ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 771/2012

Ședința publică de la 16 februarie 2012

Asupra

contestației în anulare de față:

Prin

decizia nr. 1838 din 12 mai 2011, Secția comercială a Înaltei Curți de Casație

și Justiție a respins, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul K.T.

și respectiv pârâta SC B.T. SRL, împotriva deciziei nr. 87/2010-A/C din 28

septembrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios

administrativ și fiscal.

Pentru

a hotărî astfel, Înalta Curte a reținut următoarele:

Cu

privire la recursul reclamantului K.T.:

1.

Primele două critici nu pot fi reținute, deoarece, acestea vizează

netemeinicia deciziei recurate, instanța de apel reținând că respectivele

capete de cerere, cele vizând cota parte din profit, comisionul de succes și

cesiunea unui nr. 11200 acțiuni deținute de către pârâtă la SC C. SA, nu au

fost dovedite.

Recurentul-reclamant

susține că această soluție este greșită, deoarece din probele administrate în

cauză, respectiv din declarațiile unor martori, ar rezulta existența

respectivelor înțelegeri.

Hotărârea

instanței de apel nu mai poate fi examinată, din punct de vedere al temeiniciei

sale, în calea de atac extraordinară a recursului, deoarece pct. 10 și 11 ale

art. 304 C. proc. civ. au fost abrogate prin O.U.G. 138/2000.

Critica

cu privire la neobligarea societății pârâte la plata dobânzii legale, raportat

la suma de 800.000 lei, reprezentând cota parte din profit, nu poate fi

reținută, deoarece reclamantul-recurent nu a solicitat și plata dobânzilor

legale, instanța neputând acorda ceea ce nu s-a cerut, fiind ținută de

principiul disponibilității părților cu privire la cererea de învestire a

instanței.

Nu

poate fi reținută nici critica cu privire la nededucerea contravalorii

materialelor de construcție, deoarece, pe de o parte, această critică vizează

temeinicia hotărârii, or, așa cum s-a arătat mai sus, hotărârea instanței de

apel nu mai poate fi analizată sub acest aspect, iar pe de altă parte,

recurentul-reclamant nici nu a produs o probă, în fața instanței de apel, în

sensul celor susținute.

Mai

mult, nici în fața instanței de recurs nu a solicitat proba cu înscrisuri,

probă permisă de art. 305 C. proc. civ.

II. Î

n ce privește recursul pârâtei SC B.T. SRL:

1.

Instanța de apel a făcut o corectă interpretare a

înscrisului intitulat „declarație", aflat la fila 7 din dosarul primei

instanțe, considerând că acesta reprezintă o promisiune sinalagmatică de vânzare-cumpărare

privind apartamentul nr. 100 situat în București sector 1.

La

data semnării acestui înscris persoana fizică B.S. avea calitatea de acționar

majoritar, dar și de administrator al societății pârâte, astfel că el putea să

încheie în mod valabil o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare privind

imobilul respectiv.

Susținerile

recurentei-pârâte, în sensul că respectivul înscris nu ar reprezenta o

promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare din cauza faptului că, ulterior

întocmirii acestui înscris, reclamantul a încheiat două contracte de închiriere

privind același imobil dar și un act de vânzare-cumpărare în numele SC C.C.P.SRL,

nu pot fi reținute deoarece, la aceea dată relațiile dintre părți erau normale,

iar reclamantul nu ceruse încă să se încheie actul de vânzare-cumpărare, așa

cum se specifică în contractul de promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare,

încheierea contractelor de închiriere neavând semnificația faptului că

înscrisul intitulat „declarație", nu ar reprezenta o promisiune bilaterală

de vânzare-cumpărare.

Mai

mult, chiar recurenta-pârâtă susține că și contractul nr. 2 din 22 septembrie

2003 este nul absolut, astfel că aceasta nu poate susține, pe de o parte,

nulitatea absolută a acestui contract, iar pe de altă parte să invoce existența

acestui contract ca o probă în sensul greșitei reținerii a înscrisului

intitulat „declarație" ca fiind o promisiune de vânzare-cumpărare.

