ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 874/2011

Deliberând asupra recursurilor de față pe baza lucrărilor și materialului aflate în dosarul cauzei a constatat următoarele:

I. Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, prin Sentința penală nr. 133 din 6 mai 2010 dată în Dosar nr. 8634/2/2009 în rejudecarea în primă instanță după casare în recurs a cauzei penale privind pe inculpatul executor-judecătoresc P.V.  hotărând asupra învinuiților aduse acestuia prin Rechizitoriul nr. 505/P/2005, din 20 februarie 2006 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Onești a pronunțat în conformitate cu dispozițiile art. 302 și 345 alin. (2) și (3) C. proc. pen. următoarele rezolvări juridice:

a) respingerea ca neîntemeiate a cererilor inculpatului de restituire a cauzei la procuror, de încetare a procesului penal și de schimbare a încadrării juridice a faptelor deduse judecății iar consecutiv;

b) condamnarea inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzute de art. 246 C. pen., în dauna persoanei vătămate SC A. SRL Onești la pedeapsa de 6 luni închisoare a cărei executare a fost suspendată condiționat, pe un termen de încercare de 2 ani și 6 luni potrivit art. 81 și următoarele C. pen. [și respectiv achitarea aceluiași inculpat în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. sub aspectul săvârșirii și a unei alte infracțiuni concurente de abuz în serviciu prevăzută de art. 246 C. pen. în dauna persoanei vătămate SC C.C. SRL Onești].

Pe latură civilă au fost respinse ca neîntemeiate acțiunile civile formulate de părțile civile SC A. SRL Onești și SC C.C. SRL Onești [cu consecința ridicării sechestrului asigurator instituit prin Ordonanța nr. 505/P/2005 din 21 decembrie 2005 asupra bunurilor proprietatea inculpatului respectiv a respingerii cererii de sechestrare și a unui alt imobil proprietatea inculpatului înscris în cartea funciară a municipiului Onești].

Conform art. 191 C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la sumele de 500 lei către stat și 1622,08 lei către partea vătămată SC A. SRL Onești prin reprezentant legal A.M. administrator cu titlu de cheltuieli judiciare.

Hotărând rezolvarea acțiunii penale prin condamnare sau achitare după caz, în conformitate cu dispozițiile art. 345 alin. (2) și (3) C. proc. pen. instanța de rejudecare a reținut în fapt următoarele:

1.1. La data de 28 februarie 2006 a fost sesizată Judecătoria Onești prin rechizitoriul din 20 februarie 2006 emis în Dosarul nr. 505/P/2005 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Onești prin care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului P.V., executor judecătoresc, pentru săvârșirea în concurs real, a două infracțiuni de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzute de art. 246 C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

Ca urmare a strămutării dosarului, dispusă prin Încheierea nr. 2528 din 17 aprilie 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 4012/1/2006, cauza a fost trimisă și, în final, soluționată de Judecătoria Urziceni prin Sentința penală nr. 197 din 19 iunie 2007, dispunându-se, în baza art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., achitarea inculpatului pentru infracțiunile mai sus menționate.

Împotriva sentinței anterior menționate au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Urziceni și părțile civile.

Prin Decizia penală nr. 186/ A din 30 noiembrie 2007 a Tribunalului Ialomița au fost admise apelurile, a fost desființată în totalitate sentința și a fost trimisă cauza spre competenta soluționare la Curtea de Apel București, față de împrejurarea că potrivit art. 281 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 79 din 26 martie 2007, curtea de apel judecă în primă instanță infracțiunile săvârșite de executori judecătorești. Totodată, în ceea ce privește competența teritorială, s-a apreciat că efectul strămutării dispuse anterior, rămâne operant până la soluționarea definitivă a cauzei.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul, solicitând menținerea soluției de achitare dispusă de Judecătoria Urziceni.

Recursul inculpatului a fost admis prin Decizia penală nr. 40 din 14 ianuarie 2008 a Curții de Apel București, Secția a II-a penală, au fost casate, în totalitate, sentința și decizia anterior menționate și s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei, în favoarea Curții de Apel Bacău, apreciindu-se că hotărârea de strămutare a acordat competență specială Judecătoriei Urziceni și nu poate avea efecte, pe verticală, cu privire la competența teritorială a curții de apel.

Împotriva deciziei date în recurs, inculpatul a formulat contestație în anulare, cu motivarea că la soluționarea recursului nu a fost legal citat.

Prin încheierea din 22 februarie 2008 Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a admis în principiu contestația, iar la termenul din 21 martie 2008 s-a luat act că inculpatul și-a retras recursul.

Față de această împrejurare, Curtea de Apel Bacău, sesizată prin hotărârea de declinare a competenței, respectiv Decizia penală nr. 40 din 14 ianuarie 2008 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, a apreciat că aceasta este lipsită de efecte, câtă vreme pe calea unei contestații în anulare s-a luat act de retragerea recursului formulat de inculpatul P.V. împotriva Deciziei penale nr. 186/ A din 30 noiembrie 2007 Tribunalul Ialomița.

În consecință, prin încheierea de ședință din data de 29 mai  2008, Curtea de Apel Bacău, secția penală, cauze minori și familie, a scos cauza de pe rol și a trimis-o la Curtea de Apel București spre competentă soluționare.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a II-a penală, la 11 iunie 2008 cu nr. 3471/2/2008.

Prin încheierea de ședință din data de 15 octombrie 2008, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a dispus scoaterea cauzei de pe rol și trimiterea acesteia la Curtea de Apel Bacău.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel București a constatat că prin Decizia nr. 40 din 14 ianuarie 2008 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Bacău, și că această hotărâre are autoritate de lucru judecat, câtă vreme nu a fost desființată în calea extraordinară de atac a contestației în anulare.

De asemenea, s-a constatat că prin Decizia penală nr. 415 din 21 martie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, nu a fost desființată decizia penală nr. 40 din 14 ianuarie 2008 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, prin care a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Bacău, întrucât desființarea unei hotărâri judecătorești nu poate fi implicită ci expresă, materializată prin soluția pronunțată de instanță.

Prin urmare, s-a apreciat că decizia penală nr. 40/14 ianuarie 2008 a Curții de Apel București, Secția a II-a penală, are autoritate de lucru judecat și, în consecință, își produce efectele. Pentru considerentele expuse cauza a fost trimisă la Curtea de Apel Bacău spre competentă soluționare.

