ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7920/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința ckM nr. 550 din 17 mai 2000 pronunțata în dosarul nr. 6297/1999, competența judecării cauzei de către Judecătoria sectorului 1 București Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis acțiunea formulată de reclamanta A.I.S. (născută W.) și a obligat pârâtele C.G.M.B. și R.A.L. să lase reclamantei, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul proprietatea acesteia situat în București, șos. Kiseleff, compus din 1575 m.p. teren și construcțiile edificate pe acesta, conform raportului de expertiză, a admis în parte cererea reconvențională și a obligat reclamanta la echivalentul în lei al sumei de 27.839 dolari S.U.A. către pârâta R.A.L.

reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor aduse la imobilul proprietatea reclamantei, conform aceluiași raport de expertiză. Prin decizia civilă nr. 748 din 12 decembrie 2000, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondate apelurile declarate de R.A.L. și Primăria Municipiului București împotriva sentinței menționate și a respins ca nemotivat apelul declarat de R.A.A.P.P.S. Prin decizia civila nr. 5263 din 20 noiembrie 2001, Curtea Suprema de Justiție a admis recursurile declarate de Municipiul București prin Primarul General, R.A.L. și R.A.A.P.P.S., a casat decizia civilă nr. 748/2000 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, și sentința civilă nr. 550/2000 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În considerentele deciziei s-a reținut că instanța nu s-a pronunțat cu privire la însuși obiectul litigiului dedus judecății, deoarece nu a individualizat imobilul a cărei restituire a fost dispusă. De asemenea, instanțele aveau obligația să determine persoana ce are calitate procesuală pasivă în cauză, fiind exclusă posibilitatea ca imobilul revendicat să se afle în proprietatea sau administrarea tuturor pârâților. S-a mai arătat că, raportat la constatarea cuprinsă în raportul de expertiză tehnică efectuat de expertul S.G., în sensul că după naționalizare clădirea a fost reconstruită pe același amplasament, se impunea efectuarea unui supliment de expertiză tehnică, prin care să se stabilească cu certitudine compunerea construcțiilor existente la data naționalizării.

În fond după casare, prin sentința ckM nr. 521 din 6 iunie 2003 pronunțata în dosarul nr. 2119/2002, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondată acțiunea principală precizată formulată de reclamanta A.I.S. în contradictoriu cu pârâta R.A.A.P.P.S.; a admis cererea de chemare în judecată a titularului dreptului formulată de R.A.A.P.P.S., respectiv a intervenientului M.F.P.; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București prin Primarul General, ca rămasă fără obiect. În motivarea sentinței, tribunalul a reținut că reclamanta a formulat cerere în revendicare, astfel cum a fost precizată, împotriva pârâtei R.A.A.P.P.S., astfel încât excepția lipsei calității procesuale a Municipiului București (care a figurat în citativ în fond după casare) a rămas fără obiect, atât timp cât acesta nu are calitatea de pârât.

Referitor la acțiunea principală, s-a constatat că, potrivit H.G. nr. 533/2002, imobilul situat în șos. Kiseleff (imobil, garaj și teren în suprafață de 8845 mp) se află în domeniul privat al statului și administrarea R.A.A.P.P.S., figurând în anexa 4, având destinația de reședință a ambasadorului Algeriei în România. Tatăl reclamantei (Ș.F.W.) a dobândit imobilul prin contractul de vânzare - cumpărare, acesta fiind înscris în cartea funciară în 1940, iar din relațiile aflate la dosarul cauzei, a rezultat că imobilul în litigiu a făcut obiectul Decretului de naționalizare nr. 92/1950 în a cărui anexă, este înscris K.I. Tribunalul a apreciat că reclamanta nu și-a dovedit pe deplin calitatea procesuală activă, deoarece actul aflat la dosar fond nu reprezintă un certificat de moștenitor, ci declarații de notorietate date de 2 persoane care au atestat că soții W. – C. au decedat și că au lăsat pe fiica lor unică, I.S.W.

(soția lui J.H.A.) drept moștenitoare. Pe de altă parte, instanța de fond a reținut că în raportul de expertiză tehnică întocmit de expert D.E. se menționează despre o extindere a anexei existente în actele de vânzare-cumpărare, această extindere fiind executată de Statul Român după naționalizare, având o valoare de 33.181 dolari S.U.A., la această sumă adăugându-se îmbunătățirile executate la cele două clădiri evaluate de expert S.G. în sumă de 27.839 dolari S.U.A. Față de aceste aspecte reținute, prima instanță a concluzionat că nu există o identitate între imobilul revendicat și imobilul indicat în actul de vânzare-cumpărare din 1923. Tribunalul a avut în vedere și prevederile art. 16 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată și completată prin O.U.G.

nr. 184/2002. Împotriva sentinței menționate, a declarat apel reclamanta, iar în cursul judecării apelului, la termenul de judecată din 11 februarie 2010, Curtea de Apel București a respins excepția tardivității declarării apelului, invocată de către intimata pârâtă R.A.A.P.P.S., cu motivarea că termenul de declarare a căii de atac a început să curgă de la data recomunicării sentinței atacate, solicitată de către reclamantă, respectiv de la data de7 decembrie 2009, apelul fiind declarat la data de 14 octombrie 2009. În ceea ce privește prima comunicare, aceasta s-a efectuat la adresa din București, str. Bruxelles, însă hotărârea a fost restituită de către Cabinetul Individual de Avocatură Ș.D., cu mențiunea că reclamanta nu mai are reședința de reprezentare la sediul acestui cabinet de avocatură.

Avocatul apelantei reclamante, cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a apelantei invocate prin întâmpinare, a depus la dosar contractul de vânzare cumpărare autentificat la 14 ianuarie 2004 de B.N.P. I.L.M., pentru a face dovada că a înstrăinat doar partea de imobil restituit prin decizia administrativă, compusă din terenul în suprafață de 1410,75 mp și construcție. Față de acest înscris, intimata R.A.A.P.P.S. a precizat la data de 22 aprilie 2010, că nu mai susține excepția lipsei calității procesuale a reclamantei în declararea apelului, invocată prin întâmpinare. În calea de atac a apelului s-au depus la dosar contractul de vânzare-cumpărare autentificat la 14 ianuarie 2004 de către B.N.P.