2.

Nici cea de-a doua critică nu poate fi reținută:

Prin

cererea reconvențională formulată, devenită cerere principală în urma

disjungerii, reclamantul a invocat, ca temei al cererii sale, tocmai existența

înscrisului intitulat „declarație", situație în care atât prima instanță

cât și instanța de apel erau obligate să stabilească natura juridică a acestui

act, instanța de apel fiind cea care a interpretat în mod corect acest înscris,

stabilind că reprezintă o promisiune sinalagmatică de vânzare-cumpărare.

Nici

critica referitoare la admisibilitatea probei cu martori privind existența

convenției de participare a reclamantului la profitul societății pârâte, cu o

cotă parte, nu poate fi reținută, deoarece potrivit art. 46 C. com.,

obligațiunile comerciale se probează cu acte autentice, acte sub semnătură

privată, facturi acceptate, corespondență, telegrame, registrele părților, cu

martori - chiar în cazurile prevăzute de art. 1191 C. civ., prin orice alte

mijloace admisă de legea civilă.

Prin

urmare, dată fiind natura comercială a litigiului, instanța de apel a administrat

o probă permisă de lege, dată fiind natura relațiilor pe care reclamantul le-a

avut cu societatea pârâtă, fiind dovedit faptul că această convenție a existat,

nu numai în ceea ce-l privește pe reclamant dar și cu privire la alte persoane,

care au deținut funcții similare celei deținute de reclamant.

Decizia

Secției comerciale a Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1838 din 12 mai

201 la fost atacată de contestatoarea SC B.T. SRL prin contestația în anulare

formulată.

Contestatoarea,

în temeiul art. 318 teza finală C. proc. civ., a arătat, în esență, că Înalta

Curte a omis să cerceteze în amănunt motivele de recurs, respectiv:

- art.

304 pct. 8 C. proc. civ.: instanța de recurs a reținut greșit că declarația

dată de dl. B.S. reprezintă o promisiune sinalagmatică de vânzare-cumpărare;

- art.

304 pct. 9 C. proc. civ.: instanța de recurs a reținut eronat că instanța de

apel a stabilit că declarația reprezintă o promisiune sinalagmatică de

vânzare-cumpărare, în condițiile în care reclamantul nu a cerut stabilirea

naturii juridice a documentului respectiv nici prin acțiunea inițială și nici

prin cererea de apel.

Contestația

în anulare este nefondată.

Potrivit

art. 318 teza finală C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi

atacate cu contestație când instanța, respingând recursul, a omis din greșeală

să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Or,

cum din cercetarea considerentelor deciziei contestate rezultă că instanța de

recurs, din perspectiva criticilor formulate de recurenți în raport cu decizia

instanței de apel, a examinat motivele prevăzute de art. 304 punctele 8 și 9 C.

proc. civ. - singurele invocate și dezvoltate în susținerea recursurilor, se

constată neîndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 318 teza finală C. proc.

civ.

Este

de subliniat, deopotrivă, că instanța de recurs a reținut în cadrul unei

motivări judicioase cu trimitere la fiecare critică, legalitatea hotărârii

instanței de apel.

Mai

mult, este de observat că SC B.T. SRL tinde de fapt la rejudecarea

recursurilor, ceea ce excede contestației în anulare, cale extraordinară de

retractare pentru motivele limitativ prevăzute de lege.

Așa

fiind, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația în anulare

îndreptată împotriva deciziei nr. 1838 din 12 mai 2011, iar, în conformitate cu

art. 274 alin. (1) C. proc. civ. va obliga contestatoarea, în culpă procesuală,

să plătească intimatului K.T. cheltuielile de judecată în cuantum de 5.000 lei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

ca nefondată contestația în anularea deciziei Secției comerciale a Înaltei

Curți de Casație și Justiție nr. 1838 din 12 mai 2011, formulată de

contestatoarea SC B.T. SRL.

Obligă

contestatoarea să plătească intimatului K.T. suma de 5.000 lei, cu

titlu

de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi, 16 februarie 2012.