ÎCCJ, Decizia nr. 1/2012

Asupra recursului de

față;

Din actele dosarului

constată următoarele:

Prin sentința nr. 1834 din 117 noiembrie 2010

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost

respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul L.A. împotriva

rezoluției nr. 445/P/2010 din 26 iulie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică. A

fost menținută rezoluția atacată, iar petentul obligat la plata cheltuielilor

judiciare statului.

Pentru a pronunța

această soluție prima instanță a reținut, în esență, că prin rezoluția nr. 445/P/2010

din 26 iulie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, s-a dispus neînceperea

urmăririi penale față de P.B.A., C.R.M. și C.C.M., magistrați la Curtea de Apel

București, secția de contencios administrativ și fiscal, în referire la art. 246

C. pen., art. 248 C. pen., art. 248

1

C. pen. și art. 323 C. pen.,

deoarece faptele nu există.

S-a reținut că în

plângerea penală formulată, L.A. a arătat că la soluționarea Dosarului nr. 5147/2/2009

înregistrat la Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal,

magistrații P.B.A., C.R.M. și C.C.M. au încălcat principiul disponibilității

specifice procesului civil, judecând acțiunea promovată la data de 9 martie 2009

și nu astfel cum aceasta a fost modificată prin cererea din 27 ianuarie 2010,

săvârșind infracțiunile prevăzute de art. 246 C. pen., art. 248 C. pen., art. 248

1

C. pen. și art. 323 C. pen.

Persoana vătămată a

susținut că prin decizia civilă nr. 229 din 28 ianuarie 2001, Curtea de Apel

București a analizat și dispus în cadrul procesual stabilit prin acțiunea

civilă depusă la 9 martie 2009 și nu s-a pronunțat asupra obiectului cauzei

modificat prin cererea formulată în data de 27 ianuarie 2010, reaua credință a

magistraților în soluționarea acestei cauze rezultând și din aceea că nu au

citat pârâta și nu au comunicat acesteia acțiunea.

Din actele de la

dosar s-a reținut că, în fapt L.A. a formulat contestație în anulare împotriva

încheierii civile pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 39011/3/C/A/2005, în contradictoriu cu

intimata Universitatea V.

În ședința publică

din 28 ianuarie 2010, pe rol fiind cauza cu nr. 5147/2/2009, Curtea de Apel

București, secția de contencios administrativ și fiscal, – în completul

alcătuit din magistrații P.B.A., C.R.M. și C.C.M. – a constatat că procedura de

citare este legal îndeplinită, că părțile nu au răspuns apelului nominal și că

la 27 ianuarie 2010 contestatorul a depus concluzii scrise.

Deoarece nu au mai

fost cereri de formulat, excepții de invocat și probe de administrat, Curtea a

declarat dezbaterile închise și a reținut cauza spre soluționare pe fondul

contestației în anulare.

Prin decizia civilă nr.

239 din 28 ianuarie 2010, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ

și fiscal, a dispus respingerea, ca nefondată, a contestației în anulare

formulată de L.A. împotriva încheierii civile pronunțată de Curtea de Apel

București, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 39011/CA/2005.

Pentru a dispune

astfel, Curtea a reținut că motivele de contestație invocate de către

contestator nu se regăsesc, între cele prevăzute de dispozițiile art. 318 alin.

(1) C. proc. pen. și nu pot fi asimilate decât unei greșeli de judecată, care

nu se poate valorifica în procedura contestației în anulare, avându-se în

vedere dispozițiile exprese și limitative ale textului de lege anterior

menționat.

Astfel procurorul a

constatat că nu sunt elemente din care să rezulte bănuiala legitimă că

magistrații au săvârșit vreuna dintre infracțiunile sesizate, criticile și

aspectele relevate de persoana vătămată constituind, cel mult, motive de casare

și nu acțiuni ce s-ar putea circumscrie vreunui element material al

infracțiunilor prevăzute de art. 246 C. pen., art. 248 C. pen., art. 248

1

C. pen. și art. 323 C. pen.

S-a concluzionat că

nu există vreun act defectuos, acțiune ori inacțiune a magistraților care să fi

cauzat intereselor legale ale persoanei vătămate (sau ale statului) ori altei

unități din cele la care se referă art. 145 C. pen., în sensul dispozițiilor art.

246 C. pen. raportat la art. 248 C. pen., neexistând nici elemente privind

existența unor consecințe deosebit de grave, astfel că nu pot fi incidente

dispozițiile art. 248

1

C. pen.

S-a apreciat că nu

există o asociere a magistraților și nici o inițiere pentru constituirea unei

asocieri în scopul săvârșirii uneia sau mai multor infracțiuni în sensul art. 323

C. pen., aprecierile persoanei vătămate în referire la reaua credință a

magistraților fiind de circumstanță.

Astfel s-a dispus

neînceperea urmăririi penale față de judecătorii P.B.A., C.R.M. și C.C.M.,

deoarece faptele nu există.

Plângerea împotriva

rezoluției procurorului deja indicată a fost respinsă prin rezoluția

procurorului șef al Secției de Urmărire Penală și Criminalistică din cadrul

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 7003/3345/II/2/2010

din 26 august 2010.

Împotriva rezoluției

procurorului nr. 445/P/2010 din 26 iulie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție petentul a formulat plângere în temeiul

dispozițiilor art. 278

1

alin. (1) C. proc. pen.

Examinând actele și

lucrările dosarului, precum și rezoluția atacată, prima instanță a apreciat că

plângerea formulată este nefondată.

