ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2039/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2039/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată la data de 26 aprilie 2010 pe rolul Tribunalului Mehedinți,

reclamanții G.P. și G.Ș. au solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin

M.F.P., obligarea pârâtului la plata sumei de 600.000 euro, echivalentul în lei

la data plății, pentru prejudiciul moral și material, din care 100.000 euro

pentru reclamantul G.P., 100.000 euro pentru reclamantul G.Ș. și câte 50.000

euro pentru fiecare dintre ceilalți patru membrii ai familiei, respectiv,

părinții G.G. și G.E. și bunicii paterni G.V. și G.A.

În motivare,

reclamanții au arătat că la data de 18 iunie 1951, împreună cu părinții lor

G.G. și G.E. și bunicii paterni G.V. și G.A., au fost ridicați din localitatea

Ostrovu Corbului, comuna Hinova și duși în Bărăgan, unde li s-a stabilit

domiciliu obligatoriu în localitatea Cacomeanca Nouă, restricțiile domiciliare

fiind ridicate la data de 19 ianuarie 1956 pentru reclamantul G.Ș., iar pentru

reclamantul G.P., părinți și bunici, la data de 05 octombrie 1955, în prezent,

părinții și bunicii reclamanților, fiind decedați.

Reclamanții au mai

arătat că sunt beneficiarii Decretului-lege nr. 118/1990 însă, despăgubirile

acordate în baza acestui act normativ nu sunt în măsură să acopere prejudiciul

suferit prin deportare.

Prin precizarea de

acțiune, reclamanții au arătat că la momentul dislocării au lăsat în gospodărie

mai multe bunuri pe care ulterior nu le-au mai găsit.

În ședința publică

din 14 septembrie 2010, reclamantul G.P. a precizat că dintre toate bunurile

enumerate în precizarea de acțiune, la reîntoarcerea din Bărăgan a găsit doar

casa cu două camere și tindă, pentru celelalte înțelegând să solicite acordarea

despăgubirilor materiale.

La data de 10

octombrie 2010, în cauză a formulat cerere de intervenție în interes propriu

numita C.A., solicitând aceleași despăgubiri ca și reclamanții, arătând că este

soră cu reclamanții și s-a născut în perioada când aceștia au fost deportați cu

părinții și bunicii, astfel încât, consideră că este îndreptățită alături de

reclamanți la despăgubiri morale și materiale, conform Legii nr. 221/2009.

În ceea ce privește

cuantumul despăgubirilor morale în nume propriu, intervenienta a arătat că

solicită suma de 100.000 euro, iar cu privire la daunele materiale, a solicitat

să i se acorde cota de 1/3 din suma pe care o va stabili instanța de judecată.

Prin sentința civilă

nr. 620 din 9 noiembrie 2010, Tribunalul Mehedinți a admis în parte acțiunea și

cererea de intervenție; a obligat pârâtul să plătească reclamanților și

intervenientei, cu titlu de daune morale, câte 6000 euro în nume propriu, 6000

euro în calitate de descendenți ai părinților G.G. și G.E. și 3000 euro în

calitate de descendenți ai bunicilor G.V. și G.A.; a respins cererea privind

acordarea daunelor materiale; a obligat pârâtul la plata, către reclamanți și

intervenienta a sumei de 1200 lei.

Instanța a reținut că

reclamanții, părinții și bunicii paterni au fost deportați în perioada 18 iunie

1951 - 19 ianuarie 1956 din localitatea de domiciliu Ostrovu Cerbului, comuna

Hinova, județul Mehedinți în Bărăgan, unde li s-a stabilit domiciliu

obligatoriu și în perioada deportării s-a născut intervenienta, sora

reclamanților.

În această perioadă

reclamanții, intervenienta și familia lor au îndurat condiții grele de viață,

fiind lipsiți de locuință, de condiții normale de hrană, căldură, asistență

medicală.

Stabilind că măsura

administrativă luată față de reclamanți, de intervenienta și membrii familiei

lor are un caracter politic, tribunalul a concluzionat că sunt îndreptățiți la

acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, conform art. 5 din

Legea nr. 221/2009 modificată prin O.U.G. nr. 62/2010, prin care s-a plafonat

cuantumul despăgubirilor până la 10.000 euro pentru persoana care a suferit

condamnarea cu caracter politic, 5000 euro pentru soțul/soția și descendenții

de gradul I, 2500 euro pentru descendenții de gradul II.