Prin Sentința penală nr. 3 din 8 ianuarie 2009, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală, în baza art. 39 C. proc. pen. raportat la art. 60 C. proc. pen. a fost admisă excepția necompetenței materiale a Curții de Apel Bacău și în baza art. 42 C. proc. pen. a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București.

Pentru a se pronunța astfel, Curtea de Apel Bacău a constatat că Decizia penală nr. 40 din 14 ianuarie 2008 a Curții de Apel București nu produce efecte juridice, recursul inculpatului P.V. fiind retras, potrivit Deciziei nr. 415 din 21 martie 2008 a Curții de Apel București. Totodată, s-a apreciat că eroarea comisă de Curtea de Apel București la pronunțarea Deciziei penale nr. 415/2008, aceea de a omite să desființeze decizia anterioară (Decizia penală nr. 40 din 14 ianuarie 2008 a Curții de Apel București), în calea de atac extraordinară a contestației în anulare, nu poate fi acoperită prin simpla sa ignorare, ci prin acordarea eficienței acestei decizii penale, potrivit obiectului real al cauzei, acela de contestație în anulare împotriva deciziei penale nr. 415 din 21 martie 2008 a aceleiași instanțe. În aceste condiții, Curtea de Apel București a constatat că în cauză există un conflict negativ de competență, determinat de împrejurarea că cele două instanțe, Curtea de Apel București și Curtea de Apel Bacău și-au declinat reciproc competența de soluționare a cauzei, însă instanța care și-a declinat cea din urmă competența, respectiv Curtea de Apel Bacău nu a sesizat, în conformitate cu dispozițiile art. 43 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție cu acest conflict negativ de competență. Prin urmare, Curtea de Apel București nefiind sesizată prin vreunul din modurile prevăzute de lege, a constatat cursul justiției întrerupt și a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin Încheierea nr. 668 din 31 martie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit competența de soluționare a cauzei privind pe inculpatul P.V. în favoarea Curții de Apel București.

Cauza a fost înregistrată la data de 11 septembrie 2009 pe rolul Curții de Apel București cu nr. 8634/2/2009 (2176/2009).

Din conținutul actului de sesizare a instanței rezultă că în sarcina inculpatului P.V. a fost reținută săvârșirea, în concurs real, a două infracțiuni de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzute de art. 246 C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. ce s-a pretins a fi fost comise prin aceea că în anul 2004, SC C.C. SRL Cașin, reprezentată de administrator Ș.C., a primit de la SC A. SRL Onești, reprezentată de A.M., 4 file CEC care ulterior au refuzate la plată pentru lipsă de disponibil în cont.

Ulterior, SC C.C. SRL Cașin a obținut, prin încheierea din 3 martie 2004, pronunțată de Judecătoria Onești în Dosarul nr. 1305/2004, învestirea cu formulă executorie a celor 4 file CEC, în valoare totală de 500 milioane ROL. După învestirea cu formulă executorie a filelor CEC, SC C.C. SRL Cașin, prin reprezentant Ș.C., s-a adresat Biroului Executorului Judecătoresc P.V., în vederea executării silite a societății debitoare SC A. SRL Onești.

Astfel, a fost întocmit Dosarul de executare nr. 102/2004, activitatea de executare silită fiind efectuată de inculpatul P.V., care în calitate de executor judecătoresc, cu știință, a acționat în mod defectuos, cauzând vătămarea intereselor legale ale SC A. SRL Onești, prin aplicarea nelegală a sechestrului asupra bunurilor acesteia, evaluarea nelegală a bunurilor și executarea silită nelegală.

Cu privire la aplicarea nelegală a sechestrului s-a reținut că la data de 4 martie 2004, inculpatul a trimis către SC A. SRL Onești o somație de plată după care, la data de 9 martie 2004, s-a deplasat la magazinele acestei societăți, a procedat la sigilarea ușilor de acces în interiorul spațiilor comerciale și a încheiat proces-verbal de sechestru definitiv (fila 9 din dosarul de urmărire penală, vol. II).

Totodată, s-a reținut că la data de 12 martie 2004, inculpatul s-a deplasat la magazinele debitoarei, a procedat la evaluarea, ridicarea și predarea bunurilor în custodia creditoarei, fără a se ține seama de poziția reprezentantei SC A. SRL Onești, A.M., care a solicitat evaluarea bunurilor printr-o expertiză. Aceste acte de executare au fost consemnate într-un proces-verbal. (fila 13 din dosarul de urmărire penală, vol. II). La data de 15 martie 2005, a fost continuată executarea silită în aceeași modalitate, până la acoperirea întregii datorii și a cheltuielilor de executare.

În aceste condiții, procurorul a reținut că a fost aplicat ilegal sechestru iar bunurile SC A. SRL Onești au fost sechestrate fără identificare și prețuire fiind încălcate dispozițiilor dispozițiile art. 3841 și art. 411 alin. (2) și (3) din C. proc. civ.

De asemenea, s-a reținut că la data de 15 decembrie 2004, inculpatul a încheiat un proces-verbal, în conținutul căruia a consemnat că, față de împrejurarea că SC C.C. SRL Cașin, reprezentată prin administrator Ș.C., înțelege să preia bunurile sechestrate și ridicate, în data de 12 martie 2004, în contul datoriei, aceste bunuri se predau acesteia urmând ca pe măsura vânzării lor să achite TVA - ul corespunzător.(fila 37 din dosarul de urmărire penală, vol. II). După ce a intrat în posesia acestui proces verbal, Ș.C. a solicitat sprijinul experților B.C. și C.V., care au subevaluat marfa aflată în custodia sa, de la 679.943.000 lei la 70.849.300 lei, (luând în calcul un grad de uzură de 90% a tuturor bunurilor evaluate). După reevaluare, Ș.C. a vândut bunurile unei terțe societății. Prin Decizia civilă nr. 525/R din 17 decembrie 2004 pronunțată de Tribunalul Bacău, a fost admisă contestația la executare formulată de SC C. SRL Cașin și au fost anulate formele de executare.

Perseverând în hotărârea sa, în pofida dispozițiilor deciziei sus-menționate a Tribunalului Bacău, inculpatul a continuat procedura de executare silită, conform procesului verbal de constatare din 21 decembrie 2004 (fila 180 din dosarul de urmărire penală, vol. I). În drept, s-a reținut că fapta învinuitului P.V., care în calitate de executor judecătoresc a îndeplinit în mod defectuos executarea silită asupra bunurilor SC A. SRL Onești, s-a apreciat că întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prev. de art. 246 din C. pen.

