ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2039/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 26 aprilie 2010 pe rolul Tribunalului Mehedinți, reclamanții G.P. și G.Ș. au solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin M.F.P., obligarea pârâtului la plata sumei de 600.000 euro, echivalentul în lei la data plății, pentru prejudiciul moral și material, din care 100.000 euro pentru reclamantul G.P., 100.000 euro pentru reclamantul G.Ș. și câte 50.000 euro pentru fiecare dintre ceilalți patru membrii ai familiei, respectiv, părinții G.G. și G.E. și bunicii paterni G.V. și G.A. În motivare, reclamanții au arătat că la data de 18 iunie 1951, împreună cu părinții lor G.G. și G.E. și bunicii paterni G.V.

și G.A., au fost ridicați din localitatea Ostrovu Corbului, comuna Hinova și duși în Bărăgan, unde li s-a stabilit domiciliu obligatoriu în localitatea Cacomeanca Nouă, restricțiile domiciliare fiind ridicate la data de 19 ianuarie 1956 pentru reclamantul G.Ș., iar pentru reclamantul G.P., părinți și bunici, la data de 05 octombrie 1955, în prezent, părinții și bunicii reclamanților, fiind decedați. Reclamanții au mai arătat că sunt beneficiarii Decretului-lege nr. 118/1990 însă, despăgubirile acordate în baza acestui act normativ nu sunt în măsură să acopere prejudiciul suferit prin deportare. Prin precizarea de acțiune, reclamanții au arătat că la momentul dislocării au lăsat în gospodărie mai multe bunuri pe care ulterior nu le-au mai găsit.

În ședința publică din 14 septembrie 2010, reclamantul G.P. a precizat că dintre toate bunurile enumerate în precizarea de acțiune, la reîntoarcerea din Bărăgan a găsit doar casa cu două camere și tindă, pentru celelalte înțelegând să solicite acordarea despăgubirilor materiale. La data de 10 octombrie 2010, în cauză a formulat cerere de intervenție în interes propriu numita C.A., solicitând aceleași despăgubiri ca și reclamanții, arătând că este soră cu reclamanții și s-a născut în perioada când aceștia au fost deportați cu părinții și bunicii, astfel încât, consideră că este îndreptățită alături de reclamanți la despăgubiri morale și materiale, conform Legii nr. 221/2009. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor morale în nume propriu, intervenienta a arătat că solicită suma de 100.000 euro, iar cu privire la daunele materiale, a solicitat să i se acorde cota de 1/3 din suma pe care o va stabili instanța de judecată.

Prin sentința civilă nr. 620 din 9 noiembrie 2010, Tribunalul Mehedinți a admis în parte acțiunea și cererea de intervenție; a obligat pârâtul să plătească reclamanților și intervenientei, cu titlu de daune morale, câte 6000 euro în nume propriu, 6000 euro în calitate de descendenți ai părinților G.G. și G.E. și 3000 euro în calitate de descendenți ai bunicilor G.V. și G.A.; a respins cererea privind acordarea daunelor materiale; a obligat pârâtul la plata, către reclamanți și intervenienta a sumei de 1200 lei. Instanța a reținut că reclamanții, părinții și bunicii paterni au fost deportați în perioada 18 iunie 1951 - 19 ianuarie 1956 din localitatea de domiciliu Ostrovu Cerbului, comuna Hinova, județul Mehedinți în Bărăgan, unde li s-a stabilit domiciliu obligatoriu și în perioada deportării s-a născut intervenienta, sora reclamanților.

În această perioadă reclamanții, intervenienta și familia lor au îndurat condiții grele de viață, fiind lipsiți de locuință, de condiții normale de hrană, căldură, asistență medicală. Stabilind că măsura administrativă luată față de reclamanți, de intervenienta și membrii familiei lor are un caracter politic, tribunalul a concluzionat că sunt îndreptățiți la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, conform art. 5 din Legea nr. 221/2009 modificată prin O.U.G. nr. 62/2010, prin care s-a plafonat cuantumul despăgubirilor până la 10.000 euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic, 5000 euro pentru soțul/soția și descendenții de gradul I, 2500 euro pentru descendenții de gradul II.

