ÎCCJ, Secția penală

Decizie nr. 462/RC/2016

Deliberând asupra recursului în casație de față, în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 1285 din 28 octombrie 2015 pronunțată de Judecătoria Oradea în Dosarul nr. x/271/2015, în baza art. 218 alin. (1) și alin. (3) lit. a) și c) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. s-a dispus condamnarea inculpatului A. la o pedeapsa principala de 12 ani închisoare si 5 ani pedeapsa complementara a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b), n) și o) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, dreptul de a comunica direct sau indirect în orice mod cu persoana vătămată B. și reprezentanta legală a persoanei vătămate, C. și dreptul de a se apropia la o distanță mai mică de 200 metri de acestea, de locuința, locul de muncă sau după caz de școala unde învață, în condițiile prevăzute de art. 67 alin. (1) C. pen.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen., pe durata executării pedepsei principale, i s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), n) și o), C. pen. ca pedeapsa accesorie.

Conform art. 399 alin. (1) C. proc. pen. s-a menținut starea de arest preventiv a inculpatului A..

În baza art. 19 C. proc. pen. raportat la art. 397 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 1357 C. civ., s-a admis acțiunea civila formulata de persoana vătămată B., prin reprezentant legal C. și a fost obligat inculpatul A., la plata sumei de 5.000 euro (sau echivalent in lei la cursul Băncii Naționale a României. valabil în ziua plății), în favoarea părții civile.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare în favoarea statului, în suma de 2.000 lei.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a constatat că, în sarcina inculpatului A., s-a reținut prin actul de sesizare că, în perioada octombrie 2014 - iunie 2015, în mod repetat și prin constrângere, inculpatul a întreținut relații sexuale anale și orale cu minora B. în vârstă de 11 ani, aflata sub supravegherea și educarea sa.

Din actele și lucrările aflate la dosar, instanța de fond a reținut că din plângerea penală și declarația numitei C. (fila 20, 29-30, 62-66 dos. u.p. și respectiv 114-115 dos. inst.), reprezentant legal al persoanei vătămate B., la data de 01 august 2015, aceasta a fost chemata de urgență la domiciliul părinților săi, unde se afla și martora D. (sora numitei C.), precum și persoana vătămată minora B. și fratele ei E.

Astfel, C., s-a deplasat la domiciliul părinților săi, ocazie cu care a aflat faptul ca fiica sa, B., a povestit cu o zi înainte, mătușii sale D., ca inculpatul A., (care a fost 7-8 ani concubinul lui C.), a abuzat sexual de ea.

Reprezentanta persoanei vătămate a mai arătat că s-a aflat într-o relație de concubinaj de aproximativ 7-8 ani cu inculpatul A. și locuia împreună cu acesta și cu cei doi copii minori B. și E. (născuți dintr-o altă relație).

Relevant este faptul că C. a arătat că a lucrat la aceeași societate comerciala, împreuna cu inculpatul A., însă acesta a încetat să mai lucreze din luna septembrie 2014 și s-a reangajat în luna iunie 2015. Astfel, C. a arătat că în perioada în care inculpatul nu a lucrat, a locuit la adresa de mai sus și a avut grijă și de cei doi copii minori, cu excepția sfârșiturilor de săptămână, când acesta se deplasa în localitatea Borș, jud. Bihor, pentru a-și ajuta bunicii la diverse munci gospodărești/agricole.

În continuare, C. a arătat ca fiica sa, B., i-a relatat ca nu a dorit să spună nimănui ceea ce s-a întâmplat între ea și inculpatul A., întrucât acesta a amenințat-o ca le va bate pe amândouă dacă se afla ceva.

Referitor la cele relatate mai sus de C., acestea sunt susținute și de martorele D. și F. (mama adoptiva a lui C.).

Astfel, martora D., a arătat în declarațiile sale date în cursul urmăririi penale (filele 67-71 dos. u.p.) și în fata instanței de judecata că la data de 31 iulie 2015, în timp ce se afla la domiciliul părinților săi, unde se aflau în vizită și minorii E. și B., a inițiat unele discuții cu cei doi copii, referitor la modul în care concubinul sorei sale (inculpatul A.) se poarta cu ei. Martora a arătat ca nu avea nici o bănuială concretă, însă știa că inculpatul a petrecut mult timp cu cei doi copii cât nu a lucrat.

Astfel, din declarația martorei, instanța a reținut că în timpul discuțiilor, persoana vătămata B. s-a îndreptat spre toaleta, de unde la scurt timp s-a întors cu ochii înlăcrimați. Prin urmare, instanța a reținut că martora D. a insistat ca fetița sa spună care este problema.

În continuare, instanța a reținut ca persoana vătămata B., a început să povestească în lacrimi mătușii sale despre faptul că inculpatul A. o ducea în camera mică și o obliga „să-i bage puța în gura” și ulterior era amenințata cu bătaia dacă spune cuiva ceva.

Mai departe, instanța a reținut ca martora a întrebat-o pe persoana vătămata daca-i “punea puța si in alta parte”, moment in care fetița a arătat doar “înspre partea de jos” și deoarece a început să plângă foarte rău, martora nu a mai insistat cu astfel de întrebări.

Cele de mai sus au fost confirmate de martora L. în declarația sa data în fata organelor de urmărire penala (filele 72-76 dos. u.p.).

