ÎCCJ, Decizia nr. 496/2011
ÎCCJ, Decizia nr. 496/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Ședința publică de la 12 decembrie 2011
Asupra recursului de
față,
Din actele dosarului
constată următoarele:
Prin sentința nr.
1590 din 26 octombrie
2010
pronunțată
de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost respinsă, ca inadmisibilă,
plângerea formulată de petenta Agenția Națională de Integritate împotriva
rezoluției nr. 110/P/2010 din 4 mai 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică; a fost
obligată petenta la plata cheltuielilor judiciare statului.
Pentru a pronunța
această soluție instanța a reținut, în esență, că prin rezoluția nr. 110/P/2010
din 4 mai 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție –
Secția de Urmărire Penală și Criminalistică, s-a dispus în temeiul art. 228
alin. (4) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. a) din același cod,
neînceperea urmăririi penale față de senatorul M.D.G., președintele Senatului
României, sub aspectul infracțiunii de fals în declarații prevăzută de art. 292
C. pen.
Cercetările în cauză
au avut la bază sesizarea Agenției Naționale de Integritate privind
consemnările nereale cuprinse în declarațiile de avere ale senatorului M.D.G.,
în legătură cu unele bunuri și venituri obținute de soție, în perioada 2005 –
2009.
Potrivit sesizării
formulate, senatorul M.G. nu ar fi menționat în declarația de avere din 26
decembrie 2006, suma de 48 300 EURO, aferentă tranzacției imobiliare din 22
septembrie 2005, având ca obiect 17 loturi teren, situate în intravilanul
municipiului București, în suprafață totală de 9 555,55 mp și nici proprietatea
apartamentului contractat de la C.R.E.R., pentru care fusese achitată suma de
2000 EURO, cu titlu avans preț.
De asemenea, în
declarația de avere din 16 iunie 2008, nu fusese evidențiată suma de 90 400
lei, reprezentând dividende încasate de soție, de la SC T.P.I. SRL, în anul 2007.
Din examinarea
actelor premergătoare efectuate în cursul anchetei penale, procurorul de caz a
constatat că în niciuna dintre situațiile semnalate nu avusese loc o declarare
necorespunzătoare adevărului din partea senatorului M.D.G. cu privire la
bunurile și veniturile realizate în perioada supusă controlului.
Astfel, cu privire la
tranzacția imobiliară din 22 septembrie 2005, intervenită între M.G., B.V. și B.N.,
s-a constatat că drepturile rezultând din conținutul respectivei tranzacții au
fost corespunzător evidențiate în declarația de avere din anul 2006 a senatorului M.D.G. S-a reținut că potrivit tranzacției sus-menționate, soția senatorului
dobândise cota de 70% din dreptul de proprietate asupra imobilului – teren, în
suprafață totală de 9 555,55 mp, situat în București, sector 1; ulterior,
contractul de vânzare-cumpărare din 22 septembrie 2005 a fost rezoluționat prin actul autentificat sub nr. 46 din 17 ianuarie 2006 de BNPA L.B. și L.D.,
vânzătorii redobândind proprietatea bunului înstrăinat, cumpărătoarei M.G. fiindu-i
restituită suma de 48 300 EURO, plătită cu titlu de preț al vânzării. Suma
încasată în baza rezoluțiunii convenționale nu a fost menționată ca venit
realizat în declarația de avere a senatorului M.G.
Pe temeiul acestui
fapt, Agenția Națională de Integritate a solicitat cercetarea penală a
senatorului pentru fals în declarații.
Având în vedere
efectele juridice produse de rezoluțiunea convențională, procurorul de caz a
apreciat că senatorul M.D.G. nu avea obligația de a menționa în declarația de
avere suma de bani încasată cu titlu de restituire preț al vânzării,
reținându-se că averea senatorului nu înregistrase nicio modificare prin prisma
tranzacției referitoare la terenurile din str. N.
S-a arătat că
rezoluțiunea convențională anulase efectele produse de vânzarea-cumpărarea
terenului asupra patrimoniului familiei G., iar declarația de avere din anul
2006 cuprindea mențiunea rezoluțiunii actului de vânzare-cumpărare.
De asemenea, s-a
constatat că declarațiile de avere ale senatorului M.D.G. nu erau viciate nici
din perspectiva tranzacției încheiate cu C.R.E.R. privind dobândirea dreptului
de proprietate asupra unui apartament situat în zona rezidențială Băneasa.
Din informațiile
transmise de Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară a rezultat
că niciunul dintre membrii familiei G. nu deținea în proprietate vreun imobil
situat în zona rezidențială Băneasa sau în zona Aleea Alexandru, din București,
sector 1.