La stabilirea cuantumului instanța a avut în vedere drepturile și valorile umane vătămate, precum și faptul că atât reclamanții, cât și intervenienta au beneficiat de măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990. Cu privire la daunele materiale, instanța a reținut că reclamanții nu au tăcut dovada că la momentul deportării s-a întocmit vreun proces - verbal de confiscare ori vreun inventar al bunurilor rămase la domiciliu, ori că bunicului reclamanților i s-a restituit, la întoarcere, casa și terenul. Împotriva sentinței a declarat apel M.F.P., arătând că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât la judecarea cauzei trebuia să participe obligatoriu procurorul conform dispozițiilor imperative ale art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009.

Pârâtul a arătat că despăgubirile acordate reclamanților nu mai au temei legal, întrucât prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, iar determinarea cuantumului daunelor morale nu a ținut cont de criteriile referitoare la consecințele negative suferite de cel în cauză în plan fizic, psihic, profesional, importanța valorilor lezate și de despăgubirile acordate în baza altor legi speciale Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999. Cheltuielile de judecată trebuiau acordate doar în parte, conform soluției date acțiunii și cenzurat onorariu de apărător, apreciat ca fiind disproporționat în raport de simplitatea cauzei, iar reclamanții trebuiau să facă dovada calității procesuale unice, pentru a se evita dubla despăgubire.

Prin decizia civilă nr. 171 din 15 martie 2011, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul pârâtului, reținând că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, astfel că trebuie avute în vedere efectele pe care le produce în cauză această decizie, respectiv, lipsirea de temei juridic a acțiunii introductive de instanță, care, astfel, nu mai poate fi primită. Instanța de apel a mai reținut că, având în vedere că reclamanții, cât și intervenienta, au beneficiat de dispozițiile art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, care au avut aceeași finalitate cu dispozițiile pe care și-au întemeiat acțiunea, declarate neconstituționale, nu se mai poate reține îndreptățirea lor la daune pentru același prejudiciu moral.

Instanța de apel a constatat că nu se pot reține susținerile intimaților din întâmpinare că, prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 dispoziția în vigoare la data promovării acțiunii, aceștia au „speranță legitimă" la acordarea despăgubirilor, întrucât această dispoziție legală (în vigoare la data pronunțării sentinței) a fost anulată pe calea exercitării controlului de constituționalitate, iar nu ca urmare a unui mecanism ad - hoc (Hotărârea C.E.D.O. din 2 decembrie 2008 în cauza S. și alții contra Bulgariei).

Acțiunea fiind întemeiată pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, iar reclamanții nesolicitând constatarea caracterului politic al măsurii administrative, întrucât măsura deportării lor s-a dispus printr-un act normativ enumerat expres în art. 3 din lege, în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 4 alin. (5) privitoare la participarea obligatorie a procurorului, care se aplică doar în ipotezele cuprinse în art. 4 din lege. Nu se poate reține nici critica din apel privitoare la acordarea cheltuielilor de judecată reclamanților, întrucât acestea reprezintă onorariu apărător, ce nu este disproporționat față de complexitatea cauzei, iar schimbarea soluției în apel nu este imputabilă reclamanților, aceștia nefiind în culpă pentru anularea temeiului legal al acțiunii.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs toate părțile. Recurenții-reclamanți G.P. și G.Ș., precum și recurenta - intervenienta C.A. au arătat că hotărârea pronunțată de instanța de apel este nelegală, întrucât în mod greșit s-a procedat la soluționarea cauzei din perspectiva deciziei de neconstituționalitate nr. 1358/2010, care nu este incidență în speță. Recurentul-pârât Statul Român, prin M.F.P., a arătat că în mod greșit instanța de apel a menținut soluția primei instanțe privind obligarea acestei părți la plata cheltuielilor de judecată, întrucât în apel s-a ajuns la soluția respingerii acțiunii, fiind astfel evidentă culpa procesuală a reclamanților. Pe de altă parte, respingerea capătului principal de cerere, privind acordarea daunelor morale, nu poate conduce la menținerea celui accesoriu, privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Examinând recursul reclamanților G.P., G.Ș. și C.A. în raport de excepția de nulitate invocată din oficiu, a cărei analiză este prioritară față de aspectele de fond ale cererii, Înalta Curte urmează a-l constata ca fiind nul, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 302 1 lit. a) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Recursul se motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind evidențiate limitativ de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din același cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.

Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca criticile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres și limitativ reglementate. În consecință, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate. În speță, succesiunea de fapte și afirmații din cuprinsul cererii de recurs nu este structurată, din punct de vedere juridic, în așa fel încât să se poată reține, măcar din oficiu, vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de modificare ori de casare prevăzute de art. 304 C. proc.

civ., în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs. În cererea de recurs nu se fac referiri la soluția respingerii apelului și nu se arată care sunt motivele de nelegalitate ale deciziei recurate, ci reclamanții își exprimă doar o nemulțumire generică cu privire la modalitatea în care a fost soluționată cauză, fără a arăta, în concret, care sunt aspectele de nelegalitate raportat la considerentele deciziei recurate. Constatând că în speță nu sunt date motive de ordine publică, Înalta Curte urmează a constata, în conformitate cu art. 306 alin. (1) C. proc. civ., că recursul reclamanților este lovit de nulitate.

Recursul pârâtului Statul Român, prin M.F.P., va fi admis, pentru următoarele argumente: În mod greșit instanța de apel a menținut în sarcina acestuia obligația de plată a cheltuielilor de judecată către reclamanți, în condițiile în care, prin efectul admiterii apelului pârâtului, acțiunea reclamanților a fost respinsă și sub aspectul acordării daunelor morale. Temeiul obligării la plata cheltuielilor de judecată îl constituie, așa cum rezultă din dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., culpa procesuală, respectiv, partea căzută în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată părții care a câștigat procesul. În cauză, prin decizia recurată, a fost admis apelul pârâtului și respinsă acțiunea introductivă de instanță, finalmente, „partea căzută în pretenții" în accepțiunea textului legal anterior citat, fiind reclamanții.

Este adevărat că la data promovării acțiunii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 era în vigoare, însă la data publicării în M. Of. a deciziei prin care acest text legal a fost declarat neconstituțional, cauza nu era soluționată în mod definitiv, iar soluția adoptată ca efect al acestei decizii lipsește de fundament juridic măsura dispusă de instanță privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, care nu-și mai găsește rațiunea, în condițiile în care cererea de chemare în judecată a fost respinsă în totalitate. Prin urmare, instanța de apel a făcut aplicarea greșită a dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., cu consecința vătămării procesuale a pârâtului, față de care în mod eronat s-a menținut obligarea la plata cheltuielilor de judecată către reclamant, astfel cum a fost dispusă de instanța de fond, vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin casarea hotărârii.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va constata nul recursul declarat de reclamanții G.P. și G.Ș. și de intervenienta C.A. împotriva deciziei nr. 171 din 15 martie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie; va admite recursul pârâtului Statul Român, prin M.F.P., împotriva aceleiași decizii, în sensul exonerării acestuia de la plata cheltuielilor de judecată către reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamanții G.P. și G.Ș. și de intervenienta C.A. împotriva deciziei nr. 171 din 15 martie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., împotriva aceleiași decizii, pe care o casează în parte, în sensul că, urmare a admiterii apelului declarat de pârât împotriva sentinței nr. 620 din 9 noiembrie 2010 a Tribunalului Mehedinți, secția civilă, înlătură și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată către reclamant. Păstrează restul dispozițiilor deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 martie 2012.