În continuare, cele doua martore de mai sus (D. și F.), au decis să spună toate aceste lucruri mamei persoanei vătămate și astfel a avut loc întâlnirea din data de 01 august 2015, la care a făcut referire instanța mai sus.

Din declarațiile martorilor de mai sus și a reprezentantei persoanei vătămate, instanța de fond a reținut ca împreuna și cu numita G., au dus persoana vătămată minoră la spital, iar ulterior medicii au alertat organele de poliție.

S-a reținut ca deosebit de relevanta în cauza și declarația martorului E. (în vârstă de 10 ani), fratele mai mic al persoanei vătămate. Astfel din declarația acestuia, instanța a reținut ca in repetate rânduri (fără ca martorul să poată aprecia exact), inculpatul A. se închidea in camera cu sora sa B., timp in care inculpatul i-a solicitat martorului sa nu intre in camera. În tot acest timp martorul era „sfătuit” de inculpat să se uite la televizor, să se joace pe tableta sau chiar să iasă afară la joacă.

Astfel, martorul a arătat că într-o zi în care se aflau în sat, sora sa, B. i-a povestit faptul că inculpatul A. „i-a băgat cocoșelul în gură”, precizând totodată că inculpatul i-a comunicat să nu spună nimănui despre cele întâmplate ca altfel o va bate și pe ea și pe mama sa.

Interesant este că la un moment dat martorul afirma că “a tras cu urechea” în camera în care cei doi erau închiși, fără să audă însă gălăgie. Instanța a apreciat ca în timpul unei “partide de sex oral” este puțin probabil să se audă gălăgie. Faptul că martorul a avut curiozitatea de a asculta cu urechea la ușa, scoate în evidență că bănuia el ceva. Cel mai probabil aceea “tragere cu urechea” a avut loc după ce persoana vătămata i-a povestit martorului despre ceea ce se întâmpla în cameră atunci când cei doi se închideau.

Totodată s-a reținut și faptul că, astfel cum reiese din declarația martorului, inculpatul A. se închidea în camera doar cu persoana vătămata B. nu și cu martorul E., aspect care exclude o eventuală apărare ce ar putea fi formulată de inculpat, în sensul că se închidea în cameră cu minorii sub alt pretext, spre exemplu pentru a-i ajuta la lecții.

Fiind audiata în mod legal în cursul urmăririi penale, persoana vătămata B. a arătat că a fost constrânsă să întrețină relații sexuale orale si anale cu concubinul mamei sale A. din cursul lunii octombrie 2014, precizând ca ultima relație sexuala pe care a avut-o cu inculpatul s-a consumat în luna iunie 2015, în timp ce aceasta încă era la școala (înainte de vacanta).

Referitor la tipul relațiilor sexuale întreținute cu inculpatul, persoana vătămata a arătat în mod categoric ca toate relațiile sexuale au fost săvârșite fără voia (acordul) sa. A arătat ca ultimele acte sexuale, atât anale cat și orale cu inculpatul A., s-au petrecut în luna iunie 2015, fără să poată preciza o data exactă.

În ce privește așa-zisul consimțământ al unei fetițe de 11 ani, instanța a apreciat că nici nu era necesar să se arate cu insistența de organele de urmărire penală ca actele sexuale s-au petrecut fără voia sa, la această vârstă nu se pune problema începerii vieții sexuale a unei minore. De altfel, așa cum instanța a arătat mai jos, persoana vătămata este virgină, ceea ce întărește și confirma raționamentul de mai sus.

Persoana vătămata a mai arătat ca inculpatul A. o obliga să întrețină relații sexuale anale sau orale atunci când era sub influenta băuturilor alcoolice, or coroborând declarațiile martorilor audiați în cauza, inculpatul consuma frecvent alcool, motiv pentru care a și avut unele probleme în relația de cuplu cu mama copiilor, C.

Instanța a reținut ca persoana vătămata B. a mai precizat că de cate ori întreținea relații sexuale anale cu inculpatul A., aceasta avea dureri la „funduleț”, motiv pentru care îl ruga pe inculpat să înceteze, însă acesta continua să-și satisfacă poftele sexuale fără să aibă nici un pic de milă de copilă. De asemenea persoana vătămata a confirmat cele arătate de fratele său E., în sensul că acesta din urmă “era plasat” într-o alta cameră sau trimis afară la joacă, pe perioada în care inculpatul întreținea relații sexuale cu minora B.

Tot din declarația persoanei vătămate, instanța a mai reținut că aceasta nu a întreținut niciun fel de act sexual cu o alta persoana și nici nu s-a lovit în zona anală, aspecte ce reies de altfel și din raportul de expertiza medico-legala, în care se arata ca persoana vătămata B. este virgină din punct de vedere anatomic la data examinării (fila 38 dos. u.p.).

Mai departe, din declarațiile martorilor D., C. și F., instanța a reținut ca în urma dezvăluirilor făcute de persoana vătămata B. în data de 01 august 2015, în aceeași zi, s-au deplasat cu persoana vătămată la Spitalul Clinic de Urgență Oradea, unde în urma investigațiilor preliminare (filele 17-19 dos. u.p.), s-a stabilit diagnosticul de “suspect agresiune sexuală”, fiind totodată anunțate organele de poliție.