I.T., decizia nr. 346 emisă de R.A.A.P.P.S., prin care s-a restituit în natură reclamantei, potrivit Legii nr. 10/2001, imobilul din București, șos.

Kiseleff, compus din teren în suprafață de 1410,75 mp și construcția descrisă în contractul de vânzare-cumpărare din 17 ianuarie 1923, procesul-verbal de punere în posesie din 4 decembrie 2003, care atestă punerea în posesia reclamantei asupra imobilului ce a fost restituit prin decizia susmenționată, planul de situație anexat acestui proces-verbal, sentința civilă nr. 1456 din 12 noiembrie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, definitivă prin decizia nr. 39 din 23 ianuarie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, decizia civilă nr. 5820 a I.C.C.J., sentința civilă nr. 4033 din 11 martie 2009 a Judecătoriei sectorului 1 București, sentința civilă nr. 522 din 9 aprilie 2009 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, încheierea de la data de 7 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Prin decizia civilă nr. 295/ A din 2010 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul reclamantei, a schimbat în parte sentința, în sensul că a admis în parte acțiunea precizată și a obligat pârâta R.A.A.P.P.S. și M.F.P. să lase reclamantei A.I.S., în deplină proprietate și posesie, imobilul teren situat în București, șos. Kiseleff, în suprafață de 138,75 mp teren construit și 25,50 mp teren neconstruit, identificat prin raportul de expertiză topo întocmit de expert O.P., ce nu a fost restituit reclamantei prin decizia nr. 316 din 6 octombrie 2003 emisă de R.A.A.P.P.S.; a obligat pârâta și intervenientul la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2.500 lei către reclamantă.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că cererea în revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ. a fost formulată la data de 24 martie 1998, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, având ca obiect imobilul din Șos. Kiseleff, acțiunea fiind fundamentată pe actul de vânzare cumpărare autentificat prin procesul verbal din 17 ianuarie 1923 la secția notariat a Tribunalului Ilfov, încheiat între H.H. în calitate de vânzător și Ș.F.W., în calitate de cumpărător, autorul reclamantei, prin care acesta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului compus din teren în suprafață de 1575 mp și construcție principală cu S+P+E și atenanse, imobil naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950.

Instanța a mai reținut că reclamanta a formulat, în același timp, notificare în baza Legii nr. 10/2001, înregistrată la R.A.A.P.P.S., prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului compus din construcție și teren în suprafață de 1575 mp, situat în București, sector 1, șos. Kiseleff. Această notificare a fost soluționată prin Decizia nr. 316 din 06 octombrie 2003 emisă de R.A.A.P.P.S. în baza Legii nr. 10/2001, prin care i-a fost restituită în natură reclamantei o parte din imobil, respectiv terenul în suprafață de 1410,75 mp și construcția descrisă în contractul de vânzare-cumpărare din 17 ianuarie 1923. Reclamanta a fost pusă în posesia imobilului restituit în natură prin Decizia nr. 346 din 18 noiembrie 2003, prin procesul-verbal de punere în posesie din 04 decembrie 2003 încheiat de R.A.A.P.P.S.

apelanta reclamantă a fost. Apelanta a precizat că nu i-a fost restituită extinderea construcției realizată de statul român, după preluare, pe suprafața la sol de 138,75 mp. reprezentând corpul anexă P +E -l- garaj și terenul aferent acesteia neconstruit în suprafață de 25,50 mp. Urmare acestei situații, reclamanta și-a precizat acțiunea în revendicare ce face obiectul acestui dosar, în sensul că prezenta acțiune în revendicare privește numai construcția-anexă, existentă în actele de vânzare-cumpărare ale autorului său, la care Statul Român a realizat o extindere, identificată în schița anexă la raportul de expertiză întocmit de expert D.E. (P + E +garaj), terenul în suprafață de 138,75 mp de sub construcție și terenul aferent acesteia neconstruit în suprafață de 25,50 mp, identificat în raportul de expertiză întocmit de expert O.P.

Instanța de apel a reținut că prin H.G. nr. 115/1990 imobilul a fost dat în administrarea R.A.L., iar în prezent, partea de imobil ce nu a fost restituită reclamantei se află în proprietatea privată a statului și este dată în administrarea R.A.A.P.P.S. în baza H.G. nr. 60/2005 modificată prin H.G. nr. 265/2005, fiind închiriat Ambasadei Algeriei. Instanța de apel a constatat că prin sentința civilă nr. 550 din 17 mai 2000 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV a civilă, s-a admis acțiunea în revendicare, reținându-se că prin actele depuse la dosar reclamanta și-a dovedit calitatea procesuală activă, respectiv calitatea de moștenitor sezinar al autorului său, fostul proprietar al imobilului și că statul nu deține niciun titlu valabil asupra imobilului.

Deși această hotărâre, alături de decizia civilă nr. 748/2000 a Curții de Apel București, prin care a fost soluționat apelul, au fost casate de Curtea Supremă de Justiție prin decizia civilă nr. 5263 din 20 noiembrie 2001, casarea a vizat individualizarea imobilului a cărui restituire a fost dispusă, modificările aduse imobilului, calitatea procesuală a pârâților, sens în care s-a dispus completarea probelor cu un supliment de expertiză tehnică prin care să se stabilească cu certitudine compunerea construcțiilor la data naționalizării. Ca urmare, calitatea procesuală activă fiind o problemă de drept dezlegată, instanța de fond avea obligația respectării acesteia, rămânând în sarcina sa administrarea probatoriilor pentru rezolvarea celorlalte aspecte, respectiv cele privind calitatea procesuală pasivă și identificarea imobilului la data naționalizării.