Prin același rechizitoriu s-a dispus trimiterea în judecată a aceluiași inculpatului pentru săvârșirea unei infracțiuni de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, în legătură cu executarea silită ce a făcut obiectul Dosarului nr. 599/2003.

Astfel, la data de 19 decembrie 2003, SC C. SRL Onești, s-a adresat inculpatului cu o cerere de evacuare a SC C. SA Onești, reprezentată de partea vătămată B.S. Titlul executoriu îl constituia procesul-verbal de licitație pentru bunuri imobile, învestit cu formulă executorie, a cărui executare silită a fost încuviințată prin încheierea din 22 decembrie 2003 a Judecătoriei Onești (fila 5 din dosarul de urmărire penală, vol. IV).

Prin urmare, la data de 16 ianuarie 2004, inculpatul a procedat, în baza titlului sus-amintit, la evacuarea SC C. SA Onești din imobilul menționat anterior și a declarat pusă în posesie pe SC C. SRL Onești. Bunurile identificate în imobil au fost lăsate în custodia administratorului SC C. SRL Onești, S.A., printre acestea aflându-se și un utilaj tip R.T. 120, cu exhaustor coral și accesorii, destinat producerii de rame de geamuri termopan.

La data de 21 ianuarie 2004, la cererea SC C. SRL Onești, pentru recuperarea cheltuielilor de executare, inculpatul a întocmit procesul-verbal de sechestru definitiv asupra utilajului menționat anterior, pe care l-a evaluat la suma de 220 milioane lei.

La data de 09 februarie 2004, inculpatul a întocmit publicația de vânzare a utilajului, stabilită pentru data de 1 martie 2004.

Cu adresa nr. 41 din 11 februarie 2004, administratorul SC C.C. SRL Onești, B.S., i-a comunicat inculpatului că utilajul tip R.T. 120, scos la vânzare prin licitație, nu aparține societății debitoare în dosarul de executare silită, SC C. SA Onești ci SC C.C. SRL Onești. Totodată, a depus un proces-verbal de custodie, prin care se atesta faptul că SC C.C. SRL Onești predă în custodie la SC C. SA Onești, respectivul utilaj.

Fără a ține cont de actele depuse și fără a verifica facturile menționate în procesul-verbal de custodie, inculpatul a procedat, la data de 10 martie 2004, la vânzarea la licitație a utilajului.

Astfel, deși a fost atenționat prin adresa sus-menționată și i s-a făcut dovada că utilajul nu aparține societății debitoare, inculpatul l-a vândut la licitație, săvârșind infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prev. de art. 246 din C. pen.

Faptele ilicit sus-menționate au fost stabilite de organul de urmărire penală pe baza următoarelor probe în acuzare: plângerile și declarațiile părților vătămate, memorii adresate instituțiilor de stat, listă de probatorii, declarații de martori, raport de expertiză, hotărârea Camerei Executorilor Judecătorești, sentințe civile, dosare de executare silită și declarațiile inculpatului.

1.2. După sesizarea Judecătoriei Onești, la data de 24 martie 2006 SC A. SRL Onești prin reprezentant legal A.M., s-a constituit parte civilă cu suma de 1.909.758.014 ROL din care 1.014.757.573 ROL, reprezentând contravaloarea actualizată a mărfurilor ce i-au fost ridicate în procedura de executare silită, 378.912.441 ROL beneficiul nerealizat, 500.000.000 ROL daune morale și 16.080.000 ROL cheltuieli cu taxa de timbru, efectuarea unor copii de pe actele dosarului, contravaloarea drumurilor la Comisia de disciplină și diverse taxe poștale.

În continuare, judecarea cauzei a fost strămutată la Judecătoria Urziceni, fiind menținute actele îndeplinite de Judecătoria Onești.(fila 4 din Dosarul nr. 1655/330/2006 al Judecătoriei Urziceni).

După înregistrarea dosarului pe rolul Judecătoria Urziceni, respectiv la data de 06 iulie  2006, SC C.C. SRL Onești, prin reprezentant legal B.S., s-a constituit parte civilă cu suma de 67.352,18 RON reprezentând contravaloarea utilajului tip R.T. 120 (fila 29 din Dosarul nr. 1655/330/2006 al Judecătoriei Urziceni).

Prin Încheierea din 6 iulie 2006 a fost introdusă în cauză, ca parte responsabilă civilmente, Biroul Executorului Judecătoresc P.V. Onești (fila 34 din Dosarul nr. 1655/330/2006 al Judecătoriei Urziceni).

Prin încheierea din 27 iulie  2006 a fost introdusă în cauză, în calitate de asigurător, Casa de Asigurări a Executorilor Judecătorești din România (fila 65 din Dosarul nr. 1655/330/2006 al Judecătoriei Urziceni).

În cursul cercetării judecătorești efectuate în primul ciclu procesual desfășurat de către Judecătoria Urziceni au fost audiați : inculpatul P.V., A.M. în calitate de reprezentantă a părții civile SC A. SRL Onești și martorii I.C., Ș.C., A.I., A.P., C.V., R.L., A.I. și R.D. (filele 146-149, 163, 164, 231- 235, 325,326 din Dosarul nr. 1655/330/2006 al Judecătoriei Urziceni).

Martorul P.I., audiat în faza de urmărire penală, a declarat că în baza art. 80 alin. (1) C. proc. pen. refuză să dea declarații întrucât este rudă cu A.M., reprezentanta părții civile SC A. SRL Onești, și se află în relații de dușmănie cu părțile din cauză (fila 252 din Dosarul nr. 1655/330/2006 al Judecătoriei Urziceni).

Rejudecând cauza în fond după desființare cu trimitere la instanța competentă, Curtea a reaudiat pe inculpat, pe A.M. în calitate de reprezentantă a părții civile SC A. SRL Onești, precum și pe martorii Ș.C., R.L. și A.P. (filele 79 - 86, 255 - 259 din Dosarul nr. 8634/2/2009 al Curții de Apel București). Totodată, a audiat pe reprezentantul părții civile SC C.C. SRL Onești – B.S. și pe martorul P.I. (filele 221, 290 din Dosarul nr. 8634/2/2009 al Curții de Apel București).