Instanța a reținut ca în cauză s-a dispus efectuarea unei expertize medico legale asupra minorei B., astfel, în raportul de expertiză din 01 august 2015 (filele 37-38 dos. u.p.) se concluzionează că aceasta prezintă la nivelul regiunii anale leziuni de violență ce se pot produce în urma unui contact sexual anal, iar leziunile, care au necesitat 6 zile de îngrijiri medicale pot avea o vechime de 8-15 zile.

Față de aceste concluzii care contraveneau oarecum declarațiilor persoanei vătămate prin prisma perioadei de timp în care s-au putut produce leziunile, s-a solicitat de către organele de urmărire penala un supliment de expertiză.

Prin urmare, din concluziile suplimentului la Raportul de expertiză medico legală anterior menționat, instanța a reținut că aspectul ariilor cafenii din regiunea perianală este același ca la precedenta examinare astfel încât se concluzionează că aceste zone sunt pigmentări ale zonei perianale. S-au descoperit însă și alte cicatrici la nivelul mucoasei anale, acestea producându-se ca urmare a unui contact sexual anal, având o vechime mai mare de 4 săptămâni până la neprecizabil (fila 32 dos. u.p.).

Fiind audiat in cursul urmăririi penale in calitate de suspect si inculpat (filele 40-51 dos. u.p.) cu privire la faptele de mai sus, inculpatul A. nu a recunoscut ca ar fi întreținut relații sexuale cu fiica concubinei sale, B.

Astfel, inculpatul a arătat că locuiește cu concubina sa (C.) de 7-8 ani de zile, recunoaște faptul că este consumator de alcool precum și că a mai aplicat unele corecții copiilor concubinei sale, însă nu înțelege de ce este acuzat de comiterea unor acte sexuale orale sau anale cu minora B.

Faptul că în perioada septembrie 2014 - iunie 2015, inculpatul stătea acasă cu cei doi copii minori, E. și B., reiese fără dubii din declarațiile concordante ale celor doi minori și al martorilor D., F. și C.

În ceea ce privește susținerile martorei H. (mama inculpatului - filele 108-109 dos. inst), care a arătat ca în perioada in care fiul sau nu a lucrat (septembrie 2014-iunie 2015), doar ea s-a ocupat de cei doi minori, întrucât inculpatul era plecat mai tot timpul (“aproape zilnic”) în localitatea Borș, la bunicii săi pentru a ajuta la diverse munci agricole, nu au fost avute in vedere de instanța, acestea fiind declarații total subiective și nesusținute de nici o alta proba aflata la dosar. Mai mult, susținerile sunt nereale și având în vedere că în respectiva perioada au fost și 5-6 luni de iarna, când nu se efectuează nici un fel de munci agricole. De asemenea martora a mai afirmat că în zilele când inculpatul era acasă, cei doi copii ai concubinei sale, erau la ea acasă, în timp ce inculpatul stătea acasă și dormea. Și aceste afirmații, pe lângă faptul că nu au nici o logică, nu fac altceva decât să încerce a-l disculpa în mod subiectiv și nerealist pe inculpat. Astfel, nu se justifică în niciun fel aceasta izolare a celor doi minori de “tatăl lor vitreg”, atâta timp cât nu existau probleme în familie, așa cum susține și inculpatul. De ce să fie îndepărtați copiii de inculpat, atâta timp cât martora susține că între ei și inculpat exista o relație normală?

Față de cele de mai sus, instanța a înlăturat declarația martorei H., aceasta fiind data “pro causa” și nu se coroborează cu celelalte probe aflate la dosar.

În continuare, având în vedere poziția procesuală a inculpatului A., acesta a fost întrebat de organele de urmărire penală dacă este de acord să fie testat cu tehnica poligraf, acesta fiind de acord.

Astfel, din concluziile Raportului de constatare criminalistică din 06 august 2015 (filele 95-100 dos. u.p.), instanța a reținut ca inculpatul A., la întrebările relevante ale cauzei numerele 4 și 6 (Dacă a întreținut relații sexuale orale respectiv anale cu minora B. împotriva voinței sale) a răspuns „Nu” însă aceste răspunsuri au provocat modificări specifice comportamentului simulat.

Este adevărat ca testul poligraf si concluziile sale, nu reprezintă un mijloc de proba pe baza căruia sa se întemeieze o condamnare, însă atunci când toate probele administrate în cauza (exceptând declarațiile inculpatului si ale mamei sale), scot în evidenta o anumita situație de fapt, iar faptele judecate sunt de genul celor care se săvârșesc într-o anumita intimitate, ca și în prezenta speță, concluziile testului poligraf, sunt de natură să întărească și să consolideze raționamentul făcut de instanța atunci când stabilește situația de fapt și vinovăția inculpatului. Trebuie scos în evidența faptul că testul poligraf este făcut doar cu acordul celui testat.

Totodată, din concluziile raportului de expertiza medico-legala psihiatrica din 05 octombrie 2015, act finalizat la data de 21 octombrie 2015 (filele 170-172 dos. inst), instanța a reținut ca inculpatul A. nu prezintă semne sau simptome de boala psihica, iar discernământul sau a fost păstrat atât în perioada în care a săvârșit faptele pentru care a fost trimis in judecata cat și în prezent.

