ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2004/2020

Ședința publică din data de 20 octombrie 2020

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și Fiscal la 8 iulie 2014, sub nr. x/2014, reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar Cabinete Asociate de Practicieni în Insolvență "B.", a solicitat obligarea pârâtei C. S.R.L. la plata a sumei de 2.664.780,79 RON, reprezentând debit datorat și neachitat în temeiul contractului de antrepriză generală nr. 75 din 15 octombrie 2007, în forma modificată prin actul adițional din 15 octombrie 2008, precum și a cheltuielilor de judecată ocazionate de acest litigiu.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 20 alin. (1) lit. l) și art. 77 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, art. 1350, art. 1516, art. 1518 și art. 1874-1880 C. civ. și art. 192-200 C. proc. civ.

Prin întâmpinare pârâta C. S.R.L. a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Prin sentința civilă nr. 271/2018 din 10 iulie 2018, Tribunalul Bacău, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și Fiscal a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune; a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar Cabinete Asociate de Practicieni în Insolvență "B.", în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L.; a obligat-o pe reclamantă la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.000 RON.

Împotriva hotărârii primei instanțe, reclamanta A. S.R.L. a declarat apel, prin care a solicitat schimbarea hotărârii atacate, în sensul admiterii acțiunii.

Împotriva aceleiași sentințe, pârâta C. S.R.L. a declarat apel incident, prin care a solicitat schimbarea hotărârii atacate, în sensul admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Prin decizia civilă nr. 375/2019 din 17 aprilie 2019, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a respins ca nefondat apelul principal declarat de apelanta - reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar Casa de Insolvență D. - Filiala Bacău, împotriva hotărârii primei instanțe; a admis apelul incident declarat de apelantul-pârât C. S.R.L. împotriva aceleiași hotărâri, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și, în consecință, a respins acțiunea ca prescrisă.

Împotriva deciziei instanței de apel, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, prin care a solicitat, în principal, admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată pentru ca instanța de apel să se pronunțe asupra excepției inadmisibilității apelului incident, iar, în subsidiar, casarea deciziei atacate și, în urma rejudecării, admiterea acțiunii.

Recurenta - reclamantă a indicat cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. și a formulat trei critici distincte.

În cadrul primei critici, autoarea căii de atac a susținut, în esență, că instanța de apel nu a soluționat excepția inadmisibilității apelului incident, pe care a invocat-o la termenul din 10 aprilie 2019, context în care a învederat că instanța de control judiciar a încălcat dispozițiile art. 22 alin. (6), art. 249 și art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ., ca urmare a nesoluționării acestei excepții.

În cadrul celei de-a doua critici, autoarea căii de atac a evocat dispozițiile art. 456 alin. (1) și pe cele ale art. 472 C. proc. civ., după care a susținut că apelul său principal a vizat fondul cauzei deduse judecății, iar apelul incident a vizat numai excepția prescripției extinctive.

Recurenta-reclamantă a criticat considerentul prin care instanța de apel a reținut că admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune face de prisos analizarea motivelor din apelul principal, întrucât aceste motive vizează fondul cauzei.

În combaterea acestui considerent, autoarea recursului a subliniat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 472 alin. (2) C. proc. civ. din analiza cărora rezultă că, în ipoteza în care apelul principal este respins pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, cum ar fi excepția prescripției extinctive, apelul incident rămâne fără efect.

Astfel, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a soluționat cauza ca și cum intimata-pârâtă ar fi formulat apel principal, situație în care soluția de admitere a apelului intimatei-pârâte și de respingere a acțiunii ca prescrise ar fi fost legală.

În continuare recurenta a arătat că, în lipsa declarării de către intimata-pârâtă a unui apel principal, apelul său incident putea fi admis numai dacă apelul recurentei-reclamante ar fi fost respins pentru motive care implicau cercetarea fondului. Or, instanța de apel nu a analizat apelul principal, nici pe fond, nici pe excepție, astfel încât nu putea să admită apelul incident, ci doar să constate că a rămas fără efect.

Ca atare, recurenta-reclamantă a subliniat că instanța de apel putea respinge ca prescrisă acțiunea numai dacă intimata-pârâtă ar fi declarat apel principal.

