legea nr. 33/1994. Astfel, imobilul supus exproprierii se află pe raza teritorială a orașului Murfatlar, în aproprierea unor importante căi de acces (drumuri județene, orășenești și comunale) și dispune de toate utilitățile pe care le impune regimul său agricol, iar terenuri din imediata apropiere au fost vândute pe piața liberă cu sume mai mari chiar decât cea solicitată prin cererea de chemare în judecată.

A mai arătat reclamantul că solicită să fie avut în vedere și prejudiciul care i-a fost creat prin faptul că terenul pe care l-a deținut în proprietate avea o formă compactă, iar după expropriere a fost divizat în două parcele despărțite de autostradă, accesul la una dintre ele fiind extrem de dificil. Pârâtul Satul Român a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, arătând că rapoartele de evaluare realizate în procedura exproprierii au fost întocmite în conformitate cu standardele internaționale de evaluare. Prin Sentința civilă nr. 4702 din 24 septembrie 2012 Tribunalul Constanța a admis acțiunea, a dispus anularea parțială a Hotărârii nr. 99 din 11 noiembrie 2010 emisă de pârât, în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor, și a obligat pârâtul la plata sumei de 65.257 RON, către reclamant, reprezentând despăgubiri cuvenite pentru terenul expropriat în suprafață de 6924 mp.

De asemenea, pârâtul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată, către reclamant, reprezentând onorariu de expert și de avocat. Pentru a hotărî astfel, prima instanță, analizând acțiunea în raport de dispozițiile art. 9 alin. (1) și (3) din Legea nr. 198/2004 și art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994, a reținut că valoarea imobilului expropriat din proprietatea reclamantului este de 65.257 RON (15.233 euro), conform opiniei majoritare a comisiei de experți care a întocmit raportul de expertiză judiciară. Nu a fost reținută opinia separată a expertului V.I. potrivit căreia prețul pe metru pătrat al parcelei expropriate este de 1,07 euro/mp, apreciindu-se că nu este fundamentată.

A apreciat tribunalul că, la stabilirea despăgubirii, experții au avut în vedere valoarea reală a terenului expropriat, pentru stabilirea prețului fiind folosită atât metoda rentei funciare (conform căreia evaluarea terenului supus exproprierii are la bază elemente reale de calcul pornind de la capacitatea de producție a terenului respectiv și prețul produsului obținut pe teren), cât și metoda comparației relative. În temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc.

civ., ale art. 10 din Legea 198/2004, potrivit cărora "cheltuielile necesare pentru realizarea expertizelor de evaluare a cuantumului despăgubirilor cuvenite ca urmare a exproprierii în cadrul litigiilor prevăzute la alin. (1) vor fi avansate în conformitate cu procedura de drept comun" și, respectiv, ale art. 38 din Legea nr. 33/1994, conform cărora "toate cheltuielile efectuate pentru realizarea procedurilor de expropriere și retrocedare, inclusiv înaintea instanțelor judecătorești, se suportă de expropriator", prima instanță l-a obligat pe pârât la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat și expert. Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamantul I.G., cât și pârâtul Statul Român, prin C.N.A.D.N.R.

Apelantul-reclamant a susținut că soluția primei instanțe nu este legală, întrucât nu a observat că nu au fost respectate etapele procedurii de expropriere prevăzute de Legea nr. 255/2010, cu consecințe asupra transferului dreptului de proprietate pentru imobilul expropriat. A arătat reclamantul că, în lipsa consemnării sumelor cu titlu de despăgubire către proprietari, H.G. nr. 415/2010 privind declanșarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică "Autostrada București-Constanța, pe tronsonul 6, Cernavodă-Constanța" este afectată de o condiție suspensivă în ceea ce privește efectul translativ al dreptului de proprietate.

Apelantul-reclamant a mai arătat că în expertiza efectuată de experții ANEVAR pentru Nota de fundamentare care stă la baza emiterii H.G. nr. 415/2010 s-a stabilit o despăgubire medie de 22 RON/mp, în timp ce în expertizele depuse la dosarul cauzei de către expropriator, aceiași experți au subevaluat despăgubirea până la 7,2 RON/mp. În opinia apelantului-reclamant, despăgubirea acordată de Tribunalul Constanța nu este justă, deoarece instanța de judecată nu a avut în vedere înscrisurile pe care le-a depus la dosar și nu a luat în considerare cea mai bună utilizare a terenului, respectiv planurile de dezvoltare viticolă ale zonei și investiția pentru construcția de turbine eoliene, valoarea pe metru pătrat de teren fiind în această ipoteză de 6,42 euro.