Curtea a încuviințat, conform art. 320 alin. (4) C. proc. pen., administrarea de probe noi, pentru părțile civile proba cu înscrisuri, iar pentru inculpat proba cu martori, fiind astfel ascultați martorii B.O. și P.R. (filele 383, 384 din Dosarul nr. 8634/2/2009 al Curții de Apel București) În ceea ce privește ascultarea martorului B.O. s-a făcut aplicarea art. 79 alin. (1) C. proc. pen.

Martora I.C. nu a mai putut fi reaudiată constatându-se imposibilitatea de ascultare a acesteia iar cu privire la martorii A.I., C.V. și A.I. s-a făcut aplicarea art. 329 alin. (2) C. proc. pen. (filele 260 și 301 din Dosarul nr. 8634/2/2009 al Curții de Apel București).

Părțile civile au declarat că își mențin pretențiile civile formulate inițial (filele 84 și 221 din Dosarul nr. 8634/2/2009 al Curții de Apel București).

1.3. La ultimul termen de judecată, înainte de a se constata cercetarea judecătorească ca fiind finalizată inculpatul prin apărător ales a invocat excepția necompetenței organului care a efectuat urmărirea penală, susținând că potrivit dispozițiilor art. 209 alin. (4) din C. proc. pen., competența de efectuare a urmăririi penale sau de supraveghere a activității de cercetare penală aparține procurorului de la parchetul corespunzător instanței care, potrivit legii, judecă în primă instanță. Prin urmare, a solicitat, în baza art. 332 C. proc. pen., restituirea cauzei la organul de urmărire competent, respectiv la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.

Prin încheierea de ședință din 14 aprilie 2010, a fost respinsă ca neîntemeiată excepția, apreciindu-se că la momentul sesizării prin rechizitoriu a Judecătoriei Onești competența de soluționare aparținea judecătoriei iar urmărirea penală se efectua de parchetul de pe lângă judecătorie.

Împrejurarea că, după efectuarea cercetării judecătorești în primul ciclu procesual, s-a modificat competența prin Legea nr. 79 din 26 martie 2007 publicată în M. Of. nr. 225 din 02 aprilie 2007, nu afectează actele procedurale și procesuale efectuate sub imperiul legii anterioare, fiind aplicabilă pentru actele efectuate după data intrării în vigoare.

Cu prilejul dezbaterilor, inculpatul a solicitat, în baza art. 332 C. proc. pen., restituirea cauzei la organul de urmărire penală competent, respectiv Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, susținând că în cauză nefiind pusă în discuție regularitatea actului de sesizare, în conformitate cu dispozițiilor art. 300 C. proc. pen., nu s-a putut invoca că rechizitoriul nu este confirmat de procurorul ierarhic superior, Curtea având obligația de a verifica regularitatea actului de sesizare în raport cu legea procesuală în vigoare la data sesizării curții de apel.

Totodată, inculpatul a învederat că pentru fapta descrisă la lit. b) din rechizitoriu nu i-a fost adusă la cunoștință învinuirea, încălcându-i-se grav dreptul la apărare, respectiv art. 6 C. proc. pen. și art. 6 alin. (3) din Convenția europeană. De asemenea, a învederat că pentru această faptă dar și pentru cea descrisă la lit. a) subpunctele 1 și 2, nu s-a început urmărirea penală.

Cu privire la excepțiile invocate s-au reținut următoarele:

Sesizarea instanței în prezenta cauză a avut loc la data de 28 februarie 2006 prin rechizitoriul din 20 februarie 2006 emis în Dosarul nr. 505/P/2005 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Onești, ca modalitate principală de sesizare.

Astfel, momentul sesizării a fost cel al înregistrării rechizitoriului pe rolul Judecătoria Onești, declinările ulterioare de competență, fiind modalități secundare, subsecvente, de sesizare a instanței competente.

Prin urmare, Curtea de Apel București nu a fost sesizată cu rechizitoriu ci prin Decizia nr. 668 din 31 martie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, de stabilire a competenței.

Or, inculpatul invocă neregularități ale rechizitoriului și nu ale hotărârii Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Curtea a apreciat că, potrivit principiului tempus regit actum, rechizitoriul, ca act procesual, se întocmește după normele în vigoare la momentul emiterii sale, prin urmare și orice neregularitate se analizează în raport cu legea în vigoare la data când a fost emis.

Numai în condițiile existenței unor norme tranzitorii s-ar putea discuta de o eventuală retroactivitate a legii noi de procedură.

Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 264 C. proc. pen., anterior modificărilor intervenite prin O.U.G. nr. 60/2006, publicată în M. Of. al României nr. 764 din 7 septembrie 2006, rechizitoriul se întocmea de procurorul care a supravegheat urmărirea penală și dispoziția sa de trimitere în judecată producea efecte juridice, ca regulă generală, fără ca actul său să fie supus avizării de către un alt organ judiciar.

Regula generală anterior menționată cunoștea două excepții, ce nu sunt incidente în cauză, în care rechizitoriul era supus confirmării organului ierarhic superior. Aceste situații existau atunci când urmărirea penală se efectua în mod obligatoriu de către procuror și, conform art. 209 alin. (5) C. proc. pen., rechizitoriul era supus confirmării procurorului ierarhic superior, precum și atunci când urmărirea penală era efectuată/supravegheată și rechizitoriul era emis de un organ de urmărire penală inferior celui corespunzător instanței competente să judece cauza în fond, ipoteză în care rechizitoriul, conform art. 264 alin. (2) C. proc. pen., era supus confirmării procurorului de la parchetul corespunzător acestei instanțe.

Or, infracțiunile pentru care s-au efectuat cercetări în cauză, nu erau dintre cele pentru care, potrivit dispozițiilor art. 209 alin. (3) C. proc. pen., urmărirea penală se efectua, în mod obligatoriu, de către procuror iar rechizitoriul nu a fost emis de un organ inferior celui corespunzător instanței competente să judece cauza în fond, împrejurări ce ar fi atras obligativitatea confirmării rechizitoriului de către procurorul ierarhic superior.

Așadar, legea procesual penală în vigoare la momentul sesizării Judecătoriei Onești (28 februarie 2006), anterior modificării dispozițiilor art. 264 C. proc. pen. prin O.U.G. nr. 60/2006, publicată în M. Of. al României nr. 764 din 7 septembrie 2006, nu prevedea obligativitatea confirmării sau a verificării legalității și temeiniciei rechizitoriului de către procurorul ierarhic superior.

Astfel, în mod corect sesizarea instanței a fost făcută de către procurorul care a întocmit rechizitoriul, nefiind necesară nici confirmarea și nici verificarea actului de către procurorul ierarhic superior.