La stabilirea

cuantumului instanța a avut în vedere drepturile și valorile umane vătămate,

precum și faptul că atât reclamanții, cât și intervenienta au beneficiat de

măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990.

Cu privire la daunele

materiale, instanța a reținut că reclamanții nu au tăcut dovada că la momentul

deportării s-a întocmit vreun proces - verbal de confiscare ori vreun inventar

al bunurilor rămase la domiciliu, ori că bunicului reclamanților i s-a restituit,

la întoarcere, casa și terenul.

Împotriva sentinței a

declarat apel M.F.P., arătând că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare,

întrucât la judecarea cauzei trebuia să participe obligatoriu procurorul

conform dispozițiilor imperative ale art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009.

Pârâtul a arătat că

despăgubirile acordate reclamanților nu mai au temei legal, întrucât prin

decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 Curtea Constituțională a constatat

neconstituționalitatea dispozițiilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, iar

determinarea cuantumului daunelor morale nu a ținut cont de criteriile

referitoare la consecințele negative suferite de cel în cauză în plan fizic,

psihic, profesional, importanța valorilor lezate și de despăgubirile acordate

în baza altor legi speciale Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999.

Cheltuielile de

judecată trebuiau acordate doar în parte, conform soluției date acțiunii și

cenzurat onorariu de apărător, apreciat ca fiind disproporționat în raport de

simplitatea cauzei, iar reclamanții trebuiau să facă dovada calității

procesuale unice, pentru a se evita dubla despăgubire.

Prin decizia civilă

nr. 171 din 15 martie 2011, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru

cauze cu minori și de familie a admis apelul pârâtului, reținând că

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate

neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, astfel că trebuie

avute în vedere efectele pe care le produce în cauză această decizie,

respectiv, lipsirea de temei juridic a acțiunii introductive de instanță, care,

astfel, nu mai poate fi primită.

Instanța de apel a

mai reținut că, având în vedere că reclamanții, cât și intervenienta, au

beneficiat de dispozițiile art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, care au avut

aceeași finalitate cu dispozițiile pe care și-au întemeiat acțiunea, declarate

neconstituționale, nu se mai poate reține îndreptățirea lor la daune pentru

același prejudiciu moral.

Instanța de apel a

constatat că nu se pot reține susținerile intimaților din întâmpinare că, prin

adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 dispoziția în vigoare

la data promovării acțiunii, aceștia au „speranță legitimă" la acordarea

despăgubirilor, întrucât această dispoziție legală (în vigoare la data

pronunțării sentinței) a fost anulată pe calea exercitării controlului de

constituționalitate, iar nu ca urmare a unui mecanism ad - hoc (Hotărârea

C.E.D.O. din 2 decembrie 2008 în cauza S. și alții contra Bulgariei).

Acțiunea fiind

întemeiată pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, iar reclamanții

nesolicitând constatarea caracterului politic al măsurii administrative,

întrucât măsura deportării lor s-a dispus printr-un act normativ enumerat

expres în art. 3 din lege, în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 4 alin.

(5) privitoare la participarea obligatorie a procurorului, care se aplică doar

în ipotezele cuprinse în art. 4 din lege.

Nu se poate reține

nici critica din apel privitoare la acordarea cheltuielilor de judecată

reclamanților, întrucât acestea reprezintă onorariu apărător, ce nu este

disproporționat față de complexitatea cauzei, iar schimbarea soluției în apel

nu este imputabilă reclamanților, aceștia nefiind în culpă pentru anularea

temeiului legal al acțiunii.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs toate părțile.

Recurenții-reclamanți

G.P. și G.Ș., precum și recurenta - intervenienta C.A. au arătat că hotărârea

pronunțată de instanța de apel este nelegală, întrucât în mod greșit s-a

procedat la soluționarea cauzei din perspectiva deciziei de

neconstituționalitate nr. 1358/2010, care nu este incidență în speță.

Recurentul-pârât

Statul Român, prin M.F.P., a arătat că în mod greșit instanța de apel a

menținut soluția primei instanțe privind obligarea acestei părți la plata

cheltuielilor de judecată, întrucât în apel s-a ajuns la soluția respingerii

acțiunii, fiind astfel evidentă culpa procesuală a reclamanților.