De asemenea, prima instanță nu a reținut faptul că reclamantul a depus înscrisuri din care rezultă că pe piața liberă s-au vândut terenuri în aceeași zonă cu prețuri cuprinse între 6,42 euro și 15 euro/mp. Apelantul-pârât Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, a susținut că hotărârea primei instanțe este netemeinică și nelegală deoarece la efectuarea raportului de expertiză nu au fost respectate dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, a fost înlăturată opinia separată a expertului desemnat de C.N.A.D.N.R. și a fost ignorată jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu referire la Decizia nr. 5881/2011.

Prin Decizia civilă nr. 62C din 29 mai 2013 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a fost respins apelul declarat de apelantul-reclamant I.G., împotriva Sentinței civile nr. 4702 din 24 septembrie 2012, pronunțată de Tribunalul Constanța, a fost admis apelul declarat de apelantul-pârât Statul Român, prin Departamentul pentru Proiecte de Infrastructură și Investiții Străine, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA București, împotriva aceleiași sentințe, a fost schimbată în tot hotărârea apelată în sensul că a fost respinsă cererea de chemare în judecată, ca nefondată; de asemenea, a fost respinsă cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele: Cu referire la legea aplicabilă, s-a arătat că în mod corect instanța de fond s-a raportat la prevederile Legii nr. 198/2004 și ale Legii 33/1994, chiar în cererea de chemare în judecată fiind indicată, ca temei în drept, Legea nr. 198/2004. Potrivit art. 6 alin. (1) din Noul C. civ. (act normativ în vigoare la data emiterii hotărârii de stabilire a despăgubirilor care face obiectul prezentei contestații), legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare, aceasta neavând putere retroactivă, iar conform alin. (2), actele juridice încheiate înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii lor.

În speță, obiectul contestației l-a constituit Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 99 din 11 noiembrie 2010, emisă în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 198/2004. Adoptarea, la 14 decembrie 2010, a Legii nr. 255/2010 prin care s-a abrogat Legea nr. 198/2004 nu poate produce efecte juridice asupra legalității și temeiniciei acestui act juridic, iar împrejurarea că prin art. 32 din Legea 255/2010 se arată că "În cazul procedurilor de expropriere aflate în curs de desfășurare, pentru continuarea realizării obiectivelor, se aplică prevederile prezentei legi" nu conduce la concluzia că pentru contestarea actelor juridice emise sub imperiul legii vechi se aplică legea nouă, ci doar că procedurile aflate în derulare urmează să aibă în vedere reglementarea intrată în vigoare.

Pentru aceste considerente au fost înlăturate criticile de nelegalitate vizând incidența Legii nr. 255/2010. Pe fond, curtea de apel a reținut că nu sunt întemeiate criticile apelantului-reclamant legate de modalitatea de determinare prealabilă, prin Nota de fundamentare la H.G. nr. 415/2010, a evaluărilor de către experții ANEVAR, legate de neprezentarea dovezilor privind plata de către expropriator a sumei calculate cu titlul de despăgubiri, precum și interpretările care ar reieși din norma adoptată ulterior emiterii hotărârii contestate, câtă vreme ceea ce verifică instanța este acordarea de către C.N.A.D.N.R., prin Comisia constituită la nivelul localității Medgidia, a despăgubirilor cuvenite reclamantului pentru suprafața expropriată conform Legii nr. 198/2004.

S-a arătat că susținerile apelantului-reclamant potrivit cărora exproprierea este nelegală câtă vreme nu există "despăgubiri prealabile", conforme normei constituționale, sunt lipsite de relevanță deoarece nu problema neconsemnării la dispoziția expropriatului a sumelor acordate ca despăgubire a fost pusă în discuție prin acțiunea formulată la 24 februarie 2011, ci nemulțumirea reclamantului, titular al dreptului de proprietate, asupra cuantumului acestor despăgubiri oferite prin hotărârea atacată. Astfel, în art. 5 alin. (7) din Legea nr. 198/2004 se arată modalitatea în care se procedează cu sumele stabilite de expropriator ca despăgubiri, dar pe care proprietarul le contestă ori le refuză.

