ÎCCJ, Decizia nr. 111/2011

Ședința publică de la 28 februarie 2011 Asupra recursului de față; Din actele dosarului constată următoarele: Prin sentința nr. 5 din 12 ianuarie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul D.S. împotriva rezoluției nr. 166/P/2008 din 17 februarie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică. A fost menținută rezoluția atacată, iar petentul obligat la plata cheltuielilor judiciare statului. Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut că la data de 24 aprilie 2009, prin sentința nr. 827, pronunțată în dosarul nr. 981/1/2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în baza art. 278 1 alin. (13) C. proc.

pen. raportat la art. 278 alin. (3) C. proc. pen., a dispus trimiterea plângerii formulată de petiționarul D.S. împotriva soluției emisă în dosarul nr. 166/P/2009 procurorului șef al Secției de Urmărire Penală și Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, spre competentă soluționare. Verificările efectuate au relevat că prin plângerea adresată conducerii Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.S. a solicitat „să se ia act că statul Român prin Parchetul General (procuror A.I., O.V. și G.M.) a dispus arestarea sa, prin acte pe care le consideră false și care au stat la baza adopțiilor ilegale din dosarul nr. 7463/302/2005”. Ulterior, petentul a revenit cu o nouă plângere prin care a solicitat efectuarea de cercetări atât față de procurorii anterior menționați, precum și față de judecătorii care au soluționat dosarul nr. 7463/302/2005 al Judecătoriei Sectorului 5 București și lucrătorii de poliție M.D.

și M.I. La data de 24 august 2001, prin rechizitoriul nr. 90/P/2001 al Secției de Combatere a Corupției și Criminalității Organizate (întocmit de procuror O.V.) s-a dispus, printre altele, trimiterea în judecată a inculpatului D.S. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 246 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 289 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. Prin sentința nr. 2315 din 8 iunie 2006, Judecătoria Sectorului 5 București (judecător S.I.I.) a dispus condamnarea inculpatului D.S. (pentru faptele reținute în actul de inculpare), precum și a celorlalți inculpați. Tribunalul București, secția I penală, prin decizia nr. 577/A din 25 septembrie 2007, pronunțată de judecătorii M.D.

și T.L., a admis apelurile declarate de inculpații D.S., F.I.C., L.M. și B.G. împotriva sentinței penale nr. 2315 din 8 iunie 2006 a Judecătoriei Sectorului 5 București, a desființat în parte sentința apelată și în fond, rejudecând, a încetat procesul penal cu privire la inculpatul D.S. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 246 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 289 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. De asemenea, a încetat procesul penal cu privire la inculpații F.I.C., L.M. și B.G. pentru infracțiunea prevăzută de art. 249 alin. (1) C. pen. și au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate. Prin decizia nr. 132/R din 28 ianuarie 2008 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, (pronunțată de judecătorii L.R., A.B.O.

și S.E.) s-au respins, ca nefondate recursurile formulate de inculpații B.G., L.M. și D.S. împotriva sentinței penale nr. 2315/2005 a Judecătoriei Sectorului 5 București și a deciziei penale nr. 577/A/2007 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală. La data de 17 februarie 2009, prin rezoluția nr. 166/P/2009 a Secției de Urmărire Penală și Criminalistică, în temeiul art. 228 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de I.A., O.V. și G.M. - procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, S.I.I. – judecător la Judecătoria Sectorului 5 București, T.L. și M.D. – judecători la Tribunalul București, L.R., A.B.O.

și S.E. – judecători în cadrul Curții de Apel București, precum și față de lucrătorii de poliție D.M. și M.I., cercetați sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 246 C. pen., art. 264 C. pen. și art. 289 C. pen., întrucât faptele sesizate nu există. Împotriva acestei soluții a formulat plângere petentul, aceasta fiind respinsă prin rezoluția nr. 6503/3099/II/2/2009 din 24 iunie 2009 de procurorul șef al Secției de Urmărire Penală și Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, care a constatat că neînceperea urmăririi penale dispuse de procuror este legală și temeinică. Nemulțumit, petentul s-a adresat cu plângere instanței supreme, solicitând desființarea rezoluției de neîncepere a urmăririi penale dispuse față de intimați.