S-a mai reținut ca în cursul urmăririi penale (filele 85-89 dos. u.p.), consilierul I. de la Serviciul pentru Protecția Copilului, din cadrul Consiliului Local al mun. Oradea, a efectuat la domiciliul persoanei vătămate o ancheta sociala, în care la cap. VII (identificarea nevoilor), se precizează ca din verificările efectuate la adresa de domiciliu și din discuțiile purtate cu persoana vătămata B., reiese că aceasta are nevoie de suport psihologic de specialitate pentru a depăși situația cu care s-a confruntat, fiind inclusă intr-un program de consiliere și suport psihologic în cadrul Direcției Generală de Asistență Socială și Protecție Copilului Bihor.

Astfel, relevant în cauza a fost apreciat si Raportul de evaluare psihologică a persoanei vătămate minore B., din cuprinsul concluziilor acestuia instanța de fond reținând că psihologii au identificat ca formă de constrângere din partea inculpatului amenințarea cu bătaia și o manipulare psihologică a minorei prin amenințarea că și mama ei va fi bătută. Sunt evidențiate de asemenea și descrierile senzațiilor de neplăcere și durere resimțite de minoră în timpul actelor sexuale. Ca și concluzii în raport se confirmă experimentarea unor relații sexuale denaturate, precoce și impuse. Astfel, percepția persoanei vătămate față de situația sexuală experimentată este aceea de încastrare a întregii sale copilării într-o imensă traumă psihologică, fiind absolut necesară înscrierea copilului într-un program de consiliere psihologică (filele 102-107 dos. u.p.).

Fata de toate cele de mai sus, instanța a constatat fără niciun dubiu faptul ca persoana vătămata B. a suferit o trauma psihică, ce putea avea loc datorită actelor sexuale forțate și denaturate la care a fost supusă de inculpatul A., o perioadă foarte lungă de timp.

Toate apărările inculpatului A., care au fost apreciate ca fiind lipsite de logica si consistenta, nu au fost avute în vedere de instanța de fond, care a reținut vinovăția acestuia sub aspectul săvârșirii infracțiunii de viol in forma continuata, prev. de art. 218 alin. (1) și alin. (3) lit. a) și c) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., inculpatul A. fiind condamnat la o pedeapsa principala de 12 ani închisoare,

si 5 ani pedeapsa complementara a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b), n) și o) C. pen., respectiv

dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, dreptul de a comunica direct sau indirect în orice mod cu persoana vătămată B. și reprezentanta legală a persoanei vătămate, C. și dreptul de a se apropia la o distanță mai mică de 200 m de acestea, de locuința, locul de muncă sau după caz de școala unde învață,

în condițiile prevăzute de art. 67 alin. (1) C. pen

.

La individualizarea pedepsei principale, instanța de fond a avut în vedere criteriile generale de individualizare prev. de art. 74 C. pen. și ținând cont de faptele și atitudinea inculpatului, instanța a stabilit pentru infracțiunea de viol în forma agravata și continuata o pedeapsa cu închisoarea egala cu maximul special prevăzut de textul legal, fără a se da eficiență dispozițiilor art. 36 alin. (1) C. pen., care prevăd posibilitatea majorării maximului special cu 3 ani închisoare (daca acesta este apreciat neîndestulător). În speța, instanța de fond a considerat ca maximul special (12 ani închisoare) este suficient pentru îndreptarea inculpatului A. care în mod repetat a abuzat sexual de o minora, pe care trebuia în realitate sa o crească și sa o educe. Practic este imposibil a se stabilii cu exactitate numărul actelor sexuale denaturate la care a fost supusă persoana vătămată minora, iar amenințările la care a supus-o cu privire la nedenunțarea faptelor sale, scoate în evidența un pericol social deosebit al inculpatului. Singurul motiv pentru care instanța a apreciat ca nu se impune majorarea maximului special, este faptul ca inculpatul se afla la primul contact cu legea penala.

Așadar, referitor la pedepsele complementare stabilite, conform art. 67 alin. (1) C. pen., instanța de fond a reținut că urmarea socialmente periculoasă care s-a produs prin săvârșirea infracțiunii reținute în sarcina inculpatului A., duce la concluzia existentei unei nedemnități ce atrage necesitatea interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., cu titlu de pedeapsa complementara, respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice si dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat. S-a apreciat că pedeapsa complementara de mai sus se impune stabilită și datorită faptului că exercitarea acestor drepturi presupune integritatea persoanei și urmează a se executa in condițiile art. 68 alin. (1) lit. c), respectiv, după executarea pedepsei închisorii.

Mai mult decât atât, având în vedere specificul infracțiunii pe care a săvârșit-o, se poate lesne trage concluzia existentei unei puternice repulsii a persoanei vătămate dar și a mamei sale, față de inculpat. Trauma psihica prin care cele doua au trecut (dar in special al minorei), dar și teama de răzbunare din partea inculpatului, impun ca și după executarea pedepsei principale a închisorii, o perioada de 5 ani, să nu existe contacte directe sau indirecte între persoana vătămata, mama acesteia, pe de-o parte și inculpat pe de-alta parte. Aceasta reprezintă o garanție în plus pentru siguranța fizica și psihică a celor două.