Prin urmare, toate argumentele care fac trimitere implicită sau explicită la acele dispoziții constituționale sunt nefondate, întrucât ceea ce s-a supus judecății nu este faptul că nu i s-a înmânat efectiv reclamantului vreo sumă (legea interzicând eliberarea sumei consemnate până la clarificarea în proces a litigiului), ci dacă acea sumă conferită constituie sau nu o justă despăgubire. De asemenea, au fost găsite neîntemeiate criticile prin care apelantul-reclamant a susținut că exproprierea are regimul juridic al actelor bilaterale, translative de drepturi, supuse unei "condiții suspensive", respectiv aceea a plății prealabile a "prețului". A arătat instanța de apel că exproprierea este un mod legal de pierdere a dreptului de proprietate pentru o cauză de utilitate publică, iar nu un act juridic sinalagmatic, de transmitere a dreptului real în temeiul unei convenții.

Prin urmare, plata prealabilă a unei despăgubiri nu este o "condiție suspensivă" a procedurii, ci un imperativ decurgând inclusiv din textul art. 1 din Primul Protocol adițional al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, respectiv acela de a prelua legitim proprietatea unei persoane în schimbul unei juste "despăgubiri". Cu privire la valoarea terenului în suprafață de 6924 mp situat în extravilanul localității Murfatlar, jud. Constanța, reprezentând parcela X1 expropriată în vederea realizării lucrării de utilitate publică "Autostrada București-Constanța, tronsonul 6, Cernavodă-Constanța", analizând și criticile formulate de apelantul-pârât C.N.A.D.N.R.

în ceea ce privește modalitatea de interpretare și aplicare de către instanța de fond a dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, instanța de apel a apreciat, pe baza unor considerente comune, că apelul apelantului-pârât este întemeiat, iar apelul declarat de apelantul-reclamant este nefondat. Astfel, așa cum a arătat și instanța de fond, dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 impun calcularea despăgubirilor în funcție de prețurile cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială. În speță, dezlegarea dată în primă instanță nu respectă aceste dispoziții, câtă vreme prin opinia majoritară a experților judiciari B. și D. s-a calculat o valoare a terenului de 65.257 RON, prin raportarea la o comparabilă cu valoare de 3 euro/mp, reprezentând teren extravilan situat în localitatea Ciocârlia, jud. Constanța.

Prima instanță nu a observat că evaluarea prin metoda comparației nu a avut în vedere un teren similar, situat în aceeași unitate administrativ-teritorială și având caracteristici similare celui expropriat. În aceste condiții instanța de fond a conchis în mod eronat, cu încălcarea prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, că este incorectă evaluarea efectuată de expropriator, nefiind obligatoriu, așa cum s-a procedat, ca expertiza judiciară să fie preluată necenzurat în hotărârea judecătorească. Spre deosebire de această abordare, atât evaluatorul privat (SC S.G.E.T.

SA), cât și expertul cu opinie separată (V.I.) au pornit în metoda comparației de la terenuri similare, aflate în aceeași zonă și având aceeași categorie de folosință; în acest mod s-a obținut o valoare de 1,07 euro/mp și respectiv o valoare de piață a bunului imobil expropriat de 31.470 RON, valoare foarte apropiată de valoarea de 1 euro/mp, respectiv de 28.700 RON stabilită prin evaluarea făcută de expropriator.

A arătat instanța de apel că evaluarea opiniei majoritare a experților B. și D. trebuia înlăturată de tribunal și pentru că nu a avut în vedere criteriul "prețului cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel din unitatea administrativ-teritorială", comparabilele rezultate din contractele de vânzare-cumpărare încheiate în formă autentică și depuse la dosar de către pârât, fiind în mod nejustificat înlăturate pe motiv că "folosirea strictă numai a valorilor din aceeași unitate administrativ-teritorială nu poate conduce decât la valori nereale, ce nu pot fi compatibile cu alte valori ale terenurilor situate în lungul autostrăzii". Având în vedere că terenul expropriat de la reclamantul I.G.

era destinat exclusiv, la data exproprierii, pentru exploatare agricolă (cultură de cereale), reclamantul nu poate pretinde evaluarea lui ca teren destinat exploatării viticole, chiar dacă zona Murfatlar este o zonă viticolă; terenul reclamantului nu avea nicio investiție de plantație viticolă sau pomicolă, precum în cazul altor terenuri expropriate în această localitate.