Sesizarea formulată
în cauză făcea vorbire de existența unui antecontract de vânzare-cumpărare
încheiat între SC C.E.F.R.E. SRL și M.G. privind achiziționarea unui apartament
ce urma a fi construit în București, sector 1. Respectivul act nu constituia
însă un titlu de proprietate pentru imobil, ci doar o promisiune de vânzare-cumpărare,
menționându-se expres în cuprinsul actului că vânzarea-cumpărarea promisă urma
să se efectueze la momentul când avea loc intabularea construcției.
S-a constatat că
respectiva construcție nu a fost în fapt edificată, neexistând ca atare nici la
momentul efectuării cercetărilor în cauză, astfel încât nu a fost perfectată vânzarea-cumpărarea
imobilului în baza antecontractului din 21 noiembrie 2005.
Având în vedere că
încheierea unei promisiuni de vânzare-cumpărare nu avea ca efect transmiterea
dreptului de proprietate asupra bunului ce forma obiectul înțelegerii părților,
procurorul de caz a concluzionat că declarația de avere a senatorului M.D.G. nu
putea fi redactată în sensul menționării unei proprietăți pe care nu o deținea
în realitate.
De asemenea, s-a
constatat că senatorul M.D.G. declarase corespunzător și veniturile realizate
de soția sa, cu titlu de dividende încasate de la SC T.P.I. SRL, în anul 2007.
Cu referire la acest
aspect, s-a reținut că, potrivit relațiilor comunicate de Administrația Finanțelor
Publice Sector 1 București, M.G. realizase în anul fiscal 2007 un venit de 190
400 lei, dividende încasate de la SC T.P.I. SRL.
În declarația de
avere din 16 iunie 2008 a senatorului M.D.G. nu au fost evidențiate decât în
parte sumele încasate cu titlu de dividende, făcându-se mențiune în acest sens
de un venit realizat de 100 000 lei.
Cu toate acestea,
procurorul de caz a constatat că declarația de avere nu cuprindea mențiuni
nereale în ceea ce privește veniturile încasate de soția senatorului.
S-a arătat că
obligația de declarare a venitului din dividende se naște la momentul încasării
dividendelor, conform reglementării cuprinse în Ghidul de completare a
declarațiilor de avere, emis de Agenția Națională de Integritate.
În speță, în cursul
anului 2007, soția senatorului încasase de la SC T.P.I. SRL doar suma de 100
000 lei, cu titlu de dividende, fapt consemnat în evidențele contabile ale
societății plătitoare și în cuprinsul declarației de avere din 16 iunie 2008.
A menționat că
înregistrările făcute de Administrația Finanțelor Publice cu privire la
realizarea unui venit din dividende în sumă de 190 400 lei, avea la bază
declarația informativă privind impozitul reținut pentru dividendele acordate de
SC T.P.I. SRL în anul 2007.
Potrivit legii,
respectivei societăți comerciale, în calitate de persoană juridică plătitoare
de dividende, îi revenea obligația declarării integrale a dividendelor
distribuite, independent de faptul achitării sau nu a contravalorii lor către
acționarii societății.
Ca urmare, s-a
constatat că nu existau neconcordanțe între evidențele ținute de Administrația
Finanțelor Publice și declarația de avere a senatorului M.D.G., prima
referindu-se la venitul cuvenit M.G. cu titlu de dividende, iar cealaltă, la
venitul efectiv încasat de aceasta, în anul 2007.
Cum diferența de 90
400 lei, din suma totală de 190 400 lei, a fost încasată ulterior perioadei
supuse controlului, conform înscrisurilor depuse în probațiune, procurorul de
caz a concluzionat că nu exista obligația de declarare a respectivului venit
din partea senatorului M.G., declarația de avere din 16 iunie 2007 reflectând
în mod corespunzător situația încasării dividendelor în cursul respectivului
an.
Rezoluția din 4 mai 2010 a procurorului de caz a fost atacată cu plângere la procurorul șef al Secției de Urmărire Penală
și Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție, care a confirmat soluția adoptată în cauză, prin rezoluția din 21
iunie 2010 emisă în lucrarea nr. 4941/2391/II-2/2010.
Nemulțumită de
soluțiile adoptate la nivelul Ministerului Public, în termen legal, petiționara
Agenția Națională de Integritate s-a adresat cu plângere la instanță, invocând,
în esență, insuficiența actelor efectuate în cursul anchetei preliminare și
greșita aplicare a legii în circumstanțele cazului.
Examinând cauza,
prima instanță a constatat că plângerea formulată de Agenția Națională de
Integritate este inadmisibilă.