Prin urmare se impune ca pentru 5 ani, după executarea pedepsei, a fi interzise cu titlu de pedeapsă complementară și

drepturile inculpatului de a comunica direct sau indirect în orice mod cu persoana vătămată B. și reprezentanta legală a persoanei vătămate, C. și de a se apropia la o distanta mai mică de 200 metri de acestea, de locuința, locul de muncă sau după caz de școala unde învață,

în condițiile prevăzute de art. 67 alin. (1) C. pen

.

Cu privire la măsura arestării preventive luate față de inculpat, instanța de fond a constatat că toate temeiurile avute în vedere de judecătorul de drepturi și libertăți la luarea măsurii preventive, precum si temeiurile avute în vedere de judecătorul de camera preliminara și instanța de judecata cu ocazia menținerii acestei măsuri preventive subzista și în prezent și impun în continuare privarea de libertate a inculpatului A.. De altfel, se poate constata ca pe parcursul procesului penal, inculpatul nu a contestat în niciun fel măsura arestării preventive, în ciuda poziției sale de nerecunoaștere a faptei.

Prin urmare, în conformitate cu dispozițiile art. 399 alin. (1) C. proc. pen., instanța de fond a menținut starea de arest preventiv a inculpatului A., iar în baza art. 72 C. pen., a dedus din pedeapsa închisorii pronunțate, durata reținerii și arestării preventive din data de 02 august 2015, la zi.

Referitor la latura civila, instanța a constatat ca persoana vătămata B., prin reprezentantul sau legal, C., s-a constituit parte civila in cauza și a solicitat obligarea inculpatului la plata sumei de 5.000 euro, în favoarea sa, cu titlu de daune morale.

În ceea ce privește daunele morale solicitate de partea civila, instanța a apreciat că acestea sunt total justificate. Astfel, este incontestabil faptul ca partea civilă a suferit psihic în urma faptelor săvârșite de inculpatul A. și astfel este evident că i s-a cauzat un prejudiciu moral. Suferința psihică nu poate fi cuantificată la modul absolut în sume de bani, dar este unanim admis că în astfel de situații, despăgubirile bănești sub forma daunelor morale, sunt de natură să acopere într-o oarecare măsură prejudiciul moral suferit.

Legea civilă nu distinge sub aspectul naturii prejudiciului, prin urmare trebuie admis că o reparare integrală a prejudiciului vizează atât prejudiciul material (care lipsește în speța) cât și cel moral.

Totodată, instanța a apreciat cu privire la cuantumul daunelor morale solicitate, și anume 5.000 euro, apreciind ca acestea sunt mai mult decât decente si prin urmare trebuie sa fie acordate părții civile.

Astfel, în soluționarea laturii civile, instanța, în baza art. 19 C. proc. pen. raportat la art. 397 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 1357 C. civ., a admis acțiunea civila formulata de persoana vătămata B., prin reprezentant legal C. și a obligat pe inculpatul A., la plata sumei de 5.000 euro (sau echivalent in lei la cursul Băncii Naționale a României valabil in ziua plații), in favoarea părții civile.

Această soluție, în termen legal, a fost apelată de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea și inculpatul A.

Prin Decizia penală nr. 526/A din 07 iulie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, au fost admise apelurile declarate de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea și inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 1285 din 28 octombrie 2015 a Judecătoria Oradea, a fost desființată, în parte, sentința atacată și, în rejudecare, a fost redusă pedeapsa principală aplicată inculpatului A. de la 12 ani închisoare la 9 ani închisoare.

A fost menținută dispoziția instanței de fond privind pedepsele complementare și accesorii aplicate aceluiași inculpat.

În baza art. 424 alin. (3) C. proc. pen. s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului A. perioada reținerii și a arestării preventive din data de 02 august 2015 la zi.

În baza art. 7 alin. (1) din Legea nr. 76/2008 s-a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpatul A. în vederea introducerii profilelor genetice în Sistemul Național de Date Genetice Judiciare.

Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței atacate.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

S-a dispus virarea din fondurile Ministerului Justiției în favoarea Baroului Bihor, suma de 260 lei, reprezentând onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel fără a relua integral starea de fapt stabilită corect de către prima instanță raportat la probatoriul administrat în cauză a reținut, în esență că, în perioada octombrie 2014 - iunie 2015, inculpatul A. în calitate de concubin al mamei - C., persoanei vătămate minora B. de 11 ani, prin constrângere, în mod repetat a întreținut acte sexuale orale și anale cu minora.

Martora J. a declarat în fața instanței de apel că, la începutul lunii august a auzit-o pe bunica minorei B. strigând că nepoata sa a fost violată și a observat personal că minora era speriată și nu știa ce să facă. Aceasta a arătat că, până la acea dată nu a mai auzit de la nimeni aceste afirmații și că într-o altă conjunctură minora a afirmat martorei K. că acum se simte bine și că nu acum s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat.

Martora K. a declarat în fața instanței de apel că, deși a aflat de la o vecină că minora B. ar fi fost violată, aceasta a constatat că în acea zi minora era foarte veselă și i-a comunicat că nu are nimic și că nu s-a întâmplat acum nimic ci foarte de demult. Totodată, martora a arătat că minora i-a spus că nu a fost violată, dar s-a întâmplat ceva cu foarte mult timp în urmă despre care știe bunica, mama și doamna Speranța și că aceasta a declarat că a fost violată pentru ca inculpatul să plătească pentru ce îi face mamei sale, respectiv pentru cearta și scandalul cu aceasta.