Susținerile apelantului-reclamant în sensul că valoarea stabilită de expropriator de 28.700 RON, reprezentând 1 euro/mp nu este justă și proporțională cu prejudiciul suferit prin expropriere întrucât nu a avut în vedere cea mai bună utilizare a terenului pentru producția agricolă au fost găsite nefondate în condițiile în care s-a dovedit că, în anul 2010, pentru terenuri similare înstrăinate pe piața liberă, situate în extravilanul orașului Murfatlar, în afara ariei de expropriere, proprietarii vânzători au încasat prețuri inferioare despăgubirilor plătite de stat, respectiv 0,65 - 0,66 RON/mp (aprox. 0,15 euro/mp), astfel cum rezultă din contractele de vânzare-cumpărare încheiate la Biroul Notarului Public B.M.L.

și depuse la dosar. Aceste date sunt relevante pentru a verifica faptul că, în cauză, valoarea oferită reclamanților de către expropriator respectă criteriile prevăzute de art. 26 din Legea nr. 33/1994 și este în acord cu Decizia nr. 5881/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în această materie. Pentru considerentele expuse, în baza art. 296 C. proc. civ., a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant și a fost admis apelul formulat de apelantul-pârât, cu consecința schimbării în tot a sentinței apelate, în sensul respingerii acțiunii reclamantului, ca nefondată; cererea apelantului-pârât Statul Român de acordare a cheltuielilor de judecată a fost respinsă, instanța de apel constatând că nu au fost depuse dovezi referitoare la cheltuielile suportate în această etapă procesuală, respectiv chitanțe de plată a onorariului de avocat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., recurentul-reclamant I.G., solicitând admiterea recursului și modificarea deciziei recurate sub aspectul cuantumului despăgubirii. În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că în mod greșit instanța de apel a apreciat că expertiza întocmită de comisia de experți numită de instanță nu reflectă valoarea reală a despăgubirii, și de asemenea, în mod greșit s-a reținut că nu există înscrisuri și acte doveditoare prin care să arate că în aceeași rază teritorială a localității Murfatlar s-au vândut terenuri agricole cu prețuri mai mari.

Instanța de fond și în continuare instanța de apel în mod greșit au acordat o valoare mai mare unei simple evaluări făcute de către intimata-pârâtă într-un mod evident părtinitor, în defavoarea și chiar cu ignorarea unui raport de expertiză, care este o probă documentată științific și în care și-au exprimat opinia trei experți specialiști în domeniu.

A susținut recurentul că, în ceea ce privește etapele procedurii de expropriere, Legea nr. 255/2010 prevede că etapa consemnării sumei individuale reprezentând plata despăgubirii pentru imobilele care fac parte din coridorul de expropriere este anterioară etapei în care se realizează transferul dreptului de proprietate, iar potrivit art. 9 alin. (4) din lege, "transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor din proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice în proprietatea publică a statului sau a unităților administrativ-teritoriale și în administrarea expropriatorului operează de drept la data emiterii actului administrativ de expropriere de către expropriator, ulterior consemnării sumelor aferente despăgubirii". Prin această dispoziție sunt respectate dispozițiile art. 44 alin. (3) din Constituție, care prevăd că despăgubirea trebuie să fie prealabilă exproprierii.

Cu privire la condiția ca despăgubirea să fie justă, recurentul-reclamant a arătat că, la momentul stabilirii cuantumului despăgubirii prin hotărârea judecătorească, instanța este obligată să respecte normele juridice de trimitere cuprinse în 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994. H.G. nr. 415/2010 a fost adoptată potrivit unei Note de fundamentare, în care, la pct. 2, se menționează că "suma globală estimată cu titlu de despăgubire în valoare de 87.098 RON înscrisă în cuprinsul proiectului de act normativ ca justă despăgubire ce urmează a fi acordată proprietarilor imobilelor proprietate privată situate pe amplasamentul lucrării, rezultată din raportul de expertiză întocmit de către expert autorizat ANEVAR pentru o suprafață de 3.967.408 mp". Or, un simplu calcul matematic arată că Guvernul României a acordat inițial un preț de 22 RON/mp pentru despăgubirile care trebuiau consemnate la dispoziția proprietarilor de terenuri.