De altfel, este de necontestat calitatea procesuală activă și nevalabilitatea titlului asupra imobilului în litigiu, având în vedere că prin decizia administrativă emisă de pârâtă au fost recunoscute calitatea de persoană îndreptățită a reclamantei, precum și caracterul abuziv al preluării imobilului de către stat. Instanța de apel a apreciat că prezenta cerere în revendicare, astfel cum a fost precizată, este admisibilă din perspectiva Deciziei nr. 33 pronunțată în interesul legii la 9 iunie 2008 de către Înalta Curte de Casație și Justiție și a jurisprudenței C.E.D.O. în ceea ce privește art. 6 și art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O.

Astfel, față de data introducerii cererii de chemare în judecată, 24 martie 1998 și de faptul că reclamanta, deși a uzat de procedura Legii nr. 10/2001 prin formularea notificării, nu a obținut restituirea în natură a întregului imobil ce a intrat în patrimoniul statului în baza Decretului nr. 92/1950 și nici despăgubiri pentru partea de imobil nerestituită, instanța de apel a constatat că persoana îndreptățită are deschisă și după intrarea în vigoare a acestei legi calea acțiunii în revendicare la instanța judecătorească împotriva deținătoarei bunului litigios nerestituit. În speță, decizia administrativă prin care s-a dispus restituirea în natură în proprietatea reclamantei a unei părți din imobil, respectiv terenul în suprafață de 1410,75 mp și construcția descrisă în contractul de vânzare-cumpărare din 17 ianuarie 1923 echivalează cu constatarea nevalabilității titlului de preluare a statului asupra imobilului în litigiu.

Consecința acestei constatări constă în ceea că dreptul de proprietate al autorului reclamantei nu a ieșit niciodată din patrimoniul acestuia, astfel că reclamanta este titulara dreptului de proprietate pe care îl opune în acțiunea în revendicare dedusă judecății, totodată, conform jurisprudenței constante a Curții Europene, reclamanta este titulara unui „bun" protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., din această perspectivă acțiunea fiind admisibilă. Totodată, demersurile actuale, inclusiv cele formulate împotriva deciziei emise de unitatea deținătoare, de recuperare a bunului în integralitate în materialitatea sa sunt consecința directă a încălcării dreptului de proprietate, prin preluarea abuzivă realizată de stat, și, în același timp, prin absența reparări integrale concrete a prejudiciului suferit de reclamantă, care să pună capăt acestei încălcări.

Instanța de apel a constatat că, deși potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 reclamanta este titulara dreptului de proprietate asupra imobilului litigios, drept recunoscut retroactiv, ca efect al constatării nevalabilității titlului de preluare al statului, aceasta nu a primit până în prezent nici o despăgubire pentru partea de imobil care nu i-a fost restituită și de care a fost deposedată abuziv. Astfel, Curtea a recunoscut dreptul apelantei reclamante de a i se restitui bunul imobil ce a aparținut autorului său și nu i-a fost restituit până la acest moment, astfel cum a fost solicitat prin cererea precizatoare, restituirea în natură impunându-se drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită.

Referitor la critica privind reținerea de către instanța de fond în mod greșit a faptului că nu există identitate între imobilul revendicat și imobilul indicat în actul de vânzare cumpărare autentificat prin procesul verbal din 17 ianuarie 1923 la secția notariat a Tribunalului Ilfov, instanța de apel a constatat că acest aspect a fost elucidat prin raportul de expertiză tehnică topografică întocmit de expert topo O.P., în fond după casarea cu trimitere, prin care s-a identificat terenul în suprafață de 1.575 mp din care suprafața totală construită este de 372,68 mp, compusă din suprafața de 233,93 mp ocupată de corpul principal și 138,75 mp ocupată de corpul anexă.

Prin raportul de expertiză tehnică construcții întocmit de expert D.E., în fond după casarea cu trimitere, s-au identificat construcțiile existente pe terenul de 1.575 mp, respectiv construcțiile existente la data naționalizării: clădirea principală formată din subsol, parter și etaj cu o suprafață utilă desfășurată de 459,51 mp, la care nu s-au constatat modificări ale parterului și clădirea anexă formată din parter și etaj și care are alipit un garaj cu o suprafață utilă de 177 mp, precum și o extindere a anexei existente în actele de vânzare-cumpărare, compusă din cameră, grup sanitar, vestibul la parter și etajul, cu o suprafață utilă de 74,62 mp, care a fost făcută de Statul Român, după naționalizare.

Prin dispunerea efectuării acestor expertize cu obiectivele astfel cum au fost stabilite instanța de fond și-a îndeplinit obligația impusă de instanța de recurs, înscrisă în art. 315 C. proc. civ. Instanța de apel a mai reținut că prin decizia nr. 316 din 06 octombrie 2003 emisă de R.A.A.P.P.S. se menționează în mod neechivoc faptul că se restituie în natură persoanei îndreptățite, respectiv, reclamantei din prezenta speță, imobilul din București, sector 1, șos. Kiseleff, terenul în suprafață de 1410,75 mp și construcția descrisă în actul de vânzare cumpărare din 17 ianuarie 1923, respectiv nu se restituie construcția edificată de statul român, după preluare, pe suprafața la sol de 138,75 mp., reprezentând corpul anexă P+E+garaj și terenul aferent acestuia neconstruit în suprafață de 25,50 mp, imobilul restituit având dimensiunile și vecinătățile identificate conform planului anexă la raportul de expertiză judiciară întocmit de ing.

O.P. la data de 07 aprilie 2003 la care s-a făcut referire mai sus. Așa fiind, reclamantei i s-a restituit terenul menționat în actul de proprietate pe care îl exhibă, mai puțin suprafață de 138,75 mp teren construit și 25,50 mp teren neconstruit, identificat prin raportul de expertiză topo întocmit de expert O.P., ce nu a fost restituit acesteia prin decizia nr. 316 din 6 octombrie 2003 emisă de R.A.A.P.P.S la care, potrivit celor arătate mai sus este îndreptățită să-l primească. În ce privește construcția, instanța de apel a reținut că reclamantei, potrivit mențiunilor din aceeași decizie de restituire, i s-a restituit întreaga construcție menționată în actul de vânzare cumpărare al autorului său, astfel încât aceasta nu mai poate avea pretenții în privința acesteia.