S-a arătat că în mod

legal și temeinic prin rezoluția nr. 445/P/2010 din 26 iulie 2010 a Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a dispus neînceperea

urmăririi penale față de P.B.A., C.R.M. și C.C.M., magistrați judecători la

Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, sub

aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută de art. 246 C. pen., art. 248 C.

pen., art. 248

1

C. pen. și art. 323 C. pen., apreciindu-se că

faptele nu există (art. 10 lit. a) C. proc. pen.) deoarece din actele

premergătoare efectuate de procuror s-a constatat că prin decizia civilă nr. 239

din 28 ianuarie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 5147/2/2009 al Curții de Apel

București, secția de contencios administrativ și fiscal, instanța de judecată,

formată din cei trei magistrați, a respins ca nefondată contestația în anulare

formulată de petent, considerând că aspectele învederate în contestație nu pot

fi asimilate decât unei greșeli de judecată iar nu unei „greșeli materiale” în

sensul art. 318 C. proc. civ., erori de judecată care, însă, nu pot fi

valorificate în procedura contestației în anulare, față de cazurile expres și

limitativ prevăzute de lege.

În mod judicios,

procurorul prin rezoluția atacată a stabilit că din actele premergătoare

începerii urmăririi penale care au fost administrate în cauză, prin care s-au

verificat susținerile petentului, reiese că niciuna dintre infracțiunile

sesizate nu a fost săvârșită în materialitatea sa, intimații judecând o cauză

civilă aflată pe rolul unei instanțe de judecată, în limitele prevăzute de lege

și fără exercitarea abuzivă a funcției, faptele penale reclamate nefiind

săvârșite în materialitatea lor, niciuna dintre modalitățile legale incriminate

de dispozițiile art. 246 C. pen., art. 248 C. pen., art. 248

1

C.

pen. și art. 323 C. pen., neregăsindu-se în activitatea desfășurată de cei trei

magistrați.

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal, a declarat recurs petentul; recursul nu a fost

motivat.

Analizând cauza sub

toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 385

6

alin. (3) C. proc.

pen. se constată că recursul este nefondat și va fi respins, pentru

considerentele ce urmează.

Astfel după cum

rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 228 C. proc. pen. începerea

urmăririi penale presupune îndeplinirea, cumulativă, a unei condiții pozitive,

privind existența de date referitoare la comiterea unei infracțiuni și a unei

condiții negative, referitoare la inexistența cazurilor de împiedicare a punerii

în mișcare a acțiunii penale, prevăzute de art. 10 C. proc. pen., cu

distincțiile arătate în norma anterior menționată.

În speța de față,

nemulțumită fiind de soluția dispusă de magistrații intimați și conferind

conotații penale activității profesionale a acestora, petentul a formulat

plângere penală.

Cu respectarea

dispozițiilor art. 224 C. proc. pen., în etapa actelor premergătoare,

procurorul a efectuat verificările apreciate ca utile cauzei și, motivat, a

concluzionat în sensul că în cauză este incident cazul de împiedicare a punerii

în mișcare a acțiunii penale prevăzut de art. 10 lit. a) C. proc. pen., astfel

că s-a dispus soluția de neîncepere a urmăririi penale.

Din verificarea

actelor dosarului se constată că soluția dispusă este legală și temeinică. Se

reține în acest sens că activitatea de jurisdicție desfășurată de magistrat,

care presupune interpretarea și aplicarea legii și, ca act final, dispunerea

unei soluții, chiar dacă acestea au nemulțumit părțile, nu poate constitui,

prin ea însăși, infracțiune, în absența dovedirii îndeplinirii condițiilor

privind conținutul constitutiv al acesteia.

În speță, intimații

s-au limitat la a-și exercita funcția și atribuțiile de serviciu cu respectarea

prevederilor legale, acțiunile lor neputând fi circumscrise, după cum pretinde

petentul, sferei ilicitului penal, pentru a se putea angaja răspunderea penală

a acestora.

Nemulțumirile

petentei se impuneau a fi invocate pe calea declarării căilor de atac prevăzute

de lege, singurele apte a conduce, eventual, la reformarea unei soluții,

parcurgerii procedurii indicate neputându-i-se substitui formularea de plângeri

penale, care, de altfel, nu pot avea finalitatea urmărită de parte. A accepta o

soluție contrară echivalează cu o adăugare la lege, prin reglementarea unei căi

de atac ce excede celor expres și limitativ reglementate de legea procesuală,

soluție ce nu poate fi primită.

Se reține, așadar că

în mod legal, temeinic și riguros motivat procurorul, pe baza actelor

premergătoare efectuate potrivit art. 224 C. proc. pen. a dispus față de

intimați soluția de netrimitere în judecată contestată de către petent.

Astfel, infracțiunile

reclamate nu există în materialitatea lor, nedovedindu-se nicio încălcare a

atribuțiilor de serviciu a intimaților cărora comiterea lor le-a fost imputată

și nici împrejurarea că aceștia au acționat în scopul vătămării drepturilor

petentului, activitatea profesională a acestora necircumscriindu-se niciunei

forme de ilicit.

Analizând hotărârea

recurată se constată că prima instanță a dat o evaluare proprie materialului

dosarului, plângerii petentei și rezoluției atacate, potrivit dispozițiilor art.

278

1

alin. (7) C. proc. pen., hotărârea astfel pronunțată fiind

legală, temeinică și riguros motivată.

Pentru considerentele

ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 385

15

pct. 1 lit. b) C.

proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat.

Văzând și

dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petentul L.A. împotriva sentinței nr. 1834 din

17 noiembrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, în Dosarul nr. 7624/1/2010.

Obligă recurentul

petent la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 9 ianuarie 2012.