În cadrul ultimei critici, autoarea căii de atac a susținut că excepția prescripției dreptului material la acțiunea a fost în mod greșit admisă.

În concret, s-a arătat că în cuprinsul clauzelor stipulate la art. 4.1 și 4.2 din contractul de antrepriză se prevede că, prin semnarea proceselor-verbale de recepție se atestă că antreprenorul și-a îndeplinit obligațiile contractuale și, concomitent, se naște dreptul său la plata integrală a lucrărilor contractate și executate.

Contrar celor reținute de instanța de apel, recurenta-reclamantă a subliniat că data nașterii dreptului la acțiune nu coincide cu data realizării construcțiilor, ci cu data întocmirii proceselor-verbale de recepție finală.

Aceeași parte a susținut că lucrările de construcții nu au făcut obiectul unor procese-verbale de recepție finală.

Recurenta-reclamantă a susținut că termenul de prescripție nu a început să curgă nici la data realizării lucrărilor și nici la 27 decembrie 2010, când a fost întocmit procesul-verbal de recepție, întrucât în cuprinsul acestui proces-verbal nu au fost consemnate lucrările a căror contravaloare se solicită.

Prin urmare, autoarea recursului a conchis că nu s-a prescris dreptul la acțiune, întrucât nu a fost încheiat un proces-verbal de recepție finală pentru lucrările anterior menționate.

Intimata-pârâtă C. S.R.L. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-reclamantă nu a depus răspuns la întâmpinare.

Prin încheierea pronunțată în complet de filtru la data de 10 martie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului iar, prin încheierea pronunțată în complet de filtru la data de 16 iunie 2020, a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar CASA DE INSOLVENȚĂ D. - Filiala Bacău, împotriva deciziei nr. 375/2019 din 17 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a temeiurilor de drept invocate, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

Cu titlu prealabil, față de faptul că recurenta nu și-a încadrat punctual criticile în motivele de casare indicate, din perspectiva argumentației adusă în susținere, Înalta Curte apreciază că pot fi subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. criticile referitoare la nesoluționarea excepției inadmisibilității apelului incident și încălcarea dispozițiilor art. 472 alin. (2) C. proc. civ.

Criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu pot fi primite pentru motivele ce se vor arăta.

În ceea ce privește prima critică invocată în raport cu acest motiv de casare, este de evidențiat faptul că inadmisibilitatea apelului incident a fost invocată de recurenta-reclamantă în cadrul dezbaterilor în apel care au avut loc la 10 aprilie 2019.

Fiind invocată în cadrul dezbaterilor purtate asupra apelului principal și apelului incident, deci nu pe calea întâmpinării față de apelul incident, rezultă că această excepție are natura unei apărări în raport cu apelul incident, pe care instanța de apel a înlăturat-o câtă vreme a analizat pe fond apelul incident.

Însăși atitudinea procesuală a recurentei susține acest raționament în condițiile în care aceasta nu a invocat excepția nici prin întâmpinare și nici ulterior, pe parcursul judecării apelului, ci abia după deschiderea dezbaterilor asupra fondului cauzei, în condițiile reglementate de art. 392 C. proc. civ., după ce părțile au declarat că nu mai au cereri de formulat și nu mai sunt alte incidente de soluționat.

În acest stadiu procesual apelanta din apelul principal era decăzută din dreptul de a invoca excepții pe care nu le-a prezentat prin intermediul întâmpinării la apelul incident.

Referitor la limitele judecății și la soluțiile pronunțate în apel, acestea au fost determinate de aspectele criticate prin apelul incident, admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune - excepție supusă analizei prin apelul incident - făcând de prisos examinarea motivelor din apelul principal, care priveau fondul cauzei. Aceasta întrucât regula generală consacrată de art. 248 alin. (1) C. proc. civ. este ca instanța să se pronunțe mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei.

Cu privire la cea de-a doua critică subsumată de recurentă aceluiași motiv de casare, este de relevat faptul că art. 472 alin. (1) C. proc. civ. prevede că intimatul din cadrul unui apel principal poate promova apelul incident față de acesta, prin care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe.