În plus, în raportul de expertiză efectuat de experți ANEVAR, pentru Nota de fundamentare care stă la baza emiterii H.G. nr. 415/2010 aceștia au stabilit o despăgubire de 22 RON/mp, în vreme ce în rapoartele de expertiză depuse la dosar, valoarea stabilită de aceiași experți ANEVAR este de numai 7.2 RON/mp. A susținut recurentul-reclamant că, la data formulării acțiunii, cadrul legal în materia exproprierilor pentru cauză de utilitate publică era reglementat prin Legea nr. 33/1994, care la art. 26 prevede că: "La calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare și dovezile prezentate de aceștia", și prin Legea nr. 255/2010, care a abrogat Legea nr. 198/1994.

Or, în aplicarea Legii nr. 33/1994, legiuitorul a legat cele două momente - al transferului dreptului de proprietate din proprietatea privată a expropriatului în proprietatea publică a statului și cel al plății despăgubirii efective - și de momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești pronunțate în cauză având ca obiect expropriere, cu respectarea imperativului constituțional consacrat de art. 44 alin. (3) din Constituție potrivit căruia "Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu o dreaptă și prealabilă despăgubire". A arătat recurentul că potrivit art. 28 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, "Transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor supuse exproprierii în patrimoniul expropriatorului se produce îndată ce obligațiile impuse lui prin hotărâre judecătorească au fost îndeplinite", iar potrivit alin. (4) al aceluiași text de lege, "Hotărârea de expropriere va stabili despăgubirea ținând seama, pentru drepturile reale prevăzute la alin. (3), de dispozițiile art. 26". Prin urmare, în opinia recurentului-reclamant,

norma de drept procesual cu privire la modalitatea "de soluționare a acțiunii expropriatului nemulțumit de cuantumul despăgubirilor stabilite pentru exproprierea unui teren necesar pentru realizarea unor lucrări construcție de autostrăzi și drumuri naționale" trimite la norma de drept procesual din dreptul comun în materia procedurii de expropriere, respectiv art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994. Această modalitate de legiferare (prin norme de trimitere la dreptul comun în materia exproprierii, așa cum au fost ele reglementate prin Legea nr. 33/1994) a fost menținută și de Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local (publicată în M. Of.

nr. 853/20.12.2010), lege care a abrogat Legea nr. 198/2004. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 22 alin. (1) și (3) din Legea nr. 255/2010: "Expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 19 se poate adresa instanței judecătorești competente în termenul general de prescripție, care curge de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancțiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii și transferului dreptului de proprietate.

Acțiunea formulată în conformitate cu prevederile prezentului articol se soluționează potrivit dispozițiilor art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce privește stabilirea despăgubirii". Printr-o altă critică, recurentul-reclamant a susținut că la stabilirea despăgubirii nu au fost respectate dispozițiile legale întrucât experții nu au avut în vedere înscrisurile autentice prin care terenurile din zonă au fost tranzacționate, în care prețul plătit a fost unul real și a fost încasat efectiv (contracte de vânzare-cumpărare), sau planurile de dezvoltare viticolă ce se găsesc la Stațiunea de cercetări viticole din orașul Murfatlar; experții nu au avut în vedere pierderea recoltei agricole care a fost distrusă cu aproximativ o lună înainte de recoltare, făcând în mod nejustificat mențiunea că "nu este cazul". Cu privire la prejudiciul cauzat prin secționarea terenului experții au apreciat că "nu este cazul", fără a observa că terenul este secționat chiar pe mijlocul suprafeței expropriate, ori în acea zonă din mijloc, nu sunt drumuri de acces, motiv pentru care vor exista costuri suplimentare pentru lucrarea acestor suprafețe de teren.

Sub un alt aspect s-a arătat că instanța de apel a greșit atunci când a decis să nu rețină concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, statuând, peste opinia expusă de cei trei experți, că prețul rezultat din raportul de expertiză este unul prea mare, înlăturând raportul de expertiză tehnică de evaluare și substituindu-se experților. Instanța de apel nu a avut în vedere înscrisurile depuse de reclamant (antecontracte de vânzare-cumpărare autentificate), din care rezultă, dacă se ia în considerare cea mai bună utilizare, investiția pentru construcția de turbine eoliene, că valoarea de circulație pentru terenul ce face obiectul evaluării este de 6,42 euro/mp, iar conform dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 255/2010, modificată la data de 7 noiembrie 2011, "lucrările de interes național pentru realizarea, dezvoltarea și producerea de energie electrică" se încadrează tot în cadrul dispozițiilor legale privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică.