Totodată, s-a reținut că rejudecând cauza, Curtea a reluat cercetarea judecătorească, apreciind că momentul verificării legalității actului de sesizare, în conformitate cu dispozițiile art. 300 C. proc. pen. a fost depășit, câtă vreme cauza a fost declinată la curtea de apel că urmare a modificării competenței de soluționare a cauzei, după calitatea persoanei, intervenită în cursul lunii aprilie 2007(Legea nr. 79 din 26 martie 2007 publicată în M. Of. nr. 225 din 2 aprilie 2007), când cercetarea judecătorească efectuată de Judecătoria Urziceni se apropia de final, actele îndeplinite și măsurile dispuse de către instanța care s-a desesizat putând fi folosite, respectiv menținute, în baza art. 42 alin. (2) C. proc. pen.

Cu privire la omisiunea de a i se aduce la cunoștință inculpatului învinuirea descrisă la lit. b) din rechizitoriu și de a se începe urmărirea penală pentru această faptă dar și pentru cea descrisă la lit. a), subpunctele 1 și 2.

Verificând aspectele învederate, Curtea a constatat că la data de 30 septembrie 2005 la dosarul nr. 505/P/2005 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Onești a fost conexat dosarul nr. 1957/P/2005 al aceluiași parchet având ca obiect plângerea formulată de SC C.C. SRL (ordonanța de conexare aflată la fila 6 din dosarul de urmărire penală, vol. I).

În cauză, la data de 24 octombrie 2005, organele de cercetare penală au început urmărirea penală față de P.V. pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 246 C. pen. constând în aceea că, în calitate de executor judecătoresc, nu a respectat reglementările legale în domeniul executării silite în dosarul de executare nr. 102/2004 favorizând prejudicierea părții vătămate SC A. SRL cu suma de 720.000.000 lei. În aceeași zi, prin rezoluție, procurorul a confirmat procesul verbal de începere a urmăririi penale menționat (filele 1, 2 din dosarul de urmărire penală, vol. I).

La data de 10 ianuarie 2006, în prezența apărătorului ales, i-a fost adusă la cunoștință inculpatului P.V. învinuirea privind săvârșirea infracțiunii prev. de art. 246 C. pen. constând în aceea că, în calitate de executor judecătoresc, în mod defectuos, a atribuit prin procesul verbal din 15 decembrie 2004 bunurile SC A. SRL în favoarea SC C.C. SRL, deși se dispusese suspendarea executării. (fila 147 din dosarul de urmărire penală, vol. I) Totodată, a fost audiat numai cu privire la această faptă (filele 148-151 din dosarul de urmărire penală, vol. I).

Prin referatul nr. 505/P/16 ianuarie 2006 organele de cercetare penală au propus extinderea cercetărilor penale față de același inculpat cu privire la comiterea unei noi infracțiuni de abuz în serviciu, constând în aceea că a vândut un utilaj aparținând SC C.C. SRL deși dosarul de executare privea SC C. SA., și la aceeași dată procurorul a confirmat începerea urmăririi penale (filele 3,4 din dosarul de urmărire penală, vol. I).

La data de 18 ianuarie 2006 inculpatul a fost audiat și cu privire la această faptă, în prezența apărătorului ales după ce i s-a adus la cunoștință învinuirea (filele 152-153 din dosarul de urmărire penală, vol. I).

Prezentarea materialului de urmărire penală s-a făcut la data de 17 februarie 2006, în prezența apărătorului ales al inculpatului, pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu prev. de art. 246 C. pen., fără a se menționa în cuprinsul procesului verbal a dispozițiilor art. 33 C. pen (fila 273 din dosarul de urmărire penală, vol. I).

Având în vedere cele menționate, s-a constatat că nu a fost încălcat dreptul la apărare al inculpatului acestuia fiindu-i aduse la cunoștință ambele învinuiri și fiind ascultat, în prezența apărătorului ales, cu privire la ambele fapte, cunoscând astfel toate acuzațiile ce i s-au adus. De altfel, inculpatul abia cu prilejul dezbaterilor a învederat aceste neregularități, după ce, în tot cursul procesului penal, și-a construit apărarea cu privire la ambele infracțiuni ce i se impută.

Totodată, Curtea a apreciat că pentru fapta descrisă la lit. b) din rechizitoriu, nici nu se mai impunea începerea urmăririi penale, atâta vreme cât, extinderea cercetărilor penale cu privire la această faptă constituie modalitatea legală de stabilire a noului cadru procesual, nefiind necesară întoarcerea la o fază deja depășită, a începerii urmăririi penale.

Dar chiar dacă susținerile inculpatului ar fi întemeiate, a motivat în continuare Curtea nu ar mai putea conduce la restituirea cauzei la procuror pentru că, pe de-o parte legalitatea sesizării instanței este condiționată numai de valabilitatea rechizitoriului și nu de valabilitatea vreunuia dintre actele efectuate în cursul urmăririi penale. Pe de altă parte, neregularitatea invocată constând în omisiunea menționării art. 33 lit. a) C. pen. în procesul verbal de prezentare a materialului de urmărire penală nu constituie unul dintre cazurile prevăzute de art. 197 alin. (2) C. proc. pen., care să atragă nulitatea absolută ci ar putea conduce la o nulitate relativă a actului, dar numai în condițiile art. 197 alin. (4) C. proc. pen., adică dacă ar fi fost invocată la primul termen cu procedură completă și s-ar fi făcut dovada că inculpatului i s-a produs o vătămare care nu ar fi putut fi înlăturată decât prin anularea actului. Or, aceste condiții nu sunt îndeplinite în cauză.

Pentru considerentele expuse, Curtea a apreciat că cererea de restituire a cauzei la organul de urmărire competent este neîntemeiată urmând a fi respinsă.

O altă cerere formulată de inculpat cu prilejul dezbaterilor a fost aceea de a se dispune, în baza art. 10 alin. (1) lit. f) coroborat cu art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., încetarea procesului penal motivat de împrejurarea că lipsește o condiție prevăzută de lege pentru punerea în mișcare a acțiunii penale, respectiv avizul Ministrului Justiției. Astfel, s-a susținut că avizul Ministrului Justiției din 19 august 2005 a fost dat doar pentru fapta ce a făcut obiectul Dosarului nr. 505/P/2005 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Onești nu și pentru faptele ce a format obiectul dosarelor conexate la acesta, și anume Dosarele nr. 1957/P/2005 și nr. 2947/P/2005.

