ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2488/2020

Ședința publică din data de 19 noiembrie 2020

deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

I. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la 22 februarie 2016, sub nr. x/2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului la plata a 1/2 din suma obținută de pe urma valorificării dreptului la moștenirea bunicii reclamantului, C., în legătură cu terenul situat în București, str. x (fostă Șos. Vergului), nr. 42-44, conform contractului denumit de părți "înțelegere"; în subsidiar, în cazul nevalorificării încă a dreptului la moștenire, obligarea pârâtului, prin hotărâre executorie, ca, la data valorificării acestor drepturi, să îi plătească reclamantului 1/2 din suma obținută, în condițiile art. 33 și art. 34 din C. proc. civ.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 942, art. 969 și art. 1073 C. civ. 1864, art. 33 și 34, art. 1069 C. proc. civ.

Prin întâmpinare, pârâtul B. a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar, pe fond, a solicitat respingerea acțiunii.

II. Hotărârea pronunțată în primă instanță:

Prin sentința civilă nr. 999/10 iulie 2017, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepția prescripției dreptului material la acțiune; a respins acțiunea, ca neîntemeiată, cu obligarea reclamantului la plata sumei de 5.386 RON cheltuieli de judecată către pârât.

III. Hotărârea pronunțată în apel:

Împotriva hotărârii primei instanțe au formulat apel reclamantul A. și apel incident pârâtul B..

Prin decizia civilă nr. 665 A din 9 mai 2019, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul principal formulat de reclamant; a admis apelul incident declarat de pârât, a schimbat, în parte, sentința atacată, în sensul că a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și, în consecință, a respins, ca prescris, capătul de cerere având ca obiect plata sumei de 133.396,50 RON. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel a reținut următoarele:

În esență, apelantul reclamant a susținut că obiectul înțelegerii este determinabil, fiind vorba despre o eroare materială cu privire la numărul poștal, cu atât mai mult cu cât partea adversă nu a contestat niciun moment că nu ar fi vorba despre alte drepturi decât cele invocate.

Demersul judiciar a fost fundamentat pe "înțelegere cu valoare de contract juridic" întocmită la 26 mai 1998, între B., domiciliat în Germania, și A., domiciliat în U.SA., frați, cu privire la moștenirea bunicii lor, C., în legătură cu terenul din str. x (fostă Șos. Vergului), nr. 42-44, București, România. Prin această înțelegere, părțile împart, în mod egal, fiecare primind 50% din partea ce le-ar reveni din terenul sau terenurile ce au aparținut bunicii lor. Suma care face obiectul înțelegerii se referă la partea din moștenirea bunicii C., ce revine mamei părților, D., după ce se scade partea ce revine de drept urmașilor fratelui părților, E., decedat. Suma de bani ce se va împărți în modul arătat cuprinde banii ce se vor obține din despăgubiri/valorificarea terenului, după ce se vor scădea sumele cheltuite de părți cu procesul sau alte taxe etc.

Conform certificatului de moștenitor nr. x/1972, de pe urma defunctei C. au rămas moștenitorii F., G., D., H. și I., iar, de pe urma defunctei D. au rămas moștenitorii B. și J., fiind renunțător A., conform declarației autentificate la 28 ianuarie 1983 (certificat suplimentar de moștenitor nr. 25/15 februarie 2007).

Prin sentința civilă nr. 588/23 iunie 2003, pronunțată în dosarul nr. x/2001 de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, definitivă și irevocabilă, s-a dispus, în favoarea lui B. și alții, obligarea pârâtului Ministerul Industriei și Resurselor la emiterea deciziei de acordare de despăgubiri pentru terenul situat în București, în incinta S.C. Optica Română S.A., în suprafață de 12.867 m.p., identificat pe fostul amplasament din Șoseaua x.

În vederea punerii în executare a hotărârii, la 23 februarie 2006, Ministerul Economiei și Comerțului emite Ordinul nr. 149, prin care au fost acordate despăgubiri constând în acțiuni în valoare de 47.701.391.220 RON (ROL).

Continuându-se procedura de acordare a măsurilor reparatorii pentru imobilul menționat, prin decizia nr. 788/25 iulie 2006 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor a fost emis titlul de despăgubire în favoarea persoanelor îndreptățite, pentru suma de 4.770.129,12 RON.