De asemenea, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă fără putință de tăgadă că, pentru cauză de utilitate publică pe raza administrativ-teritorială a aceleiași localități (Murfatlar), există o societate de interes național și internațional (SC M. SA) care a vândut terenuri la valoarea de 15 euro /mp. Instanța de fond nu a înțeles din înscrisurile depuse de către reclamant faptul că s-au acordat despăgubiri mult mai mari, iar critica instanței de fond este neconvingătoare întrucât însăși exproprierea unei suprafețe de teren a creat un prejudiciu reclamantului prin deposedarea acestuia de terenul respectiv și de foloasele pe care le realizează acest teren pe o perioadă de timp egală cu perioada de exploatare a autostrăzii.

În consecință, instanța a ignorat dispozițiile art. 27 din Legea nr. 33/1994, care sunt imperative și prevede că primind rezultatul expertizei, instanța îl va compara cu oferta și cu pretențiile formulate de către părți și va hotărî. Despăgubirea acordată de instanță nu va putea fi mai mică decât cea oferită de expropriator și nici mai mare decât cea solicitată de expropriat. În conformitate cu dispozițiile legale menționate, persoanele expropriate formulează pretenții sau solicită despăgubiri dacă înțeleg să-și exercite dreptul de dispoziție, drept ce nu poate fi îngrădit de instanța de judecată, care are numai atribuția de a compara oferta și cererea.

Instanța de fond, în virtutea faptului că menționează în considerentele hotărârii dispozițiile art. 26 și 27 din Legea nr. 33/1994, a omis să facă aplicarea lor, sens în care, interpretând înscrisurile și probatoriile încuviințate în cauză în maniera personală, nu a ținut cont de valoarea de despăgubire din hotărârea atacată sau de valoarea de expertiză stabilită în cauză și, în consecință, a pronunțat o hotărâre nelegală prin respingerea cererii de chemare în judecată, ca nefondată.

A mai arătat recurentul-reclamant că a depus înscrisuri din care rezultă că s-au vândut pe piața liberă a tranzacțiilor imobiliare terenuri agricole în aceeași zonă administrativ-teritorială cu prețuri cuprinse între 6,42 euro/mp și 15 euro/mp și că potrivit dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 (care se referă la faptul că despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite), la calcularea cuantumului despăgubirilor experții și instanța de judecată vor ține seama de prețurile cu care se vând în mod obișnuit imobile de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului, luând în considerare și dovezile prezentate de aceștia.

Or, hotărârea recurată se bazează pe o evaluare având stabilit un obiectiv care nu a respectat prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994. În cauză, reclamantul a pretins prin cererea de chemare în judecată că exproprierea la care a fost supus a determinat o fărâmițare excesivă a proprietății sale și că prejudiciul astfel suferit ar consta în scăderea valorii terenului rămas în proprietate, ținând seama și de scopul folosirii acestuia, respectiv desfășurarea de activități specifice profilului său economic, respectiv agricol, care asigurau venituri considerabile întreținerii familiei. Sintagma "prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele" are semnificația de preț plătit efectiv, respectiv prețul de tranzacționare a bunului, consemnat ca atare în contracte de vânzare-cumpărare, el neputând fi raportat la ofertele de preț ale agențiilor imobiliare sau ale rubricilor de vânzări din anunțurile de mică publicitate sau de pe internet.

În condițiile economice actuale de devalorizare a monedei naționale, este posibil ca în momentul când despăgubirea va fi efectiv plătită ca să nu mai corespundă valorii reale a terenului și nici cuantumului prejudiciului produs reclamantului, sens în care se impune actualizarea cuantumului despăgubirilor. A susținut recurentul-reclamant că valoarea corectă a terenului din zona Murfatlar trebuie apreciată ținându-se seama că acest teren este situat într-o zonă viticolă recunoscută național și internațional. În plus, nu s-a ținut seama că terenul are posibilități de irigare.

