ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2034/2020

Ședința publică din data de 21 octombrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 03.01.2019 pe rolul Tribunalului Arad, secția a II-a civilă, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună rezilierea promisiunii sinalagmatice autentificate de C. sub nr. x/17.06.2014, să oblige pârâtul la restituirea sumei de 131.700 RON, reprezentând avans din prețul de achiziție a terenurilor care au făcut obiectul promisiunii, sumă actualizată cu indicele de inflație și să oblige pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 308.000 euro, în echivalent în RON la data plății, cu titlu de daune-interese, conform art. 4 din convenție, sume la care se adaugă dobânda legală aferentă, calculată de la data pronunțării hotărârii până la data plății integrale a acestora, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 473/06.06.2019, Tribunalul Arad, secția a II-a civilă a admis în parte acțiunea și a dispus rezoluțiunea promisiunii autentificate sub nr. x/17.06.2014 de C., a obligat pârâtul la restituirea către reclamantă a sumei de 131.700 RON, actualizată cu indicele de inflație, precum și la plata către reclamantă a sumei de 28.000 euro, reprezentând daune-interese și de 25.714 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, pârâtul a declarat apel, iar reclamanta, apel incident.

Prin decizia civilă nr. 866/A/18.11.2019, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a respins atât apelul principal, cât și apelul incident.

Împotriva acestei decizii, B. a declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel.

În motivare, a prezentat evoluția litigiului în etapele procesuale anterioare și a susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 1.554 alin. (3) și art. 1.635 C. civ., prin raportare la principiile disponibilității și contradictorialității, apreciind în mod nelegal și netemeinic că, deși s-a solicitat rezilierea, trebuie dispusă rezoluțiunea.

În opinia recurentului, în mod eronat a apreciat prima instanță că faptul că reclamanta folosește noțiunea de "reziliere" nu schimbă datele problemei, întrucât, atât timp cât al doilea capăt de cerere vizează obligarea pârâtului la restituirea prestației primite, este clar că se urmărește desființarea retroactivă a contractului, specifică rezoluțiunii, argument însușit și de instanța de apel.

A subliniat autorul căii de atac că distincția dintre reziliere și rezoluțiune prezintă importanță din dublă perspectivă. Pe de o parte, soluția dată primului capăt de cerere se răsfrânge asupra celui de-al doilea, care vizează "restituirea prestațiilor". Or, în condițiile art. 1.554 alin. (3) C. civ., rezilierea presupune încetarea doar pentru viitor a contractului, nu și restituirea prestațiilor. Așadar, în condițiile în care reclamanta a solicitat rezilierea, a susținut că se impunea respingerea celui de-al doilea capăt de cerere.

Pe de altă parte, a arătat că această distincție prezintă importanță și din perspectiva principiului disponibilității, în condițiile în care potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților. Cum reclamanta a solicitat rezilierea contractului, acțiunea nefiind ulterior precizată, recurentul a apreciat că prin apărările formulate nu s-a extins cadrul procesual, iar pe de altă parte, nici instanțele de fond nu au pus în discuție calificarea primului capăt de cerere drept o cerere de rezoluțiune.

A mai susținut recurentul că au fost greșit aplicate prevederile art. 1.481 C. civ., instanța calificând în mod nelegal și netemeinic obligațiile stabilite în sarcina lui ca fiind unele de rezultat.

În acest sens, a arătat că distincția dintre obligațiile de rezultat și cele de diligență prezintă o deosebită importanță din perspectiva angajării răspunderii debitorului. Astfel, în ipoteza în care obligația este de diligență, angajarea răspunderii este posibilă doar în măsura în care creditorul dovedește că rezultatul promis nu a fost obținut pentru că debitorul nu s-a folosit de toate mijloacele necesare și posibile ori nu a fost diligent și prudent.

A subliniat recurentul că prima instanța a stabilit, fără a efectua o analiză în condițiile art. 1.481 C. civ. că obligația stabilită în sarcina sa este una de rezultat, iar instanța de apel nu i-a analizat criticile cu privire la acest aspect.

În acest context, a arătat că potrivit art. 1.481 alin. (3) C. civ., pentru a stabili dacă o obligație este de mijloace sau de rezultat se va ține seama îndeosebi de modul în care obligația este stipulată în contract, existența și natura contraprestației și celelalte elemente ale contractului, gradul de risc pe care îl presupune atingerea rezultatului și de influența pe care cealaltă parte o are asupra executării obligației.