Sistarea stării de indiviziune a persoanelor îndreptățite la despăgubiri a constituit obiect al dosarului nr. x/2008 aflat pe rolul Judecătoriei sector 3 București, finalizat cu tranzacția părților, în urma căreia pârâtul B., în indiviziune cu K., E. și L., au consimțit la obținerea, în proprietate, a cotei de 1/5 din totalul cumulat de 4.483.930 acțiuni (un număr de 286.209 acțiuni fiind cesionate către M., prin contractul de cesiune autentificat sub nr. x/19 decembrie 2007), respectiv 896.786 acțiuni.

Conform extrasului de cont emis de N.., a rezultat virarea sumei de 265.498,98 RON în contul pârâtului B. la 10 martie 2011, plătitor Fondul Proprietatea.

Curtea a reținut ca fiind eronat raționamentul juridic al primei instanțe, privind lipsa de identitate între imobilul pentru care au fost obținute despăgubiri și imobilul ce face obiectul înțelegerii, cu atât mai mult cu cât o asemenea chestiune nu a fost antamată de pârât, al cărui interes direct ar fi subzistat în privința respingerii acțiunii, fiind contrazisă și de probatoriul administrat.

Înțelegerea de care se prevalează reclamantul face referire la terenul din str. x (fostă Șos. Vergului), nr. 42-44, București, ce a aparținut bunicii părților, C.. Așadar, obiectul convenției este determinat atât prin amplasament, cât și din perspectiva proprietății, chestiune care s-ar fi impus a fi analizată cumulativ/subsecvent de către instanța de fond.

Astfel, notificarea adresată, în temeiul Legii nr. 10/2001, de B. către S.C. Optica Română S.A., prin care s-au solicitat despăgubiri pentru terenul în suprafață de 14.478 m.p., situat în incinta societății, face referire la modalitatea de dobândire a proprietății de către defuncta C. a terenului situat în București, B-dul x (fost Șos. Vergului), nr. 24-26, în suprafață totală de circa 40.000 m.p., respectiv testamentul autentificat sub nr. x/6 aprilie 1918, la solicitarea defunctului O..

Această notificare a constituit premisa dosarului nr. x/2001, constituit în baza Legii nr. 10/2001, finalizat prin sentința civilă nr. 588/23 iunie 2003 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă. Raportul de expertiză topografic efectuat în dosar menționează, la identificarea imobilului, actele de proprietate ale autoarei C., respectiv testamentul autentificat sub nr. x/6 aprilie 1918.

Ținând seama și de planul de situație aflat la dosar fond, din care a rezultat că amplasării imobilului aparținând Optica Română îi corespunde, în prezent, B-dul x, Curtea a constatat că nu se justifică raționamentul expus de instanța de fond în motivarea soluției de respingere a acțiunii, fiind evidentă identitatea între imobilul menționat în "înțelegere" și cel ce a reprezentat obiect al dosarului nr. x/2001.

În aceste condiții, criticile formulate de către apelantul reclamant sunt întemeiate, dar nu în măsură să conducă la reformarea soluției, justificat de apelul incident declarat de către pârât, privind respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune.

În susținerea apelului incident, apelantul pârât a reiterat excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocând dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora termenul de prescripție este de 3 ani și se calculează conform art. 7 alin. (1) și (3).

Apelantul pârât a susținut că Ordinul nr. 149/23 februarie 2006 emis de Ministerul Economiei și Comerțului reprezintă titlul de despăgubire pentru suma de 4.770.132,12 RON, convertită în acțiuni la Fondul Proprietatea, partajate de comoștenitori prin tranzacția încheiată la 25 iulie 2006, în urma căreia i-a revenit un număr de 448.393 de acțiuni. Din extrasul de cont din 10 martie 2011, a rezultat că a primit suma de 265.498,98 RON, în urma revânzării acțiunilor, astfel că, în raport de cele două date, acțiunea de față este prescrisă.

Este evident că poziția pârâtului vizează obligarea sa la plata sumei de 133.396,50 RON, pretinsă de apelantul reclamant prin întâmpinarea depusă în calea de atac. Datele faptice la care se raportează pârâtul se referă la o situație încheiată la momentul soluționării cauzei, însă trebuie specificat că obiectul acțiunii este reprezentat și de obligarea sa la plata cotei de 1/2 din suma obținută/ce va fi obținută de pe urma valorificării dreptului de proprietate asupra terenului situat în str. x (fosta Șos. Vergului), nr. 42-44, București.