În ce privește construcția edificată de statul român, instanța de apel a constatat nefondate pretențiile reclamantei, având în vedere că instanța de fond a fost învestită cu o cerere întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., pentru valorificarea unui drept existent asupra unui imobil pentru care aceasta a invocat preluarea abuzivă, în fundamentarea acțiunii depunând titlul de proprietate, instanța de fond nefiind învestită și cu vreo altă cerere prin care să se solicite constatarea de către aceasta a calității de proprietar asupra construcției noi, edificate de către stat, iar o asemenea cerere nu poate fi formulată pentru prima dată direct în apel. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta A.I.S., pârâta R.A.A.P.P.S.

și intervenientul M.F.P., criticând-o pentru nelegalitate, după cum urmează: În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, reclamanta A.I.S. a invocat cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând, în esență, următoarele: Respingând cererea în revendicarea părții din clădirea-anexă reprezentând extinderea cu o cameră, grup sanitar, vestibul la parter și supraetajarea anexei inițiale, făcută de Statul Român, instanța de apel a încălcat atât principiul disponibilității reglementat de dispozițiile art. 129 C. proc. civ., nefiind vorba despre o cerere nouă în apel, cât și prevederile art. 480 și 481 C. civ., această parte din imobil figurând în titlul de proprietate al autorului reclamantei, fiind identificată în raportul de expertiză tehnică construcții întocmit de expertul judiciar desemnat în cauză.

De asemenea, instanța de apel în mod greșit a considerat că este neîntemeiată cererea privind extinderea și supraetajarea anexei, făcute de Statul român pe motiv că instanța de fond nu a fost învestită de reclamantă cu o cerere prin care să se solicite constatarea calității de proprietar asupra construcției noi. Prin admiterea capătului de cerere privind terenul și obligarea pârâtelor să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie a terenului construit și neconstruit, ce nu a fost restituit reclamantei prin decizia emisă de R.A.A.P.P.S. în baza Legii nr. 10/2001, devenea implicită și admiterea capătului de cerere privind restituirea construcției-anexă ce include și construcția nouă, care este situată pe terenul restituit, în primul rând pentru construcția-anexă inițială care a făcut obiectul actului de vânzare-cumpărare al autorului reclamantei și în al doilea rând, pentru extinderea edificată de Statul Român.

În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, pârâtul R.A.A.P.P.S., a invocat cazurile prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., arătând, în esență, următoarele: - Decizia se sprijină pe motive contradictorii, în ceea ce privește respingerea cererii privind construcția, anexă, respectiv admiterea cererii privind terenul pe care se află această construcție. - Deși a dispus restituirea în natură a terenului nerestituit în procedura Legii nr. 10/2001, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra cererii reconvenționale formulată de R.A.A.P.P.S., având ca obiect contravaloarea construcției de pe teren. Notificarea formulată de către reclamantă în baza Legii nr. 10/2001 a fost admisă doar cu privire la terenul de 1410,75 mp și corpul principal de clădire, pentru care s-a dovedit calitatea de persoană îndreptățită.

Reclamanta a fost pusă în posesia imobilului descris mai sus la data de 04 decembrie 2003, a semnat procesul verbal fără obiecțiuni și nu a contestat decizia, ceea ce înseamnă că a înțeles să nu își mai valorifice și celelalte drepturi la care, eventual, ar fi fost îndreptățită în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel încât o nouă pretenție legată de restituirea acestui imobil este neîntemeiată. Și în ceea ce privește restituirea terenului, este aplicabilă aceeași regulă potrivit căreia, dacă reclamanta era nemulțumită de conținutul deciziei, singura modalitate pe care o avea la dispoziție potrivit legii era contestația formulată în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. - În mod nelegal, instanța a respins excepția tardivității apelului formulat de apelanta A.I.S.

- În mod nelegal, instanța a dispus obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.500 lei, impunându-se reducerea acestora potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, pârâtul M.F.P. a arătat următoarele: - În mod greșit, instanța de apel a respins excepția tardivității apelului reclamantei, în condițiile în care sentința nr. 521 din 06 iunie 2003 a fost comunicată apelantei reclamante în anul 2003, iar aceasta a declarat apel abia în anul 2009. Termenul de apel nu a început să curgă la data la care reclamanta a cerut recomunicarea hotărârii apelate, deoarece, contrar celor reținute de instanța de apel, reclamanta a avut cunoștință de hotărârea comunicată, nefiind necesar a se îndeplini procedura de citare cu aceasta în străinătate.

Astfel, de la data comunicării hotărârii anul 2003 și până la 14 octombrie 2009, când a înțeles să declare apel, pe rolul instanțelor judecătorești s-au aflat mai multe procese au avut ca obiect restituirea aceluiași imobil, iar în anul 2004, reclamanta a înstrăinat partea de imobil restituit prin decizia emisă în baza Legii nr. 10/2001. Nu sunt îndeplinite condițiile art. 103 alin. (1) C. proc. civ., deoarece recomunicarea sentinței a fost solicitată doar pentru a se putea beneficia de repunerea în termenul de declarare a apelului. Același avocat a reprezentat-o pe reclamantă în calea de apel, având posibilitatea să facă demersurile necesare pentru a lua cunoștință de hotărârea apelată, din moment ce cunoștea data la care dosarul a rămas în pronunțare.

