ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1644/2011

Asupra recursului de față în baza actelor și lucrărilor dosarului cauzei constată următoarele: Prin sentința penală nr. 32 din 24 februarie 2011 pronunțată de Tribunalul Călărași, secția penală, în baza art. 20 C. pen. raportat la art. 174 alin. (1) – art. 175 alin. (1) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 320 1 C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul M.N., la 5 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. În baza art. 71 C. pen. au fost interzise inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. de la rămânerea definitivă a sentinței și până la terminarea executării pedepsei. Totodată, a fost menținută starea de arest a inculpatului și conform art. 88 C. pen.

dedusă prevenția de la 09 decembrie 2010 la zi. S-a reținut astfel că, inculpatul M.N., în după-amiaza zilei de 8 decembrie 2010, în timp ce se afla în gospodăria proprie i-a aplicat fratelui său M.M. o lovitură de cuțit în zona taraco-abdominală, punându-i viața în pericol. Din raportul medico - legal nr. 3875/A1/516 din data de 11 ianuarie 2011 al Serviciului de Medicină Legală Călărași a rezultat că partea vătămată M.M. prezintă o singură plagă la nivelul hemitoracelui drept ce poate data din 8 decembrie 2010, produsă prin înjunghiere cu corp tăietor- înțepător, partea vătămată necesitând 25-30 zile de îngrijiri medicale iar leziunile i-au pus viața în pericol(fila 49-50). În ședința publică din 17 februarie 2011, inculpatul a precizat că dorește ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală pe care le recunoaște și le însușește, înțelegând să beneficieze de prevederile art. 320/1 C. proc.

pen. La individualizarea pedepsei instanța a avut în vedere circumstanțele reale în care s-a săvârșit fapta, modalitatea și împrejurările comiterii acesteia (pe fondul consumului de alcool i-a aplicat fratelui său M.M. o lovitură cu cuțitul în zona taraco-abdominală, leziunile punându-i în primejdie viața), circumstanțele personale ale inculpatului care, în faza de urmărire penală a avut o atitudine de nerecunoaștere a faptei și abia ulterior, cunoscând dispozițiile art. 320/1 C. proc. pen., prin care pedeapsa este redusă cu 1/3, a înțeles să beneficieze de prevederile legale invocate și a recunoscut săvârșirea faptei, atitudinea violentă a inculpatului care de- a lungul timpului a avut multiple conflicte pe fondul consumului de alcool cu fratele său și mama sa, aceștia depunând numeroase plângeri penale pentru săvârșirea de către inculpat a infracțiunilor prevăzute de art.180 alin. (1) C. pen., art. 193 C. pen., art. 217 C. pen.

(fila 113 - 120 dosar urmărire penală), precum și criteriile generale de individualizare a pedepsei prevăzute de art. 72 C. pen. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul M.N., cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a II-a penală, sub nr. 694/116/2011. Prin încheierea de ședință din data de 5 aprilie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în dosarul nr. 694/116/2011, în baza art. 300 2 raportat la art. 160/b alin. (1), C. proc. pen. a constatat legalitatea și temeinicia arestării preventive față de inculpatul M.N. Astfel, Curtea de Apel verificând legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului, în temeiul art. 300/2 raportat la art. 160/b C. proc.

pen., a constat că subzistă temeiurile care au stat la baza luării acestei măsuri și nu au intervenit elemente noi care să justifice încetarea acesteia. Instanța a constat că în speță există un interes public care impune privarea de libertate în continuare a inculpatului, având în vedere dispozițiile art. 300/2 C. proc. pen. , raportat la art. 160/b alin. (1), (3) C. proc. pen. Totodată, s-a reținut că în cauză subzistă temeiul prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., fiind îndeplinite și exigențele art. 5 paragraful 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Împotriva acestei încheieri de ședință a declarat, în termen legal, recurs inculpatul M.N. fără a arăta în scris motivele de casare a încheierii de ședință atacate, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 18 aprilie 2011, sub numărul 3351/1/2011.

La termenul fixat pentru soluționarea recursului, apărătorul desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în concluziile orale, în dezbateri a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate și revocarea măsurii arestării preventive, apreciind că temeiurile care au stat la baza luării măsurii privative nu mai subzistă. Concluziile apărătorului recurentului inculpat, ale reprezentantului Ministerului Public, precum și ultimul cuvânt al inculpatului au fost consemnate în partea introductivă a prezentei decizii. Examinând recursul declarat de către inculpate, prin prisma dispozițiilor prevăzute de art. 385 6 C. proc. pen., Înalta Curte constată recursul nefondat pentru considerentele ce se vor arăta: Astfel, Înalta Curte reține că în conformitate cu dispozițiile art. 300 2 C. proc.

pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanța sesizată este datoare să verifice în cursul judecății legalitatea și temeinicia arestării preventive; iar potrivit art. 160 b alin. (3) din același cod, când constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanța dispune prin încheiere motivată menținerea stării de arest. Din examinarea actelor dosarului se constată că, împotriva inculpatului M.N. s-a luat măsura arestării preventive în baza art. 143 și art. 148 lit. f) C. proc. pen., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. art. 174 alin. (1) - 175 alin. (1) lit. c) C. pen., constând în aceea că inculpatul M.N.