Așadar, excepția prescripției dreptului material la acțiune se impune a fi analizată diferit, în raport de obiectul dedus judecății prin acțiunea introductivă, conform principiului disponibilității.

Înțelegerea încheiată la 26 mai 1998 are ca obiect împărțirea, în mod egal, a sumelor de bani ce se vor obține din despăgubiri/vânzarea terenului situat în str. x (fosta Șos. Vergului), nr. 42-44, București.

La momentul încheierii convenției nu rezultă că pârâtul B. ar fi avut calitatea de coproprietar al imobilului, aspect care să îi permită exercitarea actelor de dispoziție și executarea de îndată a obligației, aceasta cu atât mai mult cu cât rezultă că imobilul intrase în proprietatea statului conform Decretului nr. 105/27 aprilie 1950. Cu alte cuvinte, pentru a putea să își producă efectele o asemenea înțelegere, cel ce se obligă, în speță, B., trebuia să se afle în situația recunoașterii dreptului de proprietate sau a încasării despăgubirilor.

Această convenție, așa cum a fost prezentată, este afectată de o condiție, întrucât perfectarea sa depinde de un eveniment viitor și incert (art. 1004 din C. civ.); suspensivă, deoarece, potrivit art. 1017 din același cod, în vigoare la data întocmirii actului, "depinde de un eveniment viitor și incert și nu se perfectează decât după îndeplinirea evenimentului". Ca regim juridic, actul civil nu își produce efectele sub aspectul drepturilor și obligațiilor, iar prescripția dreptului la acțiune nu începe să curgă decât de la împlinirea condiției.

Prin prevalarea de legile speciale de reparație, dat fiind faptul că imobilul în suprafață de 12.867 m.p. a fost identificat în incinta S.C. Optica Română S.A., pârâtul a obținut despăgubiri în bani.

Susținerile sale privind modul de stabilire a datei de început a termenului de prescripție ca fiind 25 iulie 2006, dată la care a intervenit tranzacția încheiată de toți comoștenitorii, privind atribuirea unui număr de 448.393 de acțiuni, nu pot fi avute în vedere. Trebuie specificat că această formă de "despăgubire" nu a avut caracter efectiv, Curtea Europeană constatând că Fondul "Proprietatea" nu funcționează într-o manieră care să permită acordarea efectivă a unei despăgubiri tuturor beneficiarilor legilor de reparație care aleseseră să primească acțiuni, sens în care se impune modificarea legislației.

Cum forma de materializare a despăgubirilor a constat în suma de 265.498,98 RON, în urma revânzării acțiunilor, virată în contul pârâtului la 10 martie 2011, Curtea s-a raportat, în calcularea termenului de prescripție, la această dată.

Referitor la această chestiune, apelantul reclamant a invocat faptul că a cunoscut împlinirea condiției suspensive în decembrie 2016, la termenul de judecată la care a fost administrat înscrisul reprezentat de extrasul de cont, fiind dovedit faptul că informațiile solicitate de la A.N.R.P., în legătură cu modul de soluționare a dosarului de despăgubiri, i-au fost refuzate, nefiind titular.

Conform art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, aplicabil convenției, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, respectiv de 3 ani (art. 3).

Prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune. Dacă dreptul este sub condiție suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripția începe să curgă de la data când s-a împlinit condiția sau a expirat termenul (art. 7 alin. (1) și (3).

Fiind invocate raporturi contractuale între părți, în materie de prescripție a dreptului la acțiune sunt aplicabile dispozițiile enunțate anterior, termenul fiind calculat de la data împlinirii condiției, respectiv 10 martie 2011.

Nu există nicio normă legală în materia de față, care să permită prorogarea datei de începere a termenului de la data la care partea a luat cunoștință de împlinirea condiției. Legiuitorul a fost explicit asupra momentelor limită ale termenului de prescripție, iar o eventuală imposibilitate de cunoaștere a datei, argumentată prin prisma lipsei de acces la informații legate de soluționarea dosarului de despăgubiri, cât și pe declarația martorului M., putea constitui obiect de repunere în termenul de prescripție, ce nu a fost formulată în prezenta cauză.

