ÎCCJ, Decizia nr. 496/2011

Ședința publică de la 12 decembrie 2011 Asupra recursului de față, Din actele dosarului constată următoarele: Prin sentința nr. 1590 din 26 octombrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost respinsă, ca inadmisibilă, plângerea formulată de petenta Agenția Națională de Integritate împotriva rezoluției nr. 110/P/2010 din 4 mai 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică; a fost obligată petenta la plata cheltuielilor judiciare statului. Pentru a pronunța această soluție instanța a reținut, în esență, că prin rezoluția nr. 110/P/2010 din 4 mai 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de Urmărire Penală și Criminalistică, s-a dispus în temeiul art. 228 alin. (4) C. proc.

pen. raportat la art. 10 lit. a) din același cod, neînceperea urmăririi penale față de senatorul M.D.G., președintele Senatului României, sub aspectul infracțiunii de fals în declarații prevăzută de art. 292 C. pen. Cercetările în cauză au avut la bază sesizarea Agenției Naționale de Integritate privind consemnările nereale cuprinse în declarațiile de avere ale senatorului M.D.G., în legătură cu unele bunuri și venituri obținute de soție, în perioada 2005 – 2009. Potrivit sesizării formulate, senatorul M.G. nu ar fi menționat în declarația de avere din 26 decembrie 2006, suma de 48 300 EURO, aferentă tranzacției imobiliare din 22 septembrie 2005, având ca obiect 17 loturi teren, situate în intravilanul municipiului București, în suprafață totală de 9 555,55 mp și nici proprietatea apartamentului contractat de la C.R.E.R., pentru care fusese achitată suma de 2000 EURO, cu titlu avans preț.

De asemenea, în declarația de avere din 16 iunie 2008, nu fusese evidențiată suma de 90 400 lei, reprezentând dividende încasate de soție, de la SC T.P.I. SRL, în anul 2007. Din examinarea actelor premergătoare efectuate în cursul anchetei penale, procurorul de caz a constatat că în niciuna dintre situațiile semnalate nu avusese loc o declarare necorespunzătoare adevărului din partea senatorului M.D.G. cu privire la bunurile și veniturile realizate în perioada supusă controlului. Astfel, cu privire la tranzacția imobiliară din 22 septembrie 2005, intervenită între M.G., B.V. și B.N., s-a constatat că drepturile rezultând din conținutul respectivei tranzacții au fost corespunzător evidențiate în declarația de avere din anul 2006 a senatorului M.D.G.

S-a reținut că potrivit tranzacției sus-menționate, soția senatorului dobândise cota de 70% din dreptul de proprietate asupra imobilului – teren, în suprafață totală de 9 555,55 mp, situat în București, sector 1; ulterior, contractul de vânzare-cumpărare din 22 septembrie 2005 a fost rezoluționat prin actul autentificat sub nr. 46 din 17 ianuarie 2006 de BNPA L.B. și L.D., vânzătorii redobândind proprietatea bunului înstrăinat, cumpărătoarei M.G. fiindu-i restituită suma de 48 300 EURO, plătită cu titlu de preț al vânzării. Suma încasată în baza rezoluțiunii convenționale nu a fost menționată ca venit realizat în declarația de avere a senatorului M.G. Pe temeiul acestui fapt, Agenția Națională de Integritate a solicitat cercetarea penală a senatorului pentru fals în declarații.

Având în vedere efectele juridice produse de rezoluțiunea convențională, procurorul de caz a apreciat că senatorul M.D.G. nu avea obligația de a menționa în declarația de avere suma de bani încasată cu titlu de restituire preț al vânzării, reținându-se că averea senatorului nu înregistrase nicio modificare prin prisma tranzacției referitoare la terenurile din str. N. S-a arătat că rezoluțiunea convențională anulase efectele produse de vânzarea-cumpărarea terenului asupra patrimoniului familiei G., iar declarația de avere din anul 2006 cuprindea mențiunea rezoluțiunii actului de vânzare-cumpărare. De asemenea, s-a constatat că declarațiile de avere ale senatorului M.D.G. nu erau viciate nici din perspectiva tranzacției încheiate cu C.R.E.R.

privind dobândirea dreptului de proprietate asupra unui apartament situat în zona rezidențială Băneasa. Din informațiile transmise de Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară a rezultat că niciunul dintre membrii familiei G. nu deținea în proprietate vreun imobil situat în zona rezidențială Băneasa sau în zona Aleea Alexandru, din București, sector 1. Sesizarea formulată în cauză făcea vorbire de existența unui antecontract de vânzare-cumpărare încheiat între SC C.E.F.R.E. SRL și M.G. privind achiziționarea unui apartament ce urma a fi construit în București, sector 1. Respectivul act nu constituia însă un titlu de proprietate pentru imobil, ci doar o promisiune de vânzare-cumpărare, menționându-se expres în cuprinsul actului că vânzarea-cumpărarea promisă urma să se efectueze la momentul când avea loc intabularea construcției.