Potrivit art. 278
1
alin. (1) C. proc. pen. s-a apreciat că legea procesual penală recunoaște
dreptul de a contesta soluția procurorului de netrimitere în judecată doar
persoanei vătămate prin infracțiune (nu este cazul infracțiunii prevăzute de
art. 292 C. pen. care nu presupune o persoană vătămată și în niciun caz nu
Agenția Națională de Integritate este persoană vătămată), precum și oricărei
alte persoane ale cărei interese au fost lezate.
Prin urmare, condiția
pe care o impune art. 278
1
alin. (1) C. proc. pen. unei persoane
pentru a putea contesta în instanță soluția procurorului este aceea de a avea
interese care să fi fost afectate de respectiva soluție, dar, în speță, nici
din economia Legii nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și
funcționarea Agenției Naționale de Integritate, astfel cum a fost modificată și
completată prin Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea
funcțiilor și demnităților publice și nici din situația de fapt dedusă
cercetării penale nu rezultă vătămarea vreunui interes al persoanei juridice
Agenția Națională de Integritate, ceea ce duce la inadmisibilitatea recurgerii
la procedura prevăzută de art. 278
1
C. proc. pen.
Interesul public,
general, al societății legat de corectitudinea declarațiilor de avere nu se
confundă cu interesele personale ale Agenției Naționale de Integritate, doar
afectarea acestora din urmă născând dreptul de a contesta soluția procurorului;
altminteri, interesul public este ocrotit tocmai de Ministerul Public (prin
magistrați – procurori) ca reprezentant al intereselor statului.
Prerogativele date de
lege Agenției Naționale de Integritate sau altor instituții și funcționari
publici, conform art. 227 C. proc. pen., nu dau dreptul acestora de a ataca și
mai departe soluția adoptată de procuror, abilitatea acestor funcționari sau
instituții publice, cum este și Agenția Națională de Integritate, încheindu-se
la momentul învestirii procurorului, plângerea adresată instanței fiind
formulată de o persoană căreia legea nu îi recunoaște legitimitate procesuală
de a contesta la instanță soluțiile de neurmărire penală adoptate la nivelul
Ministerului Public.
Împotriva acestei
sentințe, în termen legal, a declarat recurs petenta, criticând-o, astfel după
cum rezultă din cuprinsul motivelor scrise de recurs (filele 2 – 10 dosar
recurs) pentru neefectuarea de verificări de către parchet și nelegalitatea
hotărârii; în drept a fost invocat cazul de casare prev. de art. 385
9
pct.
17
1
C. proc. pen.
Analizând recursul
prin prisma criticilor invocate, sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor
art. 385
6
alin. (3) C. proc. pen. și în limitele devoluțiunii cauzei
în primă instanță, având în vedere și considerentele deciziei în interesul
legii nr. 13/2011, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul competent
să judece recursul în interesul legii, se constată că acesta este nefondat și
va fi respins pentru considerentele ce urmează.
Astfel după cum rezultă din
interpretarea dispozițiilor art. 275 raportat la art. 278 și art. 278
1
alin.
(1) C. proc. pen., orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor și
actelor de urmărire penală, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor
sale legitime, legea procesuală stabilind că titularii dreptului de a formula
plângere împotriva soluțiilor de netrimitere în judecată dispuse de către
procuror sunt persoana vătămată și orice alte persoane ale căror interese
legitime sunt vătămate.
În ceea ce privește
sfera sintagmei generic utilizată de către legiuitor, „vătămare a intereselor
legitime” aceasta se circumscrie, în mod evident, noțiunii de drept sau interes
personal, recunoscut și ocrotit de lege, lezat în orice mod printr-un act sau
conduită a unei persoane fizice sau juridice, respectiv printr-un act sau
măsură a procurorului.
Din examinarea dispozițiilor
Legii nr.176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și
demnităților publice, pentru modificarea și completarea Legii nr.144/2007
privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de
Integritate, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative,
rezultă, că această instituție desfășoară o activitate de evaluare a averii,
precum și a eventualelor conflicte de interese și incompatibilităților
privitoare la anumite categorii de persoane care au, potrivit legii, obligația
declarării averii și intereselor.
Atât activitatea de evaluare a
declarației de avere, cât și aceea de apreciere a declarației de interese se
concretizează în întocmirea unui raport de evaluare, care se comunică, între
altele, organului de urmărire penală, atunci când inspectorul de integritate
constată, existența unor diferențe semnificative, în sensul legii, între
modificările intervenite în averea persoanei în cauză și veniturile realizate
de aceasta, fie existența unui conflict de interese sau a unei
incompatibilități.