Martora a mai arătat că, minorei nu îi este frică de inculpat și că după incident nu a constatat vreo schimbare de comportament la aceasta. S-a arătat că, bunica minorei i-a spus martorei că se pare că nu mai este viol, lucru afirmat de mama acesteia și că bunica va veni să își ceară scuze în public privind acuzația făcută.

Martora a mai declarat că, bunica minorei a spus că aceasta nu își va schimba declarația fiind constrânsă să-și mențină declarația inițială pentru a nu face pușcărie pentru fals în declarații.

Martora H. - mama inculpatului a arătat în fața instanței de apel că, fiul său nu a violat-o pe minora B. și că vecina K. i-a spus că minora i-a zis că nu are nimic și că nu a fost violată de inculpat.

Martora D. - mătușa minorei a declarat în fața instanței de apel că, în data de 31 iulie 2016 s-a dus în vizită la părinții ei și în urma unui dialog cu minora a aflat că inculpatul o ducea în camera mică și îi băga organul sexual în gură și că nu a spus la nimeni aceste lucru întrucât inculpata o amenința cu bătaia atât pe aceasta cât și pe mama ei.

Martora a arătat că, nepotul E. i-a spus că de multe ori a fost trimis de inculpat să se joace, perioadă în care acesta profita de sora ei și că acesta știa despre ceea ce inculpatul îi făcea sorii sale, însă nu a spus de teamă, fiind amenințat de către inculpat.

Martora L. - bunica minorei, a declarat în fața instanței de apel că, după orele 17 din ziua de 31 iulie 2016, nepoata i-a spus în prezența mătușii și a fratelui acesteia că inculpatul i-a introdus organul sexual în anus și în gură, fapt pentru care în ziua următoare s-au deplasat la un consult ginecologic. Aceasta a arătat că, minora are coșmaruri noaptea din cauza celor întâmplate.

Martora C. a declarat în fața instanței de apel că, sora sa D. i-a spus că fiica a fost agresată sexual de către inculpat care a pus-o să facă sex oral și anal, după care fiica sa a confirmat acest lucru.

Martora a arătat că fiica sa nu i-a spus până la acea dată ceea s-a întâmplat întrucât a fost amenințată cu bătaia atât ea cât și mama și că fiul ei mai mic-E. i-a spus că știa despre cele petrecute, însă sora sa a rugat-o să nu spună la nimeni.

Martorul E. - fratele minorei a declarat în fața primei instanțe că, în timp ce inculpatul o chema pe sora sa într-o altă cameră, i-a spus acestuia să se uite la televizor sau să se joace pe tabletă ori îl trimitea afară la joacă și că aceasta i-a povestit că i-a băgat cocoșelul în gură.

Acesta a arătat că, sora sa nu a spus mamei întrucât îi era teamă că dacă va afla inculpatul o să o bată sau o să o omoare pe mama și că atunci când inculpatul se închidea în cameră cu sora sa i-a spus să nu intre în cameră.

Persoana vătămată minora B. a declarat în fața instanței de apel că, au fost situații în care inculpatul îi introducea organul sexual în gură spunându-i că dacă nu acceptă atunci va trebui să execute o pedeapsă, iar mama urma să fie bătută și certată, iar în alte situații îl trimitea pe fratele său afară la cumpărături sau în cealaltă cameră ca să se uite la televizor, perioadă care inculpatul îi introducea organul sexual în gură ori o putea să-l țină cu mâna.

Aceasta a arătat că, acest lucru a început în toamna anului 2014 și că nu a spus mamei întrucât inculpatul o amenința cu bătaia atât pe aceasta cât și pe mama ei.

S-a arătat că într-o zi din vara anului 2015 întrucât aceasta era necăjită și supărată, mătușa sa Dobrai Beata, în prezența bunicii F. a întrebat-o care este comportamentul inculpatului față de ea, situație care a determinat-o să se destăinuie și să afirme cele arătate mai sus.

Aceasta a arătat că, fratele său E. știa de comportamentul inculpatului față de aceasta încă din luna februarie 2014, însă nu a avut nicio reacție și că ultimul raport sexual anal l-a avut cu inculpatul în luna iunie 2015, după care a avut o durere la funduleț.

Inculpatul A. a declarat în fața instanței de apel că, nu a săvârșit fapta care i se impută și că nu a agresat-o niciodată pe minoră cu excepția unei pălmi care a fost dată după ce a aflat că aceasta a furat.

Din concluziile Raportului de constatare criminalistică din 06 august 2015 instanța de apel a reținut că, la răspunsurile inculpatului A. privind întrebările relevante ale cauzei numerele 4 și 6 A. (Dacă a întreținut relații sexuale orale respectiv anale cu minora B. împotriva voinței sale) a răspuns „Nu” au fost evidențiate modificări specifice comportamentului simulat.

De asemenea, din concluziile raportului de expertiza medico-legala psihiatrica din 05 octombrie 2015, se reține că inculpatul A. nu prezintă semne sau simptome de boala psihica, iar discernământul sau a fost păstrat atât in perioada in care a săvârșit faptele pentru care a fost trimis in judecata cat si in prezent.