A concluzionat recurentul-reclamant că în mod greșit instanța de fond a înlăturat concluziile celor trei experți apreciind că aceștia nu au realizat o evaluare obiectivă și corectă a terenului și că jurisprudența contenciosului european a statuat că în virtutea art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, o măsura privativă de proprietate trebuie să păstreze un echilibru just între exigențele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului, cu alte cuvinte ea trebuie să fie în același timp convenabilă pentru realizarea țelului ei legitim și nedisproporționată față de acesta. Prețul rezultat din contractele depuse de la notariatul din Murfatlar nu reprezintă o probă absolută, deoarece acest preț este doar rezultatul negocierilor dintre acele părți, fiecare urmărind anumite interese.

Prețul corect este cel stabilit de comisia de expertiză care a făcut o evaluare întemeiată, științifică și argumentată. Intimatul-pârât, legal citat, nu a formulat întâmpinare și nu a învederat instanței excepțiile și mijloacele sale de apărare. În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat și urmează să fie respins, pentru considerentele ce succed: Sub un prim aspect, Înalta Curte menționează că recursul care, în reglementarea C. proc. civ. de la 1865, poate fi exercitat împotriva unei hotărâri judecătorești date în apel, este o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată exclusiv pentru motive de nelegalitate.

Aceste critici de nelegalitate trebuie să se subsumeze motivelor prevăzute de art. 304 C. proc. civ.; nu pot face obiectul cercetării în recurs stabilirea situației de fapt și interpretarea probelor administrate în cauză, întrucât acestea sunt aspecte care vizează temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii atacate. Pe de altă parte, în căile de atac nu pot fi puse în discuție aspecte care nu au fost deduse judecății în primă instanță. În consecință, cu prilejul examinării criticilor formulate de recurentul-reclamant vor fi analizate exclusiv criticile de nelegalitate formulate cu respectarea cadrului procesual sub aspectul obiectului cererii de chemare în judecată. Astfel, Înalta Curte reține că prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, reclamantul a formulat contestație împotriva Hotărârii de stabilire a despăgubirilor din 11 noiembrie 2010, cu referire la cuantumul acestor despăgubiri.

Din motivarea cererii rezultă că reclamantul s-a declarat nemulțumit de valoarea de 4,15 RON pe metru pătrat, acordată de expropriator, arătând că nu reprezintă valoarea reală a terenului, dar și că nu s-a ținut seama de prejudiciul care rezultă din divizarea restului de teren rămas în proprietatea sa, din posibilitățile limitate de acces la "terenul de dincolo de autostradă" și din costurile suplimentare pentru exploatarea acestuia. În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 9 din Legea nr. 198/2004, în vigoare la data emiterii hotărârii de stabilire a despăgubirilor contestate. În consecință, reclamantul nu a învestit prima instanță cu cercetarea condițiilor de realizare a etapelor procedurii de expropriere prevăzute de Legea nr. 255/2010, a interpretării dispozițiilor art. 44 alin. (3) din Constituție, ori a momentului la care operează transferul dreptului de proprietate.

Pe de altă parte, se constată că în expunerea nesistematizată a criticilor formulate în recurs, recurentul-reclamant a arătat că sunt deopotrivă nelegale hotărârea primei instanțe și cea a instanței de apel, în condițiile în care obiectul recursului îl constituie hotărârea pronunțată în apel. În consecință, Înalta Curte reține că din perspectiva criticilor de nelegalitate care pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care vizează decizia recurată și se subsumează limitelor învestirii primei instanțe, urmează a analiza legalitatea modului în care instanța de apel a determinat cuantumul despăgubirilor cuvenite recurentului-reclamant. Sub aspectul legii aplicabile, se constată că decizia contestată a fost emisă sub imperiul Legii nr. 198/2004.

Potrivit dispozițiilor art. 9 din acest act normativ, expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii se poate adresa instanței judecătorești, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate, acțiunea urmând a fi soluționată în conformitate cu dispozițiile art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994. Legea nr. 255/2010, în vigoare la data formulării contestației, prevede la art. 32 că "În cazul procedurilor de expropriere aflate în curs de desfășurare, pentru continuarea realizării obiectivelor, se aplică prevederile prezentei legi". Aceste dispoziții trebuie interpretate în sensul că finalizarea formalităților de expropriere este supusă dispozițiilor legii noi, în vreme ce actele anterioare trebuie cenzurate prin raportare la legea în vigoare la data efectuării lor.

