ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1644/2011

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1644/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față

în baza actelor și lucrărilor dosarului cauzei

constată următoarele:

Prin sentința

penală nr. 32 din 24 februarie 2011 pronunțată de Tribunalul Călărași, secția

penală, în baza art. 20 C. pen. raportat la art. 174 alin. (1) – art. 175 alin.

(1) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 320

1

C. proc. pen., a fost

condamnat inculpatul M.N.,

la 5 ani

închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor

prevăzute de art. 64 lit.

a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

În baza art. 71 C. pen. au fost interzise

inculpatului exercițiul drepturilor

prevăzute de art. 64 lit. a) teza a

II-a și lit. b) C. pen. de la rămânerea

definitivă

a sentinței și până la terminarea executării pedepsei.

Totodată, a fost menținută starea de arest a

inculpatului și conform

art. 88 C.

pen. dedusă prevenția de la 09 decembrie 2010 la zi.

S-a reținut astfel că, inculpatul M.N., în după-amiaza

zilei de 8 decembrie 2010, în timp ce se afla în gospodăria proprie i-a aplicat

fratelui său M.M. o lovitură de cuțit în zona taraco-abdominală,

punându-i viața în pericol.

Din raportul

medico - legal nr. 3875/A1/516 din data de 11 ianuarie 2011 al Serviciului de

Medicină Legală Călărași a rezultat că partea vătămată M.M. prezintă o singură

plagă la nivelul hemitoracelui drept ce poate data din 8 decembrie 2010,

produsă prin înjunghiere cu corp tăietor-

înțepător,

partea vătămată necesitând 25-30 zile de îngrijiri medicale iar

leziunile

i-au pus viața în pericol(fila 49-50).

În ședința

publică din 17 februarie 2011, inculpatul a precizat că dorește

ca judecata să se facă în baza probelor

administrate în faza de urmărire

penală pe care le recunoaște și le

însușește, înțelegând să beneficieze de prevederile art. 320/1 C. proc. pen.

La

individualizarea pedepsei instanța a avut în vedere circumstanțele reale în

care s-a săvârșit fapta, modalitatea și împrejurările comiterii acesteia (pe

fondul consumului de alcool i-a aplicat fratelui său M.M. o lovitură cu cuțitul

în zona taraco-abdominală, leziunile punându-i în primejdie viața),

circumstanțele personale ale inculpatului care, în faza de urmărire penală a

avut o atitudine de nerecunoaștere a faptei și abia ulterior, cunoscând

dispozițiile art. 320/1 C. proc. pen., prin care pedeapsa este redusă cu 1/3, a

înțeles să beneficieze de prevederile legale invocate și a recunoscut

săvârșirea faptei, atitudinea violentă a inculpatului care de-

a lungul timpului a avut multiple conflicte pe

fondul consumului de alcool

cu

fratele său și mama sa, aceștia depunând numeroase plângeri penale

pentru

săvârșirea de către inculpat a infracțiunilor prevăzute de art.180

alin. (1) C. pen., art. 193 C. pen., art. 217 C.

pen. (fila 113 - 120 dosar

urmărire penală), precum și criteriile

generale de individualizare a pedepsei prevăzute de art. 72 C. pen.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel

inculpatul M.N.,

cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel

București, secția a II-a penală, sub nr. 694/116/2011.

Prin încheierea

de ședință din data de 5 aprilie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a II-a penală, în dosarul nr. 694/116/2011, în baza art. 300

2

raportat la art. 160/b alin. (1), C. proc. pen.

a constatat legalitatea și temeinicia arestării preventive

față

de inculpatul M.N.

Astfel, Curtea

de Apel verificând legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive a

inculpatului, în temeiul art. 300/2 raportat la art. 160/b C. proc. pen., a

constat că subzistă temeiurile care au

stat

la baza luării acestei măsuri și nu au intervenit elemente noi care să

justifice

încetarea acesteia. Instanța a constat că în speță există un interes public

care impune privarea de libertate în continuare a inculpatului, având în vedere

dispozițiile art. 300/2 C. proc. pen.

,

raportat la art. 160/b alin. (1), (3) C. proc. pen.

Totodată, s-a

reținut că în cauză subzistă temeiul prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen.,

fiind îndeplinite și exigențele art. 5

paragraful

3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Împotriva

acestei încheieri de ședință a declarat, în termen legal,

recurs inculpatul M.N. fără a arăta în scris

motivele de casare a

încheierii de ședință atacate, dosarul fiind

înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 18 aprilie

2011, sub numărul 3351/1/2011.

La termenul

fixat pentru soluționarea recursului, apărătorul desemnat din oficiu pentru

recurentul inculpat, în concluziile orale, în dezbateri a solicitat admiterea

recursului, casarea încheierii atacate și revocarea măsurii arestării

preventive, apreciind că temeiurile care au stat la baza luării măsurii

privative nu mai subzistă.

Concluziile

apărătorului recurentului inculpat, ale reprezentantului Ministerului Public,

precum și ultimul cuvânt al inculpatului au fost consemnate în partea

introductivă a prezentei decizii.

Examinând

recursul declarat de către inculpate, prin prisma

dispozițiilor prevăzute de art. 385

6

C. proc. pen., Înalta

Curte constată recursul nefondat pentru considerentele ce se vor arăta:

Astfel, Înalta Curte reține că în conformitate cu

dispozițiile art. 300

2

C. proc. pen., în cauzele în care

inculpatul este arestat, instanța sesizată este datoare să verifice în cursul

judecății legalitatea și temeinicia arestării preventive; iar potrivit art. 160

b

alin. (3) din același

cod, când constată că

temeiurile care au determinat arestarea impun în

continuare privarea de

libertate sau că există temeiuri noi care justifică

privarea de libertate, instanța dispune prin încheiere motivată

menținerea

stării de arest.