Cu privire la plângerea adresată instanței aceasta a reținut că este nefondată. S-a apreciat că petentul a formulat plângere împotriva lucrătorilor de poliție, a magistraților procurori și judecători, care au instrumentat dosarul penal în care a avut calitatea de inculpat și în care a fost condamnat în fond, încetându-se procesul penal în apel pentru intervenirea prescripției, considerând că cei implicați în instrumentarea acestei cauze penale, polițiști, procurori și judecători au comis infracțiunile prevăzute de art. 246 C. pen., art. 264 C. pen.

și art. 289 C. pen., or, actele premergătoare efectuate în cauză au stabilit fără niciun dubiu că intimații și-au exercitat cu bună credință și într-un cadru de deplină legalitate atribuțiunile conferite de lege, iar actele și măsurile lor nu pot fi cenzurate decât prin folosirea căilor de atac prevăzute de lege și nu prin plângeri penale, rezoluția atacată fiind legală și temeinică, faptele reclamate în sarcina magistraților și lucrătorilor de poliție neexistând în materialitatea lor. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs petentul criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Analizând cauza prin prisma criticilor invocate și sub toate aspectele, potrivit art. 385 6 alin. (3) C. proc.

pen. se constată că recursul este nefondat și va fi respins, pentru considerentele ce urmează. Astfel după cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 228 C. proc. pen. începerea urmăririi penale presupune îndeplinirea, cumulativă, a unei condiții pozitive a existenței de date privind comiterea unei infracțiuni și a unei condiții negative, a inexistenței cazurilor de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale, prevăzute de art. 10 C. proc. pen., cu distincțiile reglementate de norma legală invocată. În speță, procurorul sesizat prin plângerea petentului a efectuat, în etapa actelor premergătoare, verificările apreciate ca utile cauzei și, motivat, a apreciat că faptele reclamate nu există în materialitatea lor, dispunând față de intimați soluția de neîncepere a urmăririi penale.

Verificând actele dosarului se constată că nemulțumirile petentului, care au stat la originea plângerii penale formulate, privesc modul de desfășurare și soluționare a unei cauze în care a avut calitatea de inculpat. Astfel, conferind relevanță penală activității judiciare desfășurate de către intimați petentul a solicitat tragerea acestora la răspundere penală. Se reține sub acest aspect că activitatea de interpretare și aplicare a legii cauzelor repartizate spre instrumentare, judecată sau cercetare organelor judiciare și dispunerea unor soluții nu pot să constituie prin ele însele infracțiuni, chiar dacă nemulțumesc părțile din proces.

În speță, intimații s-au limitat la a-și desfășura legal atribuțiile de serviciu specifice funcțiilor deținute, iar criticile sau nemulțumirile părții trebuiau să fie exprimate pe calea exercitării căilor de atac prevăzute de legea procesuală, ce nu pot fi completate și cărora plângerea penală nu poate substitui, neputând conduce la reformarea soluțiilor apreciate negativ de către parte. Așa fiind, se constată că, atât soluția de neîncepere a urmăririi penale, dispusă de către procuror, cât și menținerea acesteia prin hotărârea recurată sunt legale și temeinice, în sarcina intimaților neputându-se reține comiterea vreunei fapte din sfera ilicitului penal, spre a fi angajată răspunderea penală a acestora.

Se constată, totodată, că prima instanță a dat o evaluare proprie justă materialului dosarului, rezoluției atacate și plângerii petentului, potrivit art. 278 1 alin. (7) C. proc. pen., pronunțând o hotărâre legală, temeinică și riguros argumentată. Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul D.S. împotriva sentinței nr. 5 din 12 ianuarie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 5806/1/2009. Obligă recurentul petent la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 28 februarie 2011.