ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 771/2012

Ședința publică de la 16 februarie 2012 Asupra contestației în anulare de față: Prin decizia nr. 1838 din 12 mai 2011, Secția comercială a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul K.T. și respectiv pârâta SC B.T. SRL, împotriva deciziei nr. 87/2010-A/C din 28 septembrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal. Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a reținut următoarele: Cu privire la recursul reclamantului K.T.: 1. Primele două critici nu pot fi reținute, deoarece, acestea vizează netemeinicia deciziei recurate, instanța de apel reținând că respectivele capete de cerere, cele vizând cota parte din profit, comisionul de succes și cesiunea unui nr. 11200 acțiuni deținute de către pârâtă la SC C. SA, nu au fost dovedite.

Recurentul-reclamant susține că această soluție este greșită, deoarece din probele administrate în cauză, respectiv din declarațiile unor martori, ar rezulta existența respectivelor înțelegeri. Hotărârea instanței de apel nu mai poate fi examinată, din punct de vedere al temeiniciei sale, în calea de atac extraordinară a recursului, deoarece pct. 10 și 11 ale art. 304 C. proc. civ. au fost abrogate prin O.U.G. 138/2000. Critica cu privire la neobligarea societății pârâte la plata dobânzii legale, raportat la suma de 800.000 lei, reprezentând cota parte din profit, nu poate fi reținută, deoarece reclamantul-recurent nu a solicitat și plata dobânzilor legale, instanța neputând acorda ceea ce nu s-a cerut, fiind ținută de principiul disponibilității părților cu privire la cererea de învestire a instanței.

Nu poate fi reținută nici critica cu privire la nededucerea contravalorii materialelor de construcție, deoarece, pe de o parte, această critică vizează temeinicia hotărârii, or, așa cum s-a arătat mai sus, hotărârea instanței de apel nu mai poate fi analizată sub acest aspect, iar pe de altă parte, recurentul-reclamant nici nu a produs o probă, în fața instanței de apel, în sensul celor susținute. Mai mult, nici în fața instanței de recurs nu a solicitat proba cu înscrisuri, probă permisă de art. 305 C. proc. civ. II. Î n ce privește recursul pârâtei SC B.T. SRL: 1. Instanța de apel a făcut o corectă interpretare a înscrisului intitulat „declarație", aflat la fila 7 din dosarul primei instanțe, considerând că acesta reprezintă o promisiune sinalagmatică de vânzare-cumpărare privind apartamentul nr. 100 situat în București sector 1. La data semnării acestui înscris persoana fizică B.S.

avea calitatea de acționar majoritar, dar și de administrator al societății pârâte, astfel că el putea să încheie în mod valabil o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare privind imobilul respectiv. Susținerile recurentei-pârâte, în sensul că respectivul înscris nu ar reprezenta o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare din cauza faptului că, ulterior întocmirii acestui înscris, reclamantul a încheiat două contracte de închiriere privind același imobil dar și un act de vânzare-cumpărare în numele SC C.C.P.SRL, nu pot fi reținute deoarece, la aceea dată relațiile dintre părți erau normale, iar reclamantul nu ceruse încă să se încheie actul de vânzare-cumpărare, așa cum se specifică în contractul de promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare, încheierea contractelor de închiriere neavând semnificația faptului că înscrisul intitulat „declarație", nu ar reprezenta o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare.

Mai mult, chiar recurenta-pârâtă susține că și contractul nr. 2 din 22 septembrie 2003 este nul absolut, astfel că aceasta nu poate susține, pe de o parte, nulitatea absolută a acestui contract, iar pe de altă parte să invoce existența acestui contract ca o probă în sensul greșitei reținerii a înscrisului intitulat „declarație" ca fiind o promisiune de vânzare-cumpărare. 2. Nici cea de-a doua critică nu poate fi reținută: Prin cererea reconvențională formulată, devenită cerere principală în urma disjungerii, reclamantul a invocat, ca temei al cererii sale, tocmai existența înscrisului intitulat „declarație", situație în care atât prima instanță cât și instanța de apel erau obligate să stabilească natura juridică a acestui act, instanța de apel fiind cea care a interpretat în mod corect acest înscris, stabilind că reprezintă o promisiune sinalagmatică de vânzare-cumpărare.

Nici critica referitoare la admisibilitatea probei cu martori privind existența convenției de participare a reclamantului la profitul societății pârâte, cu o cotă parte, nu poate fi reținută, deoarece potrivit art. 46 C. com., obligațiunile comerciale se probează cu acte autentice, acte sub semnătură privată, facturi acceptate, corespondență, telegrame, registrele părților, cu martori - chiar în cazurile prevăzute de art. 1191 C. civ., prin orice alte mijloace admisă de legea civilă. Prin urmare, dată fiind natura comercială a litigiului, instanța de apel a administrat o probă permisă de lege, dată fiind natura relațiilor pe care reclamantul le-a avut cu societatea pârâtă, fiind dovedit faptul că această convenție a existat, nu numai în ceea ce-l privește pe reclamant dar și cu privire la alte persoane, care au deținut funcții similare celei deținute de reclamant.

Decizia Secției comerciale a Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1838 din 12 mai 201 la fost atacată de contestatoarea SC B.T. SRL prin contestația în anulare formulată. Contestatoarea, în temeiul art. 318 teza finală C. proc. civ., a arătat, în esență, că Înalta Curte a omis să cerceteze în amănunt motivele de recurs, respectiv: - art. 304 pct. 8 C. proc. civ.: instanța de recurs a reținut greșit că declarația dată de dl. B.S. reprezintă o promisiune sinalagmatică de vânzare-cumpărare; - art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: instanța de recurs a reținut eronat că instanța de apel a stabilit că declarația reprezintă o promisiune sinalagmatică de vânzare-cumpărare, în condițiile în care reclamantul nu a cerut stabilirea naturii juridice a documentului respectiv nici prin acțiunea inițială și nici prin cererea de apel.

Contestația în anulare este nefondată. Potrivit art. 318 teza finală C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când instanța, respingând recursul, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare. Or, cum din cercetarea considerentelor deciziei contestate rezultă că instanța de recurs, din perspectiva criticilor formulate de recurenți în raport cu decizia instanței de apel, a examinat motivele prevăzute de art. 304 punctele 8 și 9 C. proc. civ. - singurele invocate și dezvoltate în susținerea recursurilor, se constată neîndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 318 teza finală C. proc. civ. Este de subliniat, deopotrivă, că instanța de recurs a reținut în cadrul unei motivări judicioase cu trimitere la fiecare critică, legalitatea hotărârii instanței de apel.

Mai mult, este de observat că SC B.T. SRL tinde de fapt la rejudecarea recursurilor, ceea ce excede contestației în anulare, cale extraordinară de retractare pentru motivele limitativ prevăzute de lege. Așa fiind, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația în anulare îndreptată împotriva deciziei nr. 1838 din 12 mai 2011, iar, în conformitate cu art. 274 alin. (1) C. proc. civ. va obliga contestatoarea, în culpă procesuală, să plătească intimatului K.T. cheltuielile de judecată în cuantum de 5.000 lei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondată contestația în anularea deciziei Secției comerciale a Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1838 din 12 mai 2011, formulată de contestatoarea SC B.T. SRL. Obligă contestatoarea să plătească intimatului K.T. suma de 5.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 16 februarie 2012.