Chiar dacă s-ar aprecia că trimiterile reclamantului din cadrul notelor scrise, fila x fond, la prevederile art. 19 din Decretul nr. 167/1958 se încadrează în noțiunea de cerere de repunere în termen, nu a fost realizată cu respectarea termenului de o lună de la încetarea cauzelor care justifică depășirea termenului de prescripție, prevăzut de alin. (2), întrucât, de la data depunerii extrasului de cont, 15 decembrie 2016, și până la 16 februarie 2017, termenul de o lună se împlinise.

În consecință, apelul incident formulat de pârât este întemeiat, impunându-se reformarea parțială a sentinței apelate, în sensul respingerii, ca prescris, a capătului de cerere având ca obiect plata sumei de 133.396,50 RON, încasate în temeiul sentinței civile nr. 588/23 iunie 2003 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, pronunțate în dosarul nr. x/2001.

În privința măsurilor reparatorii pentru diferența de teren de 3.295 m.p. din imobilul identificat pe fostul amplasament al imobilului din Șoseaua x, acordate prin sentința civilă nr. 1268/4 noiembrie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, Curtea a reținut că nu e împlinită condiția suspensivă, care presupune fie redobândirea calității de proprietar prin restituirea în natură, ceea ce permite vânzarea imobilului, fie încasarea efectivă a despăgubirilor, în urma emiterii deciziei de compensare prin puncte în condițiile Legii nr. 165/2013. Recunoașterea calității de persoană îndreptățită, prin stabilirea existenței și întinderii dreptului de proprietate, nu este decât o etapă în procedura specială de restituire.

Însă, ceea ce interesează din perspectiva convenției părților se referă la împărțirea, în mod egal, a sumelor de bani ce se vor obține din despăgubiri/vânzarea terenului situat în str. x (fosta Șos. Vergului), nr. 42-44, București. Nefiind în situația în care pârâtul a încasat despăgubiri pentru diferența de imobil naționalizat și nerestituit, nu se poate reține împlinirea condiției suspensive și nașterea obligației în sarcina debitorului, acesta fiind legal îndreptățit să refuze executarea ei (conform art. 1017 teza a II-a din C. civ.). De altfel, acesta este raționamentul și pentru diferența de teren menționat în cuprinsul convenției, în privința căreia reclamantul a pretins stabilirea, pe viitor, a unei obligații de plată, în situația în care va fi valorificat dreptul.

Fiind în prezența unui impediment de existență/perfectare a actului juridic civil, Curtea a apreciat că nu se impune analizarea criticilor referitoare la valabilitatea, conținutul și însușirea înțelegerii prin semnătură, după cum nu se impune stabilirea naturii convenției, unilaterală sau bilaterală.

IV. Calea de atac exercitată în cauză:

Reclamantul A. a formulat recurs împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel, iar pârâtul B. a exercitat recurs împotriva considerentelor aceleiași decizii.

Instanța de apel a reținut că, deși este incident termenul de 3 ani de prescripție, reclamantul putea apela la prevederile art. 19 din Decretul nr. 167/1958 - o eventuală imposibilitate de cunoaștere a datei, argumentată prin prisma lipsei de acces la informații legate de soluționarea dosarului de despăgubiri, cât și pe declarația martorului M., putea constitui obiect de repunere în termenul de prescripție, ce nu a fost formulată în prezenta cauză.

Totodată, instanța de apel a mai arătat că recurentul reclamant a invocat acest temei de drept, pe care Curtea l-a calificat, în mod corect, ca fiind solicitarea de repunere în termen.

Cu toate acestea, a stabilit că cererea de repunere în termenul de prescripție nu a fost realizată cu respectarea termenului de o lună, întrucât, de la data depunerii extrasului de cont, 15 decembrie 2016, și până la data la care s-a depus documentul intitulat "concluzii scrise", 16 februarie 2017, termenul respectiv se împlinise.

La termenul din 15 decembrie 2016, s-a dat cuvântul părților pe excepție, recurentul invocând tocmai motivele de imposibilitate obiectivă avute în vedere de art. 19 din Decretul nr. 167/1958 și solicitând instanței probe în dovedirea celor afirmate, încuviințate de prima instanță. În vederea administrării probatoriului au fost acordate două termene de judecată, ulterior cărora, la 16 februarie 2017, au fost depuse notele scrise, care vizează susținerile de la termenul din 15 decembrie 2016.