Din examinarea

actelor dosarului se constată că, împotriva inculpatului M.N. s-a luat măsura

arestării preventive în baza art. 143 și art. 148 lit. f) C. proc. pen., pentru

săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. art. 174 alin. (1) - 175 alin. (1) lit.

c) C. pen., constând în aceea că inculpatul M.N. în după-amiaza zilei de 8

decembrie 2010, în timp ce se afla în gospodăria proprie i-a aplicat fratelui

său M.M. o lovitură de cuțit în zona taraco-abdominală, punându-i viața în

pericol.

Cu referire la cauza, Înalta Curte, apreciază că,

în raport de modul

de concepere a activității infracționale, de

împrejurările comiterii faptei și de importanța relațiilor sociale încălcate de

inculpat prin săvârșirea unor infracțiuni grave, precum și de persoana

inculpatului, lăsarea în libertate a acestuia prezintă pericol social concret

pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate și

neîncredere în buna desfășurare a actului de justiție, existând totodată temerea

că dacă

acesta ar fi pus în libertate s-ar

sustrage judecății și executării pedepsei.

De altfel, în

cauză măsura arestării preventive a recurentului inculpat este justificată și

de existența, pe lângă cerințele prevăzute de art. 143 C. proc. pen., și a

cazului prevăzut de art. 148 lit.

f) C.

proc. pen., în sensul că pedeapsa prevăzută de lege

pentru infracțiunea săvârșită este mai mare de 4

ani și există probe certe

că lăsarea în libertate a acestuia ar prezenta

pericol pentru ordinea publică.

În aprecierea

persistenței pericolului pentru ordinea publică a lăsării în libertate a

recurentului inculpat trebuie pornit de la regulile de principiu stabilite sub

acest aspect prin jurisprudența CEDO (Letellier c Franței), prin care a statuat

că în măsura în care dreptul național o

recunoaște

- prin gravitatea deosebită și prin reacția particulară a opiniei publice,

anumite infracțiuni pot suscita o „tulburare a societății" de natură

să

justifice o detenție preventivă.

Este adevărat că

privarea de libertate este o măsură gravă și că menținerea acesteia nu se

justifică decât atunci când alte măsuri, mai

puțin

severe, au fost luate în considerare și apreciate ca fiind insuficiente

pentru

protejarea interesului public (Saadi contra Regatul Unit), iar menținerea arestului

preventiv în pofida prezumției de nevinovăție,

prevalează asupra regulilor privind libertatea individuală.

În jurisprudența sa Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a expus patru motive fundamentale acceptate pentru arestarea și desigur,

menținerea acestei măsuri a unui inculpat, suspectat că a comis o

infracțiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Stogmuller împotriva Austriei), riscul

ca acuzatul, odată pus în libertate, să împiedice aplicarea justiției (Wemhoff

împotriva Germaniei), riscul să comită noi infracțiuni (Matzenetter împotriva

Austriei), sau să tulbure ordinea publică (Letellier c. Franței.

Cu referire la

cauză, Înalta Curte constată că este îndeplinită una dintre aceste condiții,

respectiv, pericolul ca inculpatul să tulbure ordinea publică, astfel încât

apreciază că lăsarea în libertate a

recurentului

inculpat ar genera creșterea sentimentului de nesiguranță al

populației

și ar fi de natură a conduce la scăderea încrederii populației în capacitatea

de protecție a organelor statului, acesta având obligația de a avea un mecanism

care să descurajeze comiterea de asemenea fapte.

Totodată, Înalta Curte reține că se impune

menținerea acestei măsurii și

raportat la persoana inculpatului, care,

deși nu este cunoscut cu

antecedente

penale, a exercitat de-a lungul timpului numeroase acte de

violență

asupra membrilor familiei sale.

Faptul că a fost pronunțată o hotărâre de

condamnare în cauză nu

alterează prezumția de nevinovăție, limitarea

libertății persoanei încadrându-se în dispozițiile legii precum și în

prevederile art. 5 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și

Libertăților Fundamentale.

Având în vedere

probatoriul administrat și soluția pronunțată de tribunal, Înalta Curte

consideră că nu au dispărut temeiurile avute în vedere la luarea măsurii

arestării preventive, că menținerea acestei măsuri de către instanța de apel

este pe deplin justificată în raport cu dispozițiile evocate coroborate cu cele

ale art. 5 din Convenția pentru

Apărarea

Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte evaluând gravitatea infracțiunii pentru care

inculpatul a fost trimis în judecată și condamnat de instanța de fond, modul și

circumstanțele în care se presupune că a

fost

comisă de acesta, starea de nesiguranță care ar putea fi declanșată

prin

punerea în libertate a inculpatului, constată că temeiurile avute în vedere la

luarea măsurii arestării preventive, subzistă, astfel că privarea sa de

libertate, în această fază a procesului penal e necesară, punerea în libertate

prezentând pentru aspectele mai sus prezentate un pericol actual și real pentru

ordinea publică.

Fată de

considerentele arătate, constatând nefondate criticile formulate de recurentul

inculpat prin apărător, Înalta Curte, în baza art. 385

15

pct. 1 lit.

b) și art. 192 alin. (2) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondat recursul

cu obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul M.N. împotriva încheierii din 5

aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în

dosarul nr. 694/116/2011 (1256/2011).

Obligă

recurentul inculpat la 200 lei cheltuieli judiciare către stat, din care

onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 100 lei, se va avansa

din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțata în ședință publică, azi 21 aprilie

2011.