Potrivit anchetei sociale efectuate în cauză rezultă că persoana vătămata B. are nevoie de suport psihologic de specialitate pentru a depăși situația cu care s-a confruntat, fiind inclusa intr-un program de consiliere si suport psihologic in cadrul Direcția Generală de Asistență Socială și Protecție Copilului Bihor.

Raportul de expertiză medico-legală din 01 august 2015 concluzionează că minora este virgină din punct de vedere anatomic, iar la nivelul regiunii anale prezintă leziuni de violență care s-au putut produce în urma unui act sexual anal.

Raportul de evaluare psihologică a persoanei vătămate minore B. întocmită de către Direcția Generală de Asistență Socială și Protecție Copilului Bihor, identifică ca formă de constrângere din partea inculpatului amenințarea cu bătaia și o manipulare psihologică a minorei prin amenințarea că și mama ei va fi bătută. Sunt evidențiate de asemenea și descrierile senzațiilor de neplăcere și durere resimțite de minoră în timpul actelor sexuale, confirmându-se experimentarea unor relații sexuale denaturate, precoce și impuse.

Raportul de expertiză psihologică întocmit de expert Decsei Radu Alina Ramona în cursul apelului, după ce face trimitere la toate discuțiile avute cu minora, concluzionează că mărturia minorei în privința abuzului sexual este una credibilă întrucât aceasta prezintă coerență, fără contradicții și este făcută într-un limbaj propriu cuprinzând detalii idiosencratetice relevante. S-a arătat că există carențe la nivelul educației sexuale, cunoștințele existente fiind acumulate necritic, spontan și chiar traumatizant.

Raportul privind opinia de specialitate al expertului parte M. face trimiteri doar la simple declarații a minorei și la anumite necorelări care sunt departe de a duce la concluzia că aceasta ar fi inventat infracțiunea de viol.

Dimpotrivă, instanța de apel a apreciat că anumite contradicții sunt specifice vârstei și se datorează imaturității minorei și așa cum au arătat martorii apărării și inculpatul, deși aceasta mai mințea, probatoriul administrat demonstrează indubitabil că inculpatul A. se face vinovat de săvârșirea infracțiunii de viol.

Având în vedere modul și împrejurările cauzei, vârsta victimei, calitatea inculpatului față de aceasta, caracterul repetat a faptelor, lipsa antecedentelor penale, urmărire produse, instanța de apel a apreciat că o pedeapsă orientată spre maximul special, respectiv 9 ani închisoare este suficientă și necesară pentru realizarea scopului pentru care aceasta a fost aplicată.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs în casație

inculpatul A., invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 pct. 12 C. proc. pen., privind aplicarea de pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

În susținerea căii de atac, a arătat că, instanța de apel a încălcat dreptul la apărare al inculpatului prin pronunțarea soluției în baza unui raport de expertiză psihologică lovit de nulitate, deoarece nu ar fi fost efectuat în prezența noului expert parte.

De asemenea, a precizat că, în mod greșit, au fost respinse cererile în probațiune formulate în apel, respectiv: efectuarea unei noi expertize psihologice, recuzarea expertului desemnat de instanță, ascultarea expertului pentru a da lămuriri, efectuarea unui supliment de expertiză, reaudierea mamei victimei, evaluarea psihologică a inculpatului, expertizarea tehnică a telefonului inculpatului.

În temeiul art. 441 C. proc. pen. inculpatul a solicitat suspendarea executării hotărârii atacate.

Totodată, a solicitat, în principal, punerea în libertate, iar în subsidiar plasarea sa în arest la domiciliu.

Prin Încheierea nr. x/RC din 06 octombrie 2016, în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a fost admisă în principiu cererea de recurs în casație și s-a trimis cauza completului competent în vederea judecării pe fond a recursului în casație, constatându-se îndeplinite condițiile de formă prev. de art. 434-438 C. proc. pen.

Examinând cauza în temeiul art. 442-444 C. proc. pen. și prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că recursul în casație este nefondat.

Înainte de analiza concretă a criticilor formulate de condamnat, se impun anumite considerații teoretice asupra căii extraordinare de atac a recursului în casație:

Eventualele erori intervenite în activitatea de judecată, fie în privința stabilirii faptelor, fie în ceea ce privește aplicarea legii, pot fi înlăturate în urma exercitării controlului judiciar, prin intermediul căilor de atac ordinare sau extraordinare.

Potrivit N.C.P.P., recursul a devenit o cale extraordinară de atac (reglementată sub denumirea de „recurs în casație” - Partea specială, Titlul III, cap. V, Secțiunea a 2-a), prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat și care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate.

Astfel, potrivit art. 433 C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 C. proc. pen., pe calea recursului în casație instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanța de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat și excede cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație.

Spre deosebire de recursul reglementat de C. proc. pen. din 1968, care era o cale ordinară de atac, recursul în casație este o cale extraordinară de atac, de anulare, al cărei scop este, astfel cum s-a arătat anterior, de a supune Înaltei Curți de Casație și Justiție verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac ce trebuie să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează numai legalitatea anumitor hotărâri definitive indicate de lege și numai anumite motive expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să se poată invoca și, corespunzător, Înalta Curte de Casație și Justiție să poată analiza, orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a considerat importante.