- În mod greșit, instanța de apel, a apreciat că acțiunea reclamantei este admisibilă, fără a avea în vedere faptul că situația juridică a imobilului în cauză este reglementată de Legea nr. 10/2001. Or, după intrarea in vigoare a legii, acțiunile în revendicare având ca obiect astfel de imobile, introduse direct la instanțele de judecată sunt inadmisibile, în acest sens fiind și dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998. Recurenta a invocat în acest sens Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și jurisprudența C.E.D.O. - Pe fondul cauzei, recurenta a arătat ca acțiunea reclamantei este neîntemeiată, întrucât reclamanta a dovedit calitatea de persoană îndreptățită doar pentru imobilul compus din construcție și teren în suprafață de 1410,75 mp și corpul principal de clădire imobil situat în București, Șos.

Kiseleff, sector 1, însă nu și pentru suprafața la sol de 138,75 mp reprezentând corpul anexă P+E+ garaj și terenul aferent acesteia neconstruit in suprafața de 25,50 mp. De asemenea, reclamanta a fost pusă în posesie cu privire la imobilul menționat mai sus prin Decizia nr. 316 din 06 octombrie 2003 emisă de R.A.A.P.P.S., în cuprinsul căreia se precizează că nu se restituie construcția edificată de statul roman, după preluare, pe suprafața la sol de 138,75 mp, reprezentând corpul anexă P+E+ garaj și terenul aferent acesteia, neconstruit, în suprafață de 25,50 mp. Faptul că reclamanta a semnat procesul verbal de punere în posesie fără obiecțiuni și nu a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 316 din 06 octombrie 2003 atestă că a înțeles să nu își mai valorifice celelalte drepturi la care, eventual, era îndreptățită în temeiul Legii nr. 10/2001.

De altfel, reclamanta a solicitat, într-un alt dosar, obligarea R.A.A.P.P.S. să emită o decizie de restituire în natură a imobilului care face obiectul prezentului proces, însă cererea a fost respinsă ca inadmisibilă prin hotărâre irevocabilă pronunțată în dosarul nr. 25238/3/2007 aflat pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă. - În mod eronat, instanța a respins proba cu expertiză construcții în considerarea neagravării situației in propria cale de atac a reclamantei, în condițiile în care însăși reclamanta a fost de acord să achite contravaloarea construcției edificate de statul român, precum și a terenului aferent acesteia, construit și neconstruit. - În mod greșit, s-a dispus obligarea recurentului - pârât, împreună cu R.A.A.P.P.S.

la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2500 lei, în absența vreunei culpe procesuale. În cursul judecării recursului, la termenul din 1 aprilie 2011, pârâta R.A.A.P.P.S. a învederat instanței faptul că înțelege să renunțe la judecarea recursului formulat în cauză, cerere semnată de directorul general G.G.S. La același termen de judecată, recurenta - reclamantă A.I.S. a depus la dosar tranzacția autentificată la 20 ianuarie 2011 de B.N.P. M.S.S., L.S. și I.C.Ș., încheiată între reclamantă, prin mandatar C.L., și R.A.A.P.P.S., precizând că, prin această convenție, părțile s-au angajat să renunțe la recursurile formulate în cauză, în condițiile menționate în tranzacție și asumate de ambele părți.

La același termen, instanța a pus în discuția părților interesul M.F.P. în declararea recursului în prezenta cauză, reținând această excepție spre soluționare odată cu recursul. În cursul judecății, Înalta Curte a solicitat recurentei - reclamante și recurentei - pârâte lămuriri cu privire la finalitatea actelor de dispoziție învederate. Prin cererea semnată de directorul general G.G.S., R.A.A.P.P.S. a învederat că această pârâtă a formulat o cerere de renunțare la judecata recursului, și nu una prin care instanța să ia act de tranzacția încheiată. Depunerea tranzacției în instanță s-a făcut cu titlu informativ și dovedește faptul că R.A.A.P.P.S. a achiesat la concluziile instanței de apel, care a recunoscut dreptul reclamantei asupra terenului.

La rândul său, reclamanta, prin avocat, a reiterat poziția procesuală de renunțare la judecata recursului declarat în cauză, solicitând, în raport de împrejurarea că tranzacția încheiată stinge litigiul dintre părți cu privire la construcția în discuție, a se constata că recursul M.F.P. este nefondat. Față de aceste declarații neechivoce, Înalta Curte urmează a soluționa recursurile declarate de către reclamanta A.I.S. și pârâta R.A.A.P.P.S. prin prisma actului de dispoziție al renunțării la judecarea fiecăruia dintre acestea.

Chiar dacă același act de dispoziție este inserat în cuprinsul tranzacției încheiate între cele două recurente, se constată că părțile nu urmăresc pronunțarea unei hotărâri de expedient, prin care instanța să ia act de tranzacția încheiată (solicitare ce ar fi presupus verificarea condițiilor de fond și de formă ale actului juridic, precum și posibilitatea producerii în cauză a efectelor scontate), ci a se da eficiență actului renunțării la recurs, astfel cum rezultă din cererile adresate instanței de recurs. Astfel, s-a depus la dosar procura dată la 13 aprilie 2011 în fața unui notar francez de către reclamanta A.I.S. (act scutit de apostila Convenției de la Haga din 1965, în baza unei convenții bilaterale dintre România și Franța), în traducere legalizată de B.N.P.

D.N., din care rezultă împuternicirea acordată avocatului L.C., asociat în S.P.A.C.C., pentru reprezentarea în justiție în legătură cu imobilul din str. Kiseleff, inclusiv în dosarul nr. 1720/3/2002, printre actele procesuale ce pot fi îndeplinite de către mandatar fiind expres menționată și renunțarea la orice cale de atac în acel dosar. Pe de altă parte, R.A.A.P.P.S. a depus la dosar cerere scrisă în același sens, semnată de reprezentantul legal al instituției. În aceste condiții, față de manifestarea de voință a părților explicit și neechivoc exprimate, Înalta Curte urmează a da curs actului de dispoziție al părților, în considerarea principiului disponibilității ce guvernează procesul civil, inclusiv în privința judecării căilor de atac declanșate.