în după-amiaza zilei de 8 decembrie 2010, în timp ce se afla în gospodăria proprie i-a aplicat fratelui său M.M. o lovitură de cuțit în zona taraco-abdominală, punându-i viața în pericol. Cu referire la cauza, Înalta Curte, apreciază că, în raport de modul de concepere a activității infracționale, de împrejurările comiterii faptei și de importanța relațiilor sociale încălcate de inculpat prin săvârșirea unor infracțiuni grave, precum și de persoana inculpatului, lăsarea în libertate a acestuia prezintă pericol social concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate și neîncredere în buna desfășurare a actului de justiție, existând totodată temerea că dacă acesta ar fi pus în libertate s-ar sustrage judecății și executării pedepsei.

De altfel, în cauză măsura arestării preventive a recurentului inculpat este justificată și de existența, pe lângă cerințele prevăzute de art. 143 C. proc. pen., și a cazului prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., în sensul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este mai mare de 4 ani și există probe certe că lăsarea în libertate a acestuia ar prezenta pericol pentru ordinea publică. În aprecierea persistenței pericolului pentru ordinea publică a lăsării în libertate a recurentului inculpat trebuie pornit de la regulile de principiu stabilite sub acest aspect prin jurisprudența CEDO (Letellier c Franței), prin care a statuat că în măsura în care dreptul național o recunoaște - prin gravitatea deosebită și prin reacția particulară a opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita o „tulburare a societății" de natură să justifice o detenție preventivă.

Este adevărat că privarea de libertate este o măsură gravă și că menținerea acesteia nu se justifică decât atunci când alte măsuri, mai puțin severe, au fost luate în considerare și apreciate ca fiind insuficiente pentru protejarea interesului public (Saadi contra Regatul Unit), iar menținerea arestului preventiv în pofida prezumției de nevinovăție, prevalează asupra regulilor privind libertatea individuală. În jurisprudența sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului a expus patru motive fundamentale acceptate pentru arestarea și desigur, menținerea acestei măsuri a unui inculpat, suspectat că a comis o infracțiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Stogmuller împotriva Austriei), riscul ca acuzatul, odată pus în libertate, să împiedice aplicarea justiției (Wemhoff împotriva Germaniei), riscul să comită noi infracțiuni (Matzenetter împotriva Austriei), sau să tulbure ordinea publică (Letellier c. Franței.

Cu referire la cauză, Înalta Curte constată că este îndeplinită una dintre aceste condiții, respectiv, pericolul ca inculpatul să tulbure ordinea publică, astfel încât apreciază că lăsarea în libertate a recurentului inculpat ar genera creșterea sentimentului de nesiguranță al populației și ar fi de natură a conduce la scăderea încrederii populației în capacitatea de protecție a organelor statului, acesta având obligația de a avea un mecanism care să descurajeze comiterea de asemenea fapte. Totodată, Înalta Curte reține că se impune menținerea acestei măsurii și raportat la persoana inculpatului, care, deși nu este cunoscut cu antecedente penale, a exercitat de-a lungul timpului numeroase acte de violență asupra membrilor familiei sale.

Faptul că a fost pronunțată o hotărâre de condamnare în cauză nu alterează prezumția de nevinovăție, limitarea libertății persoanei încadrându-se în dispozițiile legii precum și în prevederile art. 5 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale. Având în vedere probatoriul administrat și soluția pronunțată de tribunal, Înalta Curte consideră că nu au dispărut temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, că menținerea acestei măsuri de către instanța de apel este pe deplin justificată în raport cu dispozițiile evocate coroborate cu cele ale art. 5 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte evaluând gravitatea infracțiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată și condamnat de instanța de fond, modul și circumstanțele în care se presupune că a fost comisă de acesta, starea de nesiguranță care ar putea fi declanșată prin punerea în libertate a inculpatului, constată că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, subzistă, astfel că privarea sa de libertate, în această fază a procesului penal e necesară, punerea în libertate prezentând pentru aspectele mai sus prezentate un pericol actual și real pentru ordinea publică. Fată de considerentele arătate, constatând nefondate criticile formulate de recurentul inculpat prin apărător, Înalta Curte, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) și art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., urmează a respinge ca nefondat recursul cu obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.N. împotriva încheierii din 5 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în dosarul nr. 694/116/2011 (1256/2011). Obligă recurentul inculpat la 200 lei cheltuieli judiciare către stat, din care onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 100 lei, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțata în ședință publică, azi 21 aprilie 2011.