Conform art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., invocat de recurentul inculpat, este corespondentul fostului art. 385

9

alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. Din 1968, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013. Drept urmare, jurisprudența referitoare la acest caz de casare poate fi valorificată pentru a stabili incidența cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. Din această perspectivă, se constată că pot fi încadrate în dispozițiile legale menționate, erorile care se produc în legătură cu aplicarea pedepsei de către instanța de fond prin stabilirea unei pedepse neprevăzută de lege sau prin depășirea limitelor legale.

Condamnatul a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., criticând modul în care instanța de apel a soluționat cererile în probațiune formulate de inculpat, dreptul la apărare al inculpatului fiind încălcat prin respingerea probelor. A solicitat, de asemenea, respingerea acțiunii civile.

În speță, prin sentința penală nr. 1285 din 28 octombrie 2015 pronunțată de Judecătoria Oradea în Dosarul nr. x/271/2015, în baza art. 218 alin. (1) și alin. (3) lit. a) și c) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. s-a dispus condamnarea inculpatului A. la o pedeapsa principala de 12 ani închisoare si 5 ani pedeapsa complementara a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b), n) și o) C. pen., iar în baza art. 19 C. proc. pen. raportat la art. 397 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 1357 C. civ., s-a admis acțiunea civila formulata de persoana vătămată B., prin reprezentant legal C. și a fost obligat inculpatul A., la plata sumei de 5.000 euro (sau echivalent in lei la cursul Băncii Naționale a României valabil in ziua plății), in favoarea părții civile.

Ulterior, prin Decizia penală nr. 526/A din 07 iulie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, urmare a admiterii în cauză a apelurilor formulate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea și inculpatul A., a fost desființată, în parte, sentința atacată și, în rejudecare, a fost redusă pedeapsa principală aplicată inculpatului A. de la 12 ani închisoare la 9 ani închisoare, fiind menținute restul dispozițiilor sentinței penale atacate.

Analizând criticile invocate, prin raportare la cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., Înalta Curte constată că, prin motivele de recurs în casație, nu se susține nelegalitatea hotărârii, ci se solicită o rejudecare a cauzei prin reaprecierea și cenzurarea probelor, cu consecința stabilirii unei alte situații de fapt decât cea avută în vedere de instanțele de fond și apel.

Motivele recursului în casație vizează chestiuni de fapt stabilite cu titlu definitiv de instanța de apel pe baza materialului probator administrat, elemente de fapt ce nu pot fi cenzurate prin prezenta cale de atac, aceste motive nefiind circumscrise cazurilor de casare prevăzute de dispozițiile legale în materie.

Or, așa cum s-a arătat, Înalta Curte nu poate proceda la un asemenea examen, nu poate analiza conținutul mijloacelor de probă, nu poate da o nouă apreciere materialului probator și nu poate stabili o altă situație de fapt care să conducă la stabilirea vinovăției sau nevinovăției inculpatului în contextul vreunuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 438 C. proc. pen., acestea fiind atributul exclusiv al instanței de fond și instanței de apel.

Fiind stabilit, deci, că instanța de recurs în casație nu poate modifica cele reținute de către instanța de apel cu privire la acest aspect, se impune a fi analizat dacă pedepsele aplicate condamnatului se încadrează în limitele prevăzute de lege.

Înalta Curte observă că recurentul A. a fost condamnat pentru infracțiunea prevăzută de art. 218 alin. (1) și alin. (3) lit. a) si c) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (viol, limite 5 - 12 ani închisoare).

Prin urmare, se constată că pedeapsa aplicată efectiv, respectiv de 9 ani închisoare, se încadrează în aceste limite legale.

În ceea ce privește motivul de recurs în casație ce vizează modalitatea de soluționare a laturii civile a cauzei, Înalta Curte apreciază totodată că, aspectele invocate nu se încadrează în limitele impuse de textul de lege referitor la recursul în casație și de la care nu se poate deroga în niciun mod, întrucât vizează aspecte de fapt, ce nu fac obiectul acestei căi extraordinare de atac.

Având în vedere că pct. 12 al art. 438 C. proc. pen. este incident atunci când s-au produs erori de drept referitoare la aplicarea pedepsei prin aplicarea unei pedepse neprevăzute de legea penală sau prin depășirea limitelor legale, sub minimul legal sau peste maximul general al pedepsei, Înalta Curte constată că aspectele invocate de către inculpat nu se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 438 pct. 12 C. proc. pen.

Drept urmare, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 526/A din 07 iulie 2016 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori.

Conform dispozițiilor art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligat recurentul condamnat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurent până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 65 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Referitor la cererea formulată de apărătorul ales al recurentului - inculpat A., avocat Olah Lăcrămioara, privind plata cheltuielilor judiciare, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 276 alin. (5) C. proc. pen. nu sunt aplicabile în cauză, în raport de soluția ce va fi pronunțată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 526/A din 07 iulie 2016 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat până la prezentarea apărătorului ales,

în sumă de 65 lei, se plătește din fondul Ministerului Justiției.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata - parte civilă în sumă de 260 lei se plătește din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 03 noiembrie 2016.