În plus, art. 31 prevede că: "Orice documentație tehnică sau de evaluare realizată ori aflată în curs de realizare anterior intrării în vigoare a prezentei legi se consideră valabilă". În ceea ce privește temeiul juridic în baza căruia expropriatul nemulțumit se poate adresa instanței, Înalta Curte apreciază că sunt aplicabile dispozițiile în vigoare la data emiterii hotărârii atacate, respectiv Legea nr. 198/2004, cum în mod corect a reținut și instanța de apel. Se impune totuși a se menționa că, în speță, stabilirea legii aplicabile nu are consecințe practice, de vreme ce și Legea nr. 255/2010 prevede la art. 22 că, în ceea ce privește stabilirea despăgubirii, cererea de chemare în judecată urmează a fi soluționată în conformitate cu dispozițiile art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994.

Sub aspectul modului de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 26 și 27 din Legea nr. 33/1994, se constată că în speță era obligatorie administrarea probei cu expertiză judiciară de către o comisie de experți având componența prevăzută de art. 25 din același act normativ. Experții nu au avut opinii concordante, astfel că au fost expuse două modalități de calcul al despăgubirilor. Prima instanță și-a însușit opinia majoritară, în vreme ce instanța de apel, luând act de declarația reprezentantului convențional al apelantului-reclamant că nu mai solicită efectuarea unui supliment la raportul de expertiză, valorificând opinia minoritară, coroborată cu înscrisurile depuse la dosar, a concluzionat că despăgubirea acordată de expropriator corespunde valorii de circulație a bunului expropriat.

Înalta Curte reține că Legea nr. 33/1994 impune administrarea probei cu expertiză judiciară, însă nu prevede obligativitatea acesteia în fiecare fază procesuală devolutivă. Pe de altă parte, acest act normativ nu conferă raportului de expertiză o valoare probatorie superioară altor mijloace de probă, câtă vreme art. 27 alin. (1) prevede obligația instanței de a compara valoarea din raportul de expertiză cu oferta și cu pretențiile formulate de părți, ceea ce înseamnă că aceasta va verifica, în toate cazurile, în concret, respectarea dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994. Nu pot fi primite criticile cu caracter general formulate de recurent, în sensul că nu au fost avute în vedere contracte autentice de vânzare neidentificate în concret, instanța de apel valorificând tocmai asemenea înscrisuri, dar care contrazic opinia recurentului sub aspectul valorii.

În ceea ce privește solicitarea de evaluare a terenului din perspectiva planurilor de dezvoltare viticolă, se constată că instanța de apel a arătat că terenul expropriat nu avea o asemenea destinație și nici investiții viticole sau pomicole, simpla situare a terenului într-o zonă viticolă nefiind de natură să crească valoarea terenului cu altă destinație. Ținând seama de criteriile legale de evaluare, se constată că este corect raționamentul instanței de apel care s-a raportat la categoria de folosință a terenului expropriat.

În ceea ce privește pierderea de recoltă, se constată că prin cererea de chemare în judecată nu s-a reclamat un asemenea prejudiciu și, în plus, nu au fost propuse dovezi pentru dovedirea unui asemenea prejudiciu, în condițiile în care în raportul de expertiză tehnică, întocmit în faza administrativă, s-a menționat că terenul supus exproprierii este cultivat cu plante tehnice și cereale care vor fi adunate până la începerea efectivă a lucrărilor. De asemenea, reclamantul nu a combătut susținerile expropriatorului cu referire la lipsa necesității de acordare de compensații pentru secționarea terenului, iar prin cererea de apel s-a referit la prejudiciul rezultat din fărâmițarea proprietății, fără a formula critici în ceea ce privește prejudiciul rezultat din lipsa posibilităților de acces la restul terenului neexpropriat.

Nefondate sunt și argumentele privitoare la determinarea despăgubirilor prin raportare la Nota de fundamentare a H.G. nr. 415/2010, față de dispozițiile legale enunțate care prevăd că, în faza judiciară, despăgubirile se calculează prin raportare la valoarea de piață a bunului imobil expropriat, cu respectarea criteriilor prevăzute de art. 26 din Legea nr. 33/1994. Concluzionând, Înalta Curte reține că recursul nu este fondat, astfel că, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) și 304 pct. 9 C. proc. civ., îl va respinge, având în vedere că, prin raportare la situația de fapt reținută, instanța de apel a făcut corecta aplicare a dispozițiilor art. 26 și 27 din Legea nr. 33/1994.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant I.G. împotriva Deciziei civile nr. 62C din 29 mai 2013, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 8 octombrie 2014. Procesat de GGC - AZ