Sub acest aspect, Curtea a constatat că la data de 19 august 2005 ministrul justiției, în conformitate cu dispozițiile art. 36 din Legea nr. 188/2000, a avizat cercetarea penală a executorului judecătoresc P.V. în dosarul nr. 505/P/2005 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Onești sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prev. de art. 246 C. pen. (fila 5 din dosarul de urmărire penală, vol. I).

Ulterior, la 30 septembrie 2005 și respectiv la 15 decembrie 2005 la Dosarul nr. 505/P/2005 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Onești au fost conexate Dosarele nr. 1957/P/2005 și 2947/P/2005 ale aceluiași parchet. (ordonanțe de conexare aflate la filele 6,7 din dosarul de urmărire penală, vol. I)

Prin O.U.G. nr. 190/2005 publicată în M. Of. nr. 1179 din 28 decembrie 2005 a fost abrogat art. 36 din Legea nr. 188/1999 privind executorii judecătorești, care prevedea că, pentru faptele penale săvârșite de executorii judecătorești în legătură cu exercițiul activității lor profesionale, cu excepția infracțiunilor flagrante, se cere avizul ministrului justiției în vederea cercetării, percheziționării, reținerii, arestării sau trimiterii în judecată.

Or, în cauză pentru fapta descrisă la lit. b) din rechizitoriul ce a format inițial obiectul Dosarului nr. 1957/P/2005 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Onești, cercetarea penală a început la data 16 ianuarie 2006, după abrogarea, la 28 decembrie 2005, a dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 188/1999 care impuneau condiția avizului ministrului justiției.

Prin urmare, autorizarea nemaifiind o condiție pentru punerea în mișcare a acțiunii penale, nu este incident cazul prev. de art. 10 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., așa încât cererea de încetare a procesului penal formulată de inculpat este neîntemeiată urmând a fi respinsă.

În cursul judecării cauzei, inculpatul a solicitat schimbarea încadrării juridice din infracțiunea prev. de art. 246 C. pen. în art. 246 cu aplic. art. 258 C. pen., întrucât executorul judecătoresc nu este funcționar public.

Curtea a apreciat cererea inculpatului că fiind neîntemeiată pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 147 alin. (1) C. pen., prin funcționar public se înțelege orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unități dintre cele la care se referă art. 145.

În conformitate cu art. 145 C. pen., prin termenul public se înțelege tot ce privește autoritățile publice, instituțiile publice,instituțiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, servicii de interes public, precum și bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de interes public.

Or, potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 188 din 1 noiembrie 2000 astfel cum a fost modificată, executorii judecătorești sunt învestiți să îndeplinească un serviciu de interes public.

Totodată, în alin. (2) al aceluiași articol se prevede că actul îndeplinit de executorul judecătoresc, în limitele competențelor legale, purtând ștampila și semnătura acestuia, precum și numărul de înregistrare și data, este act de autoritate publică și are forța probantă prevăzută de lege.

Așadar, executorii judecătorești realizează un serviciu de interes public, întrucât activitatea de executare silită corespunde nu numai intereselor private ale celor implicați, ci și interesului public de asigurare și garantare a prestigiului justiției. Organele de executare sunt învestite cu autoritate de stat în scopul de a impune realizarea întocmai a dispozițiilor cuprinse într-o hotărâre judecătorească sau într-un alt titlu executoriu.

Adresa din 11 iulie 2006 emisă de președintele A.N.F.P. la solicitarea inculpatului, menționează că „având în vedere forma de organizare a profesiei de executor judecătoresc, precum și modul de desfășurare a activității de către această categorie profesională, potrivit Legii nr. 188/2000, cu modificările și completările ulterioare, rezultă că executorii judecătorești nu au calitatea de funcționari publici în înțelesul Legii nr. 188/1999, republicată, cu modificările ulterioare” (fila 143 din Dosarul nr. 8634/2/2009 al Curții de Apel București).

Este adevărat că executorii judecătorești nu sunt funcționari publici în înțelesul Legii nr. 188/1999, nefiind enumerați în cuprinsul acestei legi – a motivat Curtea - însă, împrejurarea că executorii judecătorești nu sunt enumerați în lista cuprinzând funcțiile publice din Legea nr. 188/1999, nu înseamnă că nu pot fi funcționari publici în înțelesul legii penale dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute în art. 147 C. pen.

Or, sub acest aspect, Curtea a constatat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, inculpatul fiind funcționar public în accepțiunea art. 147 C. pen., întrucât în calitate de executor judecătoresc era învestit cu autoritate de stat și prin activitatea sa a realizat un serviciu de interes public.

Prin urmare, cererea formulată de inculpat de schimbare a încadrării juridice din infracțiunea prevăzută de art. 246 C. pen. în art. 246 cu aplicarea art. 258 C. pen. a fost respinsă.

1.4. Referitor la infracțiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 246 C. pen., comisă în dauna persoanei vătămate SC A. SRL Onești (faptă descrisă la pct. A din rechizitoriu) analizând întregul material probator administrat în cauză, inclusiv a celui administrat în primul ciclu procesual de către Judecătoria Urziceni, pe care Curtea a înțeles să îl folosească în temeiul art. 42 alin. (2) C. proc. pen., a fost reținută următoarea situație de fapt:

Prin cererea adresată inculpatului, executor judecătoresc, SC C.C. SRL Cașin, prin reprezentant legal Ș.C., în calitate de creditoare, a solicitat executarea silită a debitoarei SC A. SRL Onești, reprezentată de A.M., pentru suma de 500.000.000 ROL, reprezentând contravaloarea a 4 file cec, formându-se dosarul de executare nr. 102/2004 (fila 1 din dosarul de urmărire penală, vol. II).

Prin încheierea din 3 martie 2004 pronunțată în Dosarul nr. 1305/2004 al Judecătoriei Onești s-a dispus, în baza art. 373

1

alin. (2) C. proc. civ., încuviințarea executării silite a celor 4 file cec emise de SC A. SRL Onești (fila 6 din dosarul de urmărire penală, vol. II).