În continuare, a prezentat pe larg, prin raportare la prevederile convenției încheiate între părți, argumentele pentru care apreciază că atât obligația sa contractuală care viza rezolvarea situației juridice a unei suprafețe de cel puțin 26 hectare teren arabil aflat pe teritoriul comunei Zarand, jud. Arad, respectiv de cel puțin 44 hectare teren arabil, aflat pe teritoriul comunei Sintea Mare, cât și cea vizând asigurarea transferului proprietății, sunt obligații de diligență, întrucât realizarea acestora nu depindea în mod exclusiv de voința sa.

O altă critică formulată de recurent vizează greșita aplicare a prevederilor art. 1.351 alin. (3), art. 1.557 și art. 1.634 C. civ.

A susținut autorul căii de atac că, în contra celor reținute de instanțele de fond, acordul a cărui reziliere s-a solicitat a încetat ca urmare a imposibilității fortuite de executare, iar nu a culpei sale în neexecutarea obligațiilor.

Potrivit recurentului, prin încheierea contractului, ambele părți au urmărit obținerea unui folos patrimonial, astfel că prezintă o importanță deosebită analiza poziției acestora la momentul semnării contractului și a evenimentelor ce s-au derulat ulterior și care au condus la imposibilitatea fortuită de executare.

Cu privire la acest aspect, a prezentat împrejurările de fapt cunoscute la momentul asumării obligațiilor, care, în opinia sa, relevă că la acel moment avea reprezentarea faptului că poate rezolva situația juridică a suprafeței de teren pe care s-a obligat să o transfere reclamantei și nu avea niciun motiv să se sustragă de la executarea acestor obligații și evenimentele survenite ulterior încheierii convenției, care au condus la imposibilitatea realizării obiectului contractului.

A mai susținut recurentul că o expertiză judiciară topografică ar fi putut să stabilească în ce măsură se afla sau nu într-o imposibilitatea obiectivă de a-și îndeplini obligațiile asumate.

Autorul căii de atac a evocat dispozițiile art. 1.634, 1.351 alin. (3) și ale art. 1.557 C. civ. și a apreciat că promisiunea sinalagmatică autentificată sub nr. x/17.06.2014 de C. a fost desființată ca urmare a imposibilității obiective, absolute și perpetue a rezolvării situației juridice a terenului și, pe cale de consecință, a imposibilității asigurării transferului dreptului de proprietate către intimată.

În final, a susținut că argumentele invocate în apel, în sensul că prima instanță a dispus rezoluțiunea, deși se solicitase rezilierea convenției, erau apte să conducă la pronunțarea unei soluții de anulare cu trimitere spre rejudecare.

În drept, a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astăzi, în ședință publică, Înalta Curte a invocat, din oficiu, excepția nulității recursului, asupra căreia reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În speță, autorul căii de atac a reiterat motivele prezentate în cererea de apel, dar o astfel de modalitate de redactare a memoriului de recurs nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., deoarece prin reluarea criticilor deja cenzurate în apel, recurentul tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, nu și al treilea grad devolutiv.

De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menține hotărârea primei instanțe, al cărei raționament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanței de prim control judiciar.

Prin urmare, motivele de recurs trebuie să urmărească hotărârea atacată, iar nu să reprezinte doar reiterarea susținerilor părților de la judecata în instanța de control judiciar devolutiv.

Aceasta, deoarece recursul este o cale de atac extraordinară, care privește analiza măsurii în care criticile aduse de recurent prin motivele de recurs hotărârii instanței anterioare se încadrează sau nu în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În speță, susținerile recurentului, circumscrise de acesta motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu conțin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile aceleiași părți făcute în fața instanței de apel, dar care și-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Sancțiunea nulității recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului. O astfel de situație intervine și în cauza de față din moment ce, așa cum s-a arătat, susținerile recurentului nu vizează decizia atacată, ci doar temeinicia afirmată a cererii de apel.

În alți termeni, se poate reține că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac.

Având în vedere aceste considerente, dând eficiență prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., instanța supremă va anula recursul și cum recurentul a pierdut procesul, acesta urmează să fie obligat, la cererea intimatei și în baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ., la plata către aceasta a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 4.000 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurentul B. împotriva deciziei civile nr. 866/A/18.11.2019, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Obligă recurentul la plata către intimata S.C. A. S.R.L. a sumei de 4.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 octombrie 2020.