Din interpretarea logico-gramaticală și literală a art. 472 C. proc. civ. se desprinde concluzia că nu există o limitare a apelului incident în raport de obiectul apelului principal. Dimpotrivă, legiuitorul a reglementat prin această normă posibilitatea intimatului din apelul principal de a formula, la rândul său, o cerere de apel prin care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe, fără a restrânge devoluțiunea doar la acea parte din hotărârea primei instanțe care a fost atacată prin apelul principal.

Așadar, finalitatea urmărită de legiuitor prin crearea acestei căi de atac vizează punerea la dispoziția intimatului din cadrul unui apel principal a unui mijloc procesual prin care să solicite și el reformarea hotărârii primei instanțe dacă aceasta e atacată cu apel de cealaltă parte.

În interpretarea doctrinară și jurisprudențială relevantă s-a arătat astfel că instituția apelului incident este chemată să rezolve o problemă de natură procedurală în care se află partea intimată al cărei interes de a declara apel s-a născut după ce reclamanta a declarat apel principal, întrucât soluția finală pronunțată în primă instanță i-a fost favorabilă. Din această perspectivă, interesul părții intimate de a exercita apel incident ia naștere abia din momentul în care ia cunoștință de apelul și limitele apelului principal, existând astfel posibilitatea să declare apel incident prin care să obțină schimbarea soluției primei instanțe, în mod evident, tot într-o soluție favorabilă.

În speță, prin întâmpinare pârâta S.C. C. S.R.L. a invocat excepția prescripției, însă instanța de fond i-a respins-o și a respins pe fond acțiunea, context în care pârâta nu a avut interes în a formula apel principal împotriva hotărârii primei instanțe.

Dat fiind însă faptul că reclamanta S.C. A. S.R.L. a formulat apel principal urmărind admiterea pe fond a acțiunii, atunci s-a născut interesul pârâtei de a formula apel incident, criticând respingerea excepției prescripției și urmărind astfel a se admite această excepție, cu consecința respingerii acțiunii ca prescrisă (deci altă soluție decât cea pronunțată de prima instanță). Așadar, se constată astfel că interesul intimatului de a ataca soluția de respingere a excepției prescripției dreptului la acțiune a luat naștere la momentul luării la cunoștință a motivelor din apelul principal.

Considerentele mai sus prezentate relevă admisibilitatea apelului incident în condițiile în care intimata, prin demersul judiciar inițiat a tins la schimbarea hotărârii primei instanțe, conform dispozițiilor art. 472 alin. (1) C. proc. civ., analiza speței neputându-se astfel realiza din perspectiva reglementărilor cu caracter de excepție cuprinse în art. 472 alin. (2) C. proc. civ.

Nici criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu pot fi primite din considerentele ce succed.

În cadrul acestui motiv de recurs recurenta susține că dreptul la acțiune nu este prescris întrucât părțile nu au încheiat un veritabil act de recepție finală a tuturor lucrărilor, deși potrivit expertizei E. lucrările au fost executate, procesul-verbal din 27 decembrie 2010 neputând fi luat ca reper în calcularea termenului de prescripție. Recurenta consideră că prescripția nu a început să curgă nici la data executării lucrărilor la care instanța a făcut referire, nici la data de 27 octombrie 2010 și arată că nu s-a prescris dreptul material la acțiune. Raportat la argumentele aduse în susținerea criticii de nelegalitate, instanța de recurs reține că nu se invocă reale critici de nelegalitate relative la încălcarea sau aplicarea greșită a normei de drept material invocate, respectiv la art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.

Recurenta tinde la reinterpretarea probatoriului pe baza căreia să se stabilească o altă situație de fapt decât cea stabilită de instanțele devolutive și, pe cale de consecință, să demonstreze că prescripția nu a început să curgă și că data finalizării lucrărilor, ca moment care se repercutează asupra datei care marchează începutul prescripției nu este cel stabilit de instanțele devolutive.

Prin urmare, critica recurentei referitoare la stabilirea de către instanța de apel a datei de la care începe să curgă prescripția este susținută de argumente care repun în discuție reevaluarea probatoriului administrat și care vizează netemeinicia deciziei atacate, aspect nepermis de dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar CASA DE INSOLVENȚĂ D. - Filiala Bacău, împotriva deciziei nr. 375/2019 din 17 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar CASA DE INSOLVENȚĂ D. - Filiala Bacău, împotriva deciziei nr. 375/2019 din 17 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 octombrie 2020.