La data de 4 martie 2004, în temeiul titlului executoriu reprezentat de cele 4 file cec emise de SC A. SRL Onești și a dispozițiilor art. 387 C. proc. civ., executorul judecătoresc a emis somația nr. 102 prin care a cerut debitoarei că în termen de o zi să achite creditoarei suma de 500.000.000 ROL. Totodată, a fost încunoștiințată debitoarea, că dacă nu va achita datoria, în baza art. 411 C. proc. civ., se va proceda la executarea silită, prin sechestrarea și vinderea la licitație publică a averii sale mobile (fila 6 din dosarul de urmărire penală, vol. II).

Somația a fost comunicată debitoarei, prin afișare, la data de 5 martie 2004 (procesul verbal de predare aflat la fila 8 din dosarul de urmărire penală, vol. II).

La data de 9 martie 2004, continuând procedura de executare silită, inculpatul a aplicat sigiliu pe intrările în spațiile comerciale ale SC A. SRL Onești.

În cuprinsul procesului verbal încheiat cu acest prilej, inculpatul a consemnat că a aplicat sechestru definitiv pe toată marfa aparținând debitoarei SC A. SRL Onești, aflată în spațiile comerciale de la parterul blocului din strada M., a sigilat intrările în aceste spații iar bunurile sechestrate au fost lăsate în custodia soților A.M. și A.I., reprezentanți legali ai societății debitoare (procesul verbal de sechestru definitiv aflat la fila 9 din dosarul de urmărire penală, vol. II).

Potrivit dispozițiilor art. 411 alin. (1) C. proc. civ., dacă în termen de o zi de la primirea somației debitorul nu plătește suma datorată, executorul judecătoresc de pe lângă instanța de executare va proceda la sechestrarea bunurilor mobile urmăribile ale debitorului, chiar dacă acestea sunt deținute de terți.

În conformitate cu prevederile alin. (2) al aceluiași articol, în cazul în care există pericol evident de sustragere a bunurilor de la urmărire, la cererea creditorului sau a executorului judecătoresc, președintele instanței de executare va putea dispune, prin încheiere irevocabilă, dată fără citarea părților, că odată cu înmânarea somației să se aplice sechestrul.

Astfel, în situația descrisă la alin. (1), după trecerea unui timp de cel puțin o zi, executorul judecătoresc, se va deplasa la locul unde se află bunurile mobile proprietatea debitoarei și va proceda la inventarierea și numai după parcurgerea acestei etape va putea să le sechestreze. În mod evident, în această procedură nu pot fi sechestrate bunuri fără o prealabilă identificare și inventariere.

Sub sancțiunea nulității (nulitate expresă, vătămarea fiind prezumată), art. 412 C. proc. civ. prevede că executorul judecătoresc trebuie să fie însoțit de un ofițer de poliție sau ajutor al său, și, în lipsa lor, a primarului sau a viceprimarului: 1. dacă ușile debitorului sunt închise și nu voiește ale deschide; 2. dacă nu voiește a deschide camerele sau mobilele; 3. dacă debitorul lipsește și nu este, spre a-l reprezenta, nici o rudă locuind cu dânsul.

Prin urmare, constatând că la data de 9 martie 2004 ușile spațiilor comerciale în care se aflau bunurile urmăribile erau închise și debitoarea lipsea inculpatul trebuia să solicite să fie însoțit de una dintre persoanele menționate în art. 412 C. proc. civ. și în prezența acesteia să inventarieze și să sechestreze bunurile.

Cu prilejul ascultării, inculpatul a susținut că a luat măsura de a aplica sigiliu pe ușile de acces în spațiile comerciale aparținând debitoarei întrucât trebuia să împiedice sustragerea bunurilor (fila 79 din Dosarul nr. 8634/2/2009 al Curții de Apel București). În concluziile din dezbateri, apărătorul ales al inculpatului a susținut că acesta a urmărit să elimine posibilitatea sustragerii bunurilor.

Or, dacă într-adevăr exista pericolul de sustragere a bunurilor debitoarei, această situație trebuia constatată de către instanța de executare, la cererea creditoarei sau a inculpatului, și numai această instanță putea dispune să se aplice sechestrul, conform dispozițiilor art. 411 alin. (2) C. proc. civ. De asemenea, din moment ce după comunicarea somației inculpatul a lăsat să treacă încă trei zile este evident că nu exista nici un pericol de sustragere a bunurilor iar procedura de urmat era cea prevăzută de art. 411 alin. (1) C. proc. civ.

De altfel, inculpatul nici nu a menționat, în cuprinsul procesului verbal din 9 martie 2004, dacă luarea măsurii sechestrului fără inventarierea bunurilor a fost justificată de existența vreunui pericol de sustragere a bunurilor. Mai mult decât atât, deși, potrivit art. 419 alin. (3) C. proc. civ., în absența debitorului inculpatul trebuia să lase bunurile în păstrare unui custode, numit cu precădere dintre persoanele numite de creditor, el le-a lăsat în custodia soților A.M. și A.I., reprezentanți legali ai societății debitoare, absenți în momentul luării măsurii.

Așadar, nefiind îndeplinite condițiile legale prevăzute de art. 411 alin. (2) C. proc. civ. (existența unui pericol de sustragere precum și a unei hotărâri a instanței de executare care să dispună aplicarea sechestrului) inculpatul trebuia să procedeze conform dispozițiilor art. 411 alin. (1) C. proc. civ., în sensul de a identifica, inventaria și apoi a sechestra bunurile. Inculpatul putea să pătrundă în imobil în condițiile art. 384

1

C. proc. civ., având în vedere că debitoarea lipsea de la locul unde avea loc executarea, dar, în nici un caz, nu putea recurge la o conduită pe care legea nu o permite, de a aplica sigiliu pe ușile de acces în spațiile comerciale ale debitoarei, împiedicând pătrunderea în imobil a acesteia.

Nerespectarea dispozițiilor art. 411 C. proc. civ., a fost constatată și prin hotărârea nr. 1 a Consiliului de disciplină a Camerei executorilor judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Bacău, în cuprinsul căreia s-a reținut că executorul judecătoresc P.V. nu a respectat dispozițiile legale privind executarea silită mobiliară pentru situația în care debitorul lipsește, sigilând imobilul și declarând sechestrată toată marfa din interiorul magazinului fără să existe o justificare pentru luarea acestei măsuri, definitivă prin Decizia civilă nr. 190 din 6 martie 2006 a Curții de Apel Bacău, Secția comercială și de contencios administrativ, prin care a fost respins recursul formulat de inculpat (filele 397 - 409 din Dosarul nr. 1507/2006 al Judecătoriei Urziceni).