Drept urmare, va lua act de renunțarea recurentei - reclamante A.I.S., respectiv a recurentei - pârâte R.A.A.P.P.S., la judecarea propriului recurs împotriva deciziei nr. 295 din 6 mai 2010 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. În ceea ce privește recursul declarat de către M.F.P., Înalta Curte constată următoarele: Verificându-se interesul în formularea recursului, se constată că acesta subzistă în cauză, în raport de împrejurarea că M.F.P. a fost obligat, prin decizia recurată, alături de pârâta R.A.A.P.P.S., să-i lase reclamantei, în deplină proprietate și posesie, teren construit și neconstruit, parte din imobilul în litigiu, iar prin recursul formulat, se critică tocmai legalitatea acestei dispoziții.

Existența tranzacției între reclamantă și R.A.A.P.P.S. nu afectează finalitatea recursului declarat de către M.F.P., deoarece nu s-a dat eficiență tranzacției în prezenta cauză, iar litigiul nu a fost stins prin înțelegerea părților, convenția producând efectele prevăzute de părțile contractante în afara acestui cadru procesual. Este nerelevant din acest punct de vedere și faptul că, în baza tranzacției anterior menționate, s-a realizat punerea în executare a deciziei de apel recurate, în urma admiterii acestuia și a desființării titlului executoriu, toate actele de executare fiind desființate de drept, conform art. 379 1 C. proc. civ. Se reține, în același timp, că M.F.P. a fost citat în cauză în baza art. 64 C. proc.

civ., în numele Statului Român indicat de către R.A.A.P.P.S. ca titular al dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, pârâta având doar un drept de administrare asupra imobilului. Cererea de arătare a titularului dreptului a fost admisă prin sentința civilă nr. 521 din 6 iunie 2003 pronunțată de Tribunalul București în prezentul ciclu procesual parcurs în cauză. Chiar dacă intervenientul nu a înlocuit pe pârâta inițială R.A.A.P.P.S., în acest sens fiind necesar acordul reclamantei, în conformitate cu art. 66 alin. (1) C. proc. civ., poziția procesuală a intervenientului arătat ca titular al dreptului este asimilabilă celei a pârâtului, alături de pârâta inițială ori, cel puțin, a unui intervenient în interes propriu, conform art. 66 alin. (2) coroborat cu art. 58 C. proc.

civ. În această situație, intervenientul M.F.P. beneficiază de independență procesuală, putând face orice apărări și susțineri pentru protejarea dreptului său subiectiv, indiferent de poziția procesuală adoptată de pârâta inițială, inclusiv de renunțarea la judecarea recursului declarat în cauză. Instanța de apel a reținut că prin H.G. nr. 115/1990 imobilul a fost dat în administrarea R.A.L., iar în prezent, partea de imobil ce nu a fost restituită reclamantei se află în proprietatea privată a statului și este dată în administrarea R.A.A.P.P.S. în baza H.G. nr. 60/2005, succesiv modificată, fără ca această situație juridică să fie contestată în cauză. Și în virtutea pretinsei calități a statului de titular al dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, M.F.P.

justifică interesul pentru apărarea acestui drept în cadrul cererii în revendicare, tinzând la respingerea cererii. Față de considerentele expuse, urmează a fi respinsă excepția lipsei de interes a M.F.P. în declararea recursului. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele: Motivele de recurs vizează, în primul rând, respingerea, de către instanța de apel, a excepției tardivității declarării apelului de către reclamanta A.I.S., la termenul din 11 februarie 2010. Contrar susținerilor recurentului, dispoziția instanța de apel este legală, în condițiile în care hotărârea primei instanțe a fost comunicată reclamantei la adresa inițial indicată drept domiciliu ales pentru comunicarea actelor de procedură în cauză, și nu la noul domiciliu ales.

Astfel, se reține că sentința civilă nr. 521/2003 a fost comunicată la adresa din București, str. Bruxelles, la sediul cabinetului Ș.D., conform mențiunii din procura datată 15 ianuarie 1998, dată de avocat P.F. lui Ș.D. (P.F. fiind împuternicit de către reclamantă prin procura dată în fața consulului României la Paris). În cursul judecății, în dosarul nr. 1270/2001 al Înaltei Curți de Casație și Justiție din primul ciclu procesual parcurs în cauză, s-a depus procura generală dată de către reclamantă în fața consulului României la Paris, autentificată la 18 ianuarie 2000, în favoarea avocatului L.C., pentru orice acte juridice și procesuale legate de restituirea tuturor bunurilor imobiliare din România.

În cuprinsul procurii se menționează, ca domiciliu ales, sediul cabinetului de avocatură al acestui mandatar, în București, str. Gogol. Această alegere de domiciliu este confirmată prin concluziile scrise depuse în rejudecare. În aplicarea art. 67 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căruia dacă persoana care a dat un mandat general nu are nici domiciliul, nici reședința în țară, dreptul de reprezentare se presupune dat, procura anterior menționată a asigurat reprezentarea de către numitul mandatar și în cauza de față, pentru care a operat și alegerea de domiciliu. În aceste condiții, comunicarea sentinței nu a avut loc la domiciliul ales (cu atât mai mult cu cât, încă de la prima instanță, avocatul Ș.D., la care operase alegerea inițială de domiciliu, a învederat că reclamanta nu mai are domiciliul ales la adresa sa).

Sentința a fost comunicată abia la data de 7 decembrie 2009, în urma cererii reclamantei, la adresa indicată de aceasta (la noul sediu al cabinetului de avocatură al mandatarului L.C.), însă acest fapt este fără relevanță pentru curgerea termenului de apel, în condițiile în care reclamanta declarase deja apel la data de 14 octombrie 2009. Or, conform art. 284 alin. (3) C. proc. civ., dacă partea face apel înainte de comunicarea hotărârii, aceasta se socotește comunicată la data depunerii cererii de apel, cu consecința curgerii de la această dată a termenului de 15 zile pentru declararea apelului, prevăzut de art. 284 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, actul de procedură al apelului a fost efectuat înlăuntrul termenului legal.