Rezultă, așadar, că acțiunile
agenției se circumscriu noțiunii de sesizare în forma denunțului a organului de
urmărire penală cu privire la săvârșirea unor presupuse infracțiuni de către
persoanele verificate. Astfel, persoana care denunță comiterea unei infracțiuni
nu are calitatea de ”persoană vătămată”, adică de persoană care, în calitate de
subiect pasiv și titular al valorii sociale împotriva căreia s-a îndreptat
presupusul act de conduită al făptuitorului, a suferit prin fapta penală
reclamată o vătămare fizică, morală sau materială, întrucât în cazul acesteia este
vorba despre o altă modalitate de sesizare a organelor judiciare ( plângere,
iar nu denunț) și nu are nici calitatea de ”persoană ale cărei interese
legitime sunt vătămate”, deoarece nu se poate vorbi despre un interes legitim
propriu, concret și actual pe care l-ar avea denunțătorul pentru a depăși
demersul inițial, de încunoștințare a organelor de urmărire penală cu privire
la presupusa săvârșire a unei infracțiuni. Conferirea prin lege a dreptului de
sesizare a organelor de urmărire cu privire la comiterea unei infracțiuni nu
semnifică în mod obligatoriu recunoașterea și a posibilității de a contesta în
justiție actul prin care procurorul a apreciat, cu referire la aspectele
sesizate, că nu este cazul să se înceapă urmărirea penală sau, după caz, să
dispună trimiterea în judecată a persoanei ( persoanelor ) cercetate, procedura
instituită în art. 278
1
C. proc. pen. având esențialmente un
caracter privat, dedus din cerința unei vătămări suferite de persoana care se
adresează justiției, în drepturile sau interesele sale legitime.
Se concluzionează, astfel, că
acțiunile Agenției Naționale de Integritate se derulează în virtutea unui
interes public, limitat la etapa sesizării organului judiciar în vederea
exercitării prerogativelor legale. Așadar, în mod just prima instanță a
apreciat că petenta nu avea legitimitate procesuală activă pentru a sesiza
instanța prin plângerea formulată; rolul acesteia este reprezentat de
asigurarea integrității în exercitarea demnităților și funcțiilor publice și
prevenirea corupției instituționale, iar drepturile sale
nu au fost și nici nu
puteau fi prejudiciate prin comiterea faptelor reclamate, sau prin soluția
dispusă de procuror, având în vedere natura faptelor reclamate și relațiile
sociale a căror ocrotire s-a urmărit de către legiuitor prin incriminarea
acestora. Petenta nu avea calitate procesuală activă pentru a sesiza instanța
prin formularea plângerii împotriva soluției de netrimitere în judecată dispusă,
legea procesuală nerecunoscându-i legitimitate procesuală activă, deoarece nu
justifica o vătămare a unui interes legitim, astfel după cum prevăd
dispozițiile art. 275 și art. 278
1
C. proc. pen.
Împrejurarea că petenta avea
îndrituirea de a sesiza organul de urmărire, după cum s-a arătat și în cele ce
preced, nu îi conferă acesteia calitatea de persoană ale cărei interese au fost
vătămate prin soluția dispusă de procuror; obligația de sesizare a organelor
judiciare nu îi conferea calitatea de persoană îndreptățită să conteste soluția
dispusă de procuror, în accepțiunea art. 275 și art. 278
1
C. proc.
pen., deoarece incriminarea faptei de omisiune a sesizării organelor judiciare
(art. 263 C. pen.) are ca scop prompta înfăptuire a justiției, astfel că
persoana care a sesizat organul judiciar nu este subiect al raportului de drept
material obiect al sesizării, neputându-se susține că dispunerea unei anumite
soluții sau faptele sesizate o prejudiciază.
Așa fiind se reține, contrar
argumentelor prezentate de către recurentă, că petenta nu avea calitatea
prevăzută de art. 278
1
alin. (1) C. proc. pen., nefiindu-i
recunoscut dreptul de a sesiza instanța cu plângere împotriva soluțiilor de
netrimitere în judecată dispuse de către procuror, constatare ce face de prisos
analizarea altor apărări ale părților.
Pe de altă parte,
instanța de recurs nu poate avea în vedere susținerea apărării intimatului cu
privire la inadmisibilitatea recursului, având în vedere că hotărârea atacată
este susceptibilă de a fi atacată, fiind pronunțată la data de 26 octombrie
2010, anterior modificărilor survenite prin Legea nr. 202/2010, așa încât sunt
incidente dispozițiile art. XXIV alin. (1) corelat cu art. XXV alin. (3) din
actul normativ menționat.
Pentru
considerentele ce preced
în
temeiul dispozițiilor art. 385
15
pct. 1 lit. b) C. proc. pen.,
recursul declarat va fi respins ca nefondat.
Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C.
proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de petenta AGENȚIA NAȚIONALĂ DE INTEGRITATE
împotriva sentinței nr. 1590 din 26 octombrie 2010, pronunțată de Înalta Curte
de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 6147/1/2010.
Obligă recurenta
petentă la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată,
în ședință publică, astăzi 12 decembrie 2011.