ÎCCJ, Decizia nr. 63/2011

Asupra recursului de

față;

Din actele dosarului

constată urătoarele:

Prin sentința nr. 1774

din 11 noiembrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, a fost respinsă, ca inadmisibilă, plângerea formulată de petenta M.N.A.;

a fost obligată petenta la plata cheltuielilor judiciare statului.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că petenta a sesizat

instanța cu o plângere întemeiată pe dispozițiile art. 278

1

C. proc.

pen. Plângerea respectivă ca, de altfel și precizările ulterior formulate au un

caracter ambiguu, petenta nedescriind corect faptele, făptuitorii fiind

indicați la modul general și necriticând o soluție dintre cele prevăzute de art.

278

1

C. proc. pen., fiind, așadar, inadmisibilă.

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal, a declarat recurs petenta, criticând-o, în esență,

astfel după cum rezultă din cuprinsul cererii de recurs pentru nelegala

compunere a completului (nerespectându-se dispozițiile Legii nr. 78/2000),

nerezolvarea fondului cauzei, neobservarea calității părților (cu consecința

încălcării dispozițiilor legale privind competența), nesoluționarea

conflictului de competență ivit între structurile Ministerului Public. S-a

solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și dispunerea

rejudecării cauzei de către instanța competentă. În drept au fost invocate

dispozițiile art. 278

1

alin. (1) și (10) C. proc. pen., Legea nr. 78/2000,

Legea nr. 39/2003, art. 385

9

pct. 1, 5, 6, 7, 17

1

, 18 și

21 C. proc. pen. și ale art. 197 C. proc. pen.

Analizând cauza prin

prisma criticilor invocate și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., se constată că recursul este nefondat și va fi

respins, pentru considerentele ce urmează.

Astfel, după cum rezultă din

interpretarea dispozițiilor art. 222 C. proc. pen., plângerea este încunoștiințarea

făcută de o persoană fizică sau juridică, referitoare la o vătămare ce i s-a

cauzat prin infracțiune, trebuind să cuprindă numele, prenumele, calitatea și

domiciliul petiționarului, descrierea faptei care formează obiectul plângerii,

indicarea făptuitorului, dacă este cunoscut și a mijloacelor de probă.

Rezultă că

neindicarea concretă, în cuprinsul plângerii, a mențiunilor prevăzute expres de

dispozițiile art. 222 alin. (2) C. proc. pen., face imposibilă determinarea

obiectului verificărilor ce trebuie efectuate de către organele de urmărire,

respectarea cerințelor legale privind conținutul plângerii reprezentând o

condiție de admisibilitate a acesteia, conferindu-i un conținut precis și

constituind, totodată, o precauțiune împotriva plângerilor neîntemeiate și a

exercitării abuzive a dreptului de petiționare.

Totodată, din

interpretarea dispozițiilor art. 275 și următoarele C. proc. pen., reiese că

împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală orice persoană poate face

plângere, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime,

plângerea fiind soluționată potrivit distincțiilor prevăzute de art. 275 alin.

(3) C. proc. pen. și art. 278 alin. (1) și (2) C. proc. pen.

În materia soluțiilor

de netrimitere în judecată legiuitorul a prevăzut nu doar posibilitatea

exercitării controlului ierarhic (potrivit art. 278 C. proc. pen.), dar și pe

cea a controlului judecătoresc, în procedura specială reglementată de art. 278

1

C. proc. pen.

Rezultă așadar că în

situația în care într-o cauză concretă nu s-a dispus una dintre soluțiile

expres și limitativ prevăzute de art. 278

1

alin. (1) C. proc. pen.

și nici nu sunt incidente alte cazuri de excepție în care legiuitorul a

prevăzut dreptul de a se supune o soluție /măsură a procurorului cenzurii

instanței, nu există dreptul de a ataca prin plângere actul procurorului.

În cauza dedusă

judecății petenta a sesizat prima instanță cu o cerere informă, sub aspectul

elementelor de conținut, care, deci, nu putea fi calificată ca plângere penală

și care, totodată, nu avea ca obiect una dintre soluțiile de netrimitere în

judecată, expres și limitativ reglementate de dispozițiile 278

1

alin.

(1) C. proc. pen.

Așa fiind, se

constată ca prima instanță a dat o justă interpretare și aplicare prevederilor

legale incidente și, devoluând cauza în limitele examinării admisibilității

plângerii cu care a fost sesizată, a pronunțat o hotărâre legală, temeinică și

riguros motivată.

Criticile invocate în

recurs sunt nefondate.

Motivul de recurs

privind nelegala compunere a completului nu poate fi primit, deoarece acesta a

fost constituit cu respectarea dispozițiilor art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004,

la judecarea cauzei participând și un procuror din cadrul Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A.

Criticile privind

neobservarea normelor de competență, a calității părților și nesoluționarea

fondului cauzei nu se susțin, deoarece prima instanță a devoluat cauza exclusiv

cu privire la aspectul admisibilității plângerii și constatând că aceasta era

inadmisibilă, nefiind prevăzută în acest caz concret, de lege, nu a examinat

chestiuni ce excedau problemei legalității sesizării instanței.

Critica referitoare

la nesoluționarea unui pretins conflict de competență ivit între structurile

Ministerului Public nu poate fi primit, instanța neavând competența de a se

pronunța sub acest aspect, potrivit dispozițiilor art. 43 C. proc. pen.

Se reține, de

asemenea, că, față de obiectul cauzei, potrivit dispozițiilor art. 171 C. proc.

pen., asistența juridică nu era obligatorie și că prima instanță a procedat la

soluționarea cauzei în condițiile în care petenta fusese legal citată.

Având în vedere argumentele anterior

prezentate și obiectul devoluțiunii cauzei în primă instanță, se constată ca

fiind nefondate criticile circumscrise cazurilor de casare indicate de petentă

în cererea de recurs.

Pentru considerentele

ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 385

15

pct. 1 lit. b) C.

proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat.

Văzând și

dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petenta M.N.A. împotriva sentinței nr. 1774 din

11 noiembrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

în dosarul nr. 5462/1/2010.

Obligă recurenta

petentă la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 martie 2011.