Motivul pentru care nu a depus concluziile scrise la termenul din 15 decembrie 2016 este determinat de necesitatea administrării probatoriului, fiind prematură înregistrarea notelor scrise la acest termen de judecată.

În considerarea repunerii în termenul de prescripție, instanța de fond, la 15 decembrie 2016, a încuviințat probatoriul, în caz contrar, dovezile fiind superflue și neavenite.

Așadar, este contradictoriu motivul instanței de apel, în sensul că recurentul reclamant a formulat cerere de repunere în termen abia la data la care a depus concluziile scrise, având în vedere că cele două termene, dintre 15 decembrie 2016 și 16 februarie 2017, au fost acordate tocmai în probarea motivelor de repunere în termenul de prescripție, iar concluziile nu făceau decât să ateste cele discutate anterior, în fața instanței de fond.

Recurentul reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare.

În opinia recurentului pârât, considerentele deciziei instanței de apel, privind stabilirea de către aceasta a identității între imobilul pentru care au fost obținute despăgubiri și imobilul ce face obiectul presupusei înțelegeri, au fost date cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 948 și art. 1169 din vechiul C. civ.

Consideră pârâtul că este prejudiciat prin situația de fapt reținută de instanța de apel în considerentele deciziei criticate, privind identitatea dintre cele două imobile, care ar putea fi invocate, cu autoritate de lucru judecat, într-un eventual proces ulterior, privind despăgubirile pentru o altă suprafață de teren.

Norma de drept material ce ar putea fi aplicată într-un alt proces o constituie art. 948 C. civ., în conformitate cu care condițiile esențiale de valabilitate ale unei convenții sunt capacitatea de a contracta, consimțământul valabil al părții care se obligă, un obiect determinat și o cauză licită.

Drept urmare, constatarea nereală de către instanță a identității între terenul situat în București, str. x (fostă Șos. Vergului), nr. 42-44, menționat în pretinsa "înțelegere", care constituie obiectul procesului de față, și terenul situat în București, Șos. Vergului. nr. 24-26, pentru care pârâtul a obținut despăgubiri, îl prejudiciază pe acesta din urmă.

Instanța de apel a reținut, în mod greșit, că există identitate între cele două terenuri.

Așa cum rezultă din presupusa "înțelegere", pe care intimatul reclamant și-a fundamentat demersul judiciar în prezenta cauză, obiectul convenției este determinat ca fiind plata a 1/2 din suma obținută pentru terenul situat în București, str. x (fostă Șos. Vergului), nr. 42-44.

Or, prin sentința civilă nr. 588/23 iunie 2003, pronunțată în dosarul nr. x/2001 de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, definitivă și irevocabilă, a fost recunoscut dreptul la acordarea de despăgubiri pentru imobilul situat în București, în incinta S.C. Optica Română S.A., în suprafață de 12.867 m.p., în favoarea reclamanților din acea cauză, printre care și pârâtul, dispunându-se obligarea Ministerului Industriei și Resurselor să emită decizie de acordare de despăgubiri pentru acest teren.

Totodată, imobilul a fost identificat în dosarul sus-menționat conform raportului de expertiză topografică efectuat în cauza respectivă, ca fiind situat pe fostul amplasament al imobilului din B-dul x, fostă Șoseaua x.

Contrar constatării efectuate de instanța fondului, potrivit căreia, între cele două terenuri nu există identitate, instanța de apel a considerat că este vorba despre același teren, transformând caracterul determinat al obiectului presupusei "înțelegeri" în unul determinabil.

Or, potrivit dispozițiilor art. 948 C. civ., condițiile esențiale de valabilitate ale unei convenții sunt capacitatea de a contracta, consimțământul valabil al părții care se obligă, un obiect determinat, și nu unul determinabil, și o cauză licită.

Drept urmare, prin aprecierea obiectului presupusei "înțelegeri" ca fiind determinabil, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 948 C. civ.