Pe de altă parte,

respingerea capătului principal de cerere, privind acordarea daunelor morale,

nu poate conduce la menținerea celui accesoriu, privind acordarea cheltuielilor

de judecată.

Examinând recursul

reclamanților G.P., G.Ș. și C.A. în raport de excepția de nulitate invocată din

oficiu, a cărei analiză este prioritară față de aspectele de fond ale cererii,

Înalta Curte urmează a-l constata ca fiind nul, pentru următoarele

considerente:

Potrivit art. 302

1

lit. a) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de

nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau după caz,

mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Recursul se

motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau

înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind evidențiate limitativ

de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din același cod

prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu

excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine

publică.

Din economia textelor

legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și

motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca criticile formulate să

se circumscrie motivelor de nelegalitate expres și limitativ reglementate.

În consecință, în

măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în

cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C.

proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate.

În speță, succesiunea

de fapte și afirmații din cuprinsul cererii de recurs nu este structurată, din

punct de vedere juridic, în așa fel încât să se poată reține, măcar din oficiu,

vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de modificare ori de casare

prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în limita cărora se poate exercita

controlul judiciar în recurs.

În cererea de recurs

nu se fac referiri la soluția respingerii apelului și nu se arată care sunt

motivele de nelegalitate ale deciziei recurate, ci reclamanții își exprimă doar

o nemulțumire generică cu privire la modalitatea în care a fost soluționată

cauză, fără a arăta, în concret, care sunt aspectele de nelegalitate raportat

la considerentele deciziei recurate.

Constatând că în

speță nu sunt date motive de ordine publică, Înalta Curte urmează a constata,

în conformitate cu art. 306 alin. (1) C. proc. civ., că recursul reclamanților

este lovit de nulitate.

Recursul pârâtului

Statul Român, prin M.F.P., va fi admis, pentru următoarele argumente:

În mod greșit

instanța de apel a menținut în sarcina acestuia obligația de plată a

cheltuielilor de judecată către reclamanți, în condițiile în care, prin efectul

admiterii apelului pârâtului, acțiunea reclamanților a fost respinsă și sub

aspectul acordării daunelor morale.

Temeiul obligării la

plata cheltuielilor de judecată îl constituie, așa cum rezultă din dispozițiile

art. 274 alin. (1) C. proc. civ., culpa procesuală, respectiv, partea căzută în

pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată

părții care a câștigat procesul.

În cauză, prin

decizia recurată, a fost admis apelul pârâtului și respinsă acțiunea

introductivă de instanță, finalmente, „partea căzută în pretenții" în

accepțiunea textului legal anterior citat, fiind reclamanții.

Este adevărat că la

data promovării acțiunii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 era în

vigoare, însă la data publicării în M. Of. a deciziei prin care acest text

legal a fost declarat neconstituțional, cauza nu era soluționată în mod definitiv,

iar soluția adoptată ca efect al acestei decizii lipsește de fundament juridic

măsura dispusă de instanță privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor

de judecată, care nu-și mai găsește rațiunea, în condițiile în care cererea de

chemare în judecată a fost respinsă în totalitate.

Prin urmare, instanța

de apel a făcut aplicarea greșită a dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., cu consecința vătămării procesuale a pârâtului, față de care în mod

eronat s-a menținut obligarea la plata cheltuielilor de judecată către

reclamant, astfel cum a fost dispusă de instanța de fond, vătămare ce nu poate

fi înlăturată decât prin casarea hotărârii.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte va constata nul recursul declarat de reclamanții

G.P. și G.Ș. și de intervenienta C.A. împotriva deciziei nr. 171 din 15 martie

2011 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de

familie; va admite recursul pârâtului Statul Român, prin M.F.P., împotriva

aceleiași decizii, în sensul exonerării acestuia de la plata cheltuielilor de

judecată către reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de reclamanții G.P. și G.Ș. și de intervenienta C.A. împotriva

deciziei nr. 171 din 15 martie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă

și pentru cauze cu minori și de familie.

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., împotriva aceleiași decizii, pe

care o casează în parte, în sensul că, urmare a admiterii apelului declarat de

pârât împotriva sentinței nr. 620 din 9 noiembrie 2010 a Tribunalului

Mehedinți, secția civilă, înlătură și obligarea pârâtului la plata

cheltuielilor de judecată către reclamant.

Păstrează restul

dispozițiilor deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 21 martie 2012.