În acest context, sunt nefondate susținerile recurentului privind o greșită aplicare a dispozițiilor art. 103 C. proc. civ., din moment ce nu s-a constatat în prezenta cauză că ar fi operat o repunere a reclamantei în termenul de declarare a căii de atac. De asemenea, este fără relevanță împrejurarea învederată prin motivele de recurs, în sensul că reclamanta ar fi avut cunoștință de sentință înainte de data declarării apelului, în condițiile în care o atare împrejurare nu este prevăzută printre cazurile de echipolentă reglementate în art. 284 alin. (2)-(4) C. proc. civ. Dat fiind caracterul de excepție al acelor cazuri legale, de la regula din alin. (1), acestea sunt de strictă aplicare și interpretare, neputând fi extinse prin analogie la alte situații ce nu sunt expres prevăzute de legiuitor.

Față de considerentele expuse, urmează a fi respins motivul de recurs vizând modul de soluționare, de către instanța de apel, a excepției tardivității declarării apelului. În ceea ce privește celelalte motive de recurs, Înalta Curte constată că sunt întemeiate susținerile privind corelația dintre cererea în revendicarea unui bun ce intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 și acest act normativ special cu caracter reparator. Instanța de apel, prin decizia recurată, a reținut că reclamanta, deși a uzat de procedura Legii nr. 10/2001 prin formularea notificării, nu a obținut restituirea în natură a întregului imobil ce a intrat în patrimoniul statului în baza Decretului nr. 92/1950. Astfel, prin decizia nr. 316 din 6 octombrie 2003 emisă de R.A.A.P.P.S.

(dosar apel), s-a dispus restituirea în natură către reclamantă a unei părți din imobil, respectiv terenul în suprafață de 1410,75 mp și construcția descrisă în contractul de vânzare-cumpărare din 17 ianuarie 1923, respingându-se solicitarea de restituire a construcției edificate de Statul Român, după preluare, pe suprafața la sol de 138,75 mp, reprezentând corpul anexă P+E+garaj și terenul aferent acesteia, neconstruit, în suprafață de 25,50 mp. Instanța de apel a apreciat că reclamanta este îndreptățită la redobândirea, în cadrul cererii în revendicare întemeiate pe dispozițiile art. 480 C. civ., formulate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, a posesiei bunului litigios nerestituit în procedura administrativă, în limitele în care a dovedit dreptul de proprietate asupra bunului.

Problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, și Codul civil, ca lege generală, precum și a raportului dintre legea internă și Convenția europeană a Drepturilor Omului, a fost tranșată prin Decizia nr. 33 pronunțată în interesul legii la 9 iunie 2008 de către Înalta Curte de Casație și Justiție. Instanța de apel, deși a făcut referire la această decizie obligatorie a instanței supreme, nu a făcut o aplicare corespunzătoare a acesteia.

Astfel, în cuprinsul Deciziei nr. 33/2008, se arată că nu poate fi primit punctul de vedere al unora dintre instanțe potrivit cărora „acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanșat în termenul legal o atare procedură an cave, deși au urmat-o, nu au obținut restituirea, în natura a imobilului, au deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.". S-a considerat că o asemenea apreciere ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală. S-a arătat, totodată, că „persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare, și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O.". Decizia dată în interesul legii are caracter obligatoriu pentru instanțele de judecată, în aplicarea art. 329 alin. (3) C. proc.

civ. (în forma anterioară Legii nr. 202/2010). Aprecierile din cuprinsul acesteia vizează, în primul rând, cererile în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun introduse ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, însă și cererile în revendicare formulate anterior, însă doar în măsura în care persoana îndreptățită a inițiat și epuizat procedura Legii nr. 10/2001, fără a obține restituirea în natură a imobilului, în totalitate sau în parte, precum în speță. Și această din urmă ipoteză intră sub incidența deciziei date în interesul legii, care se preocupă de problema raportului dintre Legea nr. 10/2001 și dreptul comun reprezentat de art. 480 C. civ., arătând explicit că este pe deplin aplicabil principiul deda tma iza în cazul cererilor în revendicare formulate de persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001, fără a distinge în funcție de data formulării cererii în revendicare.

Situația în care proprietarul deposedat abuziv de către stat de un imobil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulează cerere în revendicare anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, însă, până la obținerea unei hotărâri judecătorești irevocabile, inițiază și finalizează procedura Legii nr. 10/2001 pentru același imobil, este asimilabilă, din punctul de vedere al consecințelor juridice produse de parcurgerea procedurii administrative, cu cea în care aceeași persoană formulează cerere în revendicare ulterior epuizării procedurii Legii nr. 10/2001, la care decizia în interesul legii se referă explicit. În ambele cazuri, operează regula decta una ixa (Decizia nr. 33 menționează și principiul securității raporturilor juridice), în sensul că, odată parcursă una dintre căile deschise fostului proprietar deposedat abuziv pentru restituirea în natură a imobilului, sunt epuizate posibilitățile acestuia de redobândire a posesiei asupra bunului.

Mai mult, în cazul cererii în revendicare formulate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru care nu s-a obținut o hotărâre judecătorească de restituire până la finalizarea procedurii speciale, soluționarea în fond, în urma reluării judecății, a pretențiilor vizând imobilul ce nu a fost restituit în natură în baza Legii nr. 10/2001, fie și numai în parte, ar echivala cu exercitarea unui control judiciar asupra deciziei emise de entitatea învestită cu soluționarea notificării în baza legii ori chiar cu încălcarea puterii de lucru judecat a eventualei hotărâri judecătorești pronunțate în contestația formulată în temeiul legii speciale, ceea ce nu poate fi acceptat. Un asemenea control se poate exercita doar în condițiile prevăzute de legea specială, iar faptul că, în speță, reclamanta nu a înțeles să uzeze de contestația împotriva deciziei nr. 316 din 6 octombrie 2003 emise de R.A.A.P.P.S.

este imputabil acesteia și nu poate constitui un motiv legitim pentru obținerea unei hotărâri favorabile în cererea în revendicare potrivit dreptului comun. Acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. nu poate fi considerată o cale procesuală de complinire a procedurii legii speciale, prin care proprietarul deposedat abuziv de către stat să obțină posesia bunului nerestituit în baza Legii nr. 10/2001. Odată exercitat dreptul de opțiune la care se referă Decizia nr. 33/2008 în interesul legii, în sensul alegerii procedurii Legii nr. 10/2001, acesta este epuizat prin finalizarea respectivei căi, nefiind posibil un demers ulterior pe calea dreptului comun și nici măcar continuarea acțiunii în revendicare începute anterior, în sensul soluționării în fond a acesteia pentru imobilul nerestituit în procedura Legii nr. 10/2001.