Cu prilejul dezbaterilor, inculpatul a susținut că, în mod greșit, procurorul a reținut, prin rechizitoriu, că au fost încălcate și dispozițiile art. 384

1

C. proc. civ.

Potrivit art. 384

1

alin. (1) C. proc. civ., în vederea executării unei hotărâri judecătorești, executorul judecătoresc poate intra în încăperile ce reprezintă domiciliul, reședința sau sediul unei persoane, precum și în orice alte locuri, cu consimțământul acesteia, iar în caz de refuz, cu forța publică.

În conformitate cu dispozițiile alin. (2) al aceluiași articol, în cazul altor titluri executorii decât hotărârile judecătorești, la cererea executorului judecătoresc, instanța de executare va autoriza, prin hotărâre, intrarea în locurile arătate la alin. (1). Instanța se pronunță de urgență în camera de consiliu, fără citarea părților, prin hotărâre irevocabilă și executorie.

Dispozițiile legale anterior menționate reglementează modalitatea pătrunderii în locul unde are loc executarea, or în prezenta cauză nu s-a constatat că, sub acest aspect, a fost încălcată legea.

S-a mai susținut de către inculpat că prezența sa la sediul debitoarei și activitatea desfășurată cu acel prilej trebuiau consemnate în procesul verbal din 9 martie 2004, așa încât acesta cuprinde mențiunile prevăzute de art. 388 C. proc. civ., scopul încheierii actului fiind acela de a se consemna că a efectuat aceste activități.

Potrivit dispozițiilor art. 388 C. proc. civ., pentru toate actele de executare pe care le efectuează, executorul judecătoresc este obligat să încheie procese verbale care vor cuprinde, printre altele, și mențiuni privind măsurile luate de executor sau constatările acestuia, precum și lipsa creditorului sau a debitorului.

În cauză, nu s-a reținut că procesul verbal din 9 martie 2004 a fost întocmit defectuos, nefiind contestat conținutul acestuia și nefiind puse la îndoială cele consemnate, în sensul că activitățile efectuate nu ar corespunde realității. Ceea ce s-a reclamat a fost legalitatea actului de executare efectuat și anume, împrejurarea că sigilarea ușilor de acces în spațiile comerciale ale debitoarei este un act ce excede activității de urmărire a bunurilor mobile reglementată în art. 411 alin. (1) C. proc. civ., procedură pe care inculpatul a susținut că o urma la momentul comiterii faptei.

În concluzie, Curtea a reținut că prin acțiunea sa de a aplica în mod nelegal sigiliu și de sechestra bunurile debitoarei fără o prealabilă identificare și evaluare, inculpatul a produs o vătămare a intereselor legale ale părții civile SC A. SRL Onești, căreia în mod abuziv i-au fost indisponibilizate bunurile la data de 9 martie 2004.

La data de 12 martie 2004, inculpatul fiind însoțit de un polițist și reprezentanta legală a creditoarei, Ș.C. și martorii A.P. și A.C. s-a deplasat la magazinele debitoarei și în prezența acesteia și a persoanelor ce-l însoțeau a procedat la evaluarea, ridicarea și predarea bunurilor în custodia debitoarei SC C.C. SRL Cașin. Aceste activități au continuat la data de 15 martie 2004 și au fost consemnate în proces verbal (filele 13 și 15 din dosarul de urmărire penală, vol. II).

Prin rechizitoriu s-a reținut că, în desfășurarea activităților anterior menționate, inculpatul nu a arătat modalitatea de prețuire a bunurilor sechestrate și nu a ținut seama de solicitarea debitoarei de a fi evaluate printr-o expertiză.

Potrivit art. 411 alin. (3) C. proc. civ., executorul judecătoresc este obligat să identifice și să evalueze cu acordul părților bunurile sechestrate, iar în caz contrar va solicita efectuarea unei expertize. Bunurile vor fi evaluate la valoarea lor de circulație.

Cu privire la această acuzație, inculpatul a susținut, în mod constant, că în procesele verbale din datele de 12 și 15 martie 2004 a menționat prețurile de circulație a bunurilor, astfel cum i-au fost dictate chiar de către debitoare și împrejurarea că aceasta a semnat procesul verbal din 15 martie 2004 demonstrează că a achiesat la această modalitate de evaluare a bunurilor. De asemenea, a declarat că a aflat că debitoarea este nemulțumită de modalitatea de evaluare a bunurilor, după finalizarea acestei activități, respectiv la data de 16 martie 2004 când a primit prin poștă o solicitare a acesteia de se efectua o expertiză (filele 146-148 din Dosarul nr. 1655/330/2006 al Judecătoriei Urziceni, filele 79-83 din Dosarul nr. 8634/2/2009 al Curții de Apel București).

Fiind audiată A.M., reprezentanta părții civile, a confirmat împrejurarea că a semnat procesul verbal din 15 martie 2004. (fila 149 din Dosarul nr. 1655/330/2006 al Judecătoriei Urziceni și 84 din Dosarul nr. 8634/2/2009 al Curții de Apel București) În legătură cu cererea de efectuare a unei expertize a susținut că i-a remis-o inculpatului încă din data de 12 martie 2004 dar pentru că nu i-a pus nici o viză a mai transmis un exemplar prin poștă.

Martora Ș.C., reprezentantă a societății creditoare, a declarat, inițial, că nu-și aduce aminte exact cum s-a realizat prețuirea bunurilor dar crede că debitoarea dicta prețurile bunurilor iar inculpatul calcula valoarea pentru toate produsele de același fel, după care, în fața curții de apel a declarat că în mod cert prețurile bunurilor au fost stabilite de soții A.I. și M., fără să existe vreo obiecție din partea acestora (fila 164 din Dosarul nr. 1655/330/2006 al Judecătoriei Urziceni și 255 din Dosarul nr. 8634/2/2009 al Curții de Apel București).

De asemenea, martorul A.P. care a participat, la solicitarea martorei Ș.C., atât la data de 12 martie 2004 cât și la data de 15 martie 2004 la evaluarea și prețuirea bunurilor, a declarat că inculpatul a menționat în procesele verbale prețurile pe care A.M. i le-a dictat. (filele 76,86 din dosarul de urmărire penală, vol. I, filele 164, 232 din Dosarul nr. 1655/330/2006 al Judecătoriei Urziceni și 259 din Dosarul nr. 8634/2/2009 al Curții de Apel București).

Pe de altă parte, martorii A.I. (prieten al familiei A.), C.V.