S-a constatat că respectiva construcție nu a fost în fapt edificată, neexistând ca atare nici la momentul efectuării cercetărilor în cauză, astfel încât nu a fost perfectată vânzarea-cumpărarea imobilului în baza antecontractului din 21 noiembrie 2005. Având în vedere că încheierea unei promisiuni de vânzare-cumpărare nu avea ca efect transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului ce forma obiectul înțelegerii părților, procurorul de caz a concluzionat că declarația de avere a senatorului M.D.G. nu putea fi redactată în sensul menționării unei proprietăți pe care nu o deținea în realitate. De asemenea, s-a constatat că senatorul M.D.G. declarase corespunzător și veniturile realizate de soția sa, cu titlu de dividende încasate de la SC T.P.I.

SRL, în anul 2007. Cu referire la acest aspect, s-a reținut că, potrivit relațiilor comunicate de Administrația Finanțelor Publice Sector 1 București, M.G. realizase în anul fiscal 2007 un venit de 190 400 lei, dividende încasate de la SC T.P.I. SRL. În declarația de avere din 16 iunie 2008 a senatorului M.D.G. nu au fost evidențiate decât în parte sumele încasate cu titlu de dividende, făcându-se mențiune în acest sens de un venit realizat de 100 000 lei. Cu toate acestea, procurorul de caz a constatat că declarația de avere nu cuprindea mențiuni nereale în ceea ce privește veniturile încasate de soția senatorului. S-a arătat că obligația de declarare a venitului din dividende se naște la momentul încasării dividendelor, conform reglementării cuprinse în Ghidul de completare a declarațiilor de avere, emis de Agenția Națională de Integritate.

În speță, în cursul anului 2007, soția senatorului încasase de la SC T.P.I. SRL doar suma de 100 000 lei, cu titlu de dividende, fapt consemnat în evidențele contabile ale societății plătitoare și în cuprinsul declarației de avere din 16 iunie 2008. A menționat că înregistrările făcute de Administrația Finanțelor Publice cu privire la realizarea unui venit din dividende în sumă de 190 400 lei, avea la bază declarația informativă privind impozitul reținut pentru dividendele acordate de SC T.P.I. SRL în anul 2007. Potrivit legii, respectivei societăți comerciale, în calitate de persoană juridică plătitoare de dividende, îi revenea obligația declarării integrale a dividendelor distribuite, independent de faptul achitării sau nu a contravalorii lor către acționarii societății.

Ca urmare, s-a constatat că nu existau neconcordanțe între evidențele ținute de Administrația Finanțelor Publice și declarația de avere a senatorului M.D.G., prima referindu-se la venitul cuvenit M.G. cu titlu de dividende, iar cealaltă, la venitul efectiv încasat de aceasta, în anul 2007. Cum diferența de 90 400 lei, din suma totală de 190 400 lei, a fost încasată ulterior perioadei supuse controlului, conform înscrisurilor depuse în probațiune, procurorul de caz a concluzionat că nu exista obligația de declarare a respectivului venit din partea senatorului M.G., declarația de avere din 16 iunie 2007 reflectând în mod corespunzător situația încasării dividendelor în cursul respectivului an.

Rezoluția din 4 mai 2010 a procurorului de caz a fost atacată cu plângere la procurorul șef al Secției de Urmărire Penală și Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, care a confirmat soluția adoptată în cauză, prin rezoluția din 21 iunie 2010 emisă în lucrarea nr. 4941/2391/II-2/2010. Nemulțumită de soluțiile adoptate la nivelul Ministerului Public, în termen legal, petiționara Agenția Națională de Integritate s-a adresat cu plângere la instanță, invocând, în esență, insuficiența actelor efectuate în cursul anchetei preliminare și greșita aplicare a legii în circumstanțele cazului. Examinând cauza, prima instanță a constatat că plângerea formulată de Agenția Națională de Integritate este inadmisibilă.