Este de observat că, în mod obișnuit, finalizarea procedurii legii speciale înainte de obținerea unei hotărâri judecătorești irevocabile în cadrul cererii în revendicare începute anterior Legii nr. 10/2001 este posibilă prin suspendarea judecății în condițiile art. 46 alin. (1) din lege. În speță, s-a ajuns la același rezultat nu în urma suspendării judecății, ci în urma exercitării apelului împotriva hotărârii primei instanțe după 6 ani (s-a analizat deja chestiunea termenului de declarare a apelului), răstimp în care reclamanta a uzat de procedura Legii nr. 10/2001.

Întocmai ca în cazul în care s-ar fi solicitat reluarea judecății prin încetarea motivelor care au generat suspendarea judecății, consecințele juridice ale demersului efectuat în baza legii speciale se produc și în cadrul apelului împotriva hotărârii prin care s-a respins în primă instanță cererea în revendicare, în virtutea principiului decta una zio, cu atât mai mult cu cât, dacă s-ar fi formulat contestație împotriva deciziei emise în baza Legii nr. 10/2001, hotărârea judecătorească irevocabilă pronunțată asupra acesteia ar fi beneficiat de putere de lucru judecat. Faptul că, în cauză, nu s-a formulat o asemenea contestație, nu afectează constatarea anterior expusă, decizia necontestată producând efecte juridice inter partes și împiedicând parcurgerea unei alte căi procesuale cu aceeași finalitate.

Prin motivele de recurs, raportul dintre cererea în revendicare formulată pe calea dreptului comun și procedura Legii nr. 10/2001 a fost invocat atât sub aspectul inadmisibilității formulării unei cereri ce vizează un imobil în legătură cu care legea specială prevede cazurile și condițiile în care pot fi acordate măsuri reparatorii, inclusiv restituirea în natură, cât și pe fondul cauzei, susținându-se netemeinicia cererii, față de modul de soluționare a pretențiilor cu același obiect în procedura legii speciale. Considerentele expuse prin prezenta decizie sunt de natură să valorifice susținerile recurentului în cea de-a doua variantă, ce au valoarea unor apărări de fond, tinzând la respingerea cererii în revendicare ca neîntemeiată, și nu ca inadmisibilă, în virtutea existenței unui impediment la momentul formulării cererii în revendicare.

Or, deși se reține că reclamanta avea deschisă calea cererii în revendicare întemeiată pe dreptul comun la data de 24 martie 1998, când a formulat cererea de față, nu se poate ignora că, urmare a finalizării procedurii Legii nr. 10/2001, reclamanta și-a exercitat și epuizat dreptul de opțiune la care se referă Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți date în interesul legii, iar efectele acestei proceduri se produc și în cauza de față, în sensul respingerii ca neîntemeiată a cererii în revendicarea părții din imobil nerestituite în procedura legii speciale. Nu este necesară, în aceste condiții, cercetarea aspectului relativ la calitatea de proprietar a reclamantei asupra părții din imobil în litigiu, pe absența căreia și-a întemeiat prima instanță soluția de respingere a cererii în revendicare, implicit, a motivelor de apel ale reclamantei pe același aspect, considerentele expuse fiind suficiente pentru menținerea sentinței legal adoptate în cauză.

Aprecierile anterioare subzistă și prin raportarea la prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului. Pe de o parte, Decizia nr. 33/2008 pronunțată într-un recurs în interesul legii conține considerente referitoare la art. 6 din C.E.D.O. în analiza raportului dintre Legea nr. 10/2001 și reglementarea internațională în materia drepturilor omului, acestea fiind pe deplin aplicabile și în cazul în care proprietarul deposedat a inițiat și finalizat procedura Legii nr. 10/2001, având asigurat accesul la justiție prin mijloacele indicate în lege. În ceea ce privește art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., luând în considerare jurisprudența C.E.D.O. formată în aplicarea acestei norme, inclusiv hotărârea pronunțată în cauza A. și alții contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of.

nr. 778 din 22 noiembrie 2010), se constată că reclamanta din cauză nu deține un „bun actual" în sensul normei în discuție. Rezultă din hotărârea anterior menționată a instanței europene că un asemenea bun există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului. Simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, precum în speță, în decizia recurată se rețin considerente în acest sens, poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv a dreptului de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații.

Or, în privința reclamantei din cauză nu s-a pronunțat o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să se fi dispus expres în sensul restituirii bunului; mai mult, aceasta a uzat de procedura administrativă, în cadrul căreia s-a constatat că nu întrunește nici măcar condițiile pentru obținerea de măsuri reparatorii în echivalent pentru partea din imobil ce constituie obiectul cererii în revendicare de față, partea neformulând contestația prevăzută de Legea nr. 10/2001. Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul M.F.P. este fondat și îl va admite ca atare, modificând în tot decizia recurată, în temeiul art. 312 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constatând, în aceste condiții, ca lipsite de obiect celelalte motive de recurs, referitoare la greșita respingere, de către instanța de apel, a probei cu expertiză construcții, precum și la cheltuielile de judecată la care M.F.P.

a fost obligat în apel. În aplicarea art. 296 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A.I.S. împotriva sentinței nr. 521 din 6 iunie 2003 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Ia act de