Mai mult, Curtea a considerat - în lipsa oricărei probe - ca fiind greșit raționamentul instanței de fond, privind constatarea lipsei identității între cele două imobile, pe considerentul că o asemenea chestiune (lipsa identității) nu a fost antamată de pârât, care ar fi fost cel mai interesat în susținerea acesteia.

Procedând în acest fel, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1169 din vechiul C. civ., în prezent art. 249 din noul C. proc. civ., în conformitate cu care cel care face o propunere înaintea instanței trebuie să o dovedească.

În consecință, intimatul reclamant avea obligația de a dovedi identitatea dintre cele două imobile, pârâtul putând să aleagă, la fond, orice strategie de apărare ar fi considerat necesară.

Or, reclamantul nu a făcut dovada identității dintre cele două terenuri, cu niciun înscris care să provină de la autoritatea administrativă, din care să rezulte că, în timp, s-a modificat denumirea și numerotarea străzii, sau o altă dovadă în acest sens.

Un alt considerent greșit pentru care instanța de apel a reținut identitatea de imobile se referă la planul de situație aflat la dosarul de fond, din care ar rezulta că amplasării imobilului aparținând Optica Română îi corespunde, în prezent, B-dul x.

Niciuna dintre părți nu a negat că atât terenul din presupusa "înțelegere", cât și terenul pentru care s-au acordat despăgubiri, se află pe B-dul x, dar atât instanța de fond, cât și recurentul pârât, au arătat lipsa identității dintre terenuri, având în vedere că se află la numere poștale diferite, respectiv la nr. 42-44 din presupusa "înțelegere" și la nr. 24-26 din înscrisurile privind acordarea despăgubirilor.

Drept urmare, schița de plan la care face trimitere instanța de apel nu constituie o dovadă a identității dintre cele două imobile, cu numerotări diferite.

Curtea a mai reținut, contrar afirmațiilor din apel ale intimatului reclamant și fără vreo probă administrată în dosar, că terenul din B-dul x ar fi fost singurul teren ce a aparținut bunicii părților.

Recurentul pârât a solicitat admiterea căii de atac exercitate și înlăturarea considerentelor din decizie, privind stabilirea identității între imobilul pentru care au fost obținute despăgubiri și imobilul ce face obiectul înțelegerii, cu menținerea soluției cuprinse în dispozitivul hotărârii recurate.

V. Apărările formulate în cauză:

Recurentul pârât B. a depus întâmpinare, solicitând respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de reclamantul A..

VI. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, care nu au depus puncte de vedere, iar, prin încheierea din 9 iulie 2020, completul de filtru a admis, în principiu, ambele recursuri și a fixat termen de judecată la 5 noiembrie 2020, în ședință publică, complet C4, cu citarea părților.

VII. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Criticile sunt neîntemeiate.

Ipoteza motivării contradictorii a hotărârii, prevăzută în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., presupune două situații, fie există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că argumentarea hotărârii duce la o anumită soluție, iar, în dispozitiv, se regăsește soluția contrară, fie considerentele sunt contradictorii unele în raport cu altele, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor supuse judecății, în timp ce altele infirmă temeinicia unor astfel de pretenții.

În speță, nu se poate reține niciuna dintre cele două situații. Soluția de schimbare, în parte, a sentinței atacate a fost determinată de admiterea apelului incident declarat de pârât, ca urmare a considerării excepției prescripției dreptului la acțiune ca fiind întemeiată, cu consecința respingeri acțiunii având ca obiect plata sumei de 133.396,50 RON, în contextul în care Curtea a apreciat cererea de repunere în termen, formulată de reclamant, ca fiind tardivă. Prin urmare, motivarea realizată de instanța de prin control judiciar sprijină soluția adoptată în dispozitivul hotărârii recurate.