Potrivit art. 278 1 alin. (1) C. proc. pen. s-a apreciat că legea procesual penală recunoaște dreptul de a contesta soluția procurorului de netrimitere în judecată doar persoanei vătămate prin infracțiune (nu este cazul infracțiunii prevăzute de art. 292 C. pen. care nu presupune o persoană vătămată și în niciun caz nu Agenția Națională de Integritate este persoană vătămată), precum și oricărei alte persoane ale cărei interese au fost lezate. Prin urmare, condiția pe care o impune art. 278 1 alin. (1) C. proc. pen.

unei persoane pentru a putea contesta în instanță soluția procurorului este aceea de a avea interese care să fi fost afectate de respectiva soluție, dar, în speță, nici din economia Legii nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice și nici din situația de fapt dedusă cercetării penale nu rezultă vătămarea vreunui interes al persoanei juridice Agenția Națională de Integritate, ceea ce duce la inadmisibilitatea recurgerii la procedura prevăzută de art. 278 1 C. proc. pen.

Interesul public, general, al societății legat de corectitudinea declarațiilor de avere nu se confundă cu interesele personale ale Agenției Naționale de Integritate, doar afectarea acestora din urmă născând dreptul de a contesta soluția procurorului; altminteri, interesul public este ocrotit tocmai de Ministerul Public (prin magistrați – procurori) ca reprezentant al intereselor statului. Prerogativele date de lege Agenției Naționale de Integritate sau altor instituții și funcționari publici, conform art. 227 C. proc. pen., nu dau dreptul acestora de a ataca și mai departe soluția adoptată de procuror, abilitatea acestor funcționari sau instituții publice, cum este și Agenția Națională de Integritate, încheindu-se la momentul învestirii procurorului, plângerea adresată instanței fiind formulată de o persoană căreia legea nu îi recunoaște legitimitate procesuală de a contesta la instanță soluțiile de neurmărire penală adoptate la nivelul Ministerului Public.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs petenta, criticând-o, astfel după cum rezultă din cuprinsul motivelor scrise de recurs (filele 2 – 10 dosar recurs) pentru neefectuarea de verificări de către parchet și nelegalitatea hotărârii; în drept a fost invocat cazul de casare prev. de art. 385 9 pct. 17 1 C. proc. pen. Analizând recursul prin prisma criticilor invocate, sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen. și în limitele devoluțiunii cauzei în primă instanță, având în vedere și considerentele deciziei în interesul legii nr. 13/2011, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii, se constată că acesta este nefondat și va fi respins pentru considerentele ce urmează.

Astfel după cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 275 raportat la art. 278 și art. 278 1 alin. (1) C. proc. pen., orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime, legea procesuală stabilind că titularii dreptului de a formula plângere împotriva soluțiilor de netrimitere în judecată dispuse de către procuror sunt persoana vătămată și orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate. În ceea ce privește sfera sintagmei generic utilizată de către legiuitor, „vătămare a intereselor legitime” aceasta se circumscrie, în mod evident, noțiunii de drept sau interes personal, recunoscut și ocrotit de lege, lezat în orice mod printr-un act sau conduită a unei persoane fizice sau juridice, respectiv printr-un act sau măsură a procurorului.

Din examinarea dispozițiilor Legii nr.176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, pentru modificarea și completarea Legii nr.144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, rezultă, că această instituție desfășoară o activitate de evaluare a averii, precum și a eventualelor conflicte de interese și incompatibilităților privitoare la anumite categorii de persoane care au, potrivit legii, obligația declarării averii și intereselor.

Atât activitatea de evaluare a declarației de avere, cât și aceea de apreciere a declarației de interese se concretizează în întocmirea unui raport de evaluare, care se comunică, între altele, organului de urmărire penală, atunci când inspectorul de integritate constată, existența unor diferențe semnificative, în sensul legii, între modificările intervenite în averea persoanei în cauză și veniturile realizate de aceasta, fie existența unui conflict de interese sau a unei incompatibilități. Rezultă, așadar, că acțiunile agenției se circumscriu noțiunii de sesizare în forma denunțului a organului de urmărire penală cu privire la săvârșirea unor presupuse infracțiuni de către persoanele verificate.

Astfel, persoana care denunță comiterea unei infracțiuni nu are calitatea de ”persoană vătămată”, adică de persoană care, în calitate de subiect pasiv și titular al valorii sociale împotriva căreia s-a îndreptat presupusul act de conduită al făptuitorului, a suferit prin fapta penală reclamată o vătămare fizică, morală sau materială, întrucât în cazul acesteia este vorba despre o altă modalitate de sesizare a organelor judiciare ( plângere, iar nu denunț) și nu are nici calitatea de ”persoană ale cărei interese legitime sunt vătămate”, deoarece nu se poate vorbi despre un interes legitim propriu, concret și actual pe care l-ar avea denunțătorul pentru a depăși demersul inițial, de încunoștințare a organelor de urmărire penală cu privire la presupusa săvârșire a unei infracțiuni.

Conferirea prin lege a dreptului de sesizare a organelor de urmărire cu privire la comiterea unei infracțiuni nu semnifică în mod obligatoriu recunoașterea și a posibilității de a contesta în justiție actul prin care procurorul a apreciat, cu referire la aspectele sesizate, că nu este cazul să se înceapă urmărirea penală sau, după caz, să dispună trimiterea în judecată a persoanei ( persoanelor ) cercetate, procedura instituită în art. 278 1 C. proc. pen. având esențialmente un caracter privat, dedus din cerința unei vătămări suferite de persoana care se adresează justiției, în drepturile sau interesele sale legitime. Se concluzionează, astfel, că acțiunile Agenției Naționale de Integritate se derulează în virtutea unui interes public, limitat la etapa sesizării organului judiciar în vederea exercitării prerogativelor legale.

Așadar, în mod just prima instanță a apreciat că petenta nu avea legitimitate procesuală activă pentru a sesiza instanța prin plângerea formulată; rolul acesteia este reprezentat de asigurarea integrității în exercitarea demnităților și funcțiilor publice și prevenirea corupției instituționale, iar drepturile sale nu au fost și nici nu puteau fi prejudiciate prin comiterea faptelor reclamate, sau prin soluția dispusă de procuror, având în vedere natura faptelor reclamate și relațiile sociale a căror ocrotire s-a urmărit de către legiuitor prin incriminarea acestora. Petenta nu avea calitate procesuală activă pentru a sesiza instanța prin formularea plângerii împotriva soluției de netrimitere în judecată dispusă, legea procesuală nerecunoscându-i legitimitate procesuală activă, deoarece nu justifica o vătămare a unui interes legitim, astfel după cum prevăd dispozițiile art. 275 și art. 278 1 C. proc.

pen. Împrejurarea că petenta avea îndrituirea de a sesiza organul de urmărire, după cum s-a arătat și în cele ce preced, nu îi conferă acesteia calitatea de persoană ale cărei interese au fost vătămate prin soluția dispusă de procuror; obligația de sesizare a organelor judiciare nu îi conferea calitatea de persoană îndreptățită să conteste soluția dispusă de procuror, în accepțiunea art. 275 și art. 278 1 C. proc. pen., deoarece incriminarea faptei de omisiune a sesizării organelor judiciare (art. 263 C. pen.) are ca scop prompta înfăptuire a justiției, astfel că persoana care a sesizat organul judiciar nu este subiect al raportului de drept material obiect al sesizării, neputându-se susține că dispunerea unei anumite soluții sau faptele sesizate o prejudiciază.

Așa fiind se reține, contrar argumentelor prezentate de către recurentă, că petenta nu avea calitatea prevăzută de art. 278 1 alin. (1) C. proc. pen., nefiindu-i recunoscut dreptul de a sesiza instanța cu plângere împotriva soluțiilor de netrimitere în judecată dispuse de către procuror, constatare ce face de prisos analizarea altor apărări ale părților. Pe de altă parte, instanța de recurs nu poate avea în vedere susținerea apărării intimatului cu privire la inadmisibilitatea recursului, având în vedere că hotărârea atacată este susceptibilă de a fi atacată, fiind pronunțată la data de 26 octombrie 2010, anterior modificărilor survenite prin Legea nr. 202/2010, așa încât sunt incidente dispozițiile art. XXIV alin. (1) corelat cu art. XXV alin. (3) din actul normativ menționat.

Pentru considerentele ce preced în temeiul dispozițiilor art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins ca nefondat. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petenta AGENȚIA NAȚIONALĂ DE INTEGRITATE împotriva sentinței nr. 1590 din 26 octombrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 6147/1/2010. Obligă recurenta petentă la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 12 decembrie 2011.