De asemenea, toate considerentele, privite fiecare în parte, reflectă mecanismul prin care instanța de apel a ajuns la soluția evocată mai sus. Curtea, mai întâi, a reținut, în mod corect, regimul juridic al prescripției extinctive aplicabil în cauză, din perspectiva termenului de prescripție și momentului de la care a început să curgă acest termen; a constatat că, la data formulării acțiunii, termenul în discuție era împlinit și că, deși susținerile formulate prin notele scrise depuse la 16 februarie 2017 s-ar circumscrie, în condițiile art. 19 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, unei cereri de repunere în termen, aceasta nu poate fi luată în considerare, față de înregistrarea tardivă, cu depășirea termenului de o lună de la încetarea cauzelor care au justificat depășirea termenului de prescripție, reglementat de alin. (2) din același text de lege. În acest sens, s-au avut în vedere data de 15 decembrie 2016, data depunerii, în dosarul primei instanțe, a extrasului de cont emis de N. la 10 martie 2011, prin care se confirmă încasarea de către pârât a sumei de 265.498,98 RON, ca moment al încetării cauzelor care justifică depășirea termenului de prescripție, și data de 16 februarie 2017, a depunerii notelor din conținutul cărora, Curtea a apreciat că susținerile recurentului ar configura o cerere de repunere în termenul de prescripție extinctivă. Ca atare, întregul raționament al instanței de apel este fundamentat pe expunerea unor considerente care, decurgând unele din altele, conduc la soluția pronunțată, fără să se poată reține aspecte de contradictorialitate între argumentele Curții.

Contrar opiniei recurentului, din încheierea redactată pentru termenul de judecată din 15 decembrie 2016, nu rezultă că acesta ar fi formulat o cerere de repunere în termenul de prescripție, în condițiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958, cerere care, chiar expusă verbal, ar fi trebuit să exprime, în mod neechivoc, intenția părții în sensul repunerii în termen. Probele încuviințate reclamantului la termenul din 15 decembrie 2016 au vizat combaterea excepției prescripției dreptului la acțiune, invocate de pârât, iar administrarea lor nu suplinește manifestarea de voință a reclamantului, în sensul repunerii în termen, care, cum s-a arătat deja, trebuie să fie expresă și să nu creeze niciun dubiu în legătură cu intenția părții.

De asemenea, caracterul superfluu și neavenit al măsurii de încuviințare a probelor de către prima instanță la termenul de judecată sus-menționat, în condițiile în care nu s-ar reține formularea cererii de repunere în termen la momentul dezbaterii probelor, nu reflectă un raționament contradictoriu al instanței de apel, deoarece formularea unei astfel de cereri nu are caracter implicit și nu poate fi dedusă din măsurile instanței, inclusiv sub aspect probator. Mai mult, raționamentul instanței de apel nu poate fi subordonat și nici analizat din perspectiva dispozițiilor adoptate, în activitatea de judecată, de prima instanță și care, în interpretarea recurentului, s-ar dovedi neutile în afara cadrului determinat de o pretinsă cerere de repunere în termen, formulată de acesta la momentul încuviințării probelor.

În ce privește prematuritatea formulării notelor scrise anterior administrării probelor, acest aspect este nerelevant, întrucât ceea ce i se reproșează părții, ca atitudine procesuală, nu reprezintă depunerea tardivă a notelor respective, ci nerespectarea termenului de o lună, prevăzut de art. 19 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, pentru formularea cererii de repunere în termen.

În consecință, nu sunt îndeplinite cerințele motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recursul declarat de reclamant fiind nefondat.

În primul rând, trebuie precizat că acele critici care vizează încălcarea dispozițiilor în materie de sarcină a probei (art. 249 C. proc. civ.) vor fi avute în vedere de Înalta Curte din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5, iar nu a pct. -ului 8 din același cod, întrucât pun în discuție nerespectarea regulilor de procedură, sancționată cu nulitatea. Sub acest aspect, este necesar a fi menționat că textul de lege relevant în materie este cel din actualul C. proc. civ. (nu art. 1169 din vechiul C. civ.), față de împrejurarea că sarcina probei presupune identificarea titularului care trebuie să solicite încuviințarea și administrarea dovezii respective și de dispozițiile art. 26 alin. (2) din noul C. proc. civ., care indică legea aplicabilă ca fiind cea de la momentul administrării probei, respectiv C. proc. civ. în vigoare în prezent.

În esență, recurentul contestă raționamentul instanței de apel, din perspectiva reținerii identității de imobile între cel care formează obiectul pretinsei "înțelegeri" intervenite între părți la 26 mai 1998 și cel pentru care pârâtul a încasat despăgubiri în baza sentinței civile nr. 588/23 iunie 2003 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, rămase irevocabilă, cu toate că între cele două terenuri există diferență de număr poștal.

Prima chestiune care se impune a fi relevată constă în aceea că toate susținerile recurentului care vizează reevaluarea situației de fapt stabilite de instanța de apel în raport de probele administrate nu vor fi avute în vedere de Înalta Curte, față de structura actuală a recursului, care, potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. civ., permite numai analiza motivelor de nelegalitate a deciziei atacate.

Or, identitatea între două imobile reprezintă un element de fapt, care supune, deci, verificării instanței de recurs un aspect de netemeinicie a hotărârii, exclus de la cenzură în calea extraordinară de atac.

Dintre criticile formulate, doar două chestiuni comportă analiza legalității deciziei recurate, respectiv încălcarea dispozițiilor art. 948 din vechiul C. civ. (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.) și nerespectarea art. 249 C. proc. civ. în materie de sarcină a probei (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.). Aceste susțineri sunt neîntemeiate.

Sub primul aspect, recurentul a invocat împrejurarea că, prin reținerea identității de imobile, Curtea ar fi transformat obiectul convenției dintre părți din unul determinat în unul determinabil, ceea ce contravine dispozițiilor art. 948 din vechiul C. civ.. În opinia pârâtului, condiția de validitate a obiectului, conform textului de lege enunțat, presupune ca acesta să fie determinat, iar nu determinabil. Afirmația este valabilă doar în cazul bunurilor individual determinate (res certa), când, prin ipoteză, condiția obiectului determinat este îndeplinită, nu și în cazul bunurilor generice, când obiectul poate fi și determinabil, prin raportare la dispozițiile art. 964 din vechiul C. civ.. Potrivit textului de lege enunțat, în situația res genera, condiția referitoare la obiect este îndeplinită fie prin stabilirea precisă a cantității, calității, valorii, fie prin stabilirea numai a unor criterii de determinare, care se vor folosi la momentul executării actului. În speță, obiectul pretinsei "înțelegeri" dintre părți vizează un bun individual determinat, întrucât se referă la drepturile valorificate sau ce urmează a se valorifica în legătură cu terenul ce a aparținut bunicii părților, situat în strada x, nr. 42-44. Prin urmare, nu se poate pune problema unui "obiect determinabil" al convenției dintre părți.

Pe de altă parte, obiectul determinat sau determinabil îl stabilesc părțile, prin acordul lor de voință, neputându-se considera că instanța de judecată poate interveni asupra convenției, ci doar că are posibilitatea de o califica.

În alți termeni, nu se poate pune semnul egalității între stabilirea identității între două imobile cu adrese diferite, chestiune care intră în atribuțiile instanței, și transformarea obiectului actului juridic din determinat în determinabil. Reținerea de către instanță a unei asemenea identități se realizează în raport de probele administrate, ceea ce se contestă, în realitate, prin această critică a recurentului, fiind tocmai evaluarea situației de fapt, privind identitatea terenurilor, ceea ce, cum deja s-a arătat, nu poate forma obiectul verificărilor în calea extraordinară de atac a recursului.

În acest context, Înalta Curte reține că nu au fost încălcate dispozițiile art. 948 din vechiul C. civ.

Referitor la nerespectarea dispozițiilor art. 249 C. proc. civ., privind sarcina probei, nici această afirmație nu este corectă. Curtea de Apel a menționat interesul pârâtului în combaterea chestiunii identității de imobile și, totodată, a reținut, ca fiind dovedită, această identitate, raportându-se la probe ce nu pot fi reevaluate în recurs. Prin urmare, nu a schimbat înțelesul dispoziției legale în materia titularului probei, ci, reținând ca dovedit un anumit element de fapt, a relevat interesul părții adverse în combaterea celor deja probate.

Cât privește susținerile depășirii limitelor de învestire în apel, în raport de alegațiile reclamantului (motiv de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.), determinat de un pretins considerent al Curții, în sensul că terenul în litigiu este singurul bun din patrimoniul succesoral al bunicii părților, C., acestea nu vor fi analizate de Înalta Curte, întrucât nu se referă la argumentarea instanței de prim control judiciar, în decizia atacată neregăsindu-se un astfel de considerent.

În concluzie, nu sunt îndeplinite cerințele motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., recursul declarat de pârât fiind nefondat.

Având în vedere cele expuse în precedent, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ambele recursuri, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 665 A din 9 mai 